Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin primar, în Dosarul nr. 7.797/211/2017 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.368D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 7.797/211/2017, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepţia a fost ridicată de municipiul Cluj-Napoca, prin primar, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, privind acordarea în compensare a altor bunuri decât cele înscrise în adresa întocmită de entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificărilor. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale prin prisma interpretării date acestora prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care impun unităţilor administrativ-teritoriale sau oricăror alte entităţi, altele decât statul român, să acorde bunuri imobile deţinute în proprietate privată sau publică în compensare pentru imobilele preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură. Se arată că, drept urmare a Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018, bunurile care pot fi acordate în compensare nu se limitează la lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora, ci este obligatoriu să fie acordate în compensare orice bunuri care au fost identificate potrivit liberului lor arbitru de către persoanele îndreptăţite, bunuri aflate în patrimoniul entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi care teoretic pot fi considerate disponibile în vederea acordării în compensare. Se susţine că astfel este încălcat principiul ocrotirii egale a proprietăţii private, întrucât unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi învestite, altele decât statul român, sunt obligate de către instanţă să cedeze propriul drept de proprietate privată pentru stingerea unor obligaţii ce nu le revin lor. Autorul excepţiei apreciază, în acest sens, că ar fi vorba despre o dare în plată a unor bunuri aparţinând unor terţi faţă de raportul obligaţional preexistent, în care statul român este debitor, având obligaţia de a despăgubi persoanele îndreptăţite pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Or, în situaţia acordării de bunuri imobile în compensare, terţii faţă de acest raport juridic preexistent devin obligaţi să cedeze dreptul lor de proprietate privată în vederea stingerii unor obligaţii aparţinând statului român. În acest cadru legislativ, statul român poate dispune în mod arbitrar de dreptul de proprietate privată al entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, prin oferirea posibilităţii persoanelor îndreptăţite de a alege din bunurile aflate în patrimoniul acestora, dreptul de proprietate privată al oricărei entităţi, alta decât statul român, fiind lipsit de orice protecţie juridică. 6. Se invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007 cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, potrivit cărora acest act normativ reglementa un transfer silit de proprietate, nesocotind prevederile referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Autorul excepţiei face referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, 1986), potrivit căreia privarea de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Se arată că, în acest caz particular, entităţile învestite cu soluţionarea notificării nu numai că nu sunt îndreptăţite la niciun fel de despăgubire, dar ele sunt obligate prin lege să renunţe la dreptul lor de proprietate privată, în vederea stingerii unei obligaţii care nu le aparţine. Or, nimeni nu poate fi obligat să-şi înstrăineze bunul propriu, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile expres prevăzute de lege. 7. Totodată, se mai arată că ingerinţa în gestionarea bunurilor aflate în proprietatea municipalităţii ar reprezenta şi o încălcare a principiului autonomiei locale, astfel cum este prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. 8. Tribunalul Cluj - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens cele statuate în considerentele Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Analizând motivarea excepţiei, Curtea reţine că obiect al acesteia îl reprezintă prevederile art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013, în interpretarea obligatorie dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 au următorul conţinut: „(2) În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, […].“ 13. Textul de lege citat este criticat în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018, potrivit căreia, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 22^1-22^3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora“. 14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 44 alin. (1) şi (2) referitoare la garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată şi celor ale art. 120 alin. (1) care consacră principiul autonomiei locale. De asemenea, prin raportare la art. 20 din Legea fundamentală, se invocă şi art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitor la protecţia proprietăţii private. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale ca cele invocate în prezenta cauză, şi cu o motivare identică. 16. Astfel, prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1088 din 17 noiembrie 2020, paragrafele 19-25, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că aceasta vizează modalitatea de despăgubire prin acordare de bunuri în echivalent de către unitatea deţinătoare, prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În scopul realizării acesteia, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. Nemulţumirea autorului excepţiei de neconstituţionalitate - primarul municipiului Cluj-Napoca - este generată de interpretarea obligatorie a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora. În acest sens, autorul excepţiei arată că se încalcă dreptul de proprietate privată al entităţii deţinătoare, care este forţată să acopere o datorie a statului cu bunuri din patrimoniul propriu. 17. Curtea a reţinut că această susţinere porneşte însă de la o premisă eronată, aceea a calităţii de terţ absolut a entităţii învestite cu soluţionarea cererii faţă de raportul obligaţional stabilit între stat şi persoana îndreptăţită. În realitate, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi anume prin Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 32, unitatea deţinătoare - indiferent de regimul său juridic - şi statul formează un corp procesual unitar în concepţia legiuitorului. Această realitate normativă, fiind rezultatul unei ficţiuni juridice pe care legiuitorul a creat-o, constituie, în mod indubitabil, o regulă de drept în materia restituirii reglementată de Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Regula de drept enunţată impune, în mod axiomatic, concluzia potrivit căreia acest corp acţionează unitar prin actul care produce efecte în circuitul juridic, şi anume: (1) decizia entităţilor învestite de lege de restituire în natură a bunului imobil sau (2) decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de invalidare sau validare în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Prin aceeaşi decizie, referindu-se la art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi explicând raţiunea pentru care entităţii deţinătoare nu îi este recunoscut prin lege dreptul de a contesta decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor prin care se invalidează propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent şi se dispune restituirea în natură a bunului imobil revendicat, Curtea a subliniat că „răsturnarea acestei concepţii legislative poate duce la golirea de conţinut a întregii proceduri de restituire, aceasta disipându-se între diversele interese mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale subiecţilor ce participă şi concură la realizarea întregului proces“. 18. De asemenea, Curtea a mai reţinut că entitatea deţinătoare a bunului este inclusă de lege în mecanismul care concură la realizarea dreptului de proprietate privată al persoanei care se consideră îndreptăţită, prin analizarea şi recunoaşterea acestuia, acolo unde este cazul, şi formularea de propuneri de restituire în natură sau în echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 496 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 13 noiembrie 2018, paragraful 18). 19. Curtea a observat că, în cazul în care, în final, se dispune restituirea în natură, această împrejurare determină, într-adevăr, o diminuare a patrimoniului entităţii deţinătoare a bunului, dar această diminuare nu este altceva decât o reparaţie la nivel istoric a unor nedreptăţi şi abuzuri săvârşite în perioada regimului comunist, de vreme ce bunul respectiv fusese inclus în patrimoniul acesteia într-o manieră incompatibilă cu actuala ordine de drept, în care principiile democraţiei constituţionale impun recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a dreptului de proprietate privată, pentru realizarea căruia legiuitorul a edictat o serie de acte normative al căror scop îl reprezintă repararea nedreptăţilor din perioada menţionată. Dar, ab initio bunul revendicat de persoana care se consideră îndreptăţită fusese adus în patrimoniul entităţii deţinătoare într-o modalitate contrară regulilor statului de drept, astfel că restituirea în natură, atunci când acest lucru este posibil, apare ca o măsură justificată, pe care entitatea în cauză nu are îndreptăţirea să o conteste. 20. Prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, anterior citată, Curtea a arătat că aceleaşi raţionamente folosite în jurisprudenţa citată a Curţii Constituţionale sunt aplicabile şi în situaţia antamată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, în care bunul imobil nu poate fi restituit în natură, reparaţia realizându-se, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin alte bunuri echivalente, oferite de către unitatea deţinătoare din propriul patrimoniu, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării. Astfel, pornind de la aceeaşi idee, a unităţii funcţionale sub aspect procesual a statului şi a entităţilor învestite, soluţia legislativă potrivit căreia entităţile menţionate trebuie să compenseze imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil prin oferirea altor bunuri de aceeaşi valoare este pe deplin justificată, chiar dacă bunurile respective se găsesc în proprietatea privată a acestora. Explicaţia rezidă în faptul că statul român s-a angajat să corijeze situaţiile generate de abuzurile săvârşite de autorităţile regimului comunist cu privire la trecerea forţată şi arbitrară a unor bunuri imobile din patrimoniul persoanelor fizice şi juridice în cel al statului. Or, în condiţiile în care, după naţionalizarea generalizată din anii 1948-1950 (prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi şi prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile), aceste bunuri au intrat în proprietatea statului, care, ulterior, a transferat proprietatea asupra acestora unor „unităţi cooperatiste“ sau unor „organizaţii obşteşti“, cu toate consecinţele benefice ale utilizării lor, este firesc ca actualele entităţi succesoare, care, inclusiv după schimbarea regimului politic - în decembrie 1989 - şi până la adoptarea Legii nr. 10/2001, s-au bucurat de avantajele rezultate din actul abuziv al statului român totalitar, să fie ţinute să contribuie la realizarea efectivă a amplului proces reparatoriu iniţiat de legiuitorul român după reaşezarea întregii vieţi statale pe fundamente democratice, în spiritul respectului drepturilor fundamentale şi al asigurării garanţiilor necesare exercitării acestora. 21. S-a mai arătat, în Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, paragraful 25, că faptul că legiuitorul a încredinţat competenţa de soluţionare a notificărilor înseşi unităţilor deţinătoare, consacrând normativ şi obligaţia acestora de a oferi în compensare bunuri disponibile de valoare echivalentă aflate în patrimoniul acestora, reflectă preocuparea pentru eficientizarea mecanismului procedural, prin implicarea directă a subiectului de drept în patrimoniul căruia se află ori s-au aflat bunurile revendicate. Sarcina restituirii în natură sau a acordării de bunuri în compensaţie a fost atribuită unităţilor deţinătoare în considerarea aceleiaşi legături indisolubile existente între acestea şi stat sub aspectul finalităţii procesului reparator la care a făcut referire Curtea Constituţională în jurisprudenţa mai sus citată. Din această perspectivă, rezultă în mod evident faptul că o astfel de viziune legislativă nu vine în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie, care statuează cu privire la dreptul de proprietate privată. 22. Autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate este nemulţumit şi de faptul că, prin interpretarea obligatorie pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat-o prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, se permite acordarea de bunuri în echivalent nu doar dintre cele cuprinse în lista întocmită de entitatea învestită, ci şi dintre celelalte bunuri imobile aflate în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, în măsura în care persoana îndreptăţită nu acceptă bunurile oferite de entitatea învestită şi face dovada că există alte bunuri disponibile, neînscrise pe lista întocmită în acest scop de entitatea învestită. Statuând astfel, instanţa supremă a confirmat practica acelor instanţe care au considerat că se pot atribui în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22^1 alin. (5) din normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 29 iunie 2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 17 februarie 2014, fie ca urmare a constatării unui abuz al administraţiei, cum ar fi neîntocmirea, în mod abuziv, a listei bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, inexistenţa bunurilor în listă, existenţa în listă a unor bunuri neatractive, neincluderea în listă a bunului identificat de reclamant etc., fie chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei, apreciindu-se că este suficientă analiza instanţei de judecată cu privire la caracterul liber de sarcini, înţeles inclusiv ca afectare sau nu a bunului solicitat unui interes public. În practică, problema în discuţie se pune cu prilejul contestării, de către persoanele îndreptăţite, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a deciziilor de respingere, de către entităţile învestite, a solicitărilor de restituire în natură a bunurilor şi a refuzului de acordare de bunuri imobile în compensare. Prin probatoriul administrat în cursul procesului, reclamanţii pot face dovada existenţei, în patrimoniul entităţii învestite, a unor bunuri care ar putea fi date în compensare şi care, deşi sunt libere de sarcini şi nu au făcut obiectul legilor reparatorii, neexistând, aşadar, niciun impediment juridic pentru a fi date în compensare, totuşi nu au fost înscrise de entitatea învestită pe lista bunurilor disponibile ce pot fi oferite în compensare. Această dovadă se realizează pe baza expertizelor pe care instanţa le poate dispune sau accepta în cauză, la cererea părţilor. 23. Faţă de aceste critici formulate de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, paragraful 29, Curtea Constituţională a observat că în mod judicios a reţinut instanţa supremă că, deşi în cadrul procedurii administrative prealabile entitatea deţinătoare este cea care apreciază asupra măsurii compensării, aceasta nu are o putere discreţionară şi niciuna sustrasă controlului instanţei de judecată (paragraful 51 din Decizia nr. 12 din 14 mai 2018). De aceea, învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri nu au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri (paragraful 54). Altminteri, necenzurarea modalităţii în care entităţile învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să devină iluzorie şi lipsită de substanţă această formă de reparaţie prin echivalent dacă ea ar rămâne la aprecierea discreţionară a entităţii notificate (paragraful 55). 24. S-a mai reţinut, prin decizia menţionată, paragrafele 30-32, că raţionamentul cuprins în Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, pe baza căruia Înalta Curte a statuat că pot fi acordate în compensare inclusiv bunuri disponibile identificate de persoana îndreptăţită, care nu au fost cuprinse în lista întocmită cu acest titlu de entitatea învestită, nu conferă caracter neconstituţional prevederilor de lege criticate. Desigur că, în ipoteza în care bunul solicitat nu mai poate fi restituit în natură, iar oferta de bunuri disponibile pe care entitatea învestită o face persoanei îndreptăţite pentru compensarea acelui bun nu este acceptată de aceasta, rămâne valabilă obţinerea, potrivit Legii nr. 165/2013, de despăgubiri prin puncte corespunzătoare valorii imobilului calculate prin raportare la grila notarială în vigoare la data intrării în vigoare a legii. Dar scopul legiuitorului a fost degrevarea bugetului statului de achitarea unor sume de bani considerabile, pentru a diminua presiunea financiară. De aceea, interpretarea dată de Înalta Curte este aptă să satisfacă deopotrivă interesul particular al persoanei îndreptăţite prin crearea posibilităţii pentru aceasta de a obţine un bun care să reprezinte o compensaţie justă pentru pierderea suferită în timpul regimului comunist, dar, în acelaşi timp, să şi contribuie la menţinerea echilibrului bugetar prin evitarea efectuării de către stat a unei plăţi în bani (suma de bani rezultată din transformarea punctelor corespunzătoare valorii bunului solicitat). Ca atare, în cursul soluţionării contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite împotriva deciziilor prin care entităţile învestite au respins restituirea în natură a bunului notificat, instanţele judecătoreşti competente pot fi chemate să aprecieze dacă şi în ce măsură bunuri neînscrise în lista întocmită de entitate, dar identificate de persoana îndreptăţită pot fi într-adevăr considerate disponibile, pentru a fi acordate în compensare. În acest scop, instanţa va analiza disponibilitatea de la caz la caz, în funcţie de destinaţia şi utilizarea concretă a bunului în ansamblul activităţii entităţii notificate/unităţii deţinătoare, de incidenţa unei cauze de indisponibilizare dintre cele prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de existenţa unei notificări pentru restituirea în natură a acelui imobil sau de orice alt aspect care determină grevarea cu sarcini a imobilului. Mai mult, jurisprudenţa Înaltei Curţi a relevat faptul că aprecierea instanţelor este chiar mai nuanţată, în sensul că această analiză nu se rezumă la verificarea strict tehnică a acestor aspecte, ci vizează şi o particularizare la situaţia specifică a entităţii învestite, prin stabilirea destinaţiei concrete şi a utilităţii bunului în ansamblul activităţii acestei entităţi. Ca atare, faptul că bunul solicitat nu este ocupat de alte construcţii sau nu este afectat de servituţi legale nu conduce în mod automat la obligarea entităţii în patrimoniul căreia se găseşte să îl acorde în compensare, dacă aceasta face dovada că bunul este necesar (nu doar util) activităţii unităţii notificate sau dacă, de exemplu, acesta face obiectul unui proiect de dezvoltare sau de amenajare. 25. Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel încât nu poate fi reţinută pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 26. În ceea ce priveşte invocarea, în motivarea criticii de neconstituţionalitate, a celor statuate în Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007, prin aceeaşi decizie - Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, paragrafele 34-37, Curtea a reţinut că nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, domeniul de aplicabilitate diferit reclamând cu necesitate reglementări distincte. Astfel, emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical a fost justificată de necesitatea privatizării asistenţei medicale ambulatorii care, în opinia Guvernului, presupunea deţinerea în proprietate a spaţiilor în care se desfăşoară această activitate, sens în care se instituia obligaţia autorităţilor locale de a scoate la vânzare toate spaţiile cu destinaţia menţionată, cu înlăturarea posibilităţii acestora de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 3 din ordonanţa de urgenţă analizată de Curtea Constituţională prin decizia invocată de autorul prezentei excepţii acorda dreptul de a cumpăra spaţiile în discuţie medicilor, medicilor dentişti, biologilor, biochimiştilor, fizicienilor, tehnicienilor dentari şi celorlalte persoane fizice cu drept de liberă practică care desfăşoară activităţi conexe actului medical şi care deţineau în mod legal spaţiul respectiv, precum şi persoanelor juridice care, deţinând în mod legal spaţiul, au ca unic obiect de activitate furnizarea serviciilor medicale. 27. Curtea a observat, aşadar, că situaţia premisă diferă esenţial de cea reglementată de art. 1 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 165/2013. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 se oferea un beneficiu celor care desfăşurau activităţi cu specific medical în spaţii aflate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, folosite, de regulă, în baza unor contracte de închiriere şi care, prin cumpărare, dobândeau ab novo dreptul de proprietate privată asupra bunurilor respective, în detrimentul unităţilor administrativ-teritoriale. În cazul textului criticat din Legea nr. 165/2013 se are în vedere o altă situaţie, şi anume cea a proprietarilor deposedaţi în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau a moştenitorilor acestora, cărora statul român le acordă imobile echivalente în compensare pentru pierderile suferite în perioada regimului comunist, respectiv pentru imobilele preluate în mod abuziv şi care nu mai pot fi în prezent restituite în natură. Cu alte cuvinte, dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 crea un drept de proprietate privată în patrimoniul dobânditorilor cabinetelor medicale şi spaţiilor cu destinaţie similară, Legea nr. 165/2013 dă eficienţă unui drept de proprietate deja existent, recunoscut fie de entităţile deţinătoare, fie, după caz, pe cale judecătorească. Prin urmare, raţionamentul dezvoltat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, invocată de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu poate susţine criticile formulate de acesta. 28. În fine, în legătură cu critica referitoare la pretinsa nesocotire a principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituţie, prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, paragrafele 38 şi 39, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, de exemplu, prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, principiul autonomiei locale nu presupune totala independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale. Tot astfel, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, Curtea a reţinut că principiul autonomiei locale nu include şi absolvirea autorităţilor administraţiei publice locale de la obligaţia respectării legilor cu caracter general şi valabilitate pe întreg teritoriul ţării. Cu alte cuvinte, exercitarea competenţelor specifice în conformitate cu acest principiu nu se realizează într-o totală independenţă, ci într-o manieră integrată în ansamblul statal, în sensul că autorităţile publice din unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia de a respecta totalitatea reglementărilor legale care devin incidente pe parcursul exercitării competenţelor acestora. Prin prisma problematicii care interesează în cauză, Curtea a reţinut că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) şi alin. (5) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 (în prezent art. 129 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019), consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, iar în exercitarea acestei atribuţii hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii. Acordarea măsurilor reparatorii constând în atribuirea de bunuri sau servicii ori, după caz, refuzul de acordare a acestora ori neincluderea pe lista bunurilor disponibile a anumitor bunuri nu pot fi realizate în mod discreţionar, ci justificat, în coordonatele trasate de legea specială. Persoana îndreptăţită, nemulţumită de modul de soluţionare, poate sesiza instanţa de judecată care, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, va putea să analizeze şi aspectele referitoare la întocmirea listei cuprinzând bunurile disponibile. De altfel, în materia aplicării legislaţiei reparatorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a accentuat necesitatea ca persoana îndreptăţită să se poată adresa unei instanţe înzestrate cu jurisdicţie deplină pentru soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziilor emise de autorităţile administrative/entităţile învestite (Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Glod împotriva României, paragraful 35 sau Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunţată în Cauza Hauler împotriva României, paragraful 32 - în ambele cauze era vorba despre comisiile locale de fond funciar). În acest context, prezintă relevanţă şi prevederile art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun dacă prin lege nu se prevede altfel, adică, în situaţia dată, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013. 29. Atât soluţia, cât şi considerentele pronunţate în Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, anterior citată, îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, dat fiind faptul că nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea obligatorie dată prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin primar, în Dosarul nr. 7.797/211/2017 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
