Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte│
└───────────────┴────────────┘
┌──────────────┬───────────┐
│Marian Enache │- judecător│
└──────────────┴───────────┘
┌─────────────────────┬───────────┐
│Petre Lăzăroiu │- judecător│
├─────────────────────┼───────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător│
├─────────────────────┼───────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător│
├─────────────────────┼───────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător│
├─────────────────────┼───────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător│
├─────────────────────┼───────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător│
└─────────────────────┴───────────┘
┌─────────────┬───────────┐
│Varga Attila │- judecător│
└─────────────┴───────────┘
┌────────────┬────────────────────────┐
│Benke Károly│- magistrat-asistent-şef│
└────────────┴────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, sesizare formulată de un număr de 91 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România. 2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.647 din 29 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.868C/2017. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se arată că, prin abrogarea art. 9 alin. (2) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, interdicţia investigării parlamentare a activităţii instituţiilor şi persoanelor din cadrul puterii judecătoreşti a fost eliminată, creându-se, astfel, condiţiile audierii magistraţilor de către comisiile comune de anchetă constituite în cadrul Parlamentului. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc, chiar dacă implicit, separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii [Decizia nr. 45 din 17 mai 1994]. Se mai citează Decizia Curţii Constituţionale nr. 46 din 17 mai 1994, potrivit căreia referirea la orice persoană, indiferent că are sau nu are o calitate oficială, este neconstituţională, întrucât excedează limitele controlului parlamentar ce se poate exercita, în principal, asupra Guvernului şi serviciilor publice, dar nu asupra Preşedintelui României, cu excepţia cazurilor expres reglementate prin Constituţie, şi nici asupra judecătorilor. 4. Singurele modalităţi legale de discutare în Parlament a activităţii Ministerului Public sunt prevăzute la art. 79 şi 88 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, acesta din urmă având obligaţia de a prezenta Parlamentului concluziile asupra respectivului raport. 5. Invocându-se art. 102 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, conform căruia dispoziţiile acestuia se completează cu prevederile aplicabile din regulamentele proprii ale celor două Camere, abrogarea art. 9 alin. (2) trebuie coroborată cu recenta abrogare a art. 74 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, prin care se interzicea comisiilor parlamentare să investigheze fapte sau activităţi cercetate de instituţii judiciare sau aflate pe rolul instanţelor de judecată. Articolul respectiv reprezenta o veritabilă consacrare a principiului separaţiei puterilor în stat, obiectivul său fiind acela de a nu permite puterii legiuitoare să se substituie în atribuţiile specifice puterii judecătoreşti. Practic, se recunoştea autoritatea deplină a Ministerului Public şi a instanţelor de a investiga potenţialele infracţiuni şi de a se pronunţa asupra raporturilor juridice litigioase, considerându-se că, dacă o anumită faptă sau situaţie ajungea să facă obiectul unei cercetări în justiţie, analizarea acesteia în paralel de către comisiile parlamentare nu se mai justifica şi putea obstrucţiona ancheta organelor competente, reprezentând un impediment în calea aflării adevărului şi un mijloc de presiune asupra instituţiilor judiciare. Mai mult decât atât, acelaşi text normativ prevedea, la alin. (2), că deschiderea unei proceduri judiciare în legătură cu faptele sau activităţile care constituiau obiectul anchetei parlamentare conducea la încetarea de drept a acesteia din urmă, ceea ce poate fi interpretat inclusiv ca o consecinţă logică a faptului că sesizarea autorităţilor competente reprezintă însăşi raţiunea promovării unui asemenea demers, orice alte urmări fiind excluse. Astfel, în condiţiile în care justiţia decide să acţioneze anterior constituirii comisiei parlamentare de anchetă sau înainte ca aceasta să finalizeze cercetările, nu mai subzistă nicio justificare legală pentru constituirea comisiei sau, după caz, continuarea investigaţiei deja începute. Prin abrogarea art. 74 din Regulamentul Camerei Deputaţilor s-a deschis calea desfăşurării simultane a anchetelor parlamentare şi judiciare având acelaşi obiect, precum şi a constituirii unor dosare de anchetă separate (parlamentare şi penale), nefiind exclusă ipoteza ca deputaţii să adopte concluzii diametral opuse în raport cu cele reţinute de Ministerul Public sau instanţele de judecată. 6. Această împrejurare, coroborată cu instituirea unei obligaţii erga omnes de cooperare cu comisia parlamentară, care va permite audierea, în paralel, a tuturor persoanelor implicate (inculpaţi, suspecţi, martori etc.), atât de către Parlament, cât şi de către procurori sau judecători, constituie o vădită subminare a autorităţii puterii judecătoreşti şi a însăşi noţiunii de justiţie imparţială şi independentă. 7. Se mai arată că, din modul de redactare a modificărilor regulamentare propuse, obiectul activităţii comisiei de anchetă este „aflarea adevărului“, ceea ce indică intenţia iniţiatorilor de a atribui parlamentarilor competenţe jurisdicţionale specifice instanţelor judecătoreşti, cărora le este negată, astfel, autoritatea exclusivă în ceea ce priveşte cercetarea şi stabilirea situaţiilor de fapt. Se mai precizează că textul nou introdus al art. 9 alin. (3^4) din Regulament, reglementând faptul că refuzul persoanelor invitate la comisia de anchetă de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute utile activităţii comisiei poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală, este neconstituţional, întrucât sesizarea acestor organe nu se poate realiza pentru infracţiuni inexistente în Codul penal, acesta reglementând doar infracţiunile de obstrucţionare a justiţiei şi tăinuire. 8. Se mai indică faptul că, în cazul refuzului nemotivat de a răspunde solicitărilor comisiei, aceasta poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută la art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, însă, omisiunea sesizării, astfel cum este reglementată în Codul penal, se referă o omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, şi la comisiile parlamentare de anchetă. 9. Prin urmare, se consideră că alineatele prin care comisiile parlamentare de anchetă sunt abilitate să sesizeze organele de urmărire penală în cazul refuzului de cooperare al persoanelor convocate sunt neconstituţionale în măsura în care s-ar interpreta ca reprezentând consacrări legislative ale includerii acestor fapte în sfera licitului penal. Se mai arată că o asemenea posibilitate este exclusă, invocându-se, în acest sens, Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, prin care s-a reţinut că „Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului nu poate cuprinde reguli de fond ce ţin de domeniul legilor, ci doar reguli de procedură pentru realizarea acestora. Aşadar, din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera/Senatul. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului nu se pot stabili drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor/Senatului“. 10. Având în vedere cele expuse, se apreciază că hotărârea contestată încalcă art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (3) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. 11. Se mai indică faptul că obligaţia de a prezenta informaţiile şi documentele cerute de comisia de anchetă, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţie nu incumbă persoanelor care nu fac parte din Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice. Cu toate acestea, alin. (3^3) şi (3^4) introduse la art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului instituie o obligaţie erga omnes de cooperare cu comisiile parlamentare de anchetă, constând în furnizarea tuturor informaţiilor solicitate şi predarea oricăror documente sau mijloace de probă care ar putea fi utile în cadrul investigaţiei. Or, aceste obligaţii impuse cu caracter erga omnes contravin Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, în accepţiunea căreia regulamentele parlamentare nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Parlamentul. 12. Având în vedere cele expuse, se apreciază că hotărârea contestată încalcă art. 111 alin. (1) din Constituţie. 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Camerei Deputaţilor pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor. 14. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2/5.820 din 14 iunie 2017, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 15. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie se arată că reglementarea unor dispoziţii cu caracter general referitoare la activitatea comisiilor de anchetă nu transformă automat activitatea comisiei de anchetă, care are caracter exclusiv politic, într-o activitate jurisdicţională, prin care să judece şi să se pronunţe asupra eventualelor litigii. Expresie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 64 alin. (1), autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului conferă acestora dreptul de a dispune cu privire la propria organizare şi instituire a procedurilor de desfăşurare a activităţilor parlamentare, operând în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală, în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională. 16. Competenţa Camerelor Parlamentului de a organiza comisii de anchetă este prevăzută de legiuitorul constituant la art. 64 alin. (4) din Constituţie. Cu privire la reglementarea activităţii comisiilor de anchetă se arată că instanţa constituţională a statuat ca aceasta poate fi dezvoltată prin legi „în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului“, potrivit considerentelor Deciziei nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, prevăzând că se pot stabili drepturi şi obligaţii şi în sarcina altor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, nu numai în sarcina Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice. 17. Sub aspectul conţinutului normativ, noile prevederi instituie modalităţi de exercitare a controlului Parlamentului asupra activităţii Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice, ca expresie a dispoziţiei art. 111 alin. (1) teza întâi din Constituţie. Din punct de vedere juridic, acţiunea comisiei de anchetă de sesizare a conducătorului instituţiei sau autorităţii administraţiei publice centrale în care îşi desfăşoară activitatea persoana citată care a refuzat nemotivat să dea curs solicitării comisiei de anchetă nu poate fi echivalată activităţii organelor de jurisdicţie ori a conducătorului autorităţii administraţiei publice centrale în care îşi desfăşoară activitatea persoana citată, după caz. Doar acestea din urmă pot stabili, conform situaţiei de drept şi de fapt, răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a persoanei cu privire la care se face sesizarea. 18. Cu privire la categoriile de persoane care nu lucrează în cadrul Guvernului sau al celorlalte organe ale administraţiei publice, comisia de anchetă poate sesiza organele de urmărire penală şi doar acestea din urmă pot stabili, conform situaţiei de drept şi de fapt, răspunderea juridică a persoanei cu privire la care se face sesizarea. 19. Se mai invocă Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, prin care s-a subliniat absenţa caracterului jurisdicţional al activităţii desfăşurate de comisiile de anchetă parlamentară. 20. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile regulamentare criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 27-28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate. 22. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 12 mai 2017, care au următorul cuprins: "1. Articolul 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 19 ianuarie 2016, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Alineatul (2) se abrogă. 2. După alineatul (3) se introduc patru noi alineate, alineatele (3^1)-(3^4), cu următorul cuprins: (3^1) În vederea audierii, comisia de anchetă parlamentară poate cita orice persoană care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei. (3^2) În cazul refuzului nemotivat de a răspunde solicitărilor comisiei, aceasta poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective, sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută la art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. (3^3) Comisia parlamentară poate invita orice altă persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată. Persoana invitată poate răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă. (3^4) Refuzul persoanelor invitate la comisia de anchetă de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute utile activităţii comisiei poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală" 23. Curtea reţine că, anterior acestei modificări, art. 9 avea următorul cuprins: "(1) În condiţiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi pentru stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor care se impun, la nivelul Parlamentului se pot constitui comisii de anchetă parlamentară.(2) Comisiile de anchetă parlamentară nu pot avea ca obiect activitatea unor instituţii sau persoane care fac parte din puterea judecătorească.(3) Comisiile de anchetă parlamentară se pot constitui la iniţiativa a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor.(4) Prevederile art. 8 alin. (3) şi (6) se aplică în mod corespunzător şi comisiilor de anchetă parlamentară" 24. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului, art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 134 alin. (2) privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. 25. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituţie, atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 91 de deputaţi, cât şi al obiectului său, fiind vorba de o hotărâre de modificare şi completare a Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 26. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (4), coroborat cu art. 124 alin. (3) şi art. 134 alin. (2), precum şi la art. 111 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că autorii sesizării formulează trei critici punctuale raportate la textele constituţionale antereferite, pe care le consideră ca fiind încălcate, întrucât ancheta parlamentară continuă chiar în cazul deschiderii unei proceduri judiciare, influenţând-o pe aceasta din urmă, fiind obligaţi să compară în faţa acesteia şi persoane a căror activitate se desfăşoară în instituţii/autorităţi ce nu se află sub control parlamentar; se pun la dispoziţia comisiei de anchetă parlamentare instrumente cu caracter jurisdicţional; şi sunt reglementate infracţiuni prin regulamentul activităţilor comune. 27. Curtea constată că una dintre formele de control parlamentar este cea realizată prin intermediul comisiilor permanente sau de anchetă. În acest sens, art. 64 alin. (4) teza întâi din Constituţie prevede că „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale“. Fiind reglementate la nivel constituţional, nici legea şi nici regulamentul parlamentar nu pot ignora această realitate constituţională. Prin urmare, aceste acte normative trebuie să le reglementeze în mod expres şi să instituie proceduri, instrumente şi mijloace suficiente, care să dea substanţă prevederii constituţionale. În analiza sesizării de neconstituţionalitate, Curtea trebuie să ţină cont de nivelul reglementării în privinţa comisiilor permanente sau de anchetă, respectiv cel constituţional, astfel încât modelarea acesteia se poate realiza numai din confruntarea cu alte principii, exigenţe şi valori de aceeaşi natură, şi anume constituţională. Prin urmare, nicio reglementare infraconstituţională nu poate ştirbi caracterul efectiv al textului constituţional referitor la controlul parlamentar realizat prin anchete parlamentare. 28. Prin urmare, determinarea conţinutului şi a limitelor conceptului de anchetă parlamentară se poate realiza numai prin coroborarea prevederilor Constituţiei; în acest context revine în sarcina Curţii Constituţionale, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei şi de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, să stabilească atât conţinutul şi valenţele, cât şi raporturile în care se află textul constituţional referitor la ancheta parlamentară cu celelalte texte constituţionale. 29. Jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale a stabilit că instituirea unei comisii de anchetă reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Constituţie, respectiv a principiului potrivit căruia parlamentarii sunt în serviciul poporului. Aceştia, beneficiind de legitimarea textului constituţional menţionat, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le ignore. De asemenea, Curtea a reţinut că nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, senatorii şi deputaţii exercitându-şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie [Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012]. Prin urmare, în mod conceptual, ancheta parlamentară, fiind o consecinţă directă a principiului democratic al reprezentativităţii, are drept obiectiv cercetarea, documentarea şi controlul problemelor de interes public, care, prin natura lor, sunt în mod intrinsec legate de binele comun şi de apărarea interesului naţional. 30. Prin urmare, Curtea, determinând raţiunea normativă a anchetei parlamentare, a recunoscut plenitudinea funcţiei de control a Parlamentului, stabilind, în jurisprudenţa sa expressis verbis că, pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da consistenţă acestei plenitudini [Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994], plenitudine care, însă, trebuie exercitată cu respectarea competenţelor strict determinate de Constituţie. 31. Astfel, de principiu, controlul parlamentar vizează autorităţile şi instituţiile care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul, potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. În acest sens, Curtea remarcă faptul că art. 109 alin. (2) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa sa, prevede atribuţia exclusivă a celor trei autorităţi publice, printre care şi Camera Deputaţilor şi Senatul, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, cerere care poate fi formulată atât la sesizarea unui subiect de drept (în cazul Deciziei nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) sau din oficiu [Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 46]. Or, când se formulează o asemenea cerere din oficiu, este evident că Parlamentul o face ca urmare a funcţiei sale de control pe care o are asupra activităţii Guvernului. 32. Având, însă, în vedere că Parlamentul exercită suveranitatea naţională [art. 2 alin. (1) din Constituţie], fiind ales de către cetăţeni, drept care este organul reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituţie], Curtea reţine că scopul anchetei parlamentare nu este acela de a verifica numai aspecte care intră în competenţa autorităţilor publice aflate sub control parlamentar, ci, din contră, de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. Prin urmare, aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca finalitate constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia prin mijloace de cercetare şi documentare parlamentară. Prin urmare, activitatea unei comisii de anchetă nu are nicio tangenţă cu o anchetă judiciară, având un obiect şi o finalitate diferite. 33. Curtea constată că textul Constituţiei menţionează expressis verbis controlul parlamentar în trei situaţii: controlul activităţii serviciilor publice de radio şi televiziune [art. 31 alin. (5)], controlul activităţii serviciilor de informaţii [art. 65 alin. (2) lit. h)] şi controlul asupra activităţii Guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice [art. 111 alin. (1)], fără, însă, a se limita la acestea. Plenitudinea de competenţă a comisiilor de anchetă poate fi, însă, limitată numai prin luarea în considerare a raportului existent între reglementările constituţionale referitoare la funcţia de control a Parlamentului şi alte texte constituţionale. În acest sens, Curtea constată că, prin efectul art. 1 alin. (4) coroborat cu art. 124-134 din Constituţie, judecătorii, procurorii sau membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt supuşi controlului parlamentar; în acelaşi sens, Curtea reţine că nici membrii Curţii de Conturi sau ai Curţii Constituţionale nu sunt supuşi unui asemenea control [art. 140 sau art. 142-147 din Constituţie]. 34. Totuşi, independenţa funcţională pe care Constituţia o reglementează atunci când se referă la judecători, membrii Curţii de Conturi sau ai Curţii Constituţionale, nu înseamnă că aceste instituţii s-ar plasa în afara sistemului de putere instituit chiar prin Constituţie, ci faptul că membrii acestora sunt independenţi în exercitarea activităţii sau mandatului lor. Procurorii, singurii faţă de care Constituţia stabileşte controlul ierarhic, activitatea lor desfăşurându-se sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 132 alin. (1) din Constituţie], nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfăşurarea activităţii acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 132 alin. (1) din Constituţie]. 35. Curtea reţine că jurisprudenţa sa recentă dezvoltă şi accentuează în mod deosebit o nouă dimensiune a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul ataşării conţinutului său normativ a principiului colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului [a se vedea, cu titlu exemplificativ, în special, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 270 şi 286, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 48, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 58]. De asemenea, întrucât normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ, ele trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, paragraful 38, sau Decizia nr. 293 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016, paragraful 39), aşadar, tot ca o dezvoltare jurisprudenţială a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În aceste condiţii, Curtea constată că instituţia controlului parlamentar nu trebuie izolată de principiul constituţional al colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului şi de cel al loialităţii faţă de Constituţie, ci coroborată şi corelată cu acestea. Prin urmare, este evident că reprezentanţii instituţiilor trebuie să colaboreze în realizarea anchetelor parlamentare, în această formulă concretizându-se şi principiul echilibrului între puterile statului. De asemenea, Curtea mai reţine că, la rândul său, dacă o hotărâre parlamentară privind constituirea unei comisii de anchetă depăşeşte limitele constituţionale antereferite, ea poate fi supusă, în mod individual şi punctual, controlului de constituţionalitate în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. 36. Astfel, prin invitarea reprezentanţilor autorităţii judecătoreşti, a Curţii de Conturi sau a Curţii Constituţionale la lucrările comisiilor de anchetă se pot determina problemele sistemice cu care aceste instituţii se confruntă [funcţionare, gestiune, supraîncărcarea activităţii, insuficienţa personalului, celeritatea soluţionării cauzelor, eficienţa activităţii, criminalitate în creştere, tipologii frecvente de infracţiuni comise, probleme în privinţa restituirii imobilelor] ori soluţiile care pot fi preconizate, inclusiv prin exercitarea competenţei de legiferare a Parlamentului. Prin urmare, principiul colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului presupune exercitarea cu bună-credinţă atât a competenţelor inerente funcţiei de anchetă a Parlamentului, cât şi a calităţii de reprezentant al unei instituţii publice. Subiectelor de drept care nu sunt în raporturi constituţionale cu Parlamentul, mai precis sub controlul acestora, nu li se poate impune obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor de anchetă în temeiul vreunui raport de subordonare sau control politic, ci numai în virtutea principiului colaborării loiale între instituţiile şi autorităţile statului. 37. De aceea, Curtea constată că reglementările constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească, Curtea de Conturi sau Curtea Constituţională nu se opun ca, spre exemplu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul-general al României, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Curţii Constituţionale să ia parte la lucrările comisiei de anchetă. Însă, aceleaşi reglementări se opun participării persoanelor care compun aceste autorităţi în faţa comisiilor de anchetă în legătură cu activitatea lor jurisdicţională, judiciară, de urmărire penală sau de audit, după caz. 38. Prin prisma celor de mai sus este evident că activitatea unei comisii de anchetă nu are nicio tangenţă cu o anchetă judiciară. Găsirea soluţiilor optime pentru buna funcţionare a instituţiilor statului, descoperirea/analiza/evaluarea/determinarea cauzelor unor evenimente importante în viaţa statului, prezentarea acestora publicului, transparenţa informaţiilor obţinute, dezbaterea acestora, remedierea deficienţelor funcţionale/sistemice constatate sunt tot atâtea elemente care caracterizează şi, în acelaşi timp, diferenţiază ancheta parlamentară de ancheta penală. Aşadar, nu există niciun motiv pentru care ancheta parlamentară trebuie să înceteze atunci când este demarată o anchetă judiciară. În caz contrar, de multe ori unele subiecte de interes general ar rămâne într-o sferă lipsită de vizibilitate pentru societate, pe motiv că în curs s-ar afla o anchetă judiciară, ceea ce este inacceptabil într-o societate democratică în care informaţiile care privesc comunitatea, fiind de interes general, trebuie aduse la cunoştinţa publică, informarea corectă a cetăţenilor fiind un deziderat al statului de drept. Mai mult, Curtea reţine că o procedură judiciară penală are în prima sa fază un caracter nepublic, iar, ulterior, în faza de cameră preliminară şi judecată se realizează publicitatea procedurii judiciare penale, fără, însă, ca aceasta să îi asigure o vizibilitate publică atât de intensă precum o procedură parlamentară. Ele sunt proceduri cu natură juridică diferită, se pot exercita în paralel şi nu se exclud una pe alta. Curtea mai reţine şi faptul că există teme de larg interes public, care niciodată nu ar putea face obiectul unei anchete parlamentare pe motiv că există proceduri judiciare în curs [defrişarea pădurilor, retrocedarea unor bunuri imobile, Revoluţia din 1989, poluarea apelor, colectarea deşeurilor, traficul de fiinţe vii, furtul din conductele de petrol, cauzele evaziunii fiscale etc.], ceea ce este inadmisibil. 39. De asemenea, Curtea observă că, în urma adoptării noului Cod de procedură penală, deschiderea unei proceduri judiciare se realizează potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căruia „când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut“. De asemenea, art. 305 alin. (3) din acelaşi cod prevede că „atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect“. Cu alte cuvinte, orice anchetă judiciară penală presupune ab initio declanşarea unei urmăriri penale in rem. În accepţiunea autorilor sesizării de neconstituţionalitate, ori de câte ori se declanşa o anchetă parlamentară, aceasta ar fi încetat imediat ce ar fi fost depus un act de sesizare al organului de urmărire penală şi s-ar fi început urmărirea penală in rem. Astfel, se ajungea la golirea de conţinut a demersului parlamentar atunci când era sesizat organul de urmărire penală [prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege] sau dacă acesta se sesiza din oficiu. Or, o asemenea abordare şi înţelegere simplistă a anchetei parlamentare nu pot fi acceptate. Controlul parlamentar exercitat prin intermediul comisiilor, fie ele permanente sau speciale ad-hoc de anchetă, nu poate fi considerat ca fiind doar o funcţie decorativă pe care Parlamentul ar exercita-o. De altfel, Curtea reţine că încetarea anchetei parlamentare într-o atare situaţie nici măcar nu era expres normativizată în textul art. 9 din Regulament în varianta redacţională anterioară celei supuse analizei controlului de constituţionalitate, ea fiind dedusă din norma de trimitere cuprinsă la art. 102 din Regulament coroborată cu art. 74 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. 40. Prin urmare, Curtea constată că natura juridică diferită a celor două categorii de anchete nu le face incompatibile, ci ele pot coexista în ideea unei cooperări şi colaborări loiale între instituţiile statului, chiar dacă acelaşi segment al realităţii este cercetat şi documentat. De aceea, nu este nici necesară şi nici de dorit încetarea anchetei parlamentare în condiţiile demarării unei anchete judiciare, astfel încât, din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie. 41. Cu privire la caracterul jurisdicţional al anchetei parlamentare, Curtea a explicat, prin Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, că aceste comisii de anchetă nu au un caracter jurisdicţional. Ele nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar. Astfel cum s-a arătat, scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor şi măsurilor ce se impun. Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili cu titlu de certitudine răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane. 42. Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict prin care se constată vinovăţia unei persoane, ci doar constată o stare de fapt şi fac propuneri/recomandări în raportul pe care îl întocmeşte comisia de anchetă cu privire la situaţia de fapt anchetată, indicându-se, astfel, concluziile la care a ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-a consultat şi a audierilor efectuate. Chiar dacă o comisie de anchetă îşi depăşeşte atribuţiile, „verdictele“ sale nu pot avea o finalitate juridică, votul final asupra constatărilor comisiei de anchetă dându-se în plenul respectivei Camere, fiind, deci, un vot politic. Compunerea comisiilor de anchetă, de asemenea, nu poate fi motiv de calificare ca jurisdicţională a activităţii lor. Faptul că din acestea fac parte şi cei ce au solicitat înfiinţarea comisiei nu are nicio relevanţă, prin prisma faptului că votul final al Parlamentului este unul esenţialmente politic. În consecinţă, simplele audieri de persoane, modalităţile de citare/invitare a persoanelor, respectiv propunerile din raportul comisiei de anchetă nu califică activitatea acesteia ca fiind una jurisdicţională. Se reţine, deci, că activitatea de anchetă priveşte lămurirea unor chestiuni de ordine publică, fără a da verdicte şi fără a angaja răspunderea penală sau materială a vreunei persoane. 43. În acest context, Curtea constată că textul criticat realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor. 44. Noile reglementări pun la dispoziţia comisiei de anchetă anumite mijloace procedurale care să contribuie la caracterul efectiv şi eficient al anchetei parlamentare. Este firesc ca persoana citată să se prezinte şi să răspundă solicitărilor comisiei; constatarea şi stabilirea abaterilor disciplinare sunt, însă, de resortul exclusiv al titularului acţiunii disciplinare în cazul în care persoana citată nu îşi îndeplineşte aceste din urmă obligaţii, comisia de anchetă neputând avea o asemenea competenţă. Prin urmare, sesizarea organului de urmărire penală are în vedere constatările comisiei de anchetă referitoare la faptul că funcţionarul public avea cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în care îşi îndeplineşte sarcinile, a omis sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală. Aşadar, nu fapta persoanei citate de a răspunde la solicitările comisiei constituie infracţiune, ci omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, conform art. 267 din Codul penal. 45. De asemenea, refuzul persoanelor invitate la comisia de anchetă de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute utile activităţii comisiei nu constituie infracţiune, organele de urmărire penală nefiind sesizate pentru acest refuz, ci, în urma coroborării datelor existente, comisia poate sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Nu în ultimul rând, Curtea observă că şi în lipsa acestui text regulamentar, comisia putea să sesizeze organele de urmărire penală, astfel încât acesta are mai degrabă un caracter declarativ decât novator. 46. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile Hotărârii Parlamentului României nr. 38/2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt constituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
