Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 611/1/2018
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│ │de contencios │
│Ionel Barbă │administrativ şi fiscal │
│ │- preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Liliana Vişan│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- judecător la Secţia de│
│Angelica │contencios administrativ│
│Stănişor │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Cezar Hîncu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Maria Hrudei │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Eugenia Ion │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- judecător la Secţia de│
│Ivanovici │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mona │- judecător la Secţia de│
│Magdalena │contencios administrativ│
│Baciu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de│
│Constantin │contencios administrativ│
│Vlad │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul sesizării este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.). Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 32.287/215/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea dispoziţiilor art. 3 raportat la art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată" Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că numai câteva instanţe au transmis jurisprudenţă şi puncte de vedere sau simple opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării; se arată, de asemenea, că la dosar au fost depuse răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, act comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, ale căror puncte de vedere sunt ataşate la dosar. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Dolj - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 11 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 32.287/215/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o interpretare „dispoziţiilor art. 3 raportat la art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată“. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Hotărârea instanţei de fond 2. Prin Plângerea contravenţională formulată la data de 8.11.2016, petenta, societate comercială, în contradictoriu cu Direcţia Regionala Antifraudă Fiscală Târgu Jiu, a solicitat anularea Procesului-verbal de contravenţie seria D.G.A.F. nr. 0085236 din 20.10.2016, în principal, sau înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul, în subsidiar. 3. În susţinerea plângerii, petenta a arătat că este o societate având ca obiect activitatea de vânzare de produse alimentare şi băuturi, pe care o desfăşoară la puncte de lucru fixe şi pe teren, şi că a asigurat dotarea cu aparate electronice de marcat fixe şi mobile, în aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999), în vederea încasării contravalorii mărfii de la persoanele fizice. 4. În urma controlului efectuat asupra activităţii societăţii a fost întocmit procesul-verbal de contravenţie contestat, prin care i-a fost aplicată petentei sancţiunea amenzii în cuantum de 20.000 lei, conform art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată (Legea nr. 12/1990), precum şi sancţiunea complementară, constând în confiscarea sumei de 552.389 lei, reprezentând totalul încasărilor obţinute din valorificarea mărfurilor către persoane fizice, înregistrate de aparatele electronice de marcat mobile, în perioada 21.04.2016-20.10.2016. 5. Petenta a invocat nulitatea procesului-verbal de contravenţie conform art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), susţinând că nu au fost menţionate data şi locul săvârşirii faptei şi că fapta nu există. 6. Petenta a solicitat anularea, în parte, a pedepsei complementare, arătând că măsura confiscării tuturor veniturilor este contrară spiritului legii şi dispoziţiilor constituţionale, organele de control putând dispune cel mult confiscarea veniturilor obţinute din activitatea desfăşurată, respectiv a adaosului comercial, nu şi a componentei cost din sumele reţinute. 7. În subsidiar a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului. 8. Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea plângerii, ca neîntemeiată, susţinând că petenta a efectuat activitatea de vânzare de mărfuri în regim ambulant, în alte locuri decât cele autorizate. Valoarea vânzărilor înregistrate de cele 5 aparate de marcaj electronice fiscale în regim ambulant, conform rapoartelor informative emise pentru perioada 21.04.2016-20.10.2016, este în cuantum de 552.398 lei. 9. Intimata a constatat că petenta desfăşoară activitatea de comerţ ambulant, astfel cum este definită aceasta de dispoziţiile art. 4 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000), respectiv activitatea de comercializare cu amănuntul realizată prin trecere dintr-un loc în altul în rulote mobile, standuri mobile, chioşcuri mobile sau în vehicule special amenajate, pe raza mai multor localităţi din judeţele Dolj, Olt, Gorj şi Mehedinţi, fără a deţine autorizaţii emise de primării, consilii judeţene sau prefecturi, fapta ce constituie contravenţia prevăzută de art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990. 10. Intimata a susţinut că nu sunt întemeiate criticile privind legalitatea procesului-verbal de contravenţie, deoarece acesta indică perioada şi locul în care contravenţia a fost săvârşită, elementul material al contravenţiei constând în însăşi activitatea de comerţ ambulant fără a deţine autorizaţiile legale, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000. 11. A arătat, de asemenea, că măsura confiscării reprezintă o sancţiune complementară, obligatorie pentru săvârşirea contravenţiei săvârşite de petentă. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 5.712 din 2 mai 2017 a fost admisă, în parte, plângerea contravenţională formulată de petentă şi s-a dispus reducerea amenzii contravenţionale aplicate de la suma de 20.000 lei la suma de 2.000 lei, fiind menţinute restul dispoziţiilor din procesul-verbal de contravenţie. 13. Instanţa de fond a reţinut că procesul-verbal contestat este întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cuprinzând toate menţiunile obligatorii prevăzute de textul legal. 14. Elementul material al contravenţiei nu este fiecare livrare de marfă în parte, ci însăşi activitatea de comerţ ambulant fără a deţine autorizaţiile prevăzute de lege. 15. Constatând că petenta a desfăşurat activitatea de comerţ ambulant, astfel cum aceasta este definită de art. 4 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, respectiv activitatea de comercializare cu amănuntul, realizată prin trecere dintr-un loc în altul, în rulote mobile, standuri mobile, chioşcuri mobile sau în vehicule special amenajate, pe raza mai multor localităţi din judeţele Dolj, Olt, Gorj şi Mehedinţi, fără a deţine autorizaţii emise de primării, consilii judeţene sau prefecturi, faptă ce constituie contravenţia prevăzută de art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990, care este sancţionată cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, instanţa de fond a concluzionat că petenta se face vinovată de săvârşirea contravenţiei reţinută în sarcina sa. 16. În ceea ce priveşte măsura confiscării, instanţa de fond a reţinut că aceasta reprezintă o sancţiune complementară, iar în măsura în care actul normativ de sancţionare prevede că pentru săvârşirea contravenţiei reglementate de acesta se aplică şi o sancţiune complementară, aceasta este obligatorie. 17. Instanţa a apreciat că nu se impune înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului, întrucât, astfel, nu s-ar mai realiza scopul urmărit de legiuitor prin sancţionarea contravenţiei. B. Calea de atac exercitată 18. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel petenta, reiterând, în motivarea căii de atac, motivele invocate în cuprinsul plângerii contravenţionale. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării 19. Legea nr. 12/1990: "ART. 1 Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: (…) b) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării, consilii judeţene sau prefecturi; (…) ART. 3 Bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum şi sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă." IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A. Apelanta-petentă a apreciat că dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării trebuie interpretate în sensul că măsura confiscării trebuie să vizeze doar adaosul comercial aplicat asupra bunurilor, nu şi preţul de cost al acestora, care are o provenienţă licită. B. Intimata-pârâtă nu a formulat un punct de vedere asupra cererii de sesizare. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 20. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără însă a proceda la analiza efectivă a acestora şi a menţiona motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilităţii, conform art. 520 din acelaşi cod. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării 21. Nici cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor legale în discuţie Tribunalul Dolj nu şi-a exprimat punctul de vedere. 22. Instanţa de trimitere, contrar dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, s-a mărginit să opineze că „bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, se confiscă, dispoziţiile art. 3 din actul normativ menţionat fiind neechivoce în acest sens“. 23. Mai mult, instanţa de trimitere menţionează în mod expres, în cuprinsul încheierii de sesizare, că „la nivelul instanţelor din raza Curţii de Apel Craiova nu au fost sesizate aspecte de practică neunitară în acest sens, măsura confiscării fiind dispusă automat, în baza dispoziţiilor legale care o instituie ca sancţiune contravenţională complementară“. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 24. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă care să aibă legătură cu întrebarea formulată de instanţa de trimitere; numai câteva instanţe au transmis hotărâri judecătoreşti care fac aplicarea dispoziţiilor legale supuse interpretării, iar altele au formulat simple opinii referitoare la problema în discuţie; acestea din urmă pot fi grupate astfel: A. Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 12/1990 sunt neechivoce, interpretarea acestora fiind evidentă, în sensul că sancţiunea confiscării se aplică în cazul contravenţiei prevăzute la art. 1 lit. b) din acelaşi act normativ, ea vizând suma dobândită prin săvârşirea contravenţiei, deci întreaga sumă rezultată din săvârşirea faptei, iar nu doar adaosul comercial aplicat. 25. S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens cele mai multe instanţe: - Curtea de Apel Craiova; – tribunalele Prahova, Galaţi (Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Sentinţa nr. 767 din 7 octombrie 2016), Vrancea (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Bucureşti, Arad, Suceava (Secţia de contencios administrativ şi fiscal) şi Sibiu (Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ); – judecătoriile Târgu-Neamţ (Sentinţa nr. 1.209 din 12 august 2016), Sectorului 5 Bucureşti (Secţia a II-a civilă - Sentinţa nr. 1.860 din 13 martie 2016), Botoşani (sentinţele nr. 2.249 din 22 martie 2010 şi nr. 9.359 din 8 decembrie 2016) şi Fălticeni. 26. Arătându-se că întrebarea formulată priveşte bunurile supuse confiscării, ca sancţiune contravenţională complementară, aplicată în cazul exercitării unei activităţi ilicite de comerţ, în varianta incriminată de art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990, s-a apreciat că acestea sunt „bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei“, şi anume sumele de bani realizate prin vânzarea unor mărfuri, considerată de către legiuitor ca fiind ilicită; o distincţie între preţ (efect al vânzării apreciat a fi licit) şi adaos comercial nu este logică, atât timp cât preţul (în totalitatea componentelor lui de formare) este primit ca efect al unei operaţiuni ilicite de vânzare. 27. O asemenea limitare a dreptului de proprietate este recunoscută şi de art. 44 alin. (9) din Constituţia României (normă de rang superior, ce utilizează aceeaşi sintagmă de „bunuri rezultate din contravenţii“), a cărei sferă de aplicare este interpretată, spre exemplu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 128 din 9 martie 2017^1. ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 25 mai 2017. B. În sensul că sancţiunea confiscării, prevăzută de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 12/1990, trebuie să vizeze doar adaosul comercial aplicat asupra bunurilor ce fac obiectul vânzării ilicite în condiţiile art. 1 lit. b) din acelaşi act normativ, nu şi preţul de cost al acestora, care are o provenienţă licită, a opinat o singură instanţă - Tribunalul Caraş-Severin, fără a aduce, însă, niciun argument în sprijinul acestei opinii. VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 28. Prin Adresa nr. 727/C/943/III-5/2018 din 30 martie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene 29. Asupra dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 12/1990 Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri, cel mai recent prin Decizia nr. 128 din 9 martie 2017, sus-menţionată, stabilind că respectivele dispoziţii legale sunt constituţionale. 30. În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a menţionat că soluţia legislativă prevăzută de textul supus analizei „a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin numeroase decizii (a se vedea Decizia nr. 429 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, Decizia nr. 76 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 9 martie 2004, Decizia nr. 148 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, Decizia nr. 225 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, Decizia nr. 262 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2008, Decizia nr. 135 din 5 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, Decizia nr. 433 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010), Curtea Constituţională reţinând că măsura confiscării cu privire la mărfurile şi produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea activităţilor comerciale ilicite prevăzute de art. 1 din Legea nr. 12/1990, precum şi a sumelor de bani şi a lucrurilor dobândite prin săvârşirea respectivelor contravenţii reprezintă o privare de proprietate impusă de necesitatea protejării populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite. O atare atingere adusă dreptului de proprietate este permisă expres de dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie, potrivit cărora: «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.» Soluţia legislativă criticată nu instituie o prezumţie de dobândire ilicită a bunurilor a căror provenienţă nu poate fi justificată, deoarece presupune existenţa dovedirii caracterului ilicit al dobândirii, iar măsura confiscării beneficiilor şi încasărilor rezultate din vânzarea unor asemenea mărfuri apare ca o măsură subsidiară dobândirii ilegale şi se impune tocmai pentru că acestea au servit la săvârşirea contravenţiei.“ 31. De asemenea, Curtea Constituţională a făcut trimitere la jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „aplicarea şi executarea unor sancţiuni pecuniare, inclusiv măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private, întrucât sunt consecinţa unor încălcări ale legii (în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999, Decizia nr. 67 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000, Decizia nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003, precum şi Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005).“ 32. Referitor la critica potrivit căreia prin dispoziţiile de lege contestate s-ar aduce atingere prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care privesc protecţia proprietăţii, Curtea Constituţională a statuat că instanţa de la Strasbourg, deşi a recunoscut că o anumită măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, a reţinut că aceasta nu intră sub incidenţa celei de-a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol, ci ţine de paragraful 2, care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în speţă, confiscarea efectuată a avut drept scop să prevină ca reclamantul să folosească bunurile confiscate la săvârşirea altor infracţiuni (Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunţată în Cauza Raimondo împotriva Italiei). IX. Raportul asupra chestiunii de drept 33. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 34. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele: 35. Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să analizeze dacă sesizarea îndeplineşte cerinţele legale, atât cele privind regularitatea formulării, cât şi cele privind admisibilitatea mecanismului procedural în discuţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. A. Cu privire la neregularitatea actului de sesizare se reţine că, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“. 36. Rezultă că, sub aspectul regularităţii sesizării, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să îndeplinească anumite exigenţe de ordin structural, respectiv să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului, prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi punctul de vedere al părţilor. 37. Aşa cum s-a arătat deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (deciziile nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, şi nr. 8 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 martie 2017) raţiunea instituirii acestor condiţii formale ale actului de sesizare constă în asigurarea scopului pentru care a fost reglementat acest nou mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără a se determina însă suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării sale de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii duratei procedurii judiciare şi afectării art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care prevede şi protejează dreptul la un proces echitabil, cu garanţia sa esenţială constând în soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 38. Referitor la consecinţa absenţei din încheierea de sesizare a elementelor esenţiale pentru soluţionarea chestiunii prealabile, în lipsa reglementării, printr-o normă expresă, a soluţiilor posibile într-o asemenea ipoteză, s-a apreciat că instanţa de trimitere a unei întrebări prealabile ar trebui să fie preocupată nu doar de a primi un răspuns îndoielilor sale cu privire la un text legal, ci chiar de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condiţiilor impuse de textul art. 519 din Codul de procedură civilă şi o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum este acesta reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. 39. Or, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, se constată că în cuprinsul acesteia nu se regăseşte punctul de vedere al completului de judecată autor al sesizării asupra îndeplinirii condiţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, condiţie impusă, în mod expres, de dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod. 40. Astfel, se constată că în încheierea de sesizare nu sunt prezentate aspectele referitoare la problematica de interpretare şi/sau aplicare a textului legal supus analizei, interpretările posibile sau criteriile/elementele care ar putea conduce, eventual, la o neaplicare a normei legale şi nici cele referitoare la dificultatea interpretării/aplicării acestei norme, raportat la datele concrete ale litigiului. 41. Completul de judecată a exprimat un punct de vedere conform căruia „bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1 (din Legea nr. 12/1990 - n.r.), dacă sunt ale contravenientului, se confiscă, dispoziţiile art. 3 din actul normativ menţionat fiind neechivoce în acest sens“, dar această apreciere a instanţei de trimitere nu priveşte chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, care, astfel cum s-a arătat mai sus, se referă la confiscarea sumelor de bani dobândite prin săvârşirea contravenţiei. 42. În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015) s-a sancţionat, sub aspectul admisibilităţii, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei asupra condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţă impusă prin dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă. 43. În virtutea acestor argumente şi urmând aceeaşi linie jurisprudenţială se apreciază că încheierea care nu cuprinde punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea asupra chestiunii de drept supuse dezlegării nu îndeplineşte condiţiile unui act de sesizare legal întocmit şi, deci, nu ar putea declanşa o examinare pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii în cadrul mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. B. De asemenea, pentru admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul a instituit, prin art. 519 din Codul de procedură civilă, o serie de condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ, după cum urmează: - existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă şi să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 44. Procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate, se constată că tocmai prima dintre acestea, cea referitoare la existenţa unei veritabile probleme de drept, nu este îndeplinită, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. 45. Astfel, în analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, raţiunea şi fundamentul său. 46. Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate. 47. Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. 48. Sesizarea vizează, însă, dispoziţii legale ale căror interpretare şi aplicare nu sunt deloc controversate, întrucât, aşa cum rezultă din examinarea datelor comunicate de instanţele naţionale, practica judiciară în materie şi punctele de vedere formulate de instanţele naţionale sunt unitare, o singură instanţă având o opinie diferită, care nu este însă argumentată. 49. Totodată, se constată că sesizarea nu vizează o problemă de drept reală, textul legal care face obiectul sesizării fiind clar şi neechivoc, iar instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune accesarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale respective, nu a prezentat în cuprinsul încheierii care ar fi dificultăţile de interpretare sau sensurile diferite ce s-ar putea da în aplicarea normei legale în discuţie, aşa cum s-a arătat mai sus, la lit. A, în cadrul analizării aspectului privind neregularitatea actului de sesizare. 50. Or, scopul mecanismului hotărârii prealabile îl constituie prevenirea practicii judiciare neunitare, prin dezlegarea unor probleme veritabile şi dificile de drept; dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării sunt însă clare, interpretarea acestora nefiind susceptibilă de a ridica dificultăţi, aşa cum rezultă din jurisprudenţa şi punctele de vedere ale instanţelor naţionale, prezentate mai sus. 51. Cum condiţiile de admisibilitate trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea primei cerinţe face inadmisibilă sesizarea şi de prisos analizarea celorlalte condiţii. 52. În considerarea argumentelor expuse se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. 53. Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secţia contencios administrativ fiscal, în Dosarul nr. 32.287/215/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea dispoziţiilor art. 3 raportat la art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată" Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 iunie 2018. PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL IONEL BARBĂ Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
