Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Ioniţă în Dosarul nr. 34/249/2016 al Judecătoriei Lehliu-Gară şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 446D/2016. 2. La apelul nominal răspund părţile Paula Călin, Aurica Preda şi Mariana Ştefania Vasile, atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentanţi legali ai minorelor Ionela Andreea Călin, Ionela Camelia Dumitru şi Elena Alexandra Vasile. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţilor prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată, pe de o parte, că textul de lege criticat beneficiază de suficiente elemente de determinare, fiind clar şi previzibil, iar, pe de altă parte, că, în cazul în care destinatarul normei penale de incriminare are dubii cu privire la interpretarea acesteia, poate apela la doctrină. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 5 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 34/249/2016, Judecătoria Lehliu-Gară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Nicolae Ioniţă cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a patru infracţiuni de corupere sexuală a minorilor, prevăzute de art. 221 alin. (1) şi (2) lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 38 alin. (1) din Codul penal. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagma „altul decât cel prevăzut în art. 220“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu îndeplineşte cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii. Consideră că legiuitorul trebuie să precizeze în mod concret actele de natură sexuală care intră sub incidenţa dispoziţiilor de lege criticate, pentru a nu acorda organelor judiciare o marjă nelimitată de apreciere şi a nu lăsa loc arbitrariului. 7. Judecătoria Lehliu-Gară apreciază că dispoziţiile art. 221 din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Consideră, astfel, că textul art. 221 din Codul penal întruneşte condiţiile de accesibilitate şi predictibilitate pentru a fi considerat „lege“ sau „drept“ în sensul noţiunilor autonome dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând persoanelor interesate posibilitatea de a se conforma prescripţiei legale. În opinia instanţei, în definirea infracţiunii - ce include atât norma propriu-zisă, cât şi norma de trimitere - legiuitorul nu foloseşte noţiuni susceptibile de mai multe înţelesuri, iar existenţa unei enumerări, a cărei lipsă este invocată de către autorul excepţiei, nu ar face altceva decât să ducă la o rigiditate excesivă. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 din Codul penal este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre care şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015). Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59. Aşadar, previzibilitatea unei norme presupune ca destinatarul acesteia să aibă posibilitatea de a-şi reprezenta aspectele în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Observă că sintagma „altul decât cel prevăzut în art. 220“ este legată de cea de „act de natură sexuală“ folosită în cadrul dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal, fiind vorba, aşadar, de sancţionarea oricăror acte de natură sexuală, altele decât cele vizate de art. 220 din acelaşi cod. De altfel, Curtea Constituţională a precizat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul actului normativ din care fac parte pentru a decide asupra predictibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, paragraful 14). Consideră, astfel, că textul de lege criticat este formulat clar şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, reglementând în mod previzibil conduita ce trebuie urmată de către destinatarul normei penale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 221 din Codul penal. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte doar dispoziţiile alin. (1) al art. 221 din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 221 din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, cu privire însă la prevederile alin. (3) al acestui text de lege. Astfel, prin Decizia nr. 700 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 18 aprilie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 alin. (3) din Codul penal. 15. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, în afară de actele sexuale - care au drept finalitate satisfacerea sexuală, fiind incriminate în Codul penal în art. 218 (violul), art. 219 (agresiunea sexuală) şi în art. 220 (actul sexual cu un minor) -, minorii trebuie protejaţi şi în ceea ce priveşte actele de natură sexuală, acte a căror finalitate o constituie, în principal, excitaţia sexuală. Dispoziţiile art. 221 din Codul penal incriminează fapta de corupere sexuală a minorilor în mai multe modalităţi simple [art. 221 alin. (1)], una agravată [art. 221 alin. (2)] şi altele atenuate [art. 221 alin. (3) şi (4)]. Astfel, comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani [art. 221 alin. (1) teza întâi], determinarea minorului să suporte sau să efectueze un astfel de act [art. 221 alin. (1) teza a doua], săvârşirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani [art. 221 alin. (3)], determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură [art. 221 alin. (4) teza întâi], precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic [art. 221 alin. (4) teza a doua] sunt fapte care primejduiesc în mod grav dezvoltarea morală a minorului, având în vedere incitarea acestuia la practicarea de acte de natură sexuală (paragraful 14). 16. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că obiectul juridic al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor - aşa cum se arată în literatura de specialitate - constă în relaţiile sociale referitoare la viaţa sexuală, legea penală ocrotind, prin incriminarea acestei fapte, climatul de dezvoltare morală a minorilor şi de pregătire a lor pentru o viaţă sexuală normală (paragraful 15). Potrivit doctrinei, din punct de vedere criminologic, în cazul coruperii sexuale a minorilor - în oricare dintre variantele infracţiunii -, făptuitorii sunt, de regulă, persoane care au diverse anomalii sexuale, adică tendinţe sexuale care ies din tiparele morale ale societăţii (paragraful 21). De asemenea, Curtea a reţinut că subiectul pasiv, în oricare dintre modalităţile normative ale infracţiunii prevăzute de art. 221 din Codul penal, este minorul, indiferent de sex, care nu are împlinită vârsta de 13 ani la data comiterii faptei. Legiuitorul a limitat vârsta minorului la 13 ani, având în vedere faptul că, până la această vârstă, minorul poate fi cu uşurinţă pervertit sexual prin diferite manopere care să-i incite curiozitatea specifică vârstei şi să-l determine să efectueze acte de natură sexuală (paragraful 16). 17. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (1) al art. 221 din Codul penal, Curtea observă că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de corupere sexuală a minorilor în varianta de bază constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 din acelaşi cod, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi în determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Prin „act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220“ se înţelege orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare. Este vorba despre actele de natură sexuală prevăzute în dispoziţiile art. 219 din Codul penal, care reglementează agresiunea sexuală, dar, spre deosebire de această infracţiune, în cazul coruperii sexuale a minorilor, actele respective se comit cu acordul minorului. Aşadar, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Codul penal nu intră actele sexuale care se realizează prin penetrare. 18. Urmarea imediată a infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 221 alin. (1) din Codul penal constă în periclitarea relaţiilor sociale care privesc viaţa sexuală a minorului care nu a împlinit 13 ani. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată nu trebuie dovedită, ci ea rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re). 19. Sub aspectul elementului subiectiv, Curtea reţine că fapta se comite cu intenţie, făptuitorul având reprezentarea faptului că săvârşeşte asupra minorului un act de natură sexuală şi urmăreşte efectuarea lui. Cerinţa esenţială care însoţeşte elementul subiectiv al infracţiunii este ca făptuitorul să cunoască împrejurarea că actele de natură sexuală pe care le comite se răsfrâng asupra unui minor care nu a împlinit 13 ani, iar acţiunea de determinare pentru efectuarea unor astfel de acte ori pentru suportarea acestora să fie exercitată asupra unui minor care nu a împlinit 13 ani. 20. Aşadar, fapta incriminată prin dispoziţiile art. 221 alin. (1) din Codul penal are ca urmare imediată o stare nouă - contrară celei iniţiale - cu privire la viaţa sexuală a minorului, care constă într-o vătămare a relaţiilor sociale ce asigură ocrotirea minorului sub aspectul dezvoltării sale morale şi al pregătirii pentru o viaţă sexuală normală. Prin norma de incriminare criticată, legiuitorul a înţeles să ocrotească un climat de dezvoltare fizică şi psihică a minorilor care să le asigure acestora posibilitatea de a păstra sentimentele de pudoare, de decenţă şi de moralitate cu privire la viaţa sexuală. Este absolut necesar ca aceste valori să fie cultivate, întărite şi dezvoltate la minori în vederea pregătirii lor pentru o viaţă sexuală normală, care să nu le afecteze sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. 21. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia sintagma „altul decât cel prevăzut în art. 220“ nu îndeplineşte cerinţele cu privire la calitatea legii, şi anume claritatea şi previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu a precizat, în mod concret, actele de natură sexuală care atrag incidenţa textului criticat, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că destinatarii normei penale nu şi-ar putea conforma conduita prescripţiilor acesteia. 22. Curtea constată că, prin natura ei, incriminarea prevăzută în dispoziţiile art. 221 alin. (1) din Codul penal nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forţa lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Or, norma de incriminare criticată asigură destinatarilor ei o reprezentare clară a elementelor constitutive - de natură obiectivă şi subiectivă - ale infracţiunii, astfel încât aceştia pot să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita acesteia. Întrucât dispoziţiile art. 221 alin. (1) din Codul penal au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei. 23. În acest sens, este de menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei („nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“), potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „dreptˮ folosită la art. 7 corespunde celei de „legeˮ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 24. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 25. În fine, Curtea constată că prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, şi anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Ioniţă în Dosarul nr. 34/249/2016 al Judecătoriei Lehliu-Gară şi constată că dispoziţiile art. 221 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Lehliu-Gară şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
