Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 635/1/2021
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│ │a IIa civile a Înaltei │
│Marian Budă │Curţi de Casaţie şi │
│ │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a│
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a│
│Monica Duţă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia a│
│Mihăianu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ianina │- judecător la Secţia a│
│Blandiana │II-a civilă │
│Grădinaru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maria Speranţa│- judecător la Secţia a│
│Cornea │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a│
│Isailă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a│
│Condoiu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a│
│Vrabie │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache-Bogdan│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Zaharia│- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
└──────────────┴───────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 635/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Marian Budă, preşedintele Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „interpretarea prevederilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunilor de reziliere a contractelor cu executare succesivă, menţinute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei; dacă textul art. 123 din Legea nr. 85/2014, prin expresiile „contractele în derulare se consideră menţinute“ [alin. (1)] şi „ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic“ [alin. (3) teza finală], precum şi prin întreaga modalitate de reglementare, se interpretează în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări“. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părţilor, şi punctul de vedere din partea pârâtei. Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 10 februarie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.187/244/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate. II. Normele de drept intern incidente 2. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014 ART. 123 (1) Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. [...] (3) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă, în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, cocontractantul notifică administratorului judiciar intenţia privind denunţarea contractului sau declararea anticipată a exigibilităţii. Ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcânduse de judecătorul-sindic. III. Expunerea succintă a procesului 3. În Cauza nr. 1.187/244/2019, înregistrată iniţial la Judecătoria Huşi la 2 aprilie 2019, reclamantul A a chemat în judecată pe B, solicitând rezilierea contractului de arendare înregistrat la C cu nr. 513 din 23 mai 2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul de a se obliga pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul arendat în suprafaţă totală de 0,30 ha situat în extravilanul unei comune. A invocat reclamantul că pârâta a achitat arenda cu întârziere pe anul 2016, iar din anul 2017 nu a mai achitat-o deloc. În drept, s-a invocat art. 1.516 din Codul civil. 4. Prin Sentinţa civilă nr. 867 din 9 octombrie 2019 s-a admis acţiunea şi s-a dispus rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, fiind obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul arendat. 5. Împotriva acestei sentinţe pârâta B, prin administrator special D şi administratorii judiciari E şi F, a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 868/A din 22 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui. 6. B a criticat sentinţa primei instanţe, invocând faptul că acţiunea este inadmisibilă, deoarece, în ceea ce o priveşte pe aceasta, prin Sentinţa civilă nr. 228 din 21 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui în Dosarul nr. 2.476/89/2015* sa deschis procedura generală a insolvenţei. În opinia apelantei, art. 123 din Legea nr. 85/2014 împiedică promovarea şi continuarea acţiunilor de reziliere a contractului de arendă pentru motive anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. 7. Tribunalul Vaslui a considerat că acest motiv de apel este neîntemeiat, având în vedere că, într-adevăr, deschiderea procedurii insolvenţei are drept scop, printre altele, protejarea şanselor de reorganizare a societăţii debitoare în vederea îndeplinirii acestui scop, în acest sens fiind instituite dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 ce dispun cu privire la menţinerea de drept a contractelor aflate în derulare. Însă această ipoteză priveşte posibilitatea cocontractanţilor de a înceta contractele aflate în derulare pentru motivul intrării în insolvenţă, şi nu încetarea contractelor pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către societatea debitoare, obligaţii pe care le avea anterior deschiderii procedurii insolvenţei. Or, în prezenta cauză se solicită rezilierea contractului de arendare, invocându-se neîndeplinirea obligaţiilor de către arendaş, acţiunea formulată pe calea dreptului comun fiind admisibilă. 8. Apelanta a invocat şi faptul că acţiunea este netemeinică, întrucât nu poate fi solicitată rezilierea pentru motivul neplăţii datoriilor anterioare datei deschiderii procedurii, întrucât pentru aceste creanţe există posibilitatea înscrierii la masa credală. Şi acest motiv de apel este neîntemeiat. Într-adevăr, pentru plata creanţelor există posibilitatea înscrierii la masa credală. Reclamanta nu a solicitat şi obligarea la plata arendei neachitate în prezenta acţiune, ci doar rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de arendare în sensul obligării pârâtei să predea reclamantului terenul ce face obiectul contractului de arendare. 9. Posibilitatea recuperării debitului aferent anilor 2017-2019 prin înscrierea la masa credală, fiind un debit anterior deschiderii procedurii, nu împiedică instanţa să analizeze condiţiile pentru a opera rezilierea contractului de arendare, întrucât acestea nu privesc modul în care arendatorului îi poate fi achitat debitul rezultat din neplata arendei. 10. Tribunalul Vaslui a mai reţinut că apelanta pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală pentru terenul luat în arendă. Astfel, arenda aferentă anilor 2017-2019 nu a fost achitată. În aceste condiţii, în mod corect a apreciat judecătorul primei instanţe că există o neexecutare suficient de importantă a obligaţiilor de către pârâtă, neexecutare ce are şi caracter repetat. Obligaţia de plată a arendei nu poate fi considerată de mică însemnătate. 11. De asemenea, contrar susţinerilor apelantei, s-a reţinut şi faptul că executarea necorespunzătoare îi este imputabilă acesteia, nefiind făcută dovada vreunei cauze care să justifice executarea cu întârziere a obligaţiei contractuale de plată a arendei. Susţinerea acesteia în sensul că este dovedită buna sa credinţă întrucât se urmăreşte achitarea tuturor datoriilor către arendatori după aprobarea planului de reorganizare nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere. 12. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta B, prin administratorii judiciari E şi F, aducând critici cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. 13. În motivarea recursului s-a arătat că, la data introducerii acţiunii în reziliere, faţă de B fusese deja deschisă procedura generală de insolvenţă în Dosarul nr. 2.476/89/2015* aflat pe rolul Tribunalul Vaslui. Prin urmare, B era şi este supusă prevederilor Legii nr. 85/2014. 14. Or, raportat la împrejurarea că prezenta speţă implică debite născute anterior deschiderii procedurii, şi nu ulterior acestui moment, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, rezilierea contractului pentru considerentul neplăţii unor datorii anterioare datei de 21 februarie 2019 nu este admisibilă, pentru aceste creanţe reclamantul având exclusiv posibilitatea înscrierii la masa credală a debitoarei, iar, ulterior, în ipoteza în care vor interveni eventuale nerespectări ale contractului în perioada de insolvenţă, o acţiune în reziliere va fi de competenţa judecătorului-sindic. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 15. Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 depind soluţionarea recursului formulat şi implicit soluţionarea prezentei cauze ce are ca obiect rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, una dintre părţi, pârâta-recurentă, fiind în procedura insolvenţei. În apel, pârâta-apelantă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului, invocând art. 123 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, motivele de recurs invocate vizează interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel considerând că, în condiţiile în care „în prezenta cauză se solicită rezilierea contractului de arendare invocându-se neîndeplinirea obligaţiilor de către arendaş, acţiunea formulată pe calea dreptului comun este admisibilă“. Instanţa de recurs consideră că se impune interpretarea textului legal, întrucât opinia completului de judecată diferă de doctrină şi de o parte dintre opiniile exprimate de alte completuri de judecată; b) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 10 februarie 2021. V. Punctul de vedere al titularului sesizării 16. Asupra interpretării dispoziţiilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunilor de reziliere a contractelor cu executare succesivă, menţinute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, completul învestit cu soluţionarea recursului a arătat că prevederile legale incidente nu se pot interpreta în sensul că ar lipsi de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei; aşadar, promovarea sau continuarea acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări este admisibilă. 17. În susţinerea acestei opinii, se observă că art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în continuare, după o procedură anume reglementată, astfel că, în absenţa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 85/2014 prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile trebuie să fie considerate admisibile. 18. De asemenea, pentru a se constitui într-un fine de neprimire a unei cereri de chemare în judecată sau pentru a se stopa ca devenită inadmisibilă o acţiune deja promovată la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă a unui debitor, este necesară o reglementare expresă, fiind vorba de o interdicţie care are ca finalitate lipsirea unor reclamanţi de accesul la o instanţă de judecată. În acest sens, spre exemplu, Legea nr. 85/2014 a prevăzut expres în art. 75 că: „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului“, însă a prevăzut ca remediu că „valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor“. 19. Mai mult, s-a constatat că Legea nr. 85/2014 nu opreşte de la derulare şi nu împiedică promovarea împotriva unui debitor în insolvenţă a unor acţiuni de tipul revendicărilor, constatărilor de nulitate sau anulare acte de proprietate etc., care îşi continuă cursul normal pe calea dreptului comun, cât timp nu sunt dublate de acţiuni în pretenţii de genul celor supuse suspendării în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014. Or, acestea au ca finalitate tot diminuarea patrimoniului debitorului şi pot, în aceeaşi teorie, să pericliteze o eventuală redresare a debitorului în insolvenţă. Cu toate acestea, nici legiuitorul, nici practica şi nici doctrina nu au considerat necesar să le oprească din derulare, pentru a nu încălca dreptul de acces la instanţă al reclamanţilor. 20. În cazul acţiunii de faţă, având ca obiect rezilierea contractelor, nu însă şi plata arendei restante, împrejurarea că reclamantul se poate înscrie la masa credală pentru debite anterioare deschiderii procedurii insolvenţei nu are nicio înrâurire asupra posibilităţii acestuia de a se adresa instanţei cu acţiune de reziliere a contractului, întrucât cele două acţiuni au finalităţi diferite şi nu se exclud. Reclamanţii susţin o neexecutare importantă a obligaţiilor de către debitor, săvârşite anterior deschiderii procedurii, şi promovează cererea în termenul de prescripţie. Împrejurarea intrării debitorului în insolvenţă, dublată, evident, de o imposibilitate de achitare a debitelor restante, nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea unei astfel de acţiuni, pentru că textul Codului civil impune aplicarea sancţiunii, dacă se probează, indiferent de conduita ulterioară a cocontractantului; de altfel, o apreciere juridică a conduitei debitorului, ulterior deschiderii procedurii, faţă de debitele anterioare, ar presupune tot o analiză de fond. 21. Totodată, atât timp cât este permisă promovarea unei astfel de acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. Art. 123 alin. (3) şi (9) reglementează situaţia plăţilor, precum şi posibilitatea ca ulterior „menţinerii contractului“, după deschiderea procedurii, să fie formulată o cerere de reziliere, de competenţa judecătorului-sindic, dar nu stipulează inadmisibilitatea rezilierii contractului de arendă în procedura insolvenţei, dacă creanţa faţă de care se invocă neplata este anterioară deschiderii, ci reglementează doar alte ipoteze, ce nu sunt incidente în cauză. 22. O interpretare contrară ar echivala cu susţinerea ideii că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, partenerii contractuali ai debitorului nu mai pot cere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motive anterioare deschiderii procedurii, având blocat accesul către o instanţă care să le analizeze argumentele, ceea ce, în opinia instanţei învestite cu analiza recursului, nu poate fi primit, fiind contrar principiului fundamental ce garantează accesul la o instanţă prevăzut în art. 21 din Constituţia României, republicată, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 23. Cum legea specială a insolvenţei nu reglementează expres interdicţia primirii acţiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, instanţa de sesizare a concluzionat că astfel de acţiuni sunt admisibile. VI. Punctul de vedere al părţilor 24. A a considerat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, întrucât, în privinţa dosarelor având ca obiect rezilierea unui contract de arendare, acţiunea este întemeiată pe culpa contractuală a arendaşului, care nu a respectat obligaţia de a achita arenda la termenul prevăzut în contract, nu pe dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 şi deschiderea stării de insolvenţă a lui B nu a avut nicio înrâurire asupra cauzei acţiunii. Contractul de arendare nu a fost denunţat nici de proprietar, nici de arendaş, sens în care acesta se consideră menţinut. Alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 prevede că menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar să facă plăţile restante, pentru acestea putând fi formulată cerere de admitere a creanţei. Interpretarea acestui articol trebuie realizată fără adăugări şi trebuie să aibă în vedere că, odată deschisă procedura de insolvenţă, toate acţiunile vizând creanţele împotriva averii debitorului sunt suspendate în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, prevederea legală aplicându-se exclusiv în privinţa plăţilor. Conform principiului „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge“, s-a considerat că nu se reglementează o interdicţie privind rezilierea unui contract pentru temeiul încălcării obligaţiilor contractuale de către debitorul insolvabil. Susţinerea lui B în sensul că ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă doar judecătorul-sindic se poate pronunţa cu privire la rezilierea unui contract aflat în derulare nu poate fi primită, pentru că este rezultatul unei interpretări eronate a art. 123 din Legea nr. 85/2014. Prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 statuează că, în litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenţei, citarea debitorului se va face la sediul acestuia şi la sediul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, sens în care rezultă implicit că dreptul comun nu este exclus în privinţa unei societăţi în insolvenţă şi doar anumite litigii, în mod expres prevăzute, sunt date în competenţa judecătorului-sindic. 25. B nu a transmis un punct de vedere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, însă opinia sa referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 este în sensul inadmisibilităţii acţiunilor în rezilierea contractului, punct de vedere ce rezultă din cuprinsul cererii de recurs. Astfel, B a apreciat că ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă doar judecătorul-sindic se poate pronunţa cu privire la rezilierea contractului şi doar pentru neîndeplinirea unor obligaţii născute ulterior acestui moment. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 26. Opinia judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Alba Iulia este în sensul că, atât timp cât este permisă promovarea unei astfel de acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. Art. 123 alin. (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţia părţilor, precum şi posibilitatea ca ulterior „menţinerii contractului“, după deschiderea procedurii, să fie formulată o cerere de reziliere, de competenţa judecătorului-sindic, dar nu stipulează inadmisibilitatea rezilierii contractului de arendă în procedura insolvenţei, dacă creanţa faţă de care se invocă neplata este anterioară deschiderii, ci reglementează doar alte ipoteze, ce nu sunt incidente în cauză. O interpretare contrară ar echivala cu susţinerea ideii că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, nu s-ar mai putea cerere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motivele anterioare deschiderii procedurii. 27. La nivelul Curţii de Apel Bacău, opinia magistraţilor din cadrul Secţiei a II-a civile de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ este în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări. 28. Opinia judecătorilor specializaţi în materia insolvenţei din cadrul Curţii de Apel Braşov este aceea că, pentru acţiunile de reziliere a contractelor menţinute, introduse ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, nu se poate invoca neexecutarea anterioară din partea debitorului. Pentru creanţele neplătite, cocontractantul are doar posibilitatea de a se înscrie la masa credală. Tribunalul Braşov, într-o opinie, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014, în cazul unui contract ce prevede plăţi periodice, menţinut de administratorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante pentru perioade anterioare deschiderii procedurii. Prin urmare, neexecutarea acestor obligaţii nu poate fi sancţionată pe calea unei acţiuni în rezoluţiunea contractului. În raport cu aceeaşi prevedere legală, rezilierea contractului este posibilă numai pentru creanţe născute după data deschiderii procedurii de insolvenţă. Într-o a doua opinie, o acţiune în rezilierea contractului este admisibilă inclusiv pentru nerespectarea de către debitor a obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii. Tribunalul Covasna - Secţia civilă a arătat că, potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2014, prin expresiile „contractele în derulare se consideră menţinute“ şi „ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic“ [alin. (3) teza finală], precum şi prin întreaga modalitate de reglementare s-a avut în vedere că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de executări. 29. Magistraţii din cadrul Secţiei a V-a civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în acord cu cea de a doua opinie exprimată în punctul de vedere motivat al completului de judecată, au apreciat că se impunea a fi admise criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu motivarea că textul de lege instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru contractele în derulare în care este implicat debitorul în insolvenţă, stabilind regula că acestea se menţin la data deschiderii procedurii, fiind nule orice clauze contractuale de desfiinţare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei. Legiuitorul a dat posibilitatea administratorului judiciar de a decide, având în vedere interesele economice ale debitorului, dacă alege să denunţe contractul sau dacă acceptă denunţarea contractului la solicitarea cocontractantului, solicitare ce poate interveni în acelaşi interval de timp de 3 luni şi care necesită un răspuns al administratorului judiciar în 30 de zile de la comunicare. Aşadar, decizia de denunţare a „contractului în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei“ este în exclusivitate a administratorului judiciar, legea recunoscând cocontractantului doar dreptul de a cere administratorului judiciar să denunţe contractul, lipsa unui răspuns în termenul de 30 de zile de la data la care denunţarea a fost solicitată de cocontractant operând ca o prezumţie de acceptare din partea administratorului judiciar. Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014, ulterior menţinerii unui contract prevăzând plăţi periodice, debitoarea nu poate fi obligată la efectuarea plăţilor restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii, pentru astfel de creanţe putând fi formulate cereri de înscrieri în tabloul creditorilor. La alin. (3) al art. 123 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a prevăzut în beneficiul cocontractantului debitorului în insolvenţă dreptul de a solicita rezilierea contractului pentru culpa debitorului ulterior menţinerii contractului, deci pentru fapte culpabile intervenite ori continuate ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei. Procedura de insolvenţă a debitorului a fost deschisă prin sentinţă civilă, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul judecătoriei, reclamantul solicitând rezilierea contractului de arendă pe motiv că debitoarea nu a achitat arenda aferentă anului 2018. Prin urmare, ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei pârâtei, reclamantul a solicitat rezilierea contractului de arendă, contract cu executare succesivă, în derulare, invocând fapte culpabile ale debitoarei de neexecutare a obligaţiei de plată periodice a arendei, anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei. Raportat la prevederile art. 123 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 85/2014, la momentul învestirii instanţei de fond, reclamantul nu mai avea posibilitatea de a cere, pe calea dreptului comun, rezilierea contractului de arendă pentru neexecutarea obligaţiei de plată pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, prevederile anterior menţionate fiind, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi de recurs în opinie majoritară, pe deplin aplicabile. O interpretare contrară, în sensul acceptat de instanţa de recurs în majoritate lipseşte de conţinut dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, raţiunea legiuitorului fiind aceea de a preîntâmpina situaţiile în care debitoarea aflată în insolvenţă ar fi lipsită de orice posibilitate reală de redresare. Prin urmare, s-a arătat că reclamantul are deschisă calea acţiunii în rezilierea contractului, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a arendei pentru perioada ulterioară deschiderii procedurii, cerere ce revine în competenţa judecătorului-sindic raportat la prevederile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. La nivelul Secţiei a VI-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, punctul de vedere majoritar exprimat a fost în sensul că dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 nu pot fi interpretate în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. Prin urmare, nu este împărtăşită opinia potrivit căreia promovarea sau continuarea acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări este afectată de un fine de neprimire. Opinia majoritară a judecătorilor Secţiei a VII-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti a fost în sensul admisibilităţii acţiunilor de reziliere a contractelor cu executare succesivă, menţinute de administratorul/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii. Opinia exprimată la nivelul Tribunalului Ialomiţa a fost în concordanţă cu punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate. În opinia judecătorilor acestei instanţe, art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 nu se poate interpreta în sensul că ar lipsi de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. Prin urmare, promovarea sau continuarea acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări este admisibilă. În sprijinul acestei concluzii s-a arătat că art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în continuare, după o procedură anume reglementată, astfel că, în absenţa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 85/2014 prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile trebuie să fie considerate admisibile. Judecătorii acestui tribunal au opinat, de asemenea, că, pentru a se constitui într-un fine de neprimire a unei cereri de chemare în judecată sau pentru a se stopa ca devenită inadmisibilă o acţiune deja promovată la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă a unui debitor, este necesară o reglementare expresă, fiind vorba de o interdicţie care are ca finalitate lipsirea unor reclamanţi de accesul la o instanţă de judecată. S-a menţionat că o altfel de interpretare ar echivala cu susţinerea ideii că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, partenerii contractuali ai debitorului nu mai pot cere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motive anterioare deschiderii procedurii, având blocat accesul către o instanţă care să le analizeze argumentele, ceea ce, în opinia judecătorilor Secţiei civile din cadrul Tribunalului Ialomiţa, nu poate fi acceptat, fiind contrar principiului fundamental ce garantează accesul la o instanţă prevăzut în art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O. Prin urmare, în condiţiile în care legea specială a insolvenţei nu reglementează expres interdicţia primirii acţiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare a obligaţiilor datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, s-a opinat în sensul că astfel de acţiuni sunt admisibile. Punctul de vedere exprimat de judecătorii-sindici din cadrul Tribunalului Ilfov a fost după cum urmează: Din cuprinsul art. 123 din Legea nr. 85/2014 rezultă că, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei, contractele în derulare în care este parte societatea faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei pot fi denunţate de către administratorul/lichidatorul judiciar sau de către cocontractant, care notifică practicianul în insolvenţă în vederea denunţării contractului. Respectivul contract se consideră denunţat la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul/lichidatorul judiciar nu răspunde sau la data notificării denunţării de către administratorul/lichidatorul judiciar. În situaţia în care nu se cere denunţarea contractului, potrivit acestei proceduri reglementate de dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, partea nu va putea solicita rezilierea (denunţarea) contractului pentru ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei în faţa judecătorului-sindic. Această concluzie se desprinde din coroborarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 123 cu alin. (3) teza finală al art. 123 din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, denunţarea contractului faţă de neîndeplinirea unor obligaţii ce vizează perioada anterioară deschiderii procedurii, în situaţia în care nu s-a urmat procedura reglementată de dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, poate fi solicitată numai pe calea dreptului comun, iar pentru perioada ulterioară (întrucât legiuitorul foloseşte sintagma „ulterior menţinerii contractului“) poate fi solicitat judecătorului-sindic potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. În concluzie, s-a conturat opinia că este admisibilă acţiunea având ca obiect rezilierea contractului, solicitată pe calea dreptului comun, împotriva pârâtei aflate în insolvenţă, motivat de neexecutarea obligaţiilor pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. La nivelul Secţiei civile din cadrul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere unitar a fost în sensul că, atât timp cât este permisă promovarea unei astfel de acţiuni pentru neexecutare ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. Art. 123 alin. (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţia plăţilor, precum şi posibilitatea ca şi ulterior menţinerii contractului, după deschiderea procedurii, să fie formulată o cerere de reziliere, din competenţa judecătorului-sindic, dar nu stipulează inadmisibilitatea rezilierii contractului de arendă în procedura insolvenţei, dacă creanţa faţă de care se invocă neplata este anterioară deschiderii, ci reglementează doar alte ipoteze, ce nu sunt incidente în cauză. Judecătorii din cadrul Tribunalului Teleorman au arătat că dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 se interpretează în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, ducând la inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări. 30. Secţia a II-a civilă a Curţii de Apel Cluj a arătat că, subsecvent deschiderii procedurii de insolvenţă, dacă contractul este asumat de către debitor prin practicianul în insolvenţă, se naşte concomitent obligaţia partenerului contractual al debitorului de a continua executarea contractului, chiar în contextul existenţei unor datorii anterioare deschiderii procedurii. Dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 înfrâng caracterul sinalagmatic al contractului. Astfel, prin derogare de la dreptul comun, în condiţiile continuării contractului, cocontractantul debitorului este obligat să facă abstracţie de neexecutările anterioare deschiderii procedurii şi să dea curs continuării contractului, la solicitarea debitorului supus procedurii de insolvenţă formulate prin reprezentantul său legal. Dacă ar putea invoca excepţia de neexecutare a contractului sau ar putea cere rezilierea contractului, referindu-se la restanţe anterioare deschiderii procedurii, partenerul contractual al debitorului ar paraliza construcţia juridică concepută de către legiuitor pentru protejarea intereselor debitorului supus procedurii de insolvenţă, în vederea creşterii şanselor de reorganizare a acestuia sau chiar pentru derularea în bune condiţii a procedurii de lichidare şi îndestulare a creditorilor. Din acest punct de vedere, normele speciale sunt incompatibile cu efectele de drept comun ale contractelor sinalagmatice. În ceea ce priveşte însă perioada următoare deschiderii procedurii, legiuitorul revine la dreptul comun şi la efectul sinalagmatic al contractelor, aşa încât orice întârziere la plată sau în executarea altei obligaţii va putea fundamenta atât o excepţie de neexecutare, cât şi pronunţarea de către judecătorul-sindic a rezoluţiunii sau a rezilierii contractului. Soluţia are o reglementare expresă prin dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, care fac referire la reziliere. 31. Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă a arătat că rezoluţiunea sau rezilierea presupune o neexecutare culpabilă, totală sau parţială, ori o executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale de către una dintre părţile contractante. Denunţarea unilaterală vizează în cele mai multe situaţii practice motive de oportunitate contractuală, şi nu un caz de culpă în executarea angajamentului asumat, cum se întâmplă în cazul rezoluţiunii sau rezilierii. Articolul 123 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă aduce o noutate în materia denunţării înţelegerilor cu societăţi care, ulterior, intră în insolvenţă, în sensul că prin alin. (1) declară menţinute de drept toate contractele în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei, art. 1.417 din Codul civil privind beneficiul termenului nemaifiind aplicabil, iar toate clauzele de desfiinţare a contractelor şi de exigibilitate anticipată pe motivul incidenţei insolvenţei devin nule. Exceptate de la prevederile privind obligativitatea menţinerii contractelor şi nulitatea clauzelor sunt contractele financiare calificate sau acordurile de compensare bilaterală. Ca principiu, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar trebuie să analizeze fiecare contract în derulare şi să stabilească dacă, în scopul maximizării averii debitorului, se impune să menţină sau să denunţe un contract. Termenul de 3 luni în care administratorul judiciar trebuie să decidă dacă menţine sau denunţă contractul este menit să elimine cât mai repede nesiguranţa în continuarea contractelor de către debitor. Cocontractantul care doreşte să aibă mai repede certitudinea continuării sau denunţării contractului poate adresa administratorului/lichidatorului judiciar o notificare prin care îi solicită să „denunţe contractul“, acesta din urmă având obligaţia să răspundă în termen de 30 de zile. Rezultă că cocontractantul nu poate denunţa el însuşi contractul în nicio situaţie, implicit nici în situaţia în care la data deschiderii procedurii insolvenţei ar fi existat obligaţii neexecutate datând din perioada anterioară deschiderii. Contractul se consideră denunţat la expirarea celor 30 de zile care curg de la primirea notificării de către administratorul judiciar, dacă acesta nu a răspuns notificării sau la data notificării denunţării de către administratorul judiciar. Textul de lege nu conţine dispoziţii privind rezilierea decât în art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 conform căruia, ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcânduse de către judecătorul-sindic. Acest text rezolvă două probleme: a) confirmă expres posibilitatea cocontractantului de a solicita rezilierea, pentru culpa debitorului; b) stabileşte competenţa de soluţionare a cererii, în sensul că, ulterior momentului menţinerii contractului, competenţa de soluţionare a cererii revine judecătorului-sindic, ceea ce poate conduce la concluzia că anterior acestui moment competenţa revine instanţei de drept comun. Prin urmare, s-a considerat că niciun text al Legii nr. 85/2014 nu interzice acţiunea în reziliere pentru culpa debitorului, dimpotrivă art. 123 alin. (3) partea finală din Legea nr. 85/2014 prevede expres posibilitatea formulării acesteia, ceea ce denotă că cocontractantul poate introduce acţiunea în reziliere. Deoarece textul de lege nu distinge între neexecutările anterioare şi cele ulterioare momentului deschiderii procedurii, s-a opinat că nici instanţele judecătoreşti nu trebuie să facă vreo astfel de distincţie. Raportat la cele arătate mai sus, exercitarea de către administratorul/lichidatorul judiciar a opţiunii de continuare a contractelor nu poate conduce la înlăturarea răspunderii debitorului pentru eventualele fapte culpabile săvârşite în executarea contractului, anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care să aibă drept consecinţă inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări culpabile. 32. Opinia unanimă a Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Galaţi este în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor nu lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări. Potrivit art. 123 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar are posibilitatea ca într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii să denunţe sau nu orice contract care nu a fost executat în totalitate sau substanţial de către părţi. Aceeaşi posibilitate o are şi cocontractantul în termen de 3 luni cu notificarea administratorului/lichidatorului judiciar. Acesta din urmă, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării, trebuie să răspundă în sensul denunţării ori nu a contractului. Potrivit art. 123 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, „în lipsa unui răspuns, administratorul/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat“. După trecerea acestor termene în care niciuna dintre părţi nu şi-a exprimat dorinţa sau nu a denunţat contractul, acesta îşi produce efectele. Potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 teza finală: „Ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic“. Textul nu face distincţie între fapte şi culpă anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii, referindu-se doar la „culpă“. Soluţionarea cererii de reziliere formulate de cocontractant se face doar de judecătorul sindic, iar nu pe calea dreptului comun. Nu are relevanţă faptul că anterior cocontractantul s-a înscris în tabelul preliminar de creanţe cu sume rezultând din plata sumelor datorate anterior, deoarece, în caz contrar, creditorul ar fi decăzut din termenul de depunere a creanţei. Procesele începute anterior (având ca obiect reziliere) sunt suspendate potrivit art. 75 alin. (1) din aceeaşi lege. Aceeaşi este soluţia şi în cazul despăgubirilor solicitate în cazul denunţării unui contract de cocontractant. Art. 123 alin.(9) din Legea nr. 85/2014 priveşte ipoteza în care contractul care prevede plăţi periodice este menţinut, caz în care administratorul/lichidatorul judiciar nu poate fi obligat să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Aşadar, textul de lege este clar şi nu suscită interpretări sau practică neunitară. Opinia majoritară a magistraţilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Galaţi este în sensul că se impune respingerea unei astfel de acţiuni în reziliere, bazată pe o culpă a debitorului anterioară deschiderii procedurii, ca fiind inadmisibilă. Astfel, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede clar că orice contract în derulare la data deschiderii procedurii de insolvenţă se menţine, iar deschiderea procedurii nu poate constitui ea însăşi un motiv de încetare a contractului. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să menţină contractul sau să îl denunţe, aceasta fiind o măsură de oportunitate. Dacă menţine contractul în derulare înseamnă că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar apreciază că sunt bani necesari pentru continuarea derulării relaţiei dintre părţi, sens în care se precizează acest aspect în rapoartele de activitate, conform art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Ca urmare, contractul poate fi reziliat la cererea cocontractantului, dar numai pentru o culpă născută după data deschiderii procedurii, şi nu cea anterioară deschiderii procedurii, când lipsa de venituri a generat imposibilitatea plăţii debitelor periodice scadente faţă de partenerul său contractual. Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vrancea este în sensul că art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 nu se poate interpreta în sensul că ar lipsi de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, fiind aşadar admisibile astfel de acţiuni. Astfel, se apreciază că, pentru a putea fi inadmisibile astfel de acţiuni, ar fi necesară o reglementare expresă din partea legiuitorului, fiind vorba despre o interdicţie care are ca finalitate lipsirea unor reclamanţi de accesul la o instanţă de judecată, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. De asemenea, se apreciază ca fiind admisibile acţiunile menţionate având ca obiect însă doar rezilierea contractelor, nu şi plata arendei restante pentru care reclamantul se poate înscrie la masa credală pentru debite anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, atât timp cât sunt admisibile promovarea împotriva unui debitor aflat în insolvenţă a unor acţiuni în revendicare, constatare de nulitate sau anulări de acte de proprietate. Mai mult, dacă legiuitorul permite promovarea unor astfel de acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, nu se justifică a se aprecia că cele care privesc o neexecutare anterioară ar fi inadmisibile, în lipsa unui text expres în acest sens. 33. Pe rolul Curţii de Apel Iaşi s-au înregistrat până în prezent un număr de peste 500 de cauze în care pârâtă este societatea în insolvenţă B, având ca obiect rezilierea contractelor de arendare încheiate de această societate. În ceea ce priveşte acţiunile formulate anterior intrării societăţii în procedura insolventei dispusă la 21 februarie 2019, jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi a fost unitară, anume dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu se interpretează în sensul că astfel de acţiuni ar fi inadmisibile. Dimpotrivă, s-a considerat că acestea sunt admisibile, neavând relevanţă faptul că ulterior introducerii acestora recurenta a intrat în procedura insolvenţei, întrucât problema admisibilităţii sau inadmisibilităţii unei cereri de chemare în judecată se apreciază la momentul promovării ei, or, la momentul în care acestea au fost înregistrate, pârâtul nu era în insolvenţă. Referitor la acţiunile formulate ulterior intrării societăţii în procedura insolventei (fie imediat după intrarea pârâtei în procedura insolventei, fie mai târziu, în decurs de câteva luni de zile) s-au conturat două opinii. Într-o primă orientare s-a considerat că dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 se interpretează în sensul că astfel de acţiuni sunt admisibile, fiind incidente dispoziţiile de drept comun, Decizia nr. 785/2020 pronunţată în Dosarul nr. 1.548/244/2019 (în acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 32/2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.086/333/2019) statuând următoarele: "Acţiunea de faţă nu are ca obiect pretenţii, ci doar rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, neexecutare plasată anterior deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei. Reclamantul are, fără îndoială, posibilitatea de a se înscrie la masa creditorilor cu creanţa pe care o pretinde de la pârâtă, ceea ce face ca o acţiune în pretenţii cu privire la aceste sume să nu mai poată fi promovată pe calea dreptului comun, însă în speţă nu se solicită aceste sume, ci se solicită intervenţia instanţei de judecată pentru constatarea rezilierii contractului de arendă, pentru nerespectarea unor obligaţii anterior deschiderii procedurii insolvenţei. Art. 123 din Legea nr. 85/2014 se referă la situaţia contractelor în derulare la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, apreciată din perspectiva evenimentului deschiderii procedurii insolvenţei şi la procedura de denunţare a acestor contracte. Textul nu se poate extinde în aplicare şi la situaţia de faţă, litigiul neavând ca temei deschiderea procedurii insolvenţei. A aprecia în mod diferit înseamnă a îngrădi accesul arendatorului la o instanţă pentru verificarea cauzelor de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale existente la momentul anterior deschiderii procedurii insolvenţei. Dacă pentru creanţele aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii arendatorul are la îndemână declaraţia de creanţă şi inadmisibilitatea unei acţiuni pe drept comun este permisă, datorită existenţei unei alte căi de valorificare, pentru acţiunea în reziliere arendatorul nu mai are altă cale decât acţiunea de faţă. O interpretare contrară ar echivala cu susţinerea ideii că după data deschiderii procedurii de insolvenţă partenerii contractuali ai debitorului nu mai pot cere rezoluţiunea sau rezilierea contractelor pentru motive anterioare deschiderii procedurii, având blocat accesul către o instanţă de drept comun, care să le analizeze argumentele, ceea ce nu poate fi primit. Aceasta întrucât dreptul de acces la justiţie este un drept garantat prin Constituţie." Într-o a doua opinie se consideră că se impunea a fi admise criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu următoarea motivare: Astfel, în opinia separată din Decizia nr. 32/2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.086/333/2019 se arată că: „Potrivit art. 123 alin. (1) din Legea insolvenţei nr. 85/2014, contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil, alin. (3) al aceluiaşi text de lege prevăzând că ulterior menţinerii contractului cocontractantul poate solicita rezilierea contractului pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic. Textul de lege instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru contractele în derulare în care este implicat debitorul în insolvenţă, stabilind regula că acestea se menţin la data deschiderii procedurii, fiind nule orice clauze contractuale de desfiinţare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei. Legiuitorul a dat posibilitatea administratorului judiciar de a decide, în termen de trei luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei, având în vedere interesele economice ale debitorului, dacă alege să denunţe contractul sau dacă acceptă denunţarea contractului la solicitarea cocontractantului, solicitare ce poate interveni în acelaşi interval de timp de 3 luni şi care necesită un răspuns al administratorului judiciar în 30 de zile de la comunicare. Aşadar, decizia de denunţare a «contractului în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei» este în exclusivitate a administratorului judiciar, legea recunoscând cocontractantului doar dreptul de a cere administratorului judiciar să denunţe contractul, lipsa unui răspuns în termenul de 30 de zile de la data la care denunţarea a fost solicitată de cocontractant operând ca o prezumţie de acceptare din partea administratorului judiciar. Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (9) din Legea nr. 85/2014, ulterior menţinerii unui contract prevăzând plăţi periodice, debitoarea nu poate fi obligată la efectuarea plăţilor restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii, pentru astfel de creanţe putând fi formulate cereri de înscrieri în tabloul creditorilor. La alin. (3) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul a prevăzut în beneficiul cocontractantului debitorului în insolvenţă dreptul de a solicita rezilierea contractului pentru culpa debitorului, ulterior menţinerii contractului, deci pentru fapte cuplabile intervenite ori continuate ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei. Procedura de insolvenţă a debitoarei B a fost deschisă prin Sentinţa civilă nr. 228 din 21 februarie 2019, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la 2 iulie 2019, reclamantul solicitând rezilierea contractului de arendă pe motiv că debitoarea B nu a achitat arenda aferentă anului 2018. Prin urmare, ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei pârâtei B, reclamantul a solicitat rezilierea contractului de arendă, contract cu executare succesivă, în derulare, invocând fapte culpabile ale debitoarei de neexecutare a obligaţiei de plată periodică a arendei, anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei. Raportat la prevederile art. 123 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 85/2014, la momentul învestirii instanţei de fond, reclamantul nu mai avea posibilitatea de a cere, pe calea dreptului comun, rezilierea contractului de arendă pentru neexecutarea obligaţiei de plată pentru perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, prevederile anterior menţionate fiind, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi de recurs în opinie majoritară, pe deplin aplicabile. O interpretare contrară, în sensul acceptat de instanţa de recurs în majoritate, lipseşte de conţinut dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, raţiunea legiuitorului fiind aceea de a preîntâmpina situaţiile în care debitoarea aflată în insolvenţă ar fi lipsită de orice posibilitate reală de redresare. Reclamantul are deschisă calea acţiunii în reziliere a contractului, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a arendei pentru perioada ulterioară deschiderii procedurii, cerere ce revine în competenţa judecătorului-sindic, raportat la prevederile art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.“ În acelaşi sens este şi opinia separată din Decizia nr. 586/2020 pronunţată în Dosarul nr. 865/244/2019, aceasta fiind susţinută de doctrină în lucrarea „Tratat practic de insolvenţă“, elaborată de Institutul Naţional pentru Pregătirea Practicienilor în Insolvenţă, Editura Hamangiu, 2014, capitolul X, pag. 553, unde se arată că „exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune unele neexecutări anterioare ale debitorului, în sensul că acestea nu pot constitui motive pentru contractant de a refuza prestaţiile sau livrările solicitate de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar. Singura opţiune lăsată la dispoziţia contractantului este de a-şi declara creanţele neplătite la masa credală, urmând ca satisfacerea acestora să se realizeze în funcţie de ordinea de prioritate la care acestea sunt înregistrate. Prin urmare, contractantul nu poate opune debitorului excepţia de neexecutare pentru obligaţii patrimoniale datorate anterior deschiderii procedurii (şi care vor forma obiectul unor cereri de admitere a creanţei) şi nici nu poate continua sau promova o acţiune în rezoluţiune sau reziliere bazată pe astfel de neexecutări din partea acestuia“. Opinia exprimată la nivelul Secţiei I civile din cadrul Tribunalului Iaşi a fost în sensul că acţiunea este admisibilă, pentru următoarele argumente: Sfera de aplicare a prevederilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 vizează categoria de cereri formulate „ulterior menţinerii contractului“, iar acestea nu pot fi interpretate prin analogie şi pentru situaţia rezilierii şi nici în sensul că ar paraliza acţiunile în reziliere. Astfel de acţiuni nu se suspendă potrivit art. 75 din Legea nr. 85/2014; împrejurarea că reclamantul se poate înscrie la masa credală pentru debitele anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă nu are nicio înrâurire asupra posibilităţii acestuia de a se adresa instanţei cu o acţiune de reziliere a contractului. Prin urmare, se reţine că normele generale (art. 1.549 şi următoarele din Codul civil) sunt aplicabile în speţă atât timp cât acţiunea nu vizează plata vreunei creanţe. Nu poate fi interzis accesul la instanţă al unei persoane care se află într-un raport juridic civil şi urmăreşte să îşi valorifice dreptul său de natură civilă, accesul la instanţă fiind garantat nu numai prin Constituţie, ci şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La nivelul Secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Iaşi s-a apreciat că art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în continuare, după o procedură anume reglementată, astfel că, în absenţa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 85/2014 prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile trebuie să fie considerate admisibile. La nivelul Secţiei civile a Judecătoriei Iaşi s-a exprimat opinia potrivit căreia sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei. Textul art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretat în sensul că are în vedere cererea de reziliere formulată pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei sau pentru alte motive intervenite pe parcursul acestei perioade. În acest din urmă caz cererea de reziliere nu este inadmisibilă, ci va fi soluţionată de judecătorul-sindic. Tribunalul Vaslui a comunicat jurisprudenţă relevantă, din analiza căreia rezultă că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar, în apel, au constatat admisibilitatea acţiunilor de reziliere a contractelor de arendă, apreciind că în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 pentru a se reţine inadmisibilitatea cererii de reziliere. Aceste prevederi legale reglementează procedura şi competenţa de soluţionare a acestor cereri de reziliere sau denunţare unilaterală a contractelor în desfăşurare, însă nu implică de plano o inadmisibilitate a acţiunilor în reziliere promovate de contractanţii persoanei juridice aflate în insolvenţă. S-a apreciat că nici dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind suspendarea cauzei nu sunt incidente, întrucât litigiul nu are ca obiect acţiuni judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. În speţă nu se solicită obligarea la plata unei creanţe (ceea ce ar fi redundant în condiţiile în care contractul de arendă reprezintă deja titlu executoriu în acest sens), ci însăşi desfiinţarea contractului. 34. La nivelul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Timişoara s-a opinat, în majoritate, în sensul că cererile de acest tip adresate judecătorului-sindic pot fi primite doar pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale de după data deschiderii procedurii insolvenţei. 35. Curţile de apel Constanţa, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava şi Târgu Mureş nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la problema de drept supusă analizei şi nu au înaintat un punct de vedere. 36. Ministerul Public, prin Adresa nr. 429/C/1261/III-5/2021 din 12 aprilie 2021, a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 37. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 38. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că, în interpretarea art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale datând din perioada anterioară deschiderii acestei proceduri. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.I. Asupra admisibilităţii sesizării 39. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. 40. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, investit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 41. Conform prevederilor art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat anterior, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. 42. Aşadar, legiuitorul a înţeles să instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultima instanţă, cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă şi să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 43. Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile; astfel: 44. Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, în ultimă instanţă, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, titularul sesizării, fiind învestită cu soluţionarea recursului împotriva Deciziei civile nr. 868/A din 22 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Vaslui. 45. În lipsa unor repere legale, pentru definirea noţiunii de „chestiune de drept“, doctrina a subliniat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, este necesar ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 46. Întrebarea formulată în cadrul acestei proceduri trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege, pentru soluţionarea problemelor de drept generice, de principiu, legiuitorul instituind un alt mecanism de unificare a practicii judiciare, respectiv recursul în interesul legii. 47. Aşa fiind, s-a apreciat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile. Pentru aceasta, întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. 48. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 49. Întrucât de chestiunea de drept - obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că aceasta trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. 50. Motivele de recurs invocate vizează interpretarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014. În interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă, menţinute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară a deschiderii procedurii insolvenţei. 51. Se constată astfel că în prezenta cauză se solicită rezilierea contractului de arendare, invocându-se neîndeplinirea obligaţiilor de către arendaş anterior declanşării procedurii insolvenţei. În apel, pârâta-apelantă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului invocând art. 123 din Legea nr. 85/2014, iar de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 depinde soluţionarea recursului formulat şi implicit soluţionarea prezentei cauze ce are ca obiect rezilierea contractului de arendare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cererea de chemare în judecată fiind formulată pe calea dreptului comun, după intrarea uneia dintre părţi, respectiv a pârâtei-recurente, în procedura insolvenţei. 52. În ceea ce priveşte condiţia caracterului de noutate, aceasta este îndeplinită atunci când chestiunea de drept nu a mai fost analizată în interpretarea unui act normativ mai vechi, îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, cărora instanţele nu le-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, întrun context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. 53. În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie să se ţină seama de funcţia mecanismului hotărârii prealabile, de prevenire a practicii judiciare neunitare, şi să se evite paralelismul şi suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată. 54. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, întro anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu cel cu funcţie de prevenţie, respectiv hotărârea prealabilă. 55. În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat faptul că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătura cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. 56. Problema de drept ce face obiectul sesizării este nouă, jurisprudenţa creată până în prezent la nivelul instanţelor nefiind suficient de consistentă. Astfel, în cadrul instanţei care a formulat sesizarea prealabilă, deşi există o opinie majoritară, soluţia a fost pronunţată cu opinie separată în două din cele patru decizii anexate, jurisprudenţă în acelaşi sens cu opinia majoritară de la Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă fiind înaintată doar de Tribunalul Vaslui, restul instanţelor comunicând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că nu au identificat jurisprudenţă în materie şi nici cauze similare aflate pe rol. Cu toate acestea, poziţiile divergente exprimate la nivel teoretic prefigurează posibilitatea apariţiei unei practici neunitare, ceea ce justifică apelul la acest mecanism de unificare. 57. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective, anume a prevederilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014. 58. Totodată, se constată că asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 59. Prin urmare, sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile (control a priori), pentru a se preîntâmpina soluţionarea diferită a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti, determinând şi efectul asigurării securităţii raporturilor juridice. X.II. Asupra fondului sesizării 60. Instanţa de trimitere a solicitat interpretarea prevederilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în rezilierea unui contract cu executare succesivă, în speţă contract de arendă, menţinut de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale referitoare la plata arendei, nerespectarea obligaţiilor datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. 61. Astfel, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă solicită instanţei supreme să interpreteze dacă textul art. 123 din Legea nr. 85/2014, prin expresiile „contractele în derulare se consideră menţinute“ [alin. (1)] şi „ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic“ [alin. (3) teza finală], precum şi prin întreaga modalitate de reglementare, se interpretează în sensul că exercitarea opţiunii de continuare a contractelor lipseşte de sancţiune neexecutările anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, determinând aşadar inadmisibilitatea promovării sau continuării acţiunilor de reziliere bazate pe astfel de neexecutări. 62. În Cauza nr. 1.187/244/2019, înregistrată iniţial la Judecătoria Huşi la 2 aprilie 2019, reclamantul A a chemat în judecată pe B, solicitând rezilierea contractului de arendare înregistrat la C cu nr. 513 din 23 mai 2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul de a se obliga pârâta să lase în deplină proprietate şi să restituie reclamantului terenul arendat în suprafaţă totală de 0,30 ha situat în extravilanul unei comune. A invocat reclamantul că pârâta a achitat arenda cu întârziere pe anul 2016, iar din anul 2017 nu a mai achitat-o deloc. În drept, s-a invocat art. 1.516 din Codul civil. 63. Cu titlu prealabil, se observă că în cauza în care s-a formulat sesizarea prealabilă, reclamantul a formulat o acţiune în rezilierea unui contract de arendă pe calea dreptului comun după declanşarea procedurii insolvenţei împotriva pârâtului, invocând nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale ce constau în plata arendei, nerespectare ce data din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. Astfel, acţiunea reclamantului a fost înregistrată cu nr. 1.187/244/2019 pe rolul Judecătoriei Huşi la 2 aprilie 2019, la mai puţin de două luni de la deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva pârâtei, prin Sentinţa civilă nr. 228 din 21 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui în Dosarul nr. 2.476/89/2015*. 64. Or, teza iniţială a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 are următorul conţinut: „Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil.“ În petitul sesizării instanţa de trimitere vorbeşte de contractele cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după deschiderea procedurii, ceea ce înseamnă că instanţa se raportează la un moment ulterior exercitării opţiunii de continuare a contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. Pe parcursul derulării procesului, contractul de arendare nu a fost denunţat nici de proprietar, nici de arendaş, sens în care a fost considerat menţinut. 65. Aşa fiind, se constată că instanţa de trimitere solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept reprezentate de interpretarea dispoziţiilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunilor de reziliere a contractelor cu executare succesivă (în cazul concret a unui contract de arendă), menţinute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, acţiuni formulate pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale (plata arendei), datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. 66. Tot cu titlu preliminar se impune a se prezenta pe scurt evoluţia actualului art. 123 din Legea nr. 85/2014 şi, cu precădere, a alin. (1) al acestui articol, din perspectiva terminologiei, a persoanei chemate să examineze contractele în derulare ale debitorului, dar şi a reglementării în ansamblu, prin prisma scopului urmărit de legiuitor. 67. Acest articol are ca obiect regimul juridic al contractelor în derulare în care este angrenat debitorul la deschiderea procedurii insolvenţei. 68. Legiuitorul a fost preocupat, în esenţă, încă de la început, să găsească pârghii pentru diminuarea consecinţelor situaţiei dificile în care se găseşte debitorul. În urmărirea acestui scop, al salvării societăţii în derivă, legiuitorul a pus accentul pe obiectivul economic al contractului, acesta fiind văzut ca un instrument necesar redresării, în anumite situaţii cu periclitarea chiar a mecanismelor de drept comun tradiţionale. Interesul salvării debitorului aflat în insolvenţă este pus mai presus de interesele individuale ale părţilor. 69. Astfel, chiar în versiunea iniţială a Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în art. 46 se introduceau noţiuni noi, inexistente în dreptul comun, precum „asumarea“ sau „respingerea“ unui contract valabil încheiat de către judecătorul-sindic. 70. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare legiuitorul a înţeles să folosească altă terminologie, respectiv „menţinere“ sau „reziliere“ a unor contracte de către judecătorul-sindic, pentru ca prin Legea nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice să se revină asupra terminologiei juridice, de această dată păstrându-se termenul de „menţinere“ şi înlocuindu-se termenul de „reziliere“ cu cel de „denunţare“, tocmai pentru a se îndepărta de ideea de culpă şi a sublinia ideea de oportunitate. O altă modificare semnificativă este aceea că titularul acestei prerogative de menţinere, respectiv denunţare a contractelor „în vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului“ devine practicianul în insolvenţă - administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. 71. O intervenţie semnificativă asupra textului a avut loc în cursul anului 2008, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 277/2009, art. 86 din Legea nr. 85/2006 prevăzând în alin. (1) că, la data deschiderii procedurii, contractele în derulare ale debitorului se consideră menţinute, instituindu-se astfel o prezumţie legală de continuitate a acestor contracte. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt declarate nule. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul are în continuare prerogative să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate, fiind prevăzute etapele ce trebuie parcurse, în funcţie de ipotezele practice posibile. Astfel, contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. 72. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013art. 123 este din nou modificat, în alin. (1) introducându-se o nouă categorie de clauze nule, respectiv clauzele de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii. Sunt excluse de la aplicarea prevederilor referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor contractele financiare calificate şi operaţiunile de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. De asemenea, se stabileşte un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. 73. În sfârşit, în forma sa actuală, art. 123 din Legea nr. 85/2014 prevede în alin. (1): Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. 74. Examinând evoluţia reglementării situaţiei juridice a contractelor în derulare ale debitorului la data deschiderii procedurii de insolvenţă se observă că legiuitorul a acordat o atenţie deosebită acestor contracte şi a căutat să ofere soluţii care să permită valorificarea potenţialului acestora, astfel încât să conducă la maximizarea averii debitorului, în concordanţă cu scopul declarat al legislaţiei în domeniu. 75. Potrivit art. 2 din Legea nr. 64/1995, scopul declarat al acestui act normativ era instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, fie prin reorganizarea activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment, iar art. 2 din Legea nr. 85/2006 prevedea ca scop al legii instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. 76. În Legea nr. 85/2014, la art. 2, se statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, prevăzându-se în mod expres, ca element de noutate, parte a scopului declarat al legii, acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia. Printre principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sunt enumerate, în art. 4 la pct. 1 şi 2, maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor şi acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară. 77. Dacă la început, judecătorul-sindic era cel care hotăra ce contracte îşi asuma/menţinea sau respingea/rezilia, ulterior această prerogativă a menţinerii, respectiv a denunţării contractelor în derulare a fost acordată administratorului/ lichidatorului judiciar, pentru a nu fi alterat rolul imparţial al judecătorului-sindic în procedură. 78. Modificarea din anul 2008 a fost însă esenţială în ceea ce priveşte contractele în derulare, acestea fiind considerate menţinute la data deschiderii procedurii. Se observă o schimbare de viziune, prin acordarea unei atenţii sporite posibilităţilor reale de reorganizare a debitorului, prin încercarea de valorificare a tuturor contractelor debitorului aflate în curs de executare, prevederea referitoare la nulitatea oricăror clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii înscriindu-se chiar în zona prevederilor de prevenţie, prin care este descurajat comportamentul părţilor dominante din punct de vedere economic care forţează includerea în contracte a unor clauze prin care se condiţionează valabilitatea şi eficienţa acestora de neintrarea în procedurile de insolvenţă. 79. În aceeaşi linie, legiuitorul adaugă ulterior alte ipoteze (interdicţii) pentru a determina partenerii contractuali ai unui debitor în dificultate să nu îl abandoneze. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 s-a introdus în alin. (1) al art. 123 şi ipoteza clauzelor de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii, acestea fiind, de asemenea, nule. 80. În anul 2014, în art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 legiuitorul subliniază din nou caracterul special şi derogatoriu al procedurii prevăzute de acest act normativ, înlăturând expres de la aplicare dispoziţiile art. 1.417 din Codul civil şi introducând o nouă categorie de clauze nule, respectiv orice clauze de decădere din beneficiul termenului. 81. Pentru a avea succes o procedură de insolvenţă şi pentru a se putea da o şansă reală de redresare debitorului este nevoie de timp. Debitorul este deja în dificultate, nu îşi mai poate plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile. Suspendarea executărilor individuale, chiar dacă benefică, de cele mai multe ori s-a dovedit insuficientă. 82. Prin procedura reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost îmbunătăţită pe parcurs, i se acordă debitorului un răgaz în care să poată, cu ajutorul practicianului în insolvenţă, să îşi pună afacerile în ordine, respectiv să evalueze care sunt contractele ce pot fi benefice pentru redresare şi la care trebuie să renunţe. 83. În noua viziune legislativă se pune accentul pe revenirea financiară a debitorului printr-o serie de măsuri şi interdicţii menite să conducă la realizarea acestui scop, creditorii fiind chemaţi să contribuie la redresarea debitorului, şi nu să îl abandoneze. 84. Aşa fiind, în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, toate contractele debitorului aflate în derulare la momentul declanşării procedurii insolvenţei sunt menţinute. Dispoziţiile Legii nr. 85/2014 au caracter special, odată declanşată procedura insolvenţei toate acţiunile creditorilor derivate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către debitor anterior acestui moment fiind circumscrise limitelor impuse de acest act normativ. 85. Contractele în derulare fiind menţinute ope legis, creditorii sunt chemaţi să îşi expună interesul pentru continuarea sau întreruperea relaţiei contractuale cu debitorul. Este adevărat că, pentru realizarea scopului procedurii, respectiv acoperirea pasivului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia, titularul puterii de a menţine sau denunţa un contract în curs de executare care îndeplineşte condiţiile legale rămâne administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, dar această putere este limitată în timp (cele 3 luni de la data deschiderii procedurii), existând, de asemenea, limitări şi în ceea ce priveşte măsura menţinerii sau denunţării contractelor. 86. Astfel, pe de o parte, menţinerea sau denunţarea unui contract poate fi supusă controlului judecătorului-sindic, pe calea contestaţiei, în aplicarea art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014. Pe de altă parte, în cazul menţinerii unui contract, administratorul sau lichidatorul judiciar trebuie să se asigure că debitorul are fondurile băneşti necesare pentru executarea contractului pe viitor şi să precizeze acest aspect trimestrial, în cadrul rapoartelor de activitate [art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014], iar în cazul denunţării unui contract, o acţiune în despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului şi va fi soluţionată de judecătorul-sindic [art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014]. 87. O altă prevedere menită să responsabilizeze debitorul căruia i se acordă această păsuire este prevăzută în teza finală a alin. (3) al art. 123: „Ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic.“ Astfel, partenerul contractual poate solicita judecătorului-sindic rezilierea contractului pentru culpa debitorului, dacă acesta nu îşi execută obligaţiile contractuale şi nu efectuează plăţile la termenele contractuale. Este evident că textul se referă la executarea obligaţiilor ulterior menţinerii contractului, când relaţiile contractuale sunt considerate reechilibrate. 88. În plus, potrivit art. 123 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar poate să modifice, cu acordul cocontractanţilor, pe parcursul perioadei de observaţie, clauzele contractelor încheiate de debitor, astfel încât acestea să asigure echivalenţa viitoarelor prestaţii. 89. De asemenea, dacă se formulează cereri de revizuire a contractului pentru impreviziune, se va proceda conform prevederilor art. 1.271 din Codul civil, competenţa soluţionării cauzei aparţinând judecătorului-sindic [art. 123 alin. (5) din Legea nr. 85/2014]. 90. În cazul în care contractul este menţinut, perioada de timp anterioară deschiderii procedurii şi debitele restante pentru aceasta nu sunt luate în calcul, urmând parcursul lor firesc de creanţe anterioare deschiderii procedurii. Alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 statuează în acest sens: „Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată cerere de admitere a creanţei împotriva debitorului.“ Aşadar, chiar dacă se menţin contractele, plăţile restante se vor face tot prin înscrierea în tabelul creanţelor, în cadrul executării silite colective şi concursuale a insolvenţei, fără să se stabilească un regim de favoare pentru creditorii ale căror contracte au fost menţinute. De asemenea, menţinerea contractelor nu înseamnă că sunt lipsite de sancţiune neexecutările anterioare ale debitorului, ci sancţiunea constă în executarea silită în cadrul procedurii insolvenţei. Ceea ce ar lipsi, într-adevăr, de eficienţă măsura menţinerii de către legiuitor a contractelor ar fi posibilitatea rezilierii acestora, aşadar a desfiinţării pentru viitor, pentru motive anterioare deschiderii procedurii, respectiv pentru neplată, când dificultăţile financiare, lipsa de venituri au generat imposibilitatea plăţii debitelor periodice scadente faţă de partenerul său contractual. 91. Menţinerea contractelor în curs se face în configuraţia normativă actuală prin lege, şi nu prin acordul părţilor contractante sau prin puterea discreţionară a judecătorului-sindic sau a administratorului/lichidatorului judiciar, consecinţa firească fiind aceea de a fi considerate nescrise clauzele contractuale care ar permite creditorului să desfiinţeze cu efect pentru viitor contractul încheiat cu debitorul pentru unicul motiv al deschiderii procedurii faţă de debitor. 92. Toate categoriile de contracte se supun regulii continuării contractelor în curs, cu excepţia contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală, scopul continuării fiind maximizarea valorii averii debitorului. 93. Ineficienţa clauzelor de rezoluţiune sau de reziliere de plin drept pentru cauza deschiderii procedurii insolvenţei aduce o atingere considerabilă principiului libertăţii contractuale, conform căruia nicio parte contractantă nu poate fi obligată să continue un contract după ce şi-a rezervat dreptul de reziliere. Clauzele menţionate fiind ineficiente, executarea contractului poate continua. Odată păstrat, contractul trebuie executat întocmai, în caz contrar, partea contractantă putând utiliza din nou contra debitorului toate mijloacele şi sancţiunile prevăzute de dreptul comun. 94. Raţiunea acestor derogări este specifică procedurii insolvenţei, care acordă prioritate reorganizării prin redresare, în detrimentul lichidării falimentare. Regulile specifice procedurii insolvenţei se aplică prioritar faţă de cele din Codul civil, astfel încât, deşi debitorul este în culpă contractuală pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor, creditorul nu va putea opta pentru rezoluţiune sau reziliere, fiind obligat să continue executarea contractului. Contractul este menţinut prin lege la deschiderea procedurii, în primele 3 luni ulterioare acestui moment urmând să se definitiveze soarta sa, prin exercitarea opţiunii de către administratorul judiciar, în sensul menţinerii sau denunţării, în funcţie de interesele debitorului, pentru maximizarea valorii averii acestuia şi acordării, pe cât posibil, a unei şanse reale de redresare. 95. Conform art. 1.549 din Codul civil, creditorul are opţiunea între a cere executarea silită a obligaţiei debitorului şi cererea de rezoluţiune sau reziliere, împreună cu daune-interese. Creditorul alege între desfiinţarea contractului şi executarea silită în funcţie de interesul pe care îl are în momentul opţiunii, dreptul său de opţiune fiind expresia echilibrului necesar dintre principiul forţei obligatorii a contractului, principiul executării în natură a obligaţiilor asumate şi principiul echităţii. 96. Pe de altă parte, procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă la care participă toţi creditorii pentru urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege [art. 5 alin. (1) pct. 44 din Legea nr. 85/2014]. Dacă până la declanşarea acestei proceduri, forţa obligatorie a contractului şi libertatea părţilor de a contracta erau reperele de bază ale părţilor în relaţia contractuală, odată deschisă procedura insolvenţei, contractele încă în fiinţă ale debitorului intră sub reglementarea limitativă specială din Legea nr. 85/2014, al cărei scop declarat este acoperirea pasivului debitorului şi acordarea, în măsura posibilităţii, a unei şanse reale de redresare. Aşa fiind, creditorul, care pierde posibilitatea executării individuale a debitorului pentru creanţele sale, se vede pus şi în situaţia de a nu putea renunţa la contract decât în limitele impuse de legiuitor, în considerarea interesului declarat prioritar al redresării debitorului. 97. Aşa fiind, creditorul nu se va mai putea prevala de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. Aceasta pentru că, pe de o parte, creanţele respective nu vor putea fi recuperate decât prin înscriere la masa credală, iar orice încercări de desfiinţare a contractului pe motivul neîndeplinirii obligaţiilor a căror executare nu s-a obţinut înainte de deschiderea procedurii sunt blocate de menţinerea în fiinţă prin efectul legii şi fără nicio distincţie a tuturor contractelor debitorului. Contractele astfel menţinute sunt apoi reevaluate de administratorul judiciar, în termen de 3 luni, în funcţie de interesele debitorului. Altfel spus, prin efectul legii, creditorul îşi pierde, practic, dreptul de opţiune între executarea silită (directă sau indirectă, după caz) şi desfiinţarea contractului. Desfiinţarea contractului nemaifiind posibilă, odată deschisă procedura insolvenţei, pentru motive anterioare acestui moment, creditorul mai poate doar să participe la executarea silită colectivă şi concursuală reglementată prin Legea nr. 85/2014 pentru a-şi recupera creanţele anterioare restante. Chiar şi în situaţia în care executarea obligaţiilor după introducerea unei cereri de rezoluţiune sau reziliere ar duce la lipsa de interes a creditorului pentru continuarea contractului, în situaţia premisă a unei proceduri de insolvenţă în curs, contractul nu va putea fi desfiinţat la iniţiativa creditorului, interesul creditorului sau lipsa de interes a acestuia subsumându-se interesului superior al procedurii insolvenţei, respectiv acoperirea pasivului şi redresarea debitorului. 98. Faţă de cele expuse nu poate fi primit argumentul instanţei de trimitere potrivit căruia „art. 123 din Legea nr. 85/2014 stipulează doar faptul că deschiderea procedurii insolvenţei nu constituie motiv de desfiinţare a contractelor în derulare, acestea putând fi menţinute în continuare, după o procedură anume reglementată“, lipsa de acurateţe în redarea conţinutului art. 123 conducând şi la o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate. Astfel, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, contractele în derulare, fără ca legiuitorul să facă vreo distincţie, se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, ceea ce înseamnă, într-o interpretare per a contrario, că nu pot fi considerate desfiinţate pentru orice motive anterior acelui moment. În continuare, în acelaşi alineat se arată că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, bineînţeles, dintre cele considerate deja menţinute de către legiuitor, cu respectarea procedurii reglementate în continuare în alin. (1). 99. Orice acţiune în reziliere promovată pe calea dreptului comun pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei, aşadar, orice asemenea acţiune care ar tinde la desfiinţarea contractului pentru motive anterioare declanşării procedurii insolvenţei ar veni în contradicţie cu opţiunea legiuitorului de a menţine toate contractele debitorului aflate în derulare la data declanşării procedurii insolvenţei pentru a le putea reevalua, în încercarea de a da o şansă reală de redresare debitorului, nefiind necesară şi o prevedere expresă prin care să se reglementeze interdicţia promovării sau continuării acţiunilor în reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, nerespectare datând din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei. Menţinerea contractelor şi înlăturarea oricăror clauze din acele contracte care ar putea conduce la desfiinţarea lor la momentul intrării în insolvenţă se înscriu în linia măsurilor necesare şi obligatorii, în viziunea legii, pentru atingerea scopului urmărit: acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia. 100. În ceea ce priveşte norma imperativă prevăzută în art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, aceasta are în vedere procese sau proceduri deja declanşate şi are ca scop menţinerea averii debitorului în starea existentă la deschiderea procedurii şi concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic. Acelaşi remediu invocat de instanţa de trimitere, respectiv valorificarea drepturilor în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor, este prevăzut şi pentru creditorii ale căror contracte au fost menţinute. Astfel, în alin. (9) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 se prevede că: „Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nu îl va obliga pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi poate fi formulată cerere de admitere a creanţei împotriva debitorului.“ 101. Referitor la argumentul privind derularea sau promovarea împotriva unui debitor în insolvenţă a unor acţiuni de tipul revendicărilor, constatărilor de nulitate sau anulare acte de proprietate, pe calea dreptului comun, aşa cum a statuat deja instanţa supremă, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu vizează toate acţiunile, indiferent de natura lor, pe care debitorul aflat în insolvenţă le are, ci doar pe cele personale vizând realizarea creanţelor împotriva falitului. Aşa fiind, nu se poate asimila situaţia acţiunilor în revendicare, care nu pot fi suspendate după deschiderea procedurii, cu situaţia acţiunilor în rezilierea unor contracte introduse ulterior considerării acestora ca menţinute, prin efectul legii. Prin acţiunea în revendicare, spre exemplu, se urmăreşte valorificarea unui drept real, şi nu a unui drept de creanţă asupra pârâtei aflate în procedura insolvenţei (a se vedea Decizia nr. 1.409 din 15 mai 2014, pronunţată de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Or, în condiţiile în care legea impune, pe o perioadă determinată, menţinerea contractelor în derulare ale debitorului, creditorului i se suprimă dreptul de a desfiinţa contractul pentru motive anterioare deschiderii procedurii, în speţa de faţă neexecutarea obligaţiilor constând în plata unor sume de bani cu titlu de arendă, conservându-i-se doar posibilitatea de a-şi exprima opţiunea de a ieşi din contract şi de a se înscrie la masa credală. Şi chiar în această din urmă situaţie, creditorul poate fi obligat să continue contractul, dacă administratorul/lichidatorul judiciar apreciază că acest lucru este necesar pentru revitalizarea debitorului, bineînţeles, cu asigurarea fondurilor băneşti necesare executării exemplare a contractului pe viitor, totul în scopul maximizării averii debitorului şi a şanselor acestuia de redresare. De asemenea, este posibil ca însuşi creditorul să îşi dorească o continuare a contractului cu debitorul, refuzul administratorului/lichidatorului judiciar de menţinere a contractului deschizând posibilitatea promovării de către creditor a unei acţiuni în despăgubire. 102. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că legiuitorul este suveran în a aprecia care sunt măsurile speciale şi derogatorii de la dreptul comun cele mai eficiente pentru atingerea scopului legii. Una dintre aceste măsuri a fost menţinerea contractelor debitorului, creditorii având posibilitatea să formuleze cerere de admitere a creanţei împotriva debitorului pentru sumele datorate cu titlu de arendă şi neachitate de către debitor. Aşa cum s-a precizat deja, prevederile Legii nr. 85/2014 au caracter special şi se aplică prioritar în raport cu normele din Codul civil. 103. Aşadar, menţinerea contractelor în derulare ale debitorului, la deschiderea procedurii insolvenţei, chiar şi în ciuda opoziţiei cocontractantului, constituie o măsură menită să dea posibilitatea maximizării averii debitorului, pentru a-l ajuta să îşi acopere pasivul şi să aibă o şansă reală de redresare. 104. Pentru ca un contract să fie considerat în derulare şi deci menţinut, este esenţial şi necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convenţional, să nu fi intervenit cu caracter definitiv până la data deschiderii procedurii insolvenţei. Aşa fiind, o acţiune în rezilierea sau rezoluţiunea unui contract în derulare nu mai este posibilă dacă are ca fundament neplata unor creanţe anterioare, chiar şi în ipoteza în care nu se solicită şi plata acelor creanţe, faţă de prevederile imperative ale art. 123 din Legea nr. 85/2014, contractul fiind menţinut ope legis. 105. Menţinerea contractelor presupune însă, aşa cum s-a arătat, o mai mare responsabilizare atât din partea administratorului/lichidatorului judiciar, dar şi a debitorului. După expirarea perioadei de trei luni în care se hotărăşte soarta pe viitor a contractelor în curs ale debitorului, astfel cum au fost menţinute iniţial de legiuitor, contractele care supravieţuiesc scrutinului administratorului/lichidatorului judiciar trebuie executate exemplar, altfel debitorul expunându-se la toate sancţiunile prevăzute de lege, promovarea de către cocontractant a unei acţiuni pentru neexecutări ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, care intră în competenţa judecătorului-sindic, fiind una dintre ele, care poate să ducă la desfiinţarea contractului din culpa debitorului. 106. Menţinerea contractului aflat în curs la data deschiderii procedurii insolvenţei este opţiunea legiuitorului şi se încadrează în sfera dispoziţiilor exprese invocate de instanţa de trimitere. Această menţinere este urmată în procedura insolvenţei de evaluarea administratorului/lichidatorului judiciar, opţiunea acestuia în sensul denunţării anumitor contracte putând fi supusă controlului, pe calea contestaţiei, în faţa judecătorului-sindic, în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, existând, aşadar, acces la o instanţă şi, din acest punct de vedere, în condiţiile în care pentru creanţele neexecutate anterior deschiderii procedurii există oricum un remediu, respectiv posibilitatea înscrierii la masa credală. Orice nerespectare ulterioară de către debitor a obligaţiilor contractuale poate atrage sancţiunile prevăzute de lege, inclusiv pe cele vizând rezilierea contractului. Dat fiind faptul că exercitarea dreptului de acces la justiţie reprezintă o condiţie sine qua non a realizării efective a drepturilor şi libertăţilor persoanei, principiul accesului liber la justiţie are în dreptul nostru o valoare constituţională prin consacrarea şi garantarea în legea fundamentală a dreptului persoanei de a se adresa justiţiei. Astfel, după ce alin. (1) al art. 21 din Constituţia României recunoaşte oricărei persoane dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că exerciţiul acestui drept nu poate fi îngrădit prin nicio lege. Aşadar, nicio lege nu poate interzice celor interesaţi să se adreseze justiţiei pentru că, în sistemul ordinii constituţionale actual, justiţia este garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar art. 21 din Constituţia României valorifică tocmai această funcţie a justiţiei. Dreptul de a avea acces efectiv la o instanţă nu este un drept absolut, el cunoscând anumite limitări. Privitor la caracterul non absolut al dreptului de acces la justiţie, Curtea Europeană a arătat că limitările nu trebuie să restrângă accesul la justiţie de o manieră sau până la un punct în care acest drept este atins în chiar substanţa sa; asemenea limitări nu se conciliază cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite i scopul urmărit. 107. Examinarea reglementării supuse analizei prin solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile a relevat faptul că o acţiune formulată pe calea dreptului comun în rezilierea unor contracte cu executare succesivă menţinute de administratorul/ lichidatorul judiciar ulterior deschiderii procedurii insolvenţei pentru neplata prestaţiilor periodice anterioare acestui moment este incompatibilă cu scopul urmărit de legiuitor, dar şi contravine măsurilor prevăzute de acesta în realizarea scopului. Astfel, contractul aflat în derulare a fost menţinut prin efectul legii, fără nicio distincţie sau vreo prevedere legată de modul în care contractul a fost executat anterior deschiderii procedurii şi, ulterior, în procedura insolvenţei prin nedenunţarea lui de către niciuna dintre părţi. Odată declanşată această procedură, ea este obligatorie, concursuală, execuţională şi colectivă, creditorii fiind ţinuţi să respecte dispoziţiile acestui act normativ în realizarea oricăror drepturi în legătură cu creanţele ce le sunt datorate de debitor. Măsura menţinerii contractului în derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului şi redresării acestuia, este urmată de alte măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile şi interesele lor sunt, de asemenea, urmărite şi respectate în procedură. Aşa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să se stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare pe viitor a contractului, în măsura menţinerii şi de către administratorul/lichidatorul judiciar, se prevede posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului, sunt prevăzute remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin înscrierea creanţelor restante la masa credală), cât şi pentru cele ulterioare (posibilitatea introducerii unei acţiuni în reziliere ce urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii insolvenţei de judecătorul-sindic). Ceea ce se urmăreşte în mod evident este o împiedicare a ruperii intempestive a contractului pe motiv de insolvenţă, fie că aceasta are loc prin efectul unor clauze preexistente în contract, fie că ar putea fi urmărită de creditor printr-o acţiune în reziliere ulterioară, grefată pe creanţele restante, fără solicitarea expresă a acestora. Dacă în primul caz legiuitorul a prevăzut expres că sunt nule orice asemenea clauze preexistente de desfiinţare a contractului pe motivul intervenirii insolvenţei, în cel de-al doilea caz, prin măsurile prevăzute în procedura insolvenţei, obligatorii pentru toţi participanţii, se obţine acelaşi rezultat: nu se mai poate desfiinţa contractul pentru motivul neexecutării prestaţiilor succesive anterioare deschiderii procedurii insolvenţei. 108. Măsura menţinerii „forţate“ a contractului, în temeiul legii, chiar cu riscul afectării, pe termen scurt, a principiilor de drept comun, reprezintă o formă de intervenţie a legiuitorului într-un contract valabil încheiat cu scopul protejării debitorului aflat în dificultate, pentru a i se da şansa unei reale redresări. Interesul urmărit a se proteja este însă unul mult mai larg, respectiv sănătatea mediului de afaceri, creditorii fiind constrânşi să participe la redresarea debitorului, şi nu să asiste pasiv la falimentul acestuia. 109. Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.187/244/2019 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea art. 123 alin. (1),(3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri. Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI A II-A CIVILE MARIAN BUDĂ Magistrat-asistent, Ileana Peligrad -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
