Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă şi ale art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Ştefan Agafiţei în Dosarul nr. 2.696/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 730D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Normele legale criticate reprezintă norme de procedură, ce pot fi stabilite de legiuitor în virtutea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. Arată că, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care recursul exercitat împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară este o cale devolutivă de atac. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.696/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Ştefan Agafiţei într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, prin care sa dispus suspendarea din funcţia de judecător a acestuia pe o perioadă de trei luni, ca urmare a săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că admisibilitatea în principiu a recursului împiedică atacarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba despre o cale de atac formală, iar nu efectivă, recursul declarat putând fi respins ca inadmisibil în principiu ori anulat, aspect ce arată că, în fapt, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt supuse unui recurs efectiv, ci potenţial şi condiţionat de încadrarea sa în una dintre situaţiile expres prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă neputând să soluţioneze cauza pe fond. Arată că şi dreptul la apărare este formal, recursul fiind declarat în condiţiile în care partea nu cunoaşte dacă acesta este admisibil în principiu. Mai arată, în acelaşi sens, că înscrisurile noi nu pot fi obţinute de judecătorul sancţionat decât din dosarul instrumentat disciplinar, la care însă acesta nu este parte, astfel că nu are dreptul să îl studieze sau să ceară eliberarea de copii conforme cu originalul. Prin urmare, înscrisurile noi nu pot fi depuse odată cu cererea de recurs sau cu întâmpinarea, ci doar la solicitarea instanţei de recurs, recurentul fiind astfel privat de dreptul la apărare. Or, de vreme ce este decăzut din administrarea probei cu înscrisuri noi, recursul reprezintă o cale de atac iluzorie, şi nu efectivă. 6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, autorul excepţiei susţine că sunt neconstituţionale în măsura în care Inspecţia Judiciară sau o altă instituţie administrativă cu atribuţii de control aduce critici motivărilor hotărârilor judecătoreşti, prin aprecierea că acestea lipsesc în totalitate, deşi acesta este strict atributul instanţelor de control judiciar. Competenţa Inspecţiei Judiciare priveşte doar constatarea lipsei totale a motivării hotărârilor judecătoreşti, iar nu aprecieri sau critici referitoare la conţinutul acestora ori constatarea unor inadvertenţe în cuprinsul lor. Altminteri, Inspecţia Judiciară preia rolul de instanţă de judecată, contrar prevederilor Legii fundamentale. Analiza „inadvertenţelor“ dintro hotărâre judecătorească este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, al instanţelor de control judiciar ori al judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar, iar nu al Inspecţiei Judiciare. 7. Referitor la dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se arată că sunt neconstituţionale întrucât sintagma „în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil“ nu este previzibilă. În acest sens, se susţine că un magistrat nu are posibilitatea obiectivă de a şti în ce condiţii o anumită acţiune sau omisiune poate dobândi caracterul unei abateri disciplinare, astfel că orice hotărâre care este reformată în totalitate sau în parte de instanţa de control judiciar poate constitui abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, deşi în cauză este vorba de controlul judiciar al hotărârilor judecătoreşti. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la dispoziţiile art. 488 şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă, opinează că nu încalcă prevederile Legii fundamentale privind accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, egalitatea în drepturi şi nici pe cele convenţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu judiciar efectiv. Şi în privinţa dispoziţiilor art. 492 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte consideră că formula legislativă consacrată satisface exigenţele principiilor constituţionale. De asemenea, în opinia sa, nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la depăşirea competenţei Consiliului Superior al Magistraturii sau a Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte stabilirea existenţei abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004. Invocă, mutatis mutandis, cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, prin care a respins obiecţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 şi ale Legii nr. 317/2004. Apreciază, totodată, că nu sunt întemeiate nici criticile formulate de autorul excepţiei din perspectiva încălcării principiului independenţei judecătorului. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că dispoziţiile de lege criticate sunt, în sine, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. 11. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 488 şi ale art. 492 din Codul de procedură civilă şi ale art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005. Din motivarea excepţiei, rezultă că autorul acesteia înţelege să critice şi dispoziţiile art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce priveşte prevederile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, Curtea observă că, ulterior sesizării sale, au fost modificate substanţial prin art. I pct. 152 din Legea nr. 242/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, dar acestea sunt relevante în cauză în redactarea iniţială, care va fi analizată de Curtea Constituţională, în considerarea celor statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011. Conţinutul normativ al textelor de lege criticate este următorul: - Art. 488 din Codul de procedură civilă - Motivele de casare "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.“;" – Art. 492 din Codul de procedură civilă - Probe noi în recurs "(1) În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.(2) În cazul în care recursul urmează să fie soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată.“;" – Art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004: "Constituie abateri disciplinare: (…) r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii; (...) t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.“;" – Art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: „(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.“ 15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 vizând dreptul la apărare şi art. 134 referitor la dreptul de a ataca la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pronunţate în materie disciplinară. Prin raportare la art. 20 din Legea fundamentală, se invocă, de asemenea, şi prevederile art. 6 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care statuează cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în ceea ce priveşte prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că neîncadrarea în cazurile de casare enumerate de textul menţionat a recursului formulat împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară împiedică, în realitate, atacarea acestora, calea de atac exercitată fiind formală, iar nu efectivă. Arată că nu se poate realiza o analiză în fond a pricinii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmând să soluţioneze cauza doar prin verificarea unor aspecte pur formale. 17. Faţă de aceste critici, Curtea observă că obiectul litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia îl reprezintă contestarea unei hotărâri pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestui tip de hotărâri este reglementată în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, în temeiul căruia împotriva hotărârilor mai sus amintite ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs, competenţa de soluţionare a acestuia fiind atribuită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. Aşadar, prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, care enumeră cazurile de casare, nu sunt aplicabile în speţă, de vreme ce legea specială stabileşte în mod distinct de regula generală calea de atac specifică pentru situaţia dată. 18. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că recursul prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu trebuie calificat ca fiind calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă, exercitată împotriva hotărârii organului disciplinar, soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Totodată, Curtea a observat că acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“. Relevante, sub acest aspect, sunt Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, şi Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018. 19. De asemenea, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă extrajudiciară“. 20. Curtea a conchis, prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, paragrafele 18 şi 19, că, îndeplinind exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin exercitarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, consacrată prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „recursul“ din materia disciplinară a magistraţilor este o veritabilă şi efectivă cale de atac prin care instanţa de judecată, ţinând seama de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalităţii procedurii disciplinare, cât şi al temeiniciei hotărârii. 21. Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, Curtea a accentuat forţa acestei jurisprudenţe, pronunţând o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin care a statuat că acestea sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că „recursul“ la care se referă este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunţate în materie disciplinară. 22. În sprijinul aceleiaşi idei, în sensul că recursul prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 diferă, ca procedură şi efecte, de cel reglementat de Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut (prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, paragraful 20) că numai hotărârile judecătoreşti sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac, având în vedere că legiuitorul, în reglementarea obiectului recursului prin art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sa îndepărtat de la formularea fostului art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională care sunt susceptibile de recurs, drept cale extraordinară de atac. 23. În considerarea celor arătate, Curtea constată că, în cauza de faţă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 din Codul de procedură civilă, care enumeră limitativ motivele de casare, este inadmisibilă, întrucât textul de lege ce formează obiectul acesteia nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în condiţiile în care temeiul legal al acţiunii este art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, care consacră recursul împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care se soluţionează acţiunile disciplinare şi care, aşa cum s-a statuat în deciziile mai sus citate, reprezintă o veritabilă şi efectivă cale de atac, iar nu doar o cale extraordinară de atac, limitată la anumite motive de nelegalitate. 24. În ceea ce priveşte prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă, care interzic producerea de noi probe în faţa instanţei de recurs, cu excepţia înscrisurilor noi, pronunţându-se asupra dispoziţiilor similare cuprinse în art. 305 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea a statuat, prin mai multe decizii, că „reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie, şi nu încalcă drepturile fundamentale ale justiţiabililor. Atât în sistemul nostru procesual, cât şi în alte ţări, legea poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, cum sunt probele, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale“. În acest sens, sunt, de exemplu, Decizia nr. 130 din 3 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2009, Decizia nr. 164 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, Decizia nr. 724 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 5 septembrie 2011, sau Decizia nr. 1619 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012. 25. Autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate susţine, totodată, că prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă îi îngrădesc dreptul la apărare, ca urmare a faptului că nu are posibilitatea de a depune înscrisuri doveditoare odată cu cererea de recurs, deoarece în etapa procedurii disciplinare desfăşurată în faţa Inspecţiei Judiciare nu a fost parte şi, ca atare, nu are cunoştinţă de înscrisurile pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată de Inspecţia Judiciară. Curtea constată că nu pot fi reţinute aceste critici de neconstituţionalitate, întrucât, de vreme ce calea de atac exercitată este devolutivă, aşa cum s-a arătat mai sus, textul de lege supus controlului de constituţionalitate trebuie interpretat coroborat cu prevederile art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care enumeră situaţiile în care, chiar dacă nu au fost propuse odată cu cererea de chemare în judecată, respectiv cu întâmpinarea, probele vor fi totuşi încuviinţate. Este vorba despre ipoteze precum acelea potrivit cărora nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii sau există acordul expres al tuturor părţilor. Aceasta, deoarece, în judecarea căii de atac a recursului prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, se pot propune, prin chiar cererea de recurs, orice probe sunt considerate de parte necesare şi utile soluţionării cauzei, existând, suplimentar, şi posibilitatea ca, pentru ipotezele prevăzute de art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, mai sus menţionate, să fie acceptată producerea de probe, inclusiv înscrisuri, şi la un moment ulterior declarării recursului. Prin urmare, nu se poate susţine nesocotirea dispoziţiilor art. 24 din Legea fundamentală, întrucât dreptul la apărare nu este îngrădit, neputând fi reţinută existenţa limitărilor la care face referire autorul excepţiei. 26. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, se susţine, în esenţă, că textul este neconstituţional, întrucât încalcă independenţa judecătorilor, pe considerentul că Inspecţia Judiciară sau o altă instituţie administrativă cu atribuţii de control are posibilitatea de a aduce critici motivărilor hotărârilor judecătoreşti, prin aprecierea că acestea lipsesc în totalitate. Or, acesta este strict atributul instanţelor de control judiciar. 27. Referitor la problematica independenţei judecătorilor, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, că legiuitorul constituant a consacrat-o, prin art. 124 alin. (3), pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive. Curtea a apreciat că această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative care se circumscriu conceptului de „independenţă“, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora, care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii“, din cuprinsul textului constituţional menţionat. Curtea a arătat că instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat. Totodată, Curtea a apreciat că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Aşadar, independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. 28. Totodată, prin decizia citată, Curtea a analizat susţineri similare celor ce se constituie în critici de neconstituţionalitate în cauza de faţă. Astfel, principala afirmaţie a autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin decizia menţionată viza faptul că, prin modul de formulare a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004, se pune în discuţie conţinutul hotărârilor judecătoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca verificări privind aceste aspecte să fie efectuate în afara activităţii jurisdicţionale. S-a mai susţinut, cu acel prilej, că, în exercitarea activităţii lor, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi că nici măcar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu îşi arogă dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către instanţa naţională, interpretarea şi aplicarea corectă a legii în cauza dedusă judecăţii fiind atributul exclusiv al instanţei interne. 29. Faţă de aceste critici, Curtea Constituţională a constatat, mai întâi, că niciunul dintre textele de lege criticate nu prevede sancţionarea judecătorului pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci reglementează ca abatere disciplinară nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, de Constituţie, de tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte. Astfel, cât priveşte prevederile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, Curtea a constatat că acestea sancţionează lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti în considerarea obligaţiei impuse instanţelor judecătoreşti de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotărârile pe care le pronunţă. În acest context, Curtea a subliniat că nerespectarea acestei obligaţii a condus la condamnarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât reglementarea abaterii disciplinare menţionate este circumscrisă scopului general al legii, aşa cum este acesta precizat în expunerea de motive. Ca atare, Curtea a considerat că susţinerea potrivit căreia lipsa totală a motivării hotărârii judecătoreşti nu poate fi reţinută ca abatere disciplinară, întrucât constituie temei pentru formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti respective, este lipsită de fundament juridic. Sub acest aspect, Curtea a precizat că răspunderea disciplinară poate fi angajată în cu totul alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac. Aşa fiind, formularea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti nu exclude, de plano, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului pentru aceeaşi faptă. Tot astfel, recurgerea la mecanismul răspunderii disciplinare nu împiedică formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. Mai mult, Curtea a observat că lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti este reglementată ca abatere disciplinară şi în legislaţiile altor ţări cu tradiţie democratică, de exemplu cea spaniolă (art. 417 pct. 15 din Legea organică a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985) sau italiană [art. 3 pct. 1 lit. l) din Decretul legislativ italian nr. 109/2006 privind răspunderea magistraţilor]. Aceste considerente dezvoltate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa citată îşi menţin valabilitatea şi în ceea ce priveşte criticile formulate în cauza de faţă. 30. Referitor la critica privind pretinsa lipsă de precizie şi claritate a dispoziţiilor art. 99 lit. t) coroborate cu art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care precizează conceptul de „gravă neglijenţă“, existentă în situaţia în care judecătorul sau procurorul „nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual“, Curtea constată că nu poate fi reţinută, semnificaţia termenilor utilizaţi în conţinutul normativ al textului de lege criticat putând fi în mod rezonabil percepută şi înţeleasă de destinatarii normei, pe de o parte, şi de subiectul care analizează comportamentul susceptibil de a fi încadrat în sfera de aplicare a normei criticate, pe de altă parte. Analiza conduitei magistratului, prin prisma posibilei „grave neglijenţe“, urmează să fie analizată în funcţie de circumstanţele concrete, caracteristice fiecărei situaţii în parte. De altfel, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018 paragraful 228, Curtea a constatat că definirea relei-credinţe şi a gravei neglijenţe este realizată întrun mod care aduce în discuţie, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât şi a celor de drept procesual. 31. Din această perspectivă, Curtea reaminteşte că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat, în mai multe cauze ca, de exemplu, Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, sau Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat însoţită de certitudini absolute, iar „certitudinea, chiar dacă este de dorit, este însoţită câteodată de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie“. De asemenea, în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului, Curtea de la Strasbourg a reţinut că „există multe legi care se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi ale căror interpretare şi aplicare depind de practică“. Totodată, prin Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Curtea europeană a apreciat că legiuitorul nu poate opera cu concepte absolute, motiv pentru care foloseşte uneori noţiuni vagi, care vor fi definite de jurisprudenţă. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefan Agafiţei în Dosarul nr. 2.696/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă şi cele ale art. 99 lit. r) şi t), precum şi ale art. 99^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
