Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 1.828/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 401D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, sens în care invocă Decizia nr. 401 din 6 iunie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 12 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 1.828/325/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în dosarul cu numărul menţionat, având ca obiect cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara de confirmare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, imposibilitatea judecătorului de a interveni în concret, cu privire la obligaţiile stabilite în sarcina suspectului sau inculpatului în cuprinsul ordonanţei de renunţare la urmărirea penală. La acest moment, judecătorul de cameră preliminară, învestit cu controlul soluţiei de renunţare la urmărirea penală, poate doar să admită sau să respingă soluţia de renunţare, legiuitorul trasând o imposibilitate evidentă a judecătorului de a interveni activ şi de a modifica soluţia. Or, inclusiv cerinţa respectării separării funcţiilor judiciare impune ca soluţia dispusă de procuror să poată fi cenzurată în parte de către judecător, existând situaţii în practica judiciară în care sunt respinse cereri de confirmare a renunţării la urmărirea penală cu motivarea că suspectului ori inculpatului nu i-au fost instituite obligaţii, conform art. 318 din Codul de procedură penală. În această situaţie, procurorul nu va mai putea dispune o nouă soluţie de renunţare la urmărirea penală, ci va trebui să emită rechizitoriul, născându-se astfel o situaţie procesuală inechitabilă, atâta vreme cât, iniţial, se apreciase că nu există interes public pentru urmărirea în continuare a faptei săvârşite. Astfel, practica judiciară ulterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 s-a confruntat cu imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară, în cadrul procedurii controlului soluţiei de renunţare la urmărirea penală, de a modifica sau chiar de a impune ori de a înlătura obligaţii în sarcina suspectului sau inculpatului, cu privire la care s-a dispus de către procuror o astfel de soluţie. În acest sens, se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate, prin inexistenţa unui mecanism procesual pus la îndemâna judecătorului de cameră preliminară de a aprecia, în concret, asupra oportunităţii instituirii sau nu a unora dintre obligaţiile prevăzute de art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală. Rolul judecătorului de cameră preliminară în procedura controlului nu trebuie să rămână unul formal, ci acesta trebuie să se materializeze printro verificare in concreto, inclusiv prin posibilitatea de a tempera sau, din contră, de a institui măsuri mai severe, în ceea ce priveşte obligaţiile instituite de art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, instanţa apreciază că modalitatea actuală de reglementare a soluţiilor ce pot fi dispuse de către judecătorul de cameră preliminară în procedura controlului soluţiei de renunţare la urmărirea penală nu respectă în totalitate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23/2016, prin care textul art. 318 din Codul de procedură penală, în vigoare la acea vreme, a fost declarat neconstituţional. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 318 alin. (15), cu denumirea marginală Renunţarea la urmărirea penală din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară: a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea." 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prin raportare la art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, bazate, în esenţă, pe susţinerea că judecătorului de cameră preliminară îi este ştirbită libertatea constituţională de a înfăptui deplin un act de justiţie în acord cu exigenţele unui proces echitabil, deoarece, cu prilejul verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, nu are nici posibilitatea cenzurării conţinutului sau a înlăturării uneia sau a mai multora dintre obligaţiile impuse de procuror în aplicarea art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, nici posibilitatea instituirii uneia sau mai multor obligaţii, dacă procurorul nu a înţeles să le instituie. Cu alte cuvinte, ceea ce se urmăreşte prin aceste critici constă în posibilitatea judecătorului de a dispune în locul procurorului luarea sau eliminarea unor obligaţii, respectiv posibilitatea acestuia de a modifica/completa ordonanţa procurorului, cu menţinerea însă a soluţiei de renunţare la urmărirea penală. 12. Respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate astfel motivată, Curtea a reţinut, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 401 din 6 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din data de 10 octombrie 2019, că, spre deosebire de renunţarea la aplicarea unei pedepse care este o instituţie de drept material ce priveşte, în sens larg, individualizarea judiciară a sancţiunii penale şi care poate fi realizată doar de către un judecător/o instanţă de judecată, renunţarea la urmărirea penală este o modalitate de soluţionare a cauzei în faza de urmărire penală şi ţine de aprecierea asupra oportunităţii cercetării penale, cu atât mai mult cu cât, în cursul urmăririi penale, procurorul este cel care realizează funcţia de urmărire penală, care implică întreaga activitate de la demararea fazei până la finalizarea sa, prin stabilirea uneia dintre soluţiile reglementate de art. 327 din Codul de procedură penală. Faptul dispunerii de către procuror a unor obligaţii, conform art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, constituie o aplicare a dispoziţiei constituţionale prevăzute la art. 131 referitoare la rolul Ministerului Public, având ca temei calitatea procurorului de titular al dreptului de a efectua şi de a supraveghea urmărirea penală, prevăzută la art. 56 din Codul de procedură penală. Obligaţiile prevăzute la art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt stabilite după ce procurorul se consultă cu suspectul sau inculpatul, astfel încât să fie aplicate măsuri rezonabile şi acceptabile pentru acesta şi să fie evitate situaţiile de revocare a renunţării la urmărirea penală, cuprinse în art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală. Procedura consultării este relevantă şi pentru a da eficienţă dispoziţiilor care conferă posibilitatea suspectului/inculpatului de a solicita continuarea urmăririi penale, dacă acesta consideră că nu este vinovat de săvârşirea faptei imputate. Totodată, această consultare trebuie înţeleasă prin prisma rolului procurorului, ca reprezentant al Ministerului Public, de a decide dacă există sau nu interes public în continuarea urmăririi penale a unei fapte şi a unui făptuitor, interes public care nu poate face obiectul unei negocieri cu suspectul/inculpatul. Aşadar, această consultare nu înseamnă negociere, ci semnifică, mai întâi, stabilirea obligaţiilor de către procuror, în deplină libertate de decizie în limitele legale, iar mai apoi chestionarea făptuitorului asupra împrejurării dacă înţelege să respecte - pentru viitor - aceste obligaţii. În ipoteza în care suspectul/inculpatul îşi manifestă de la bun început intenţia de a nu se supune obligaţiilor stabilite, interesul public nu va mai fi acela de a se renunţa la urmărirea penală, ci de a se dispune, eventual, trimiterea în judecată. Această interpretare rezultă din consecinţele prevăzute de lege în cazul în care, la expirarea termenelor stabilite, suspectul/inculpatul nu şi-a respectat cu rea-credinţă obligaţiile impuse, şi anume revocarea ordonanţei de renunţare la urmărirea penală - art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală - şi redeschiderea urmăririi penale - art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, potrivit Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, legiuitorul a reglementat modul şi condiţiile în care sunt executate obligaţiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunţării la urmărirea penală (a se vedea art. 87 şi următoarele din Legea nr. 253/2013). 13. Curtea a mai reţinut că întreaga procedură reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală nu vizează lipsa de vinovăţie, ci, dimpotrivă, vinovăţia suspectului/inculpatului pentru a cărui faptă comisă nu există un interes public de urmărire. De aceea, dispunerea soluţiei de renunţare la urmărirea penală se circumscrie unui scop determinat care constă în inexistenţa interesului public în urmărirea penală, scop care - în funcţie de tipul infracţiunii pentru care s-au făcut cercetări, care presupune sau nu o persoană vătămată, care implică sau nu o pagubă etc. -, este realizat şi prin posibilitatea dispunerii, după consultarea suspectului sau a inculpatului, a unor obligaţii de a face, care, odată apreciate ca fiind necesare, nu mai pot fi cenzurate sau înlăturate separat, ci numai odată cu ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, contopindu-se sinergic cu aceasta pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţiuni. În acest fel, soluţia renunţării la urmărirea penală poate fi individualizată şi apreciată din perspectiva legalităţii şi temeiniciei, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea tuturor criteriilor ce determină dispunerea sa. Prin urmare, cu prilejul verificării ordonanţei prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi va aprecia, în ansamblu, pe de o parte, dacă legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii de cel mult 7 ani pentru infracţiunea pentru care s-au făcut cercetări şi, pe de altă parte, dacă analiza procurorului asupra inexistenţei interesului public subzistă. În măsura în care unul dintre aceste două elemente nu se confirmă, în acord cu art. 318 alin. (15) lit. a) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară respinge cererea de confirmare şi desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală. Cu alte cuvinte, analiza interesului public în raport cu conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a acesteia, cu modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, cu scopul urmărit, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, cu eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia, cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate şi cu existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii implică şi analiza necesităţii dispunerii ori, dimpotrivă, a nedispunerii vreuneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, deoarece acestea nu pot fi luate ca urmare a unei aprecieri discreţionare a procurorului, în absenţa fundamentării dispunerii în baza criteriilor mai sus enumerate ce justifică interesul public. Cu alte cuvinte, odată dispusă/dispuse, obligaţia/obligaţiile stabilită/stabilite face/fac un tot unitar cu ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, pe care o întregeşte/întregesc. Pentru acest motiv, cu prilejul verificării legalităţii ordonanţei, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu se poate opri la aprecierea legalităţii şi temeiniciei sale făcând abstracţie de existenţa ori inexistenţa stabilirii, în mod legal, în sarcina suspectului/inculpatului a vreunei obligaţii, motiv pentru care o obligaţie în contradicţie cu legea atrage după sine ilegalitatea ordonanţei şi nu a obligaţiei, întrucât, aşa cum s-a arătat, instituirea sau nu a obligaţiei justifică, alături de alte elemente, atingerea scopului renunţării la urmărirea penală. Aşa fiind, obligaţiile nu au o identitate proprie şi fac parte din ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, care poate fi cenzurată şi sub acest aspect de către judecătorul de cameră preliminară. Aşa fiind - a conchis Curtea - dispoziţiile legale criticate au fost reglementate tocmai în scopul bunei desfăşurări a procesului penal în acord cu lipsa interesului public în urmărirea penală. 14. De asemenea, cât priveşte critica materializată prin trimiterea la Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, Curtea a constatat - cu trimitere deopotrivă şi la considerentele Deciziei nr. 679 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.117 din 29 decembrie 2019, că nu poate fi primită, deoarece, la momentul pronunţării deciziei mai sus menţionate, art. 318 din Codul de procedură penală avea o cu totul altă configuraţie care permitea procurorului să renunţe la urmărirea penală fără ca actul său să fie supus controlului şi încuviinţării instanţei de judecată. Astfel, aşa cum rezultă din Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 (paragrafele 18 şi 33), Curtea Constituţională a verificat, cu acel prilej, dacă exercitarea acestei atribuţii de către procuror, fără încuviinţarea instanţei de judecată, este sau nu de natură a-l plasa pe acesta în situaţia de a înfăptui un act de justiţie, intrând în sfera prerogativelor instanţelor judecătoreşti. Practic prin această decizie nu s-a cenzurat nimic cu privire la instituirea/stabilirea de către procuror în sarcina suspectului/inculpatului a anumitor obligaţii, ci s-a cenzurat posibilitatea acestuia de a realiza prin ordonanţa pronunţată un act de înfăptuire a justiţiei. Or, în cazul de faţă, potrivit art. 318 alin. (12), (14) şi (15) din Codul de procedură penală, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. 15. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 1.828/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală, şi constată că dispoziţiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
