Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Mureş - Secţia penală în dosarele nr. 2.100/102/2013 şi nr. 5.873/102/2013, care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 887D/2017 şi nr. 888D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 20 martie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea Constituţională a conexat cele două dosare, conform art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 19 aprilie 2018. Ulterior, în mod succesiv, pentru aceleaşi motive, Curtea a amânat pronunţarea pentru datele de 26 aprilie 2018, 31 mai 2018 şi 19 iunie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin încheierile din 17 februarie 2017, pronunţate în dosarele nr. 2.100/102/2013 şi nr. 5.873/102/2013, Tribunalul Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie invocată, din oficiu, de Tribunalul Mureş - Secţia penală într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpaţilor sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002, printre care şi infracţiunea de spălare a banilor, reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din actul normativ anterior menţionat. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că norma penală de la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 are un caracter general şi ambiguu, neindicând, în mod clar şi de o manieră concretă, în ce constă conduita incriminată, respectiv care este sfera de cuprindere a sintagmei „dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni“. Pentru aceste motive se arată că textul criticat este lipsit de previzibilitate, având ca rezultat ducerea în derizoriu a infracţiunii analizate, întrucât orice deţinere sau folosire, a oricăror bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea unor infracţiuni, ar putea forma conţinutul constitutiv al acesteia. Cu titlu exemplificativ se arată că, potrivit textului criticat, folosirea unei sume de bani furate pentru achiziţionarea de alimente constituie infracţiunea de spălare de bani. Se susţine că infracţiunea de spălare de bani este o infracţiune gravă, care are ca scop sancţionarea criminalităţii financiare cu un înalt grad de specializare, care a fost introdusă în legislaţia naţională pentru a preveni şi sancţiona activităţi ilicite complexe, respectiv crearea unor circuite infracţionale de amploare, prin manevre ascunse, care, de cele mai multe ori, nu permit identificarea infracţiunii în legătură cu care au fost concepute sau tragerea la răspundere penală a autorilor acesteia. În opinia instanţei, comportamentul infracţional pedepsit prin norma de incriminare criticată trebuie să aibă un caracter specific domeniului reglementat, din acesta trebuind să rezulte, cu claritate, intenţia de a disimula sau favoriza disimularea provenienţei bunului deţinut. Se susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 au ca rezultat o supraincriminare a tuturor faptelor penale producătoare de prejudicii materiale urmate de normala utilizare a produsului infracţional de către autorul infracţiunii sau de către o altă persoană. Se susţine că infracţiunea de spălare de bani trebuie să aibă o componentă dolosivă, de deghizare, de încercare de pierdere a urmei provenienţei ilicite a bunurilor. Se conchide că textul criticat nu îndeplineşte condiţiile de calitate a legii, în general, şi a legii penale, în special, arătându-se, totodată, că, în aceste condiţii, infracţiunea de spălare de bani este greu de diferenţiat de cea de tăinuire, prevăzută la art. 270 alin. (1) din Codul penal. 5. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 6. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat a mai fost supus controlului de constituţionalitate, anterior republicării Legii nr. 656/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, când norma de incriminare analizată se regăsea la art. 23 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 517 din 9 aprilie 2009 şi nr. 856 din 24 iunie 2010, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, apreciindu-se că soluţiile şi considerentele acestora sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. De asemenea, se face trimitere la Decizia nr. 379 din 7 iunie 2016, paragraful 22. 7. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt constituţionale. Se arată că textul criticat a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 379 din 7 iunie 2016. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, care au următorul cuprins: „Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: [...] dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.“ 11. Anterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 au făcut obiectul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, respectiv dacă acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, (schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea şi dobândirea, deţinerea sau folosirea) reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor sau reprezintă variante alternative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. Prin decizia anterior menţionată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 25 august 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile. Aşa fiind, la data sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prevederile art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 erau aplicabile în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 anterior menţionată. 12. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, respectiv dacă acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, (schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea şi dobândirea, deţinerea sau folosirea) reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor sau reprezintă variante alternative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la statul român, art. 11 alin. (1) şi alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării şi a pedepsei. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 379 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 25 iulie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a reţinut că termenul de „infracţiune“ este folosit de legiuitor generic, pentru a acoperi multitudinea de „infracţiuni bază“ din care pot proveni bunurile. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că „faptul că infracţiunea se poate comite în diferite modalităţi, nu este de natură a afecta prezumţia de constituţionalitate a art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, fiind unanim acceptată cu caracter axiomatic teza interdicţiei dobândirii, deţinerii sau folosirii de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Împrejurarea că infracţiunea criticată ar fi uşor confundată cu cea de tăinuire, reglementată de art. 270 din Codul penal, nu conferă caracter neconstituţional primei, deoarece interpretarea şi aplicarea în concret a normelor legale reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, cu atât mai mult cu cât diferenţa esenţială dintre spălarea de bani şi tăinuire este că, la dobândirea unui bun în cazul infracţiunii de spălare a banilor, fondurile provin din operaţiuni ilicite, ce au ca scop ascunderea banilor negri, pe când la tăinuire dobândirea bunurilor se face numai cu bani albi.“ Prin decizia mai sus invocată, Curtea nu s-a pronunţat însă cu privire la problema subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. 15. Pentru înţelegerea cadrului normativ al reglementării domeniului infracţional al spălării banilor în România, Curtea reţine că Legea nr. 656/2002, în forma sa republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit menţiunilor din finalul ei, transpune în legislaţia internă prevederi ale Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 309 din 25 noiembrie 2005. Directiva 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 are ca obiect şi ca domeniu de aplicare infracţiuni de spălare a banilor, săvârşite cu intenţie, prevăzând, printre altele, la art. 29 alin. (2) lit. c), că achiziţia, deţinerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr-o activitate infracţională sau dintr-un act de participare la astfel de activităţi, constituie infracţiunea de spălare a banilor. Astfel, directiva anterior menţionată reglementează, într-o manieră similară, infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. Aceeaşi directivă face trimitere, în preambulul său, la „fluxurile masive de bani murdari“ (considerentul 1), despre care arată că pot prejudicia stabilitatea şi reputaţia sectorului financiar şi ameninţa piaţa unică, precum şi faptul că „terorismul zdruncină înseşi temeliile societăţii“ (considerentul 2), motiv pentru care, pe lângă abordarea bazată pe dreptul penal, se impune a fi făcut un efort în materie de prevenţie, în domeniul sistemelor financiare. Referitor la acestea din urmă, în acelaşi preambul se menţionează că „soliditatea, integritatea şi stabilitatea instituţiilor de credit şi financiare şi încrederea în sistemul financiar în ansamblu ar putea fi puse grav în pericol de eforturile infractorilor şi ale complicilor acestora fie de a disimula originea produselor infracţiunii, fie de a canaliza fonduri legale sau ilegale în scopuri teroriste“ (considerentul 2), statuând că, pentru a evita adoptarea de către statele membre a unor măsuri de protejare a sistemelor lor financiare care ar putea fi incompatibile cu funcţionarea pieţei interne, cu normele statului de drept şi cu ordinea publică din Comunitate, este necesară o acţiune comunitară în acest domeniu. În acest fel, Directiva 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 delimitează domeniul său de aplicare la infracţiuni de spălare a banilor ce au, de principiu, ca obiect material sume mari de bani, de natură a afecta activitatea instituţiilor financiare, susceptibile de a fi utilizate în scopul finanţării terorismului. 16. Ulterior transpunerii ei prin Legea nr. 656/2002, Directiva 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 a fost abrogată, prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2015/849 din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 141 din 5 iunie 2015. Aceasta, la rândul său, prevede, la art. 1 alin. (3) lit. c), ca infracţiune de spălare a banilor, dobândirea, deţinerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr-o activitate infracţională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate. În acest fel, şi Directiva 2015/849 din 20 mai 2015 prevede o infracţiune de spălare a banilor corespunzătoare celei reglementate la art. 29 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 656/2002. De asemenea, în preambulul său, directiva analizată arată că „a fost elaborată în scopul prevenirii operaţiunilor de spălare a banilor de mari dimensiuni“ (considerentul 1) ce pot deteriora integritatea, stabilitatea şi reputaţia sectorului financiar şi pot ameninţa piaţa internă a Uniunii, precum şi dezvoltarea internaţională. Prin acelaşi preambul se reţine că spălarea de bani, finanţarea terorismului şi criminalitatea organizată rămân probleme semnificative care ar trebui abordate la nivelul Uniunii şi că spălarea banilor şi finanţarea terorismului se produc deseori în context internaţional (considerentul 4), motiv pentru care măsurile adoptate numai la nivel naţional sau chiar la nivelul Uniunii, fără coordonarea şi cooperarea internaţională, ar avea efecte foarte limitate. Pentru aceste motive se arată că acţiunea Uniunii ar trebui să ţină seama, în continuare, în mod special de recomandările Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI) şi de instrumentele altor organisme internaţionale active în lupta împotriva spălării banilor şi finanţării terorismului. 17. Distinct de cele două acte europene mai sus invocate, România este parte la Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului (denumită în continuare Convenţia de la Varşovia), adoptată la Varşovia la 16 mai 2005, pe care a ratificat-o prin Legea nr. 420/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2006. Convenţia de la Varşovia defineşte, la art. 1 lit. a) şi b), noţiunea de „produs“ ca fiind orice avantaj economic, derivat sau obţinut direct ori indirect din infracţiuni şi care poate consta într-un bun de orice natură, corporal sau necorporal, mobil ori imobil, precum şi în acte juridice sau documente atestând un titlu ori un drept cu privire la un bun. De asemenea, acelaşi art. 1 mai sus menţionat arată că prin „infracţiune predicat“ se înţelege orice infracţiune în urma căreia produsele sunt rezultate şi susceptibile de a deveni obiectul unei infracţiuni de spălare a banilor, dintre cele reglementate la art. 9 din Convenţia de la Varşovia. Printre aceste infracţiuni, art. 9 anterior referit reglementează ca fiind infracţiune de spălare a banilor faptele de achiziţionare, deţinere sau folosire a bunurilor despre care cel care le achiziţionează, le deţine sau le foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse, săvârşite cu intenţie, definind, astfel, o infracţiune de spălare a banilor similară celei prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. Spre deosebire de reglementarea infracţiunilor de spălare a banilor din cuprinsul Legii nr. 656/2002, dispoziţiile art. 9 paragraful 4 din Convenţia de la Varşovia prevăd condiţia aplicabilităţii dispoziţiilor paragrafului 1 ale aceluiaşi art. 9, ce reglementează infracţiunile de spălare a banilor, doar în cazul infracţiunilor predicat prevăzute în anexa la Convenţia de la Varşovia. În anexa anterior precizată sunt enumerate, în mod exhaustiv, infracţiunile din care pot proveni produsele ce constituie obiectul material al infracţiunilor de spălare a banilor, reglementate prin Convenţia de la Varşovia, respectiv: participarea la un grup criminal organizat, terorismul, inclusiv finanţarea terorismului, traficul de persoane şi migraţia ilegală, exploatarea sexuală, inclusiv exploatarea sexuală a minorilor, traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope, traficul ilicit cu arme, traficul ilicit cu bunuri furate şi alte bunuri, corupţia şi darea de mită, înşelăciunea, contrafacerea de monedă, contrafacerea de produse, infracţiuni împotriva mediului înconjurător, omorul, vătămarea corporală gravă, răpirea, reţinerea ilegală şi luarea de ostatici, tâlhăria sau furtul, contrabanda, şantajul, falsificarea, pirateria şi restricţionarea comerţului şi manipularea pieţei. 18. Cu privire la infracţiunea analizată, din jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, Curtea reţine Decizia nr. 147/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care s-a statuat, printre altele, că infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile de tăinuire şi favorizare a infractorului „sunt infracţiuni distincte de infracţiunile prin care s-a obţinut produsul infracţiunii. Caracterul subsecvent al infracţiunii de spălare a banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracţiune care este situaţia premisă. Deci, subiectul activ al celor două infracţiuni nu poate fi una şi aceeaşi persoană“. De asemenea, referitor la aceeaşi infracţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a pronunţat Decizia nr. 836/2013, prin care a statuat că infracţiunea prevăzută la art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 [actualul art. 29 alin. (1) lit. c)] din Legea nr. 656/2002] „presupune, ca situaţie premisă, existenţa unei alte infracţiuni şi anume aceea din care provine bunul. Totodată, participantul la infracţiunea principală nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor deoarece el a devenit deţinător al bunului prin comiterea faptei principale. În caz contrar, s-ar încălca principiul ne bis in idem, conform căruia o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru aceeaşi faptă numai o singură dată.“ 19. Ulterior deciziilor anterior invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, mai sus menţionată, prin care a stabilit următoarele: „1. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea, sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor. 2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile. 3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile.“ Prin urmare, la pct. 2 al dispozitivului Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, sunt incriminate şi faptele de „autospălare a banilor“, fără a distinge între modalităţi normative din cuprinsul prevederilor legale anterior menţionate. 20. Pentru a pronunţa această soluţie, referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, din punct de vedere teoretic, soluţia juridică potrivit căreia subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile este şi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani nu este interzisă de lege. S-a constatat în acest sens că, în scopul punerii în practică sau al aplicării măsurilor ce se dovedesc necesare pentru sancţionarea în dreptul intern a faptelor ce constituie spălare de bani, Convenţia de la Varşovia stipulează, la art. 9 paragraful 2 lit. a), că „se poate prevedea că infracţiunile enunţate în acest paragraf nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiunea predicat.“ S-a arătat, însă, că, la momentul aderării la Convenţia de la Varşovia, statul român nu a exprimat nicio rezervă. Cum nici în Legea nr. 656/2002 nu există vreo dispoziţie care să împiedice reţinerea în sarcina subiectului activ al infracţiunii din care provin bunurile şi a infracţiunii de spălare de bani, rezultă că, din punct de vedere teoretic, un asemenea concurs de infracţiuni este posibil. Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat însă că „infracţiunea de spălare de bani nu trebuie reţinută automat în sarcina autorului infracţiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracţională s-a realizat şi una dintre acţiunile proprii elementului material al infracţiunii de spălare de bani, pentru că aceasta ar lipsi infracţiunea de spălare de bani de individualitate. S-a arătat, totodată, că revine organelor judiciare sarcina de a decide în situaţii concrete dacă infracţiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracţiunea din care provin bunurile şi dacă este cazul să se reţină un concurs de infracţiuni sau o unică infracţiune.“ 21. Tot prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, mai sus invocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut şi opiniile unor specialişti în drept penal. Astfel, în legătură cu subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor s-a susţinut că, în principiu, în lipsa unei excluderi exprese care să se regăsească în cuprinsul textului de lege, orice persoană poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor, inclusiv autorul infracţiunii din care provin bunurile, cu unele excepţii care exclud posibilitatea ca autorul infracţiunii din care provin bunurile să fie şi autor al infracţiunii de spălare a banilor. Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, în modalitatea faptică de săvârşire prin schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, constând în dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile deoarece ar însemna o încălcare a principiului ne bis in idem. S-a arătat în acest sens că autorul infracţiunii premisă dobândeşte, deţine sau foloseşte bunurile provenite din infracţiunea săvârşită în starea în care le-a dobândit, ele fiind „fructul infracţiunii“. Or pentru aceeaşi faptă nu poate fi pedepsit de două ori, altfel ar însemna că în chiar momentul săvârşirii infracţiunii de furt, înşelăciune etc., el comite prin dobândire şi infracţiunea de spălare a banilor, ceea ce, evident, este absurd. S-a reţinut, de asemenea, că acţiunile de spălare a banilor sunt acţiuni posterioare comiterii infracţiunii din care provin bunurile (infracţiune predicat, infracţiune premisă), or, dacă dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri se săvârşeşte fără a ascunde sau disimula ori transforma bunurile provenite din infracţiune, nu există intenţia de a le da acestora aparenţa de dobândire legală, caracteristică infracţiunilor de spălare a banilor. 22. Curtea constată că şi sub aspect doctrinar au fost exprimate opinii în sensul imposibilităţii reţinerii infracţiunii de spălare a banilor, în varianta prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în sarcina subiectului activ al infracţiunii din care provin bunurile, argumentele vizând, pe de o parte, imposibilitatea logică a săvârşirii celor două infracţiuni (a infracţiunii predicat şi a celei de spălare a banilor) de către acelaşi subiect activ, iar, pe de altă parte, încălcarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţia pronunţată, prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei anterior menţionate a fost exprimată o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătându-se că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice. 23. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea reţine că se impune ca instanţa de contencios constituţional să verifice dacă dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la ipoteza săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor de către subiectul activ al infracţiunii predicat respectă exigenţele art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie. Pentru a evalua constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, din perspectiva interpretării date acestora prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016, Curtea va analiza, raportat la ipoteza dată, modul în care a fost structurat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. În acest sens, Curtea reţine că fiecare element de tipicitate al infracţiunii reprezintă o componentă a unei norme juridice de drept penal substanţial, astfel încât aceste elemente, în sine, trebuie să respecte exigenţele dispoziţiilor constituţionale anterior menţionate. În caz contrar, neconstituţionalitatea acestor elemente, intrinseci şi inerente conţinutului infracţiunii, determină neconstituţionalitatea, totală sau parţială, a normei de incriminare analizate. 24. Curtea reţine că autorul sau coautorul infracţiunii principale, complicele ori instigatorul la infracţiunea principală (delictum principale - din care provin banii murdari) nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor (delictum subsequens). S-a arătat, totodată, că expresia „cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni“, existentă în cuprinsul normei de incriminare, este folosită de legiuitor pentru a exclude din sfera subiecţilor activi persoanele implicate în comiterea infracţiunii din care provin bunurile şi, de asemenea, că legiuitorul foloseşte o exprimare asemănătoare şi în cazul infracţiunii de tăinuire şi nimeni nu a susţinut că persoana care a săvârşit infracţiunea din care provine bunul tăinuit poate fi subiect activ al infracţiunii de tăinuire. În acelaşi sens s-a reţinut că se încalcă principiul ne bis in idem prin reţinerea în concurs ideal a infracţiunii din care rezultă banii supuşi spălării şi a infracţiunii de spălare a banilor în varianta normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 atunci când autorul spălării banilor dobândeşte bunuri provenind din săvârşirea de infracţiuni. 25. Analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea constată că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta infracţională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. 26. Dacă primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri care provin din săvârşirea de infracţiuni, cea de-a treia variantă normativă, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, constând în dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, nu vizează, în mod direct, scopul ascunderii provenienţei bunurilor despre care autorul infracţiunii cunoaşte că provin din săvârşirea de infracţiuni. De asemenea, analiza aceloraşi modalităţi normative conduce la concluzia că faptele de schimbare sau transfer de bunuri şi cele de ascundere sau disimulare sunt fapte care, prin natura lor, sunt comise ulterior infracţiunilor din care provin bunurile ce constituie obiectul material al infracţiunii de spălare a banilor, fiind, prin urmare, întotdeauna acţiuni distincte de cele care formează elementul material al infracţiunii predicat. Aceste acţiuni pot fi săvârşite de acelaşi subiect activ sau de un subiect activ diferit de cel al infracţiunii predicat. Prin urmare, o asemenea reglementare, în privinţa elementului material al infracţiunii, nu ridică probleme din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie. 27. Spre deosebire de acestea, dobândirea sau deţinerea, ce constituie două dintre modalităţile alternative ale elementului material al infracţiunii de spălare a banilor, reglementată la art. 29 alin. 1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, sunt, în realitate, situaţii de fapt rezultate, în mod inevitabil, din comiterea infracţiunii din care provin bunurile dobândite sau deţinute, şi nu acţiuni separate, de sine stătătoare, care să poată fi săvârşite de autorul infracţiunii predicat la un moment ulterior consumării acesteia, pe baza unei rezoluţii infracţionale distincte. Aşa fiind, prin natura lor, dobândirea şi deţinerea bunurilor provenite din săvârşirea unor infracţiuni, de către subiectul activ al infracţiunilor în cauză, nu pot fi disociate de infracţiunile predicat şi, prin urmare, nu pot fi analizate ca infracţiuni separate. 28. La rândul său, modalitatea alternativă ce constă în folosirea bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unei infracţiuni, de către subiectul activ al infracţiunii în cauză, este o acţiune care poate fi realizată ulterior momentului consumării infracţiunii predicat, potrivit unei rezoluţii infracţionale distincte, însă, prin natura sa, activitatea de folosire a unor bunuri de către persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în scopul obţinerii acestor bunuri, este o activitate mai degrabă firească, ce nu presupune, în sine, existenţa unei noi rezoluţii infracţionale. Aceasta, întrucât, în mod logic, de regulă, dobândirea licită sau ilicită a unor bunuri se face în vederea folosirii lor. Prin urmare, simpla folosire a bunurilor rezultate din comiterea unei infracţiuni de către subiectul activ al infracţiunii săvârşite nu corespunde de plano scopului avut în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de a disimula provenienţa bunurilor obţinute din infracţiuni. Dacă însă această „folosire“ a bunurilor presupune activităţi de schimbare sau transfer al bunurilor în scopul ascunderii sau disimulării originii lor ilicite, atunci se realizează elementele de tipicitate ale variantelor normative de la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002. 29. Aşa fiind, reţinerea, ca infracţiune distinctă, respectiv infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a oricăreia dintre faptele de dobândire, deţinere şi, respectiv, folosire de bunuri care provin din săvârşirea unor infracţiuni, în sarcina subiectului activ al infracţiunii din care provin bunurile, implică tragerea acestuia la răspundere penală, de două ori, pentru săvârşirea aceloraşi fapte. 30. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt vădit excesive în privinţa primelor două modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii reglementate prin textul criticat, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, şi, respectiv, lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, în privinţa celei de-a treia modalităţi alternative a elementului material al infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, aspecte ce contravin atât dispoziţiilor art. 1 alin. (5), cât şi celor ale art. 23 alin. (12) din Constituţie. Configurarea elementului material al infracţiunii antereferite, în modalitatea descrisă, este de natură a determina angajarea, în mod disproporţionat, a răspunderii penale a inculpatului pentru comiterea aceleiaşi fapte. În acest sens, Curtea reţine că, pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei infracţiuni. Curtea constată însă că incriminarea faptelor de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, nu corespunde criteriilor anterior menţionate, fiind în mod vădit contrară principiului proporţionalităţii incriminării, întrucât obiectivul urmărit de legiuitor, şi anume asigurarea protecţiei dreptului de proprietate, este garantat prin infracţiunea predicat, nefiind necesară o incriminare suplimentară a faptei ilicite. Aşa fiind, Curtea reţine că textul criticat contravine principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie, întrucât are ca efect o dublă tragere la răspundere penală a subiectului activ al infracţiunii pentru faptele ce constituie primele două modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii reglementate prin textul criticat şi, respectiv, ar putea avea efectul anterior precizat, în cazul faptei ce constituie cea de-a treia modalitate alternativă a elementului material al aceleiaşi infracţiuni. De altfel, în acelaşi sens, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 33, Curtea a reţinut că legiuitorul nu are competenţa constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. 31. Prin urmare, reglementarea infracţiunii prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 îndeplineşte cerinţele de claritate şi coerenţă logică doar în condiţiile în care autorul acestei infracţiuni este diferit de autorul infracţiunii predicat. Practic, incriminarea analizată vizează o tăinuire, iar tăinuirea poate fi comisă doar de o persoană diferită de autorul infracţiunii din care provin bunurile tăinuite. 32. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunilor în chiar cuprinsul normei legale sau acesta trebuie să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, s-a reţinut că legiuitorul nu trebuie să îşi respecte numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, o asemenea situaţie putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv la condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, paragrafele 21 şi 22, şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25). Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul şi că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). 33. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 34. Or, prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016, încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, ce rezultă din principiul statului de drept, impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), dar şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie. 35. În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât textul criticat conţine o normă de drept penal substanţial, iar dreptul la un proces echitabil poate fi asigurat doar prin dispoziţii legale specifice dreptului procesual penal. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tribunalul Mureş - Secţia penală, din oficiu, în dosarele nr. 2.100/102/2013 şi nr. 5.873/102/2013 şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Mureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
