Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 573/1/2020
┌─────────┬────────────────────────────┐
│Denisa │- preşedintele Secţiei de │
│Angelica │contencios administrativ şi │
│Stănişor │fiscal - preşedintele │
│ │completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Gheza │- judecător la Secţia de │
│Attila │contencios administrativ şi │
│Farmathy │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia de │
│Filipescu│contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Emil │- judecător la Secţia de │
│Adrian │contencios administrativ şi │
│Hancaş │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Maria │- judecător la Secţia de │
│Hrudei │contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Marius │- judecător la Secţia de │
│Ionel │contencios administrativ şi │
│Ionescu │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia de │
│Marchidan│contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ana │- judecător la Secţia de │
│Roxana │contencios administrativ şi │
│Tudose │fiscal │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Adela │- judecător la Secţia de │
│Vintilă │contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
└─────────┴────────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul sesizării este constituit potrivit dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul Î.C.C.J.). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Denisa Angelica Stănişor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 26.842/211/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sancţiunea contravenţională prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din aceeaşi lege se poate aplica oricând, contravenţia având caracter continuu, ori dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 31 din aceeaşi lege începe să curgă de la săvârşirea faptei în materialitatea ei." Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au transmis puncte de vedere sau simple opinii referitoare la problema de drept supusă dezlegării, unele însoţite de jurisprudenţă, iar răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la respectiva problemă de drept; se arată, de asemenea, că raportul întocmit în cauză a fost comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 18 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 26.842/211/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea problemă de drept: "Interpretarea art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sancţiunea contravenţională prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din aceeaşi lege se poate aplica oricând, contravenţia având caracter continuu, ori dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 31 din aceeaşi lege începe să curgă de la săvârşirea faptei în materialitatea ei." II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 2. Prin Sentinţa civilă nr. 3.784 din 24 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 26.842/211/2017, Judecătoria Cluj-Napoca a respins, ca neîntemeiată, plângerea contravenţională formulată de petenta - societate comercială, în contradictoriu cu intimatul Municipiul Cluj-Napoca - Direcţia Generală Poliţia Locală, împotriva proceselor-verbale de contravenţie din 8.12.2017. 3. Instanţa de fond a reţinut că, prin actele contestate, în urma controlului efectuat la data de 21.09.2017, ora 12,51, s-a constatat că petenta a amplasat, pe faţada a două imobile din municipiul Cluj-Napoca, fără a deţine autorizaţii de construire conform prevederilor în vigoare, trei mesh-uri publicitare, două dintre ele având dimensiunile de cca 7,00 m x 5,00 m, iar al treilea de cca 12,00 m x 10,00 m; procesele-verbale de contravenţie au fost încheiate cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), bucurându-se de prezumţia de legalitate şi temeinicie. 4. Instanţa de judecată a reţinut că, deşi a invocat faptul că a obţinut toate avizele necesare pentru amplasarea mesh-urilor publicitare, petenta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte că a obţinut autorizaţii de construire pentru amplasarea acestora. 5. În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991), instanţa de fond a apreciat că, având în vedere dispoziţiile art. 37 alin. (5) din acelaşi act normativ, în cauză nu a intervenit prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, fapta săvârşită de petentă având un caracter continuu; s-a reţinut, de asemenea, cu privire la criticile petentei, că sunt netemeinice, iar sancţiunea aplicată a fost individualizată în mod corect. 6. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta, solicitând schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii plângerii contravenţionale şi anulării procesului-verbal de contravenţie, invocând calificarea eronată a faptei ca fiind o contravenţie continuă, neconsemnarea în actele contestate a datei comiterii faptei şi prescripţia răspunderii contravenţionale. 7. Cu privire la greşita aplicare a art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, apelanta a arătat că, în măsura în care acest articol este interpretat în sensul în care ar fi irelevantă data realizării faptice a lucrării, ar însemna că astfel de construcţii nu sunt niciodată finalizate şi, deci, sancţionarea celor care au construit fără autorizaţie este imprescriptibilă. O astfel de interpretare este în directă contradicţie cu prevederile art. 31 din Legea nr. 50/1991, iar aplicarea acestei prevederi trebuie făcută prin raportare la momentul terminării construcţiei, având în vedere că fapta contravenţională continuă a edificării construcţiilor fără autorizaţie de construire are un moment de consumare, care coincide cu începerea executării lucrărilor de construcţie, precum şi un moment de epuizare, care constă în terminarea acestor lucrări, momentul săvârşirii faptei fiind, aşadar, momentul terminării lucrărilor. 8. Apelanta a susţinut că menţionarea datei controlului nu echivalează cu menţionarea datei comiterii faptei şi că, în speţă, fiind vorba despre o lucrare finalizată, data comiterii faptei este cea a terminării lucrării, respectiv data amplasării/reamplasării mesh-ului publicitar; or, conform proceselor-verbale de contravenţie, la data şi ora efectuării controlului - 21.09.2017, mijlocul publicitar era amplasat, însă nicăieri în cuprinsul actelor contestate nu se face vreo menţiune cu privire la data săvârşirii contravenţiei, respectiv data amplasării; aşadar, precizarea expresă în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie a datei săvârşirii faptei, în speţă, a datei amplasării/reamplasării mesh-ului publicitar, este obligatorie în condiţiile art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, lipsa acesteia ducând la anularea procesului-verbal astfel întocmit. 9. De asemenea, apelanta a menţionat că a făcut dovada unei alte date a finalizării lucrărilor, având în vedere facturile de amplasare a mesh-urilor, din care rezultă că au fost montate în anul 2013, acesta fiind, deci, momentul finalizării aşa-zisei construcţii şi al săvârşirii contravenţiei; apelanta a depus aceste facturi, în cadrul cererii de probaţiune, care i-a fost admisă şi în faţa primei instanţe. 10. Cu privire la împlinirea termenului de prescripţie, apelanta a arătat că fapta imputată a fost încadrată de către agentul constatator ca reprezentând contravenţia prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991; coroborând art. 31 cu art. 26 din Legea nr. 50/1991, rezultă că toate contravenţiile prevăzute de art. 26 din această lege sunt supuse, fără nicio excepţie, unui termen de prescripţie care curge de la data săvârşirii faptei, fiind incidente dispoziţiile Deciziei nr. VII din 20 noiembrie 2000, pronunţată în interesul legii de Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 19 februarie 2001. 11. Astfel, a susţinut apelanta, momentul la care mesh-urile au fost amplasate este momentul la care s-ar fi săvârşit contravenţia de amplasare a lor fără autorizaţie de construire, fapta nefiind una cu caracter continuu, ci una care s-a săvârşit exact la momentul realizării amplasării, acelaşi fiind şi momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru sancţionarea contravenţiei. 12. Apelanta a arătat că mesh-ul publicitar nu este o construcţie autorizabilă conform Legii nr. 50/1991, deoarece acesta nu este prevăzut în lege, art. 3 alin. (1) lit. h) din actul normativ în discuţie enumerând limitativ construcţiile cu caracter provizoriu, fără a menţiona şi mesh-urile; mesh-ul este menţionat doar în regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 130/2009, fiind definit ca suport pentru mesajul publicitar confecţionat din material sintetic perforat, de obicei de mari dimensiuni, fixat în diferite modalităţi pe clădiri. 13. Prin întâmpinarea formulată, intimaţii primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca au solicitat respingerea apelului, arătând că susţinerile apelantei nu sunt de natură să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa de fond şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 50/1991, este necesară obţinerea autorizaţiei de construire; au susţinut că fapta săvârşită are caracter continuu şi că data la care o construcţie este terminată nu este cea când, faptic, dobândeşte utilitatea pentru care a fost edificată, ci atunci când a fost ridicată cu respectarea condiţiilor de legalitate, constatate prin recepţia finală, conform dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991; prin urmare, termenul de prescripţie nu curge de la data săvârşirii faptei, ci de la data terminării construcţiei, care presupune şi recepţia lucrărilor de construcţie. 14. În cadrul acestei faze procesuale, apelanta-petentă a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate în preambul. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării 15. Legea nr. 50/1991: "ART. 26 (1) Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: a) executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant; b) executarea sau desfiinţarea, cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi a proiectului tehnic, a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor prevăzute la lit. b), c), e) şi g), precum şi continuarea executării lucrărilor autorizate fără solicitarea unei noi autorizaţii de construire în situaţiile prevăzute la art. 7 alin. (15), de către investitor şi executant; (…) ART. 31 Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei. (…) ART. 37 (…) (5) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate. (…)" IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 16. Apelanta-intimată a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea sesizării instanţei supreme. 17. Pe fondul problemei de drept invocate este amintită jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), conform căreia sancţiunile administrative cu caracter represiv sunt apropiate de pedepsele penale, iar, potrivit doctrinei din dreptul penal, o faptă este săvârşită continuu atunci când executarea acesteia este aptă de a se prelungi în timp; o astfel de faptă se consumă la momentul la care sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege pentru săvârşirea ei şi se epuizează la momentul încetării activităţii infracţionale. 18. În speţă, activitatea contravenţională nu este aptă a se prelungi în timp, căci fapta constă în agăţarea pe clădire a unei bucăţi de material inscripţionat cu un mesaj publicitar; or, dacă aplicăm analogia mai sus arătată, aşa-zisa faptă de a construi în lipsa autorizaţiei s-a consumat la momentul la care s-a început agăţarea de clădire, prin prindere, şi s-a epuizat la momentul la care prinderea a fost completă, toate aceste activităţi fiind desfăşurate în anul 2013, care este şi momentul la care termenul de prescripţie pentru sancţionarea contravenţiei a început să curgă. 19. În schimb, dacă se interpretează dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 în sensul că apelanta prinde în continuare, fără epuizarea acţiunii, acea bucată de material pe clădire, începând din anul 2013, şi o să continue să o facă până când fie va fi oprită de către autorităţi, fie va dori să o facă ea însăşi, se ajunge la neaplicarea art. 31 din Legea nr. 50/1991. 20. În ceea ce îl priveşte pe intimat, din încheierea de sesizare nu rezultă alte argumente decât cele arătate în întâmpinarea formulată şi menţionate deja mai sus. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea 21. Instanţa de trimitere apreciază că sunt întrunite condiţiile legale de admisibilitate a sesizării, arătând că este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu având ca obiect plângere contravenţională, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, judecătoriei, în temeiul art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar hotărârile pronunţate de judecătorie sunt supuse numai apelului, conform art. 34 alin. (2) din acelaşi act normativ; chestiunea de drept invocată este esenţială, de lămurirea sa depinzând soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, este nouă, întrucât nu a fost dezlegată jurisprudenţial într-o aşa manieră încât să nu fie susceptibilă de diferite interpretări, şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 22. Instanţa de trimitere nu îşi exprimă punctul de vedere în legătură cu modul de dezlegare a problemei de drept invocate, rezumându-se la a menţiona că „interpretarea prevederilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 nu poate conduce, în principiu, la imprescriptibilitatea răspunderii contravenţionale“. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 23. În urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme au fost identificate următoarele decizii referitoare la interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării analizate: - Decizia nr. VII din 20 noiembrie 2000, pronunţată de Secţiile Unite; – Decizia nr. 58 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018; – Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2019; – Decizia nr. 36 din 28 iunie 2019, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 11 septembrie 2019. 24. Prin această din urmă decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Prevederile art. 26 alin. (1) lit. a), raportate la dispoziţiile art. 31, coroborate cu cele ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se pot interpreta în sensul că pentru contravenţiile constând în executarea totală, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată, termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 din acelaşi act normativ curge de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei?" 25. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că „(…) nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept ce face obiectul prezentei proceduri, întrucât, pe de o parte, norma în discuţie a fost introdusă în corpul Legii nr. 50/1991 în anul 2003, iar, pe de altă parte, din studierea răspunsurilor formulate de curţile de apel şi a jurisprudenţei anexate acestora, rezultă faptul că instanţele s-au pronunţat asupra chestiunii de drept supuse analizei“ (paragraful 56). 26. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat puncte de vedere sau simple opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, unele însoţite de jurisprudenţă. 27. Din analiza acestora, coroborată cu analiza deja făcută de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu prilejul soluţionării Dosarului nr. 946/1/2019, în care a fost pronunţată Decizia nr. 36 din 28 iunie 2019 sus-menţionată, rezultă două orientări jurisprudenţiale. 28. Întrucât aceste orientări şi argumentele pe care se sprijină au fost prezentate pe larg în cuprinsul Deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 28 iunie 2019, în cele ce urmează vor fi redate pe scurt, pentru a ilustra jurisprudenţa instanţelor în materia suspusă dezbaterii, în vederea analizării condiţiei noutăţii problemei de drept ce face obiectul sesizării. 29. O orientare majoritară, conform căreia termenul de prescripţie curge de la data terminării faptice a lucrării sau de la data la care autoritatea competentă trebuia să cunoască edificarea construcţiei fără autorizaţie de construire, potrivit dispoziţiilor legale privind disciplina în construcţii, argumentându-se că fapta contravenţională în materie de urbanism-construcţii are o anumită specificitate, în comparaţie cu alte fapte contravenţionale, în sensul că nu se consumă instantaneu, ci are o desfăşurare în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din momentul începerii construcţiei şi până la terminarea acesteia; în acest sens a fost invocată şi Decizia nr. VII/2000 pronunţată de instanţa supremă în recursul în interesul legii, care face referire, ca punct de plecare a curgerii termenului de prescripţie, la data terminării construcţiei. 30. S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens următoarele instanţe: - judecătoriile Târgu-Neamţ (Sentinţa nr. 1.184 din 15.09.2017), Bicaz (Sentinţa nr. 601 din 26.06.2018), Oneşti (sentinţele nr. 2.314 din 14.10.2015 şi nr. 2.066 din 7.11.2017), Slatina, Brăila (Sentinţa nr. 842 din 9.02.2017), Tecuci (Sentinţa nr. 1.064 din 16.05.2017), Făgăraş (Sentinţa nr. 2.021 din 22.11.2018), Întorsura Buzăului (Sentinţa nr. 272 din 21.11.2018), Videle (sentinţele nr. 628 din 24.04.2018 şi nr. 579 din 12.04.2018), Alexandria, Zimnicea, Giurgiu, Bolintin-Vale, Filiaşi, Iaşi (Sentinţa nr. 4.682 din 2013), Tulcea (Sentinţa nr. 928 din 16.04.2018, rămasă definitivă prin respingerea apelului), Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti (Sentinţa nr. 221 din 9.02.2016) şi Bistriţa (Sentinţa nr. 102 din 6.02.2020); – tribunalele Sălaj (Secţia civilă - Decizia nr. 101 din 23 ianuarie 2018) Neamţ (Secţia I civilă şi de contencios administrativ), Alba (Decizia nr. 263 din 7.03.2018), Galaţi (deciziile nr. 400 din 11.05.2016, nr. 1.121 din 28.12.2018 şi nr. 94 din 9.02.2016), Vrancea (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman (Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 497 din 31.10.2018), Cluj (Decizia nr. 759 din 2 mai 2018), Bihor (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 288 din 16.02.2018), Prahova (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 3.195 din 20.12.2018), Suceava (Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 1.817 din 25.11.2015), Timiş (Secţia de contencios administrativ şi fiscal), Arad (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale - deciziile nr. 836 din 14.09.2017 şi nr. 61 din 12.02.2020), Caraş-Severin (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 674 din 19.09.2018, nr. 167 din 19.03.2019, nr. 322 din 5.04.2017 şi nr. 814 din 27.09.2017), Tulcea (Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 745 din 20.09.2018, Bacău (Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 528 din 16.12.2014, nr. 622 din 16.06.2015, nr. 1.407 din 1.10.2018, nr. 65 din 16.01.2018, nr. 113 din 29.01.2019, nr. 1.453 din 9.10.2018 şi nr. 1.837 din 14.12.2018), Ilfov (o opinie), Bistriţa-Năsăud (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 276 din 26.06.2014, nr. 413 din 4.06.2015, nr. 809 din 28.09.2018, nr. 1.091 din 6.12.2018 şi nr. 761 din 31.10.2019), Gorj (Secţia contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 1.618 din 23.10.2018 şi nr. 2.032 din 11.12.2018), Buzău (deciziile nr. 1.453 din 1.11.2016 şi nr. 311 din 26.02.2016); – curţile de apel Iaşi şi Târgu Mureş. 31. O altă orientare, conform căreia, pentru contravenţiile constând în executarea totală, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată, termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile curge de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei; s-a arătat că fapta prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 este o contravenţie continuă care, pe lângă momentul consumării, are şi un moment al epuizării, care reprezintă de fapt momentul final al comiterii ei, respectiv îndeplinirea condiţiilor impuse de lege de către contravenient sau întreruperea activităţii contravenţionale, prin constatarea faptei de către agentul constatator, fapt care întăreşte concluzia că acel termen de 3 ani curge de la acest moment; au fost invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 697 din 25 mai 2010, menţionată mai jos, şi nr. 431 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 17 octombrie 2005. 32. S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens următoarele instanţe: - judecătoriile Moineşti (Sentinţa nr. 2.008 din 4.12.2018), Cornetu, Buftea (Sentinţa nr. 6.670 din 22.11.2018, nedefinitivă), Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Vişeu de Sus, Craiova (sentinţele nr. 4.352 din 21.03.2016, nr. 4.948 din 7.05.2018 şi nr. 10.773 din 22.09.2014) şi Vaslui; – tribunalele Iaşi (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 1.600 din 2019), Sibiu (Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal), Maramureş (Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 1.063 din 3.10.2019), Cluj (Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale - deciziile nr. 1.641 din 18.10.2018, nr. 2.207 din 17.12.2018, nr. 592 din 26.03.2014, irevocabilă, şi nr. 901 din 4.09.2013, irevocabilă), Dolj (Secţia contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 1.465 din 16.11.2016, nr. 254 din 18.02.2015 şi nr. 1.693 din 14.12.2018), Olt (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 210 din 9.04.2018), Vaslui, Bihor (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 2.888 din 12.12.2016 şi nr. 1.545 din 3.12.2019), Argeş (Secţia civilă), Prahova (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 23 din 17.05.2018 şi nr. 2.003 din 27.09.2018), Suceava (Secţia de contencios administrativ si fiscal - deciziile nr. 217 din 31.01.2018, nr. 1.555 din 22.11.2017 şi nr. 687 din 20.04.2016), Botoşani (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - deciziile nr. 914 din 21.09.2017 şi nr. 1.109 din 15.10.2018), Tulcea (Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 1.178 din 20.12.2018); – curţile de apel Craiova (Secţia de contencios administrativ şi fiscal) şi Suceava (Secţia de contencios administrativ şi fiscal). VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 33. Prin Decizia nr. 846 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 21 noiembrie 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991, reţinând următoarele: "Legea nr. 50/1991 reglementează condiţiile în care trebuie să aibă loc executarea lucrărilor de construcţii, stabilind în sarcina deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - anumite obligaţii ce derivă din necesitatea protejării interesului general pe care sistematizarea şi amenajarea teritoriului, precum şi securitatea şi siguranţa în construcţii îl reprezintă. Ca atare, potrivit acestei legi, construcţiile civile, industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai în baza autorizaţiei de construire, ce reprezintă actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea şi executarea construcţiilor. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul să aplice sancţiuni pentru faptele prevăzute de art. 26 din această lege. În acest sens, art. 31 din Legea nr. 50/1991 dispune că dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei. Principala critică de neconstituţionalitate priveşte faptul că, datorită acestui «termen scurt» de prescripţie stabilit de legiuitor, nu pot fi sancţionaţi toţi cei care încalcă prevederile Legii nr. 50/1991, indiferent când a avut loc încălcarea. În jurisprudenţa sa, ca, de exemplu, Decizia nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, referindu-se la instituţia prescripţiei, Curtea a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe cărora li se subsumează şi instituirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate exercitarea în condiţii optime a unui drept, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele negative asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile." 34. De asemenea, prin Decizia nr. 697 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 24 iunie 2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, reţinând următoarele: "Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 prin Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 25 februarie 2004, şi Decizia nr. 431 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 17 octombrie 2005, reţinând că textul «nu conţine în sine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv şi nu face precizări în legătură cu aplicarea în timp a reglementărilor pe care le cuprinde. În consecinţă, nu se poate reţine că textul de lege criticat ar încălca dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie. [...] De altfel, conform prevederilor art. 13 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, „Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp“». Or, executarea/menţinerea unei construcţii în stare de ilegalitate, respectiv nerespectarea obligaţiei legale a obţinerii autorizaţiei de construcţie, al cărei scop este prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare, atrage sancţiunile aferente, prevăzute de lege. Cu privire la susţinerea potrivit căreia s-ar aduce atingere şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, prin Decizia nr. 115 din 3 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 5 martie 2009, Curtea a reţinut, în esenţă, că «activitatea de edificare sau desfiinţare a construcţiilor de orice natură trebuie să se supună rigorilor legii», iar «regimul legal al construcţiilor nu are legătură cu ocrotirea dreptului de proprietate. În măsura în care, însă, (...) exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative, titularul dreptului de proprietate va suporta sancţiunile stabilite de lege, fără a se putea apăra invocând principiul constituţional al ocrotirii proprietăţii». Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să conducă la schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia din deciziile amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă." VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 35. Prin Adresa nr. 471/C/707/III-5/2020 din 20 martie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, în prezent, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, se analizează îndeplinirea condiţiilor legale, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, prin care să se lămurească problema dacă prevederile „art. 26 alin. (1), raportat la art. 31, coroborate cu art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie, se pot interpreta în sensul de a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile constând în executarea totală, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată şi de a aplica amenzile prevăzute de art. 26, respectiv de la data terminării faptice a lucrării sau de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei ?“ IX. Raportul asupra chestiunii de drept 36. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 37. Examinând sesizarea formulată, întrebarea ce face obiectul acesteia şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, constată următoarele: 38. Anterior analizei obiectului şi a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, se impune a se preciza că această analiză trebuie realizată cu prioritate de către instanţa de trimitere. 39. Astfel, potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se dispune sesizarea „va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“. 40. Cu alte cuvinte, dispoziţiile procedurale impun instanţei de trimitere obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretare, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia în planul interpretării şi aplicării sale, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării problemei de drept şi a modului în care aceasta poate să ducă la soluţionarea cauzei pe fond. 41. Din această perspectivă, punctul de vedere al instanţei de trimitere trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei. O expunere sumară, neanalitică nu are aptitudinea de a răspunde obligaţiei trasate instanţei de trimitere de a reda punctul de vedere asupra problemei care face obiectul sesizării. Această cerinţă este impusă autorului sesizării ca o condiţie formală care poate susţine şi demonstra caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, aspectul de noutate şi dificultatea acesteia, generând premisele declanşării mecanismului de unificare al procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile. 42. În cazul sesizării supuse analizei de faţă, deficienţa încheierii instanţei de trimitere derivă din lipsa punctului de vedere al completului asupra chestiunii de drept cu a cărei lămurire a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul din cadrul Tribunalului Cluj rezumându-se la a menţiona că „interpretarea prevederilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 nu poate conduce, în principiu, la imprescriptibilitatea răspunderii contravenţionale“. O astfel de expunere sumară, neanalitică şi neargumentată nu răspunde exigenţelor punctului de vedere al instanţei, astfel cum acesta este solicitat, în condiţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 43. Se impune, de asemenea, a se verifica dacă sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 44. Din cuprinsul textului legal sus-menţionat, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de „noutate“. 45. Procedând la analiza sesizării din perspectiva acestor condiţii, se constată că primele patru condiţii, din cele cinci expuse în paragraful anterior, sunt îndeplinite. 46. Astfel, Tribunalul Cluj este legal învestit cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu având ca obiect plângere contravenţională, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, judecătoriei, conform art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar hotărârile pronunţate de judecătorie sunt supuse doar apelului, conform art. 34 alin. (2) din acelaşi act normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de către un complet din cadrul Tribunalului Cluj, potrivit dispoziţiilor legale citate. Prin urmare, cauza se află în curs de judecată, iar tribunalul care a înaintat sesizarea judecă pricina în ultimă instanţă, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 47. Condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora. 48. Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, ca o condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită soluţionarea de principiu a unei probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze chiar litigiul în cauză. 49. În materia analizată, din perspectiva unei veritabile chestiuni de drept, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, se relevă dificultăţi în interpretarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora „construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate“. 50. Aceasta întrucât, conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 50/1991, construcţiile se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire; pe de o parte, executarea lucrărilor fără această autorizaţie constituie contravenţie, conform art. 26 din aceeaşi lege, iar, pe de altă parte, art. 31 din actul normativ în discuţie prevede faptul că dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei. 51. Problema ivită în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 este dacă aceste prevederi legale trebuie interpretate în sensul că sancţiunile contravenţionale prevăzute la art. 26 alin. (2) din lege, pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute de alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi articol, se pot aplica oricând, contravenţia având caracter continuu, ori dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 31 din acelaşi act normativ începe să curgă de la săvârşirea faptei, în materialitatea ei. 52. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept, de a cărei lămurire trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică, este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de analiza incidenţei art. 31 din Legea nr. 50/1991, respectiv de a se stabili dacă a intervenit sau nu prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, dacă respectiva faptă are sau nu caracter continuu, în funcţie de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din acelaşi act normativ, pretins greşita aplicare a acestor ultime prevederi legale fiind şi motiv de apel. 53. Data la care se consideră a fi săvârşită contravenţia este o chestiune esenţială în soluţionarea cauzei pendinte, întrucât o interpretare a art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 în sensul că, pentru toate construcţiile realizate fără autorizaţie, data la care este săvârşită contravenţia este aceea la care autorităţile abilitate decid să o sancţioneze pare a lăsa fără aplicabilitate art. 31 din aceeaşi lege privitor la prescripţia în termen de 3 ani a răspunderii contravenţionale, instituind un caz de imprescriptibilitate, aceste susţineri făcând obiectul primului motiv de apel îndreptat împotriva sentinţei judecătoriei. 54. Şi a patra condiţie de admisibilitate, în ordinea în care au fost enumerate anterior, este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele. 55. În ceea ce priveşte însă cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se constată că aceasta nu este îndeplinită. 56. Scopul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare, ca urmare a unei interpretări şi aplicări diferite a unor dispoziţii legale, şi nu acela de a înlătura o practică neunitară deja reflectată în hotărârile instanţelor judecătoreşti, ceea ce înseamnă că problema de drept ce face obiectul sesizării trebuie să fie nouă. 57. În lipsa unei definiţii a „noutăţii“ chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă sau nu, astfel cum s-a reţinut deja în decizii anterioare pronunţate în această materie (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 13 şi nr. 14 din 8 iunie 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015 şi, respectiv, nr. 736 din 1 octombrie 2015). 58. Astfel, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, aşa cum consideră instanţa de trimitere, numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o altă hotărâre şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare. 59. Deşi în deciziile anterior citate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, dacă realităţile sociale şi economice justifică o reevaluare a modului de interpretare şi aplicare a acesteia, totuşi examinarea acestei condiţii necesită, prin verificarea jurisprudenţei recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere. Cu alte cuvinte, ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect este existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie. 60. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. A admite contrariul reprezintă, în plus, acceptarea ideii că mecanismul de unificare reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă se suprapune necondiţionat celui al recursului în interesul legii, reglementat de art. 514 din Codul de procedură civilă, care, pe această cale, ar putea fi promovat chiar într-o cauză pendinte. 61. Din partea expozitivă a acestei decizii se poate observa cu uşurinţă nu doar că problema sesizată şi-a găsit aplicare în mod consistent în jurisprudenţa recentă a instanţelor naţionale, dar şi că rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, chiar dacă se degajă o anumită orientare majoritară, practica judiciară în materia analizată începând a se contura, într-un sens sau în celălalt, încă de la nivelul anilor 2013-2014. De altfel, instanţa de trimitere cunoştea acest aspect, arătând în încheierea de sesizare că „problema de drept este nouă întrucât chestiunea nu a fost dezlegată jurisprudenţial într-o aşa manieră încât nu e susceptibilă de diferite interpretări“. Cu alte cuvinte, completul care a formulat sesizarea admite faptul că, în materia analizată, s-a conturat o anumită jurisprudenţă, dar că aceasta nu are caracter unitar. 62. Examenul jurisprudenţial efectuat mai sus, la cap. VI din prezenta decizie, arată aşadar că s-a conturat deja o practică judiciară divergentă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, fiind pronunţate soluţii care consfinţesc atât interpretarea potrivit căreia termenul de prescripţie curge de la data terminării faptice a lucrării sau de la data la care autoritatea competentă trebuia să cunoască edificarea construcţiei fără autorizaţie de construire, cât şi interpretarea conform căreia, pentru contravenţiile constând în executarea totală, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată, termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile curge de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei. 63. Aceste aspecte, pe de-o parte, estompează noutatea, prevăzută de lege ca o condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, dar, în egală măsură, creează premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Tribunalului Cluj. 64. În acest context nu este lipsit de semnificaţie faptul că, aşa cum rezultă din răspunsul cuprins în Adresa nr. 471/C/707/III-5/2020 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezent, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil din cadrul respectivei instituţii, se analizează îndeplinirea condiţiilor legale, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, prin care să se lămurească problema dacă prevederile „art. 26 alin. (1), raportat la art. 31, coroborate cu art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie, se pot interpreta în sensul de a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a constata contravenţiile constând în executarea totală, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată şi de a aplica amenzile prevăzute de art. 26, respectiv de la data terminării faptice a lucrării sau de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea faptei ?“ 65. Se mai impune a preciza şi faptul că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în repetate rânduri asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, a căror interpretare se solicită (de exemplu, deciziile nr. 846 din 9 octombrie 2007 şi nr. 697 din 25 mai 2010, menţionate mai sus), iar interpretarea şi aplicarea acestui text de lege a făcut şi obiectul unor decizii ale instanţei supreme, precum: Decizia nr. VII din 20 noiembrie 2000, pronunţată de Secţiile Unite, Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, deciziile nr. 58 din 17 septembrie 2018 şi nr. 36 din 28 iunie 2019, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, menţionate, de asemenea, în cele ce precedă. 66. Prin această din urmă decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, tocmai pentru neîntrunirea condiţiei noutăţii, sesizarea formulată de Tribunalul Gorj - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, respectiv art. 26 raportat la art. 31, coroborat cu art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, în sensul de a se răspunde la întrebarea dacă, pentru contravenţiile prevăzute de primul text de lege, termenul de prescripţie a dreptului de a constata faptele şi de a aplica amenzile curge de la data la care autoritatea competentă a constatat comiterea contravenţiei. 67. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a pronunţat Decizia nr. 36 din 28 iunie 2019 a constatat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu este întrunită condiţia noutăţii, câtă vreme norma în discuţie a fost introdusă în corpul Legii nr. 50/1991 în anul 2003, iar, pe de altă parte, instanţele s-au pronunţat deja prin hotărâri judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse analizei. 68. Chiar dacă, în cauza în care a fost formulată sesizarea analizată, instanţa de trimitere supune dezbaterii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi problema caracterului contravenţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991, în sensul dacă acestea au sau nu caracter continuu, finalitatea urmărită este aceeaşi, respectiv de a se stabili momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale şi a dreptului de a aplica amenzi, din perspectiva dispoziţiilor art. 31, coroborat cu art. 37 alin. (5) din acelaşi act normativ. 69. Se constată aşadar că problema de drept a cărei dezlegare se cere nu este nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea chestiunii de drept, prevăzută de lege drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile. 70. Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 26.842/211/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Interpretarea art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sancţiunea contravenţională prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din aceeaşi lege se poate aplica oricând, contravenţia având caracter continuu, ori dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 31 din aceeaşi lege începe să curgă de la săvârşirea faptei în materialitatea ei." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din 25 mai 2020. PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL DENISA ANGELICA STĂNIŞOR Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
