Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.629/288/2020 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.928/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 9.725/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş, de Eurobank - S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul nr. 1.688/308/2020 al Judecătoriei Sighişoara şi de Credit Europe Bank NV - S.A. din Amsterdam, Olanda, în Dosarul nr. 13.077/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 13.362/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă şi care constituie obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.919D/2020, nr. 1.920D/2020, nr. 1.931D/2020, nr. 1.937D/2020, nr. 1.945D/2020 şi nr. 1.947D/2020. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 20 aprilie 2021, în prezenţa reprezentanţilor Societăţii BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti, Societăţii Banca Românească - S.A. şi a Societăţii Credit Europe Bank NV - S.A. din Amsterdam, Olanda, precum şi a părţii Matei Florian Dorian, personal şi asistat de apărători, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, potrivit art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a conexat dosarele menţionate, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 6 mai 2021, iar ulterior, pentru aceleaşi motive, la 20 mai 2021. La această dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 9 iunie 2021, iar, ulterior, pentru aceleaşi motive, la 16 iunie 2021. La această din urmă dată, având în vedere cererea de amânare a şedinţei de deliberare şi ţinând seama de art. 57 din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 iunie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 22 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.629/288/2020, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi alin. (1^2)] şi pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)] din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 4. Prin Încheierea din 19 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 16.928/301/2020, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020, excepţie ridicată de Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 5. Prin Încheierea din 21 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 9.725/320/2020/a1, Judecătoria Târgu Mureş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni formulate potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 6. Prin Încheierea din 21 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.688/308/2020, Judecătoria Sighişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)] şi pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5)] din Legea nr. 52/2020, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Eurobank - S.A. din Atena, Grecia, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 7. Prin Încheierea din 7 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 13.077/301/2020, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Credit Europe Bank NV - S.A. din Amsterdam, Olanda, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 8. Prin Încheierea din 5 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 13.362/325/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Credit Europe Bank NV - S.A. din Amsterdam, Olanda, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că Legea nr. 52/2020 este neconstituţională pentru că a fost adoptată în lipsa solicitării unui aviz al Băncii Naţionale a României, ceea ce încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 10. Cu privire la reglementarea unei prezumţii absolute de impreviziune care valorifică o creştere de 52,6% a cursului de schimb valutar, se arată că aceasta este fundamentată pe o dispoziţie „legală“ abrogată, şi anume Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice. Definiţia pretins legală nu poate fi aplicată, nemaiexistând prevederile „la care aceasta trimite“. Cele arătate demonstrează lipsa fundamentării soluţiei legislative. Aceeaşi concluzie se desprinde şi în ceea ce priveşte prezumţii absolute de impreviziune care valorifică o creştere de 50% a obligaţiei de plată lunare ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, menţionându-se că aceasta este fundamentată pe o dispoziţie inexistentă. Totodată, se susţine că nu există o fundamentare a persistenţei temporale a situaţiilor premisă care dau naştere prezumţiilor absolute de impreviziune, alegerea perioadei de 6 luni nefiind în niciun fel explicată în contextul pragurilor valorice de 52,6% şi 50% antereferite. Prin urmare, se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 11. Se susţine că sunt încălcate prevederile art. 44 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât creşterea valutară, ca temei al constatării stării de impreviziune, nu poate fi o creştere obişnuită, de o magnitudine normală prin raportare la perioada de timp în care se înregistrează, ci, pentru a conduce la constatarea impreviziunii, este necesar ca respectiva creştere să fie determinată de un eveniment imprevizibil, să aibă o anumită amploare, astfel încât, prin efectele sale, să nu fi putut fi avută în vedere de cocontractanţi. În plus, cursul de schimb trebuie să se menţină o anumită perioadă la acest nivel ridicat, conducând astfel la o dezechilibrare perpetuă ori cel puţin cvasi-perpetuă a relaţiilor contractuale. 12. Variaţia cursului valutar, chiar de peste 52,6%, precum cea din prevederea legală criticată, înregistrată după o anumită perioadă de timp în care a avut un trend preponderent ascendent, nu poate constitui per se o situaţie de impreviziune, pentru simplul motiv că aceasta nu este un eveniment, ci un efect, o consecinţă a unuia sau mai multor fenomene exterioare şi trebuie privită în mod coroborat cu evenimentul (fenomenul) care o determină. Pentru a considera că o creştere a cursului valutar de 52,6% reprezintă o prezumţie de impreviziune absolută, norma criticată ar fi trebuit să condiţioneze înregistrarea unei asemenea variaţii de apariţia/existenţa unui eveniment excepţional, care să conducă la o asemenea consecinţă. Se menţionează că acesta este sensul Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 13. Cu privire la data la care se raportează fluctuaţia valorică, se arată că aceasta nesocoteşte esenţa impreviziunii, subliniindu-se că dispoziţia criticată nu distinge în funcţie de durata creditului, deşi riscul apariţiei unui eveniment imprevizibil este direct proporţional cu durata creditării. Se face o comparaţie între contractele de credit încheiate pe 5, respectiv 30 de ani, şi se arată că pragul de 52,6% de variaţie a cursului valutar este mai probabil să se atingă în privinţa acestora din urmă. Se mai arată că ideea de impreviziune se leagă de un şoc valutar, şi nu se referă la acea fluctuaţie valorică a cursului de schimb care este rezultatul unei ascensiuni fireşti a unei monede de-a lungul anilor. 14. Se mai arată că legea nu tratează în mod distinct situaţia creditelor reeşalonate/restructurate, având în vedere că, în aceste cazuri, au intervenit deja o serie de discuţii şi negocieri între părţi, materializate prin noua configuraţie a raportului contractual. Se susţine că, în situaţia în care, pe parcursul derulării creditului, ar interveni o reeşalonare a acestuia, debitorul şi-a asumat eventuale riscuri supraadăugate, intervenite până la momentul respectiv (spre exemplu, creşterile cursului valutar deja ivite), dată fiind renegocierea/adaptarea contractului de la momentul reeşalonării. Se susţine că în situaţia unui credit reeşalonat/restructurat, nu se poate considera că debitorul nu a acceptat şi nu şi-a asumat creşterea cursului valutar intervenită până la momentul reeşalonării/ restructurării. Practic, într-o asemenea situaţie, cursul valutar de referinţă, în funcţie de care ar urma să se stabilească dacă a intervenit sau nu o creştere procentuală mai mare de 52,6%, ar trebui să fie cursul de la data reeşalonării, când a intervenit un nou acord de voinţă între părţi. 15. Pragul valoric de 52,6% nu respectă cerinţa riscului supraadăugat din perspectiva realităţii economico-sociale, ci se raportează la gradul de îndatorare a persoanei, menţionânduse, în acest sens, Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011. Practic, legiuitorul a considerat că simplul fapt al depăşirii şocului pe curs de schimb, avut în vedere la stabilirea nivelului maxim admis pentru gradul total de îndatorare, reprezintă, per se, un caz de impreviziune, deoarece conduce la depăşirea acestui raport maxim de îndatorare. Or, potrivit Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, nivelul maxim de îndatorare a debitorului nu are legătură cu impreviziunea. Nu se poate considera că atingerea acestei cotaţii, concretizarea acestei creşteri valutare (avute în vedere la momentul acordării creditului) pe parcursul derulării relaţiei contractuale justifică impreviziunea (mai ales când această creştere survine ca urmare a trendului ascendent normal, prin raportare la ceilalţi factori economici şi sociali). 16. Pentru a discuta de impreviziune, fluctuaţia valutară trebuie să fie determinată de acţiunea unui eveniment extraordinar şi exterior, de o anumită consistenţă, iar nu de factorii obişnuiţi care determină un risc inerent (variaţii ale cotaţiei monedei naţionale în raport cu moneda străină), şi, implicit, să fundamenteze un risc supraadăugat neasumat de părţi. Cu toate acestea, prevederea analizată nu are în vedere tipologia celor două tipuri de risc (inerent şi supraadăugat) şi nici graniţa dintre acestea, considerând că simpla depăşire a unei creşteri valutare de 52,6% este suficientă pentru prezumarea absolută a existenţei unui risc supraadăugat neasumat de părţi. Totodată, norma criticată pierde din vedere că o parte din creşterea de peste 52,6% (care prezumă absolut riscul supraadăugat) se circumscrie riscului inerent al unui contract de credit în monedă străină şi că ponderea creşterii valorii (ce caracterizează riscul inerent) în valoarea-prag de peste 52,6% este direct proporţională cu durata dintre momentul contractării creditului şi momentul la care se depăşeşte fluctuaţia valutară ţintă. Altfel spus, cu cât trece mai mult timp de la acordarea creditului până la atingerea unei creşteri valutare de peste 52,6%, cu atât o parte mai mare din această valoare-prag a creşterii (prezumată absolut ca risc supraadăugat) se subsumează, de fapt, riscului inerent asumat de părţi. 17. Prezumţia absolută reglementată de norma criticată se axează exclusiv pe o determinare valorică (52,6%), fără a se realiza o circumstanţiere sau o delimitare a fluctuaţiei în funcţie de evenimentul extraordinar şi exterior care o generează, de durata în care se atinge o asemenea valoare, precum şi de factorii economico-sociali care o determină. Prin urmare, dacă s-ar aplica prezumţia absolută de impreviziune în cazul unui contract de credit pe termen lung (de exemplu, 30 de ani), în care valoarea-prag a creşterii valutare s-a atins după o perioadă îndelungată de la încheierea convenţiei (de exemplu, 15 ani), în contextul unei evoluţii a factorilor economici, politici şi sociali (inflaţie, creşterea salariului minim şi mediu brut pe economie etc.), s-ar încălca atât dreptul de proprietate al creditorului, reglementat expres de către art. 44 din Constituţie, cât şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 18. Sunt aduse în susţinerea criticii de neconstituţionalitate date şi grafice, din care rezultă că fluctuaţia ascendentă a valutelor a avut loc lent, pe parcursul unei perioade mai mari de zece ani, astfel că nu a fost rezultatul unui şoc valutar intervenit brusc. De asemenea, sub aspect valoric, creşterea nu este una consistentă, disproporţionată, fiind sustenabilă pentru o persoană obişnuită, în contextul economico-social privit în general, care a cunoscut aceeaşi evoluţie, în sensul în care odată cu devalorizarea monedei naţionale în raport cu valutele analizate (euro, dolar, franc elveţian), a avut loc şi o creştere a salariilor/veniturilor realizate de subiecţii participanţi. Cu alte cuvinte, deşi moneda străină a crescut în raport cu leul, în perioada în discuţie, această creştere a avut loc în contextul în care şi veniturile persoanelor au cunoscut o astfel de creştere, aşa încât această depreciere nu a avut un impact semnificativ, de natură a determina o rupere a echilibrului contractual. Prin urmare, se apreciază că aceste creşteri sunt circumscrise riscului inerent. 19. Textul criticat lasă sub semnul arbitrarului momentul până la care debitorul se poate prevala de prezumţia absolută de impreviziune, reprezentată de creşterea fluctuaţiei valutare cu 52,6%. S-ar putea ca în toată această perioadă debitorul să îşi execute obligaţia de bunăvoie, astfel că se pune problema unui acord tacit al debitorului de acceptare şi, totodată, de asumare a noii dimensiuni a obligaţiei de plată, survenite ca urmare a creşterii cotaţiei valutei creditului. Mai mult, deprecierea trebuie să îndeplinească condiţia gravităţii efectelor produse asupra obligaţiei de rambursare. În acest sens, dacă deprecierea cursului intervine aproape de finele perioadei de creditare, efectul produs asupra obligaţiei debitorului nu mai poate fi calificat ca fiind excesiv, mai ales dacă numărul de rate afectate este nesemnificativ în economia contractului. 20. Astfel, textul antereferit este neconstituţional în măsura în care este interpretat în sensul că se prezumă impreviziunea doar prin raportare la unul dintre elementele care influenţează onerozitatea obligaţiei debitorului (preţul de cumpărare a valutei creditului), precum şi în situaţia în care este interpretat în sensul că se prezumă impreviziunea raportat la toate fluctuaţiile cursului valutar intervenite pe întreaga durată a executării contractului, cumulate, care depăşesc cu mai mult de 52,6% cursul de la data încheierii contractului de credit, fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 44 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 21. Se mai arată că art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016 nu respectă condiţia persistenţei temporale stabilite prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, încălcând art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se menţionează că un factor esenţial în aprecierea onerozităţii excesive este punctul de confluenţă dintre intervalul temporal în care se produc efectele schimbării excepţionale a împrejurărilor şi intervalul contractual rămas până la scadenţa finală a creditului. Impreviziunea nu face diferenţa între schimbări permanente şi schimbări temporare de circumstanţe, dar presupune ca obligaţia debitorului să fie afectată excesiv în mod definitiv. Instituind doar cerinţa ca fluctuaţia să se menţină pe parcursul celor 6 luni anterioare formulării notificării de dare în plată, este imposibil a statua că aceasta este „constantă, continuă şi ireversibilă“, tocmai întrucât nu ţine cont de nivelul fluctuaţiei înregistrat pe parcursul întregii durate a creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fluctua şi în favoarea împrumutatului, iar nu doar în defavoarea sa. 22. Din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) privind previzibilitatea legii, se arată că art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 este susceptibil de trei interpretări, în sensul că aprecierea cu 50% a obligaţiei de plată poate fi raportată fie la prima astfel de obligaţie lunară, fie la luna precedentă, fie la o lună intermediară. 23. Se arată că, potrivit art. 4 alin. (1^1) lit. b) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016, reprezintă impreviziune când, pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, fiind necesară menţinerea pragului valoric în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Or, este imposibil de stabilit că o creştere a obligaţiei de plată lunară este constantă numai pentru că această creştere s-a menţinut pe o perioadă de 6 luni anterior transmiterii notificării de dare în plată. Intervalul de timp scurt stabilit nu are nicio fundamentare şi nu permite concluzia că respectiva creştere este ireversibilă, fiind necesară trecerea unei perioade mult mai îndelungate (nu săptămâni, luni, ci ani de zile) pentru ca o astfel de concluzie să poată fi trasă, cu atât mai mult în cazul creditelor acordate pe o perioadă lungă de timp. Se subliniază că tratarea de o manieră identică şi instituirea unui regim general aplicabil unor debitori aflaţi în situaţii complet diferite conduce la încălcarea garanţiilor constituţionale, fiind necesară o distincţie în funcţie de durata creditului. 24. Se mai arată că textele criticate retroactivează, întrucât cazurile de impreviziune devin aplicabile inclusiv în cazul contractelor de credit încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 în condiţiile în care instituţia impreviziunii nu era reglementată expres şi, în orice caz, nu presupunea existenţa unei prezumţii absolute de impreviziune în cazuri determinate, ci, dimpotrivă, analiza de către instanţă a elementelor de fapt relevante. Mai mult, cazurile de impreviziune reglementate prin Legea nr. 52/2020 nu sunt în concordanţă cu regimul juridic al impreviziunii, astfel cum era interpretată în doctrină şi jurisprudenţă sub imperiul vechii reglementări. 25. Se susţine că sintagma „reprezintă impreviziune“ din cuprinsul art. 4 alin. (1^1) al legii încalcă principiul constituţional al clarităţii şi calităţii legii, precum şi normele de tehnică legislativă, deoarece nu rezultă dacă: (i) cele două cazuri enumerate la lit. a) şi b) reprezintă doar cauze posibile de impreviziune, urmând ca celelalte condiţii legale ale impreviziunii să fie examinate şi stabilite de către instanţa de judecată, de la caz la caz, având în vedere caracterul eminamente judiciar al impreviziunii; (ii) legiuitorul a avut în vedere faptul că oricare din cele două ipoteze reprezintă impreviziune, adică are în vedere atât cauza de impreviziune, cât şi onerozitatea excesivă a obligaţiei, urmând ca instanţa să analizeze dacă, în concret, de la caz la caz, se produce şi efectul vădit injust al continuării executării obligaţiei de către debitor; sau (iii) în oricare dintre cele două ipoteze, sunt prezumate absolut a fi îndeplinite toate condiţiile instituţiei juridice complexe care este impreviziunea, adică este prezumat şi caracterul vădit injust al continuării executării obligaţiei de către debitor. 26. În concluzie, textele criticate reglementează drept caz de impreviziune prezumată în mod absolut două situaţii care, în realitate, nu ies din sfera riscului inerent, astfel cum aceasta a fost identificată în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, conducând astfel la încălcarea art. 1 alin. (5), a art. 15 alin. (2), a art. 44 şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 27. Cu privire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, se arată că, în cazul în care debitorul executat silit formulează o notificare de dare în plată fără a invoca, în concret, vreunul dintre cele două cazuri de impreviziune pe care legea le prezumă absolut, dispoziţia în discuţie conduce, totuşi, la naşterea prezumţiei de impreviziune în favoarea consumatorului, prezumţie pe care creditorul este ţinut să o răstoarne în cadrul procesului civil pe care îl iniţiază. Mai mult, această dispoziţie este şi redundantă prin raportare la art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016. Astfel, art. 4 alin. (3) din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), coroborat cu art. 24, şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, subliniindu-se că nu este clară forţa juridică a prezumţiilor reglementate, că nu este clară raţiunea lor, că simpla notificare formulată de debitor nu poate atrage o prezumţie de impreviziune, că niciodată creditorul nu poate face dovada contrară în sensul inexistenţei impreviziunii şi că notificarea privind starea de impreviziune a fost reglementată în favoarea consumatorului, deşi impreviziunea în sine nu reprezintă o măsură de protecţie a acestuia. 28. Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, păstrează problemele de calitate a legii semnalate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, iar, pe de altă parte, nu se înţelege cum se aplică şi care sunt cazurile în care devine incidentă. Cu privire la aceste ultime aspecte se face referire la faptul că textul aduce în discuţie posibilitatea dispunerii de către instanţă a echilibrării contractului şi foloseşte o noţiune pe care nu o defineşte, şi anume „imposibilitate vădită de continuare a contractului“, iar această noţiune pare că repune tocmai evaluarea situaţiei personale a debitorului, evaluare care a fost înlăturată prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 29. Se mai arată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, precum şi la dreptul de dispoziţie al părţilor. Astfel, formularea unei contestaţii la notificare de către creditor pune instanţele judecătoreşti în situaţia de a echilibra contractul, pretenţie pe care contestatorul nu a formulat-o. Se ajunge la situaţia în care debitorii, deşi nu formulează o cerere prin care investesc instanţa, vor dobândi calitatea de reclamanţi, ca parte în procesul civil, ca urmare a obligaţiei stabilite de lege în sarcina instanţei judecătoreşti, respectiv echilibrarea contractului. Mai mult, creditorul nu are nici măcar posibilitatea să solicite, în cadrul procedurii prevăzute de lege, echilibrarea contractului. Cu privire la încălcarea principiului egalităţii armelor, se deduce că aceasta ar rezulta din faptul că creditorului îi sunt impuse diverse obligaţii procedurale pentru sesizarea instanţei judecătoreşti, specifice reclamantului, pe când debitorul nu are nicio obligaţie în acest sens, acesta beneficiind de statutul de pârât. Se arată că dacă iniţial debitorul care are doar calitatea de pârât, ca efect al introducerii contestaţiei, va dobândi „undeva pe parcurs“ şi calitatea de reclamant prin admiterea unor pretenţii care nu sunt echivoc exprimate într-un act de sesizare al instanţei. Se consideră că nimic nu împiedică debitorii să sesizeze în mod egal instanţa, aceştia având la îndemână mijloace specifice prin care pot ca, în cadrul acţiunii deja iniţiate de către creditor sau pe cale separată, să invoce propriile pretenţii şi să formuleze propriile cereri, solicitând cu prioritate echilibrarea contractului, respectându-se în acest fel şi dreptul la apărare al părţii adverse. 30. Se subliniază că art. 4 alin. (4) din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât soluţia legislativă cuprinsă în aceasta a fost constatată ca neconstituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, însă a fost reluată în corpul legii, în urma reexaminării acesteia. Se menţionează că lipsa de claritate a reglementării în ceea ce presupune „imposibilitatea vădită a continuării contractului“ se menţine şi în forma actuală a textului. 31. Se susţine că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel cum este prevăzută de art. 430-432 din Codul de procedură civilă. În acest context, este evidentă contradicţia intervenită între autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive (prin care a fost analizată impreviziunea din perspectiva fluctuaţiei valutare) şi consacrarea fluctuaţiei valutare la nivel de prezumţie absolută de impreviziune. Se susţine că este încălcată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin care s-a soluţionat fondul unei contestaţii formulate împotriva unei notificări de dare în plată, în care se invocă, în justificarea intervenirii impreviziunii, fluctuaţiile cursului valutar ale monedei creditului. De asemenea, implicaţiile prezumţiilor absolute de impreviziune stabilite de Legea nr. 52/2020 trebuie analizate inclusiv din perspectiva securităţii circuitului civil şi a instituţiei autorităţii de lucru judecat. În concret, există posibilitatea ca un debitor care, anterior Legii nr. 52/2020, a formulat o notificare de dare în plată (invocând fluctuaţiile valutare drept motiv de impreviziune) pe care instanţa a anulat-o printr-o hotărâre definitivă, reţinând că variaţia monedei străine nu reprezintă un caz de impreviziune, să adreseze creditorului o nouă notificare de dare în plată, în care să invoce acelaşi motiv de impreviziune - fluctuaţia valutară, doar că, de această dată, acest argument s-ar bucura de statutul de prezumţie absolută, deşi, în esenţă, ar fi neschimbate împrejurările de fapt existente la momentul pronunţării hotărârii definitive (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 52/2020). Practic, se ajunge la situaţia în care acelaşi fapt juridic - variaţia valutei creditului primeşte două calificări profund contradictorii prin două căi diferite - cea judiciară (atribuită de instanţă) şi cea legală (prezumată absolut prin lege). 32. Cu privire la art. 8 din Legea nr. 77/2016, se arată că nu schimbă, pe fond, nimic din conţinutul normativ declarat deja neconstituţional în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, prin raportare la prevederile art. 44, respectiv art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. Se arată că executarea silită a imobilului ipotecat poate constitui cel mult efectul intervenirii unei situaţii de impreviziune, iar nu impreviziunea în sine. Or, textul criticat eludează considerentele Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi instituie din nou, în totală contradicţie cu raţionamentul Curţii, o prezumţie de impreviziune fundamentată pe executarea silită a imobilului ipotecat. Art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, întrucât intervine, pe de o parte, asupra litigiilor asupra cărora instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi/sau irevocabilă şi, pe de altă parte, asupra executărilor silite în cadrul cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în soluţionarea unor contestaţii la executare. Or, legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor juridice consfinţite pe calea hotărârilor judecătoreşti, acestea bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Se subliniază că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul de proprietate al creditorului, întrucât anularea debitelor deja scadente ar echivala cu o expropriere fără niciun fel de despăgubire. Or, aceste debite intră în sfera drepturilor câştigate. 33. Se mai punctează faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 sunt neclare prin raportare la trimiterea pe care o fac la art. 4 alin. (1^3), întrucât nu se înţelege dacă trimiterea a fost făcută: (i) pentru a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat; (ii) sau pentru a arăta că şi în această ipoteză, pe lângă condiţia specială a executării silite a imobilului ipotecat, trebuie să fie îndeplinit şi unul din cazurile de impreviziune prezumată absolut de la art. 4 alin. (1^1) la care face trimitere art. 4 alin. (1^3), respectiv să fie incidentă fluctuaţia cursului valutar cu peste 52,6% faţă de cursul de la data încheierii contractului sau obligaţia de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menţinut pe o durată de cel puţin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată. Dacă trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) are rolul de a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat, atunci textul este neconstituţional, întrucât impreviziunea este exclusă, nefiind vorba de un eveniment imprevizibil pentru debitor. Dimpotrivă, atunci când a constituit garanţia asupra imobilului creditorul şi-a asumat riscul executării silite în caz de neplată, iar atunci când debitorul şi-a asumat riscul evenimentului aşa-zis imprevizibil, impreviziunea nu-şi mai găseşte aplicare. Executarea silită care are loc împotriva debitorului se prezumă a fi consecinţa propriei atitudini culpabile, în materia de răspundere contractuală operând prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate. 34. De altfel, vânzarea (fie şi silită) a unui bun adus în garanţie nu constituie impreviziune întrucât nu relevă niciun fel de dezechilibru între contraprestaţiile părţilor. Prin vânzarea bunului adus în garanţie, obligaţiile debitorului nu cresc, ci scad cu valoarea bunului vândut. Faptul că după vânzare datoria debitorului nu este stinsă integral nu este expresia unui dezechilibru apărut între prestaţiile părţilor, ci poate fi rezultatul unei eventuale devalorizări a bunului adus în garanţie, care este străină raportului juridic născut în baza contractului şi obligaţiei asumate de debitor. Această devalorizare a bunului este asumată de către debitor, ea fiind rezultatul fluctuaţiei fireşti, specifice pieţei imobiliare şi financiare. În plus, o astfel de reglementare permite şi încurajează nu doar neexecutarea culpabilă, ci chiar neexecutarea intenţionată, câtă vreme debitorul de rea-credinţă, cunoscând efectul ştergerii de datorie ca urmare a executării silite a imobilului, poate chiar să aleagă neexecutarea obligaţiilor asumate, obţinând ştergerea datoriei rămasă de executat, prin ipoteză mai substanţială faţă de suma obţinută prin vânzarea imobilului. 35. Prin urmare, în această interpretare, art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din lege încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie privind securitatea juridică, precum şi art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi reiterate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Şi cea de-a doua interpretare a art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din lege încalcă textele constituţionale antereferite prin raportare la motivele de neconstituţionalitate invocate în legătură cu art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi alin. (1^3). 36. Se susţine că art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (5), art. 10 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 retroactivează, întrucât permit stingerea tuturor datoriilor, atât a celor deja născute, cât şi a celor viitoare. Se punctează faptul că atât creanţele băncilor, cât şi ale cesionarilor reprezintă un bun, un drept câştigat sub imperiul vechii legi. 37. Se mai invocă faptul că Legea nr. 52/2020 aduce o gravă atingere dreptului la libertate economică şi libertăţii comerţului, întrucât intervine în raporturile juridice încheiate între profesionist şi consumatori, afectând în mod direct contraprestaţia la care creditorul este îndreptăţit prin încheierea contractelor de credit. Modificarea condiţiilor economice pe parcursul executării unui contract de credit, condiţii care nu sunt sub influenţa creditorului, nu justifică modificarea obligaţiei esenţiale a debitorului, prin lipsirea creditorului de posibilitatea recuperării creanţei în integralitatea sa. Legea nr. 52/2020 modifică raporturi juridice contractuale intervenind exclusiv în favoarea uneia dintre părţile contractului, prin prejudicierea patrimoniului celeilalte părţi contractante, instituind o discriminare inacceptabilă între subiecţii de drept privat. Totodată, Legea nr. 52/2020 intervine asupra liberei iniţiative a părţilor, modificând preţul şi obligaţiile acestora dintr-un act juridic care are la bază manifestarea lor de voinţă, încălcând principiul libertăţii comerţului. Prin urmare, a interveni şi a institui o lege care să modifice în totalitate produsele comercianţilor şi preţul contractului, după negocierea lui de către părţi, nu poate echivala cu respectarea principiului economiei libere de piaţă. Se mai susţine că legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, întrucât prevede posibilitatea retroactivării sale, intervine peste principiul pacta sunt servanda, dispunând peste voinţa părţilor la mult timp după realizarea raportului juridic dintre acestea, şi creează un dezechilibru în interpretarea unitară a legii, fiind astfel inaccesibilă. Prin urmare, Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu respectă Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 38. Judecătoria Râmnicu Vâlcea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, se arată că Legea nr. 52/2020 califică prezumţiile de impreviziune ca fiind prezumţii absolute, astfel că un creditor nu va putea face în niciun caz dovada că respectiva situaţie nu reprezintă impreviziune, ci va putea doar contesta măsura în care situaţia calificată ca prezumţie de impreviziune este sau nu incidentă în cazul său. O asemenea calificare poate da naştere unor efecte nedorite în practică şi poate provoca o conduită contrară bunei-credinţe şi principiului proporţionalităţii din partea consumatorilor şi, deci, un nou dezechilibru contractual. 39. Totodată, instanţa ridică problema oportunităţii cazurilor de impreviziune legală reglementate prin textele criticate în privinţa contractelor de credit încheiate după 30 septembrie 2016, având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prevede dreptul consumatorilor de a solicita conversia creditelor în valută într-o monedă alternativă, acest drept fiind semnalat consumatorilor încă din fază precontractuală, prin formularul de informare standard. Se arată că, în măsura în care un consumator are la îndemână posibilitatea convertirii creditului acordat în valută, oricând, conform art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, fără ca un creditor să poate impune restricţii, inclusiv pentru a restabili echilibrul contractual şi a menţine contractul, nu s-ar mai justifica invocarea prezumţiei reglementate în Legea nr. 77/2016. Menţinerea contractului este un deziderat consacrat atât în Codul civil, cât şi în Legea nr. 77/2016; în acest context, soluţia implementată de legiuitor prin Legea nr. 52/2020 este vădit contrară acestui principiu. O asemenea prezumţie absolută ar putea avea ca efect limitarea accesului la justiţie al creditorilor, în ciuda faptului că însuşi legiuitorul a oferit consumatorilor o soluţie pentru a combate efectele negative pe care le-ar putea avea fluctuaţia cursului valutar într-un contract de credit şi reprezintă o măsură disproporţionată faţă de interesul protejat, încurajând un comportament abuziv din partea consumatorilor. În concluzie, se arată că dispoziţiile legale criticate încalcă Constituţia în privinţa dreptului la proprietate al creditorilor şi nu ţine cont de deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale pronunţate în aceeaşi materie. 40. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, în dosarele nr. 1.920D/2020 şi nr. 1.945D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că procedura dării în plată nu este susceptibilă de a crea un efect discriminatoriu pentru creditorul ipotecar în raport cu alte categorii de creditori, întrucât aceştia nu se află în situaţii egale. Prin aplicarea legii, creditorul primeşte drept prestaţie echivalentă bunul imobil ipotecat în favoarea sa, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art. 44 alin. (1)-(3) şi art. 45 din Constituţie. Protecţia consumatorilor persoane fizice şi a dreptului la locuinţă familială a debitorului reprezintă scopuri legitime care justifică ingerinţa legiuitorului, normele legale sunt previzibile, iar măsura este proporţională. Limitele aduse dreptului de proprietate privată şi libertăţii economice au, aşadar, un caracter rezonabil, măsurile sunt adecvate pentru îndeplinirea scopului urmărit şi există un just echilibru între interesele economice ale creditorului şi cele ale debitorului, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art. 53 din Constituţie. Se reţine astfel că prin legea specială s-au instituit condiţii derogatorii de la dreptul comun, care nu generează o sarcină excesivă asupra creditorului de natură de a-i afecta dreptul de proprietate sau de a aduce atingere principiilor libertăţii contractuale, din moment ce acesta primeşte în proprietate un imobil care la momentul încheierii contractului a fost evaluat ca acoperind creditul acordat. Se mai invocă şi considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 41. Judecătoria Târgu Mureş apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 42. Judecătoria Sighişoara apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 43. Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, şi neîntemeiată, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 44. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 45. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 46. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 47. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, precum şi legea în ansamblul său. Având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate, precum şi data încheierii contractelor de credit, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 8 alin. (5), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (1): „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.“; – Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). [...](3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale." – Art. 8 alin. (5): „(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.“; – Art. 10 alin. (1): „(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.“; – Art. 11 teza întâi: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit [...] prezenta lege se aplică [...] contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare [...]“. 48. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) privind principiile statului de drept, al separaţiei puterilor în stat, al legalităţii, al calităţii legii şi al securităţii juridice, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 49. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se referă la consumatorul supus unei executări silite a imobilului ipotecat, ipoteză care, din datele existente, nu se regăseşte în dosarele conexate. Prin urmare, textul antereferit nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Desigur, revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 7 septembrie 2018, paragraful 256). 50. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, formulată prin prisma faptului că la adoptarea Legii nr. 52/2020 nu s-a solicitat un aviz al Băncii Naţionale a României, Curtea constată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, „orice proiect de act normativ al autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are atribuţii, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul Băncii Naţionale a României. Avizul va fi transmis în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare“. Potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt: a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb; b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare; c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; e) administrarea rezervelor internaţionale ale României. 51. Analizând prevederile Constituţiei şi ale legii antereferite, se constată, pe de o parte, că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală în sensul de a fi reglementată prin Constituţie - condiţie pe care Curtea a impus-o prin Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92, pentru ca solicitarea avizului să reprezinte un standard de constituţionalitate, iar, pe de altă parte, că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. De altfel, se mai reţine că nici la adoptarea Legii nr. 77/2016, aşadar, a legii de bază, nu a fost solicitat un astfel de aviz. Prin urmare, Curtea reţine că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004. 52. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci formulate, Curtea reţine că acestea vizează în mod principal problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, Curtea a statuat că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie (paragraful 53). Prin urmare, în cauza de faţă, Curtea urmează să verifice dacă aceste prezumţii se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit. 53. Art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică diferenţa de curs valutar. Prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 66-67, Curtea a stabilit că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante. Reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţie şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. 54. Se observă, aşadar, că, prin decizia antereferită, Curtea a considerat că diferenţele de curs valutar se pot circumscrie noţiunii de impreviziune, însă o diferenţă de curs valutar de 20% raportată la nivelul cursului din data contractării creditului nu poate constitui un caz de impreviziune. Prin urmare, legiuitorului i-a revenit sarcina ca în procesul de reexaminare a legii să identifice punctul de echilibru între dreptul de proprietate al debitorului şi al creditorului, pentru a stabili în mod corect situaţia în care intervine impreviziunea în cadrul contractului de credit, determinată de fluctuaţiile valutare. Pentru acest demers, legiuitorul a avut în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină. 55. Cu privire la consistenţa valorică a diferenţei de curs, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, Curtea a statuat că abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit (paragraful 62). 56. În cazul de faţă, Curtea reţine că o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi de timp o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi să fie percepută ca fiind un risc inerent contractului. Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci mai degrabă are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină (încheierea contractelor de credit în monedă naţională/clauze de conversie a monedei creditului în monedă naţională/clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea impreviziunii/încheierea unor contracte de tranzacţie/ novaţii). Trebuie subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitânduse, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, spre a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. 57. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi, astfel, să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar. 58. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea reţine că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar de a se asigura că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul. 59. Se mai reţine că este irelevant faptul că sursa de inspiraţie a creşterii de 52,6% a cursului de schimb valutar a fost Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2011 (abrogat prin Regulamentul nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 18 decembrie 2012), ci ceea ce este important este ca fluctuaţia normată să reflecte un grad mare de abatere faţă de cursul valutar existent la momentul încheierii contractului de credit. Aceleaşi consideraţii se impun şi cu privire la perioada în care trebuie să se menţină această fluctuaţie. Mai mult, Curtea apreciază că atât timp cât la evaluarea gradului de îndatorare a persoanei trebuia să se ţină seama de această fluctuaţie, însemna că în sine ea era de natură să perturbe relaţia dintre consumator şi profesionist pentru că plasa o sarcină excesivă în privinţa primului, iar capacitatea sa de rambursare a creditului era afectată. Cu alte cuvinte, se trece în registrul riscului supraadăugat. 60. O altă chestiune invocată sub aspectul cerinţelor de calitate a legii a fost aceea a stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul celui supraadăugat. Această critică nu ţine seama de conţinutul normativ al textului analizat, care nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte pur şi simplu că dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat. 61. Totodată, criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/ restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată (reeşalonarea), cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând a se realiza într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă în sensul că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi (ii) a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, ipoteză în care invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul. 62. Raportat la criticile de neconstituţionalitate ce privesc faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea observă că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiţii legale, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că în sistemul constituţional românesc hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului (a se vedea Decizia nr. 282 din 4 iunie 2020, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 3 august 2020, paragraful 20, sau Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, paragraful III). Prin urmare, Curtea reţine că noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind neîntrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 63. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, a statuat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care se reţine, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 316 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 23. Or, având în vedere calitatea destinatarilor normei, textul apare ca fiind previzibil sub aspectul aplicării sale. Totodată, se mai reţine că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 7 aprilie 2021, paragraful 50). Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 64. A doua prezumţie reglementată valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligaţia lunară de plată (rată lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aşadar, creşterea ratei dobânzii/ratei lunare de plată are drept premisă variabilitatea ponderii dobânzii în rata lunară de plată. Cu alte cuvinte, pentru ca obligaţia de plată lunară (rata lunară) să crească cu 50%, este nevoie ca rata de dobândă variabilă să crească cel puţin cu 50%, indiferent de ponderea cuantumului dobânzii în corpul ratei. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar de a se asigura că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 65. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea observă că acest text stabileşte că impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5), şi reprezintă o consecinţă a prezumţiilor de impreviziune reglementate, fără a pune în discuţie aplicabilitatea art. 44 din Constituţie. Practic, criticile de neconstituţionalitate formulate vizează mai degrabă reglementările referitoare la instituirea celor două prezumţii de impreviziune. Curtea mai observă că prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 nu a examinat un asemenea aspect - persoana în favoarea căreia sunt reglementate cazurile de impreviziune, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 66. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea observă că autorii excepţiei relevă o pretinsă antinomie intralegală între obiectul de reglementare al acestei legi - dreptul consumatorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului - şi posibilitatea judecătorului cauzei de a adapta contractul de credit. 67. Curtea reţine că, pentru îndeplinirea obiectului legii, a fost reglementată, potrivit art. 5 din lege, o fază preprocesuală (notificarea formulată de debitor). În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 52, Curtea a statuat că părţile au „posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată“. Cu alte cuvinte, în cazul în care părţile sunt de acord că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, acestea pot negocia pe toată perioada cuprinsă între data transmiterii notificării şi cea a încheierii actului de dare în plată pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului de credit. 68. În caz de neînţelegeri cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, faza preprocesuală este urmată de una procesuală, şi anume soluţionarea contestaţiei creditorului. 69. Prin respingerea contestaţiei, instanţa judecătorească a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, iar părţile, pentru a evita darea în plată a bunului imobil ipotecat, pot negocia în sensul adaptării contractului. Astfel, contractul de credit nu încetează în mod automat, ci legea prevede o fază postcontestaţie, şi anume obligaţia părţilor de a încheia actul de dare în plată [art. 7 alin. (6)]. 70. În cazul în care creditorul refuză semnarea actului de dare în plată, debitorul poate formula, în temeiul art. 8 alin. (1), o acţiune prin care cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. În acest caz, instanţa, admiţând acţiunea, se realizează stingerea oricărei datorii a debitorului faţă de creditor (art. 10 din lege). 71. Aşadar, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare şi 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri, se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabileşte că „Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale“. Rezultă că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. 72. Astfel, în cele două faze extrajudiciare cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului. 73. Astfel cum s-a arătat, învestirea instanţei nu se poate realiza decât prin contestaţie, care are ca obiect verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau printr-o cerere, care are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Chiar dacă instanţa nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluţie pe care instanţa ar putea să o pronunţe nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului. Din contră, odată stabilită existenţa impreviziunii conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească trebuie să fie preocupată de menţinerea utilităţii sociale a contractului chiar prin aplicarea în temeiul textului criticat a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 sau ale art. 1.271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit. 74. Prin urmare, Curtea reţine că cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului. 75. Curtea mai reţine că, întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. 76. În ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din lege stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. 77. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 65). Aşadar, sintagma imposibilitate vădită a continuării contractului de credit se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului. 78. În deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, Curtea a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului (spre exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018), tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 51). 79. Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. 80. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 81. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 115, a statuat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Faptul că legea stabileşte criteriile în funcţie de care intervine impreviziunea nu înseamnă că prevederile sale sunt retroactive; de altfel, judecătorul cauzei însuşi avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care apreciază impreviziunea în perioada 2016-2019. Înlocuirea unor criterii judiciare variabile şi subiective în sine cu criterii legale fixe şi obiective nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii. Impreviziunea a fost şi este reglementată de Codul civil (atât de cel din 1864, cât şi de cel din 2009), cu consecinţa fie a adaptării, fie a încetării contractului, prin urmare, modul de evaluare a sa (legală/judiciară) nu denotă o aplicare retroactivă a instituţiei în sine. De altfel, nici consecinţele intervenirii sale nu sunt novatoare faţă de regulile generale existente în materie (adaptarea/încetarea contractului). Prin urmare, art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie. 82. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.629/288/2020 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.928/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 9.725/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş, de Eurobank - S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul nr. 1.688/308/2020 al Judecătoriei Sighişoara şi de Credit Europe Bank NV - S.A. din Amsterdam, Olanda, în Dosarul nr. 13.077/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 13.362/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.928/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 9.725/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş, de Eurobank - S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul nr. 1.688/308/2020 al Judecătoriei Sighişoara şi de Credit Europe Bank NV - S.A. din Amsterdam, Olanda, în Dosarul nr. 13.077/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 13.362/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Târgu Mureş, Judecătoriei Sighişoara şi Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
