Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de un număr de 97 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.040/24 mai 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 793A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)] din lege completează art. 3 din Legea nr. 303/2004 cu alin. (1^2), ceea ce reprezintă o încălcare a limitelor reexaminării legii, impuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018. Se arată că art. 3 din lege nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar completarea acestuia nu reprezintă o corelare legislativă şi nici nu se regăseşte într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate neconstituţionale. În consecinţă, se apreciază că a fost încălcat art. 147 alin. (4) din Constituţie. 4. În privinţa art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege se arată că, prin modificarea operată, legiuitorul a derogat de la dreptul comun în materie, diminuând termenul prevăzut pentru exercitarea dreptului la acţiune la 3 luni, deşi Curtea, în motivarea neconstituţionalităţii acestui text realizată prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, nu s-a pronunţat în sensul necesităţii modificării acestui termen, criticile vizând, în mod exclusiv, incertitudinea datei de la care acesta începe să curgă. În aceste condiţii, legiuitorul trebuia să se limiteze strict la stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de contestare a actului Consiliul Suprem de Apărare a Ţării de verificare a veridicităţii datelor cuprinse în declaraţiile referitoare la calitatea de lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, şi nu să diminueze termenul în care poate fi contestat actul antereferit; încălcându-şi această obligaţie, legiuitorul a nesocotit art. 147 alin. (2) din Constituţie. Se mai susţine că textul contravine şi art. 1 alin. (5) referitor la principiul securităţii juridice, întrucât prevede că termenul începe să curgă de la data luării la cunoştinţă a actului, fără a se preciza cine a luat cunoştinţă şi cu privire la ce anume s-a luat cunoştinţă. 5. Se subliniază că, potrivit alin. (6) al art. 7, rezultatul verificărilor efectuate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane. Or, data la care persoana a luat la cunoştinţă actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, stabilită prin art. 7 alin. (7) drept data de la care curge termenul de formulare a acţiunii, constituie o împrejurare de fapt, care poate fi dovedită prin orice mijloace de probă şi care nu este echivalentă cu data comunicării actului, care se stabileşte prin manifestarea de voinţă a emitentului, concretizată fie prin înmânarea actului, sub semnătură, destinatarului, fie prin intermediul unui curier administrativ sau poştă, cu scrisoare recomandată, fie prin alte modalităţi prevăzute de lege. Ţinând cont că actul administrativ individual emis de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este supus comunicării din oficiu în privinţa Consiliului Superior al Magistraturii, a judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane, din raţiuni de bună administrare a justiţiei şi de securitate juridică, se consideră că, în privinţa acestora, termenul de la care ar trebui să curgă dreptul de formulare a acţiunii ar trebui să fie cel al îndeplinirii procedurii de comunicare. 6. Se mai arată că, în urma modificării termenului prevăzut de forma iniţială a textului criticat, nu rezultă cu claritate în ce măsură s-ar aplica, în ipoteza existenţei unor motive temeinice care să justifice întârzierea, dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz“. Astfel, se apreciază că, pe de o parte, textul încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea legii, iar, pe de altă parte, în măsura în care textul exclude aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, încalcă art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie. 7. În privinţa art. I pct. 93 [cu referire la art. 56] din lege se arată că modificările operate asupra art. 56 excedează Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018. Astfel, deşi Curtea Constituţională a criticat doar abrogarea acestui articol prin care s-a creat un vid legislativ, legiuitorul nu s-a rezumat la eliminarea abrogării şi, implicit, la păstrarea formei în vigoare a acestuia, ci i-a adus şi o modificare substanţială. Se observă că legiuitorul a eliminat posibilitatea judecătorilor şi procurorilor care ocupă funcţii de conducere dintre cele prevăzute la art. 53, 54 şi 55 ca, după încetarea mandatelor, să îşi poată continua activitatea „la o instanţă sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii“. În privinţa procurorilor s-a optat în reexaminare pentru o altă soluţie legislativă, şi anume ca procurorii să revină la parchetele de unde provin, însă doar pe funcţii de execuţie, nu şi pe funcţii de conducere. O astfel de restrângere nu este doar nejustificată, ci şi excedează Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018 care nu a impus o astfel de intervenţie legislativă. Se arată că textul art. 56 în forma aflată în vigoare este mai suplu, mai concis şi înglobează toate situaţiile care se pot ivi, fără a crea situaţii injuste. Se concluzionează în sensul că modificările operate asupra art. 56 încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie, prin nesocotirea limitelor reexaminării. 8. În privinţa art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)] din lege se arată că, deşi art. 58 alin. (1) nu a făcut în mod direct obiectul Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, acesta ar trebui reconsiderat în lumina considerentelor reţinute de Curte care au dus la neconstituţionalitatea art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)] din forma legii analizată prin decizia antereferită. Se arată că textul criticat încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin faptul că legiuitorul s-a limitat la enumerarea autorităţilor şi instituţiilor la care poate fi dispusă detaşarea, deşi Curtea a reţinut, în Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, drept criteriu esenţial pentru admisibilitatea detaşării felul muncii prestate, respectiv ca noua activitate să se afle în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei. 9. În privinţa art. I pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] din lege se arată că, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 75 din Legea nr. 303/2004 prin prisma faptului că soluţia normativă prevedea introducerea avizului conform al fiecărei secţii pentru sesizările vizând apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său. Deci, necesitatea completării alin. (1) al art. 75 cu lit. c) nu rezultă din Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, nu reprezintă o corelare legislativă şi nici nu se regăseşte într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale. În consecinţă, Parlamentul a depăşit limitele stabilite prin Decizia Curţii nr. 252 din 19 aprilie 2018, modificând şi alte dispoziţii care nu se află în legătură indisolubilă cu prevederile constatate ca fiind neconstituţionale, fapt care atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, se susţine că introducerea lit. c) la art. 75 alin. (1) este susceptibilă de a crea confuzii în practică, în sensul că va fi foarte dificil de stabilit care vor fi sesizările de competenţa Secţiei de judecători, conform art. 75 alin. (1) lit. c), şi care vor fi cele de competenţa Plenului Consiliului, conform art. 75 alin. (3), diferenţa dintre conceptele de „putere judecătorească“ şi „autoritate judecătorească“ fiind una foarte sensibilă, de nuanţă. Prin urmare, se arată că art. 75 alin. (1) lit. c) încalcă principiul securităţii raporturilor juridice cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 10. În privinţa art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege se arată că legiuitorul nu a individualizat elementele, împrejurările sau situaţiile care să se circumscrie noţiunii de eroare judiciară, reglementarea păstrându-şi caracterul vădit abstract. De asemenea, formulările precum „încălcare evidentă“ sau „afectarea gravă“, deşi sunt potrivite pentru explicaţii de natură teoretice, ele nu sunt potrivite pentru a fi utilizate în procesul de legiferare. În consecinţă, se apreciază că legiuitorul ar fi trebuit să prevadă, în mod concret, care sunt încălcările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, exempli gratia, prin indicarea obiectului hotărârilor judecătoreşti definitive nelegale, a neregularităţilor procedurale şi/sau a naturii vătămării cauzate, precum în ipotezele reglementate în art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală. Prin urmare, soluţia legislativă preconizată nu constituie o veritabilă punere în acord cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională la paragraful 153 din Decizia nr. 252 din aprilie 2018, potrivit cărora „legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării“, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie. 11. Se mai arată că, din aceste definiţii ale erorii judiciare, ar rezulta că nu poate exista eroare judiciară în afara unei culpe a magistratului, deşi uneori se ajunge la o soluţionare greşită a cauzei nu atât din cauza culpei magistratului, ci, mai ales, din cauza unor texte normative neclare sau injuste, aspecte constatate nu de puţine ori de către Curtea Constituţională sau de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se mai indică faptul că din noua formulare a art. 96 alin. (3) rezultă că, pentru a constitui eroare judiciară, în ipoteza reglementată la lit. a) este necesară încălcarea cumulativă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, deşi neregularităţile procesuale constituie per se încălcări ale dispoziţiilor de drept procesual, iar, în ambele ipoteze [lit. a) şi b)] rezultatul trebuie să se materializeze într-o vătămare cumulativă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei. Or, o atare soluţie normativă este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa privitoare la calitatea legii, fiind caracterizată de arbitrariu şi susceptibilă de a conduce la inaplicabilitatea textului în practică. 12. Se mai arată că textul nu face referire la încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, lăsând să se înţeleagă că încălcarea oricărui drept, indiferent de importanţa acestuia, poate genera o eroare judiciară. De asemenea, prin includerea încălcării intereselor legitime ale persoanei printre vătămările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, definiţia erorii judiciare nu este proporţională, putând duce la angajarea răspunderii patrimoniale a magistraţilor inclusiv pentru unele încălcări de o importanţă redusă. Or, o asemenea soluţie normativă este contrară art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie şi Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. 13. Condiţia impusă de către legiuitor prin modificările aduse alin. (3) al art. 96 lipseşte de eficienţă juridică întreg textul normativ, neclaritatea sa este evidentă în condiţiile în care se ia în considerare voinţa legiuitorului de a defini exact pentru a putea sancţiona eroarea judiciară, prin angajarea răspunderii juridice atât a statului, cât şi, în plan subsecvent şi ca o consecinţă a culpei sale juridice, a magistratului care se face vinovat de ocazionarea acelei erori judiciare. 14. Din interpretarea gramaticală a normei juridice criticate se susţine că legiuitorul, din moment ce a stabilit, pentru reţinerea erorii judiciare, că vătămarea nu a putut fi remediată, a apelat la o condiţie negativă absolută, ceea ce înseamnă că judecătorul cauzei va putea ajunge la concluzia potrivit căreia eroarea judiciară, aşa cum este definită prin modificările aduse art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu există pentru că a putut (şi există întotdeauna această posibilitate) fi remediată prin exercitarea unor căi de atac (ordinare şi/sau extraordinare). Pe de altă parte, interpretarea sistematică şi teleologică a tuturor normelor juridice care reglementează eroarea judiciară impun concluzia că legiuitorul nu a dorit să restrângă, să lipsească de efecte juridice instituţia juridică a erorii judiciare. Se susţine că acest text normativ ar fi trebuit să condiţioneze angajarea răspunderii juridice pentru eroarea judiciară de existenţa unei vătămări „care nu a fost remediată“. În consecinţă, se apreciază că textul este neclar, impropriu, imprevizibil în viitoarea sa interpretare şi aplicare, neîndeplinind rigorile constituţionale. Mai mult, definiţia prevăzută la lit. b) naşte posibilitatea de a se redeschide orice proces, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive. Condiţia ca vătămarea să nu fi putut fi îndreptată prin căile de atac este mult prea restrictivă şi nu cuprinde situaţia în care vătămarea a putut fi contestată sau chiar a fost contestată în căile de atac, dar nu a fost înlăturată, şi nici ipoteza în care vătămarea s-a produs chiar în calea de atac. 15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 16. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 17. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)] din lege se arată că, într-o primă fază, Parlamentul a modificat prevederile alin. (1) al art. 3, introducând textul constituţional existent la art. 132 alin. (1). Sa completat cu alin. (1^1) care are ca scop punerea în aplicare a principiului independenţei procurorilor în dispunerea soluţiilor. După pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, Parlamentul a considerat că se impune o regândire a art. 3 astfel încât, pe lângă modificările prevăzute în prima fază, să se adauge în alin. (1^2) prevederea din Legea nr. 303/2004 în vigoare prin care s-a consacrat principiul stabilităţii procurorilor. Introducerea alin. (1^2) reprezintă, practic, calificarea calităţii de procuror, a drepturilor acestuia, a locului în ierarhia autorităţilor judecătoreşti şi nu, în ultimul rând, acea dorinţă exprimată public de recunoaştere a independenţei procurorilor şi stabilităţii acestora. Se susţine că, în pofida faptului că art. 3 nu a făcut obiect al sesizărilor de neconstituţionalitate anterioare, precizările contestate în prezenta cauză sunt necesare şi nu pot fi considerate ca neavând o legătură indisolubilă cu textele în vigoare. 18. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege se arată că art. 7 alin. (7) a prevăzut un termen derogatoriu de la procedura de drept comun existentă în Legea nr. 554/2004, precum şi înlăturarea procedurii prealabile a contestării la organul emitent. Modificările operate au fost rezultatul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, iar modalitatea de contestare a actului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este o chestiune de opţiune legislativă, ce nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate. Se concluzionează în sensul că nu există nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie. 19. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 93 [cu referire la art. 56] din lege se arată că, în procedura de reexaminare, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, art. 56 a fost structurat pe două alineate, unul cu referire la funcţiile prevăzute la art. 53, iar al doilea cu referire la funcţiile de conducere prevăzute la art. 54 şi 55. Se arată că afirmaţia potrivit căreia alin. (2), cu referire la procurori, nu permite revenirea procurorilor pe funcţii de conducere la parchetele de unde provin este falsă, întrucât textul de la alin. (2) se referă la acelaşi parchet, parchete pe care le-au condus sau de unde provin. 20. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)] din lege se arată că textul criticat nu afectează regimul incompatibilităţilor, legiuitorul având dreptul de a limita autorităţile şi instituţiile publice la care urmează a se face detaşarea. 21. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] din lege se arată că, la reexaminarea legii în urma Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, Parlamentul a introdus un text prin care se menţionează în mod expres că Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are obligaţia şi dreptul de a apăra independenţa puterii judecătoreşti, iar persoanele care compun secţia antereferită cunosc exact diferenţa dintre autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească. Prin urmare, se apreciază că nu se încalcă principiul securităţii juridice. 22. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege se arată că textul legal criticat răspunde cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate a legii. Astfel, în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precis, fiind redactat într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Criteriile stabilite prin Legea nr. 24/2000 nu pot fi absolutizate. Sunt invocate, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016, precum şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. 23. Se susţine că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime a celorlalţi titulari cărora statul, în egală măsură, trebuie să le acorde ocrotire. Sunt invocate, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, precum şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit. 24. Se arată că modificările operate în privinţa definirii erorii judiciare nu sunt contrare textului constituţional al art. 52 alin. (3) teza întâi, întrucât legiuitorul a stabilit condiţiile existenţei erorii judiciare şi procedura de urmat în ceea ce priveşte acţiunea pentru repararea de către stat a pagubei suferite de persoana vătămată. 25. Se precizează că art. 147 alin. (2) din Constituţie stabileşte pentru Parlament, în cazurile de neconstituţionalitate, obligaţia de a reexamina dispoziţiile respective pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar potrivit alin. (4), deciziile Curţii sunt general obligatorii. Textul nu îndreptăţeşte Curtea să dea indicaţii puterii legislative cum să pună de acord textele şi cu atât mai puţin să se substituie acesteia. Se subliniază că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mai multe rânduri, că nu poate fi un legiuitor pozitiv. 26. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 27. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 28. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 3 din 24 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.047/24 mai 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 794A/2018. 29. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 149-151, s-a precizat obligaţia legiuitorului de a stabili ipotezele pe care acesta le consideră a fi erori judiciare, de a da o expresie normativă elementelor/ împrejurărilor/situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară şi de a defini, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Se apreciază că, în cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) lit. a) şi b)] din lege nu sunt identificate, în mod clar, ipotezele în care există eroarea judiciară, ci sunt indicate, în mod general, „actele procesuale“ dispuse cu încălcarea „dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ [art. 96 alin. (3) lit. a)] şi „hotărârile judecătoreşti definitive“ „contrare legii sau situaţiei de fapt“ [art. 96 alin. (3) lit. b)]. Referirea cu caracter general la orice act procesual, la încălcarea oricărei dispoziţii legale de drept material şi procesual, la orice hotărâre judecătorească definitivă contrară oricărei dispoziţii legale nu poate echivala cu îndeplinirea obligaţiei de a stabili, în mod clar, ipotezele în care există eroarea judiciară. 30. Se arată că, îndepărtându-se de modelul oferit de dispoziţiile art. 538 şi art. 539 din Codul de procedură penală, legiuitorul a inclus în sfera erorii judiciare „actele procesuale“ dispuse cu încălcarea „dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ şi „hotărârile judecătoreşti definitive“ „contrare legii sau situaţiei de fapt“, fără nicio circumstanţiere de natură a permite identificarea clară a acestora. 31. Se apreciază că, prin încălcarea Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 153-154, în cuprinsul dispoziţiilor art. 96 alin. (4), în forma modificată, se prevede că, „prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară“, fără a se identifica şi normativiza încălcările normelor juridice care se înscriu în sfera noţiunii de eroare judiciară. 32. Se mai relevă faptul că, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 153-154, Curtea Constituţională a stabilit obligaţia legiuitorului de a adopta, în materia erorii judiciare, o reglementare care să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigenţele legii, însoţită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării legii. Or, nu se poate susţine că această obligaţie a fost îndeplinită prin simpla utilizare a cuvintelor „evident“ şi „grav“ în cuprinsul dispoziţiilor care definesc eroarea judiciară, în forma modificată, ci legiuitorul trebuia să reglementeze în mod precis ipotezele de eroare judiciară, care să reflecte gravitatea/intensitatea încălcării legii. 33. În consecinţă, se arată că obligaţia de punere în acord a dispoziţiilor art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018 nu este îndeplinită, contrar art. 147 alin. (2) din Constituţie. 34. Se mai susţine că, din perspectiva cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege nu întruneşte exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, referirile legiuitorului la „încălcarea gravă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ şi la „încălcarea gravă a drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime“ reprezintă formulări cu caracter general şi imprecis, care nu permit identificarea clară a ipotezelor în care există eroarea judiciară. Se arată că, în cuprinsul art. 96 alin. (3) lit. b), se face referire la o hotărâre judecătorească definitivă „în mod evident contrară legii“ şi la afectarea gravă a drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, formulări care prezintă, de asemenea, un caracter general şi imprecis, ce nu permit identificarea exactă a sferei noţiunii de eroare judiciară. Efectul utilizării unor astfel de formulări în definiţia noţiunii de eroare judiciară este imposibilitatea delimitării sferei erorii judiciare şi, în consecinţă, imposibilitatea aplicării dispoziţiilor care o reglementează. În acest sens se menţionează că un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc va deveni lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice [Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 150]. Se mai arată că noua formulă redacţională a art. 96 alin. (4) nu întruneşte standardul de previzibilitate consacrat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, întrucât nu permite identificarea cadrului legal al erorii judiciare, referirea la „alte legi speciale“ neoferind un minim reper pentru identificarea acestuia. 35. Prin urmare, se apreciază că art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legilor. 36. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 37. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată. 38. Se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii. Or, legea dedusă controlului de constituţionalitate respectă cerinţele de calitate a legii, întrucât, în conţinutul său, nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Este invocată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. 39. Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde într-o largă măsură de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, ca şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. Or, dreptul trebuie să se adapteze schimbărilor de situaţie [a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei]. Drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică, iar instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională [a se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 1999, pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, paragraful 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108]. 40. Se subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dacă sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită, în realitate, interpretarea acestora, sesizarea este inadmisibilă, întrucât o asemenea analiză excedează competenţei Curţii Constituţionale. 41. Se concluzionează în sensul că art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legilor. 42. Se precizează că art. 147 alin. (2) din Constituţie stabileşte pentru Parlament, în cazurile de neconstituţionalitate, obligaţia de a reexamina dispoziţiile respective pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Textul nu îndreptăţeşte Curtea să dea indicaţii puterii legislative cum să pună de acord textele şi cu atât mai puţin să se substituie acesteia. Se subliniază că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mai multe rânduri, că nu poate fi un legiuitor pozitiv. Prin urmare, se arată că legiuitorul şi-a respectat obligaţia de punere în acord a art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege cu Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, dispoziţiile legii criticate fiind constituţionale în raport cu art. 147 alin. (2) din Constituţie. 43. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 44. Curtea, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 794A/2018 la Dosarul nr. 793A/2018, care este primul înregistrat. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 45. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 46. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În realitate, criticile punctuale vizează art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)], pct. 93 [cu referire la art. 56], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, texte asupra cărora Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins: - Art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)]: „(1^2) Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate.“; – Art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)]: „(7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile.“; – Art. I pct. 93 [cu referire la art. 56]: "ART. 56 (1) La încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 53, judecătorii revin pe funcţiile deţinute anterior în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (2) La încetarea mandatului funcţiei de conducere prevăzute la art. 54 şi 55, procurorii pot ocupa o altă funcţie de conducere la acelaşi parchet, în condiţiile legii, fie revin pe funcţii de execuţie la parchetele pe care le-au condus sau de unde provin.“;" – Art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)]: „(1) Secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia, la solicitarea acestor instituţii. Detaşarea în cadrul acestor instituţii nu se poate dispune pentru funcţii de demnitate publică.“; – Art. I pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)]: "(1) Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are dreptul, respectiv obligaţia ca, la cerere sau din oficiu: [...] c) să apere independenţa puterii judecătoreşti.“;" – Art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)]: "(3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.(4) Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară“." 47. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind securitatea raporturilor juridice şi calitatea legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 52 alin. (3) teza întâi privind răspunderea magistraţilor şi art. 147 alin. (2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 48. Curtea constată că sesizările formulate îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 97 de deputaţi, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în condiţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: […] c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare“. De asemenea, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost invocată în termenul de protecţie de două zile prevăzut de art. 15 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 47/1992, legea criticată fiind adoptată în procedură de urgenţă. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul prevăzut de lege, Curtea fiind, aşadar, legal sesizată. (2) Parcursul legislativ al legii analizate 49. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 10 deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 31 octombrie 2017. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, în şedinţa sa din 31 octombrie 2017, având în vedere art. 1 lit. j) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 4 decembrie 2017. 50. Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie, în data de 11 decembrie 2017 [voturi pentru=179, contra = 90, abţineri = 0, nu au votat = 3]. 51. La data de 11 decembrie 2017, propunerea legislativă adoptată de Camera Deputaţilor a fost transmisă Senatului, iar Biroul permanent al Senatului, în şedinţa sa din 11 decembrie 2017, a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 19 decembrie 2017. Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 19 decembrie 2017 [voturi pentru = 80, contra = 0, abţineri = 0]. 52. La data de 21 decembrie 2017, respectiv 22 decembrie 2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018. 53. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată a fost Camera Deputaţilor, potrivit Constituţiei. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 20 martie 2018. La aceeaşi dată, Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea [voturi pentru = 190, contra = 98, abţineri = 2]. 54. Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 26 martie 2018. La aceeaşi dată, Plenul Senatului a adoptat legea [voturi pentru = 83, contra = 36, abţineri = 0]. 55. La data de 29 martie 2018, respectiv 30 martie 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018. 56. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată a fost Camera Deputaţilor, potrivit Constituţiei. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 15 mai 2018. La data de 16 mai 2018, Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea [voturi pentru = 181, contra = 74, abţineri = 5, nu au votat = 2]. 57. Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 22 mai 2018. La aceeaşi dată, Plenul Senatului a adoptat legea [voturi pentru = 79, contra = 26, abţineri = 0]. 58. La data de 24 mai 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate. (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 59. Cu privire la art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)] din lege, Curtea reţine că modificarea operată constă în faptul că legiuitorul a introdus principiul stabilităţii procurorilor în funcţie. Această modificare nu a fost rezultatul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, ci a faptului că, în procesul de legiferare a fost modificată forma în vigoare a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind reluat în cuprinsul acestuia art. 132 alin. (1) din Constituţie, fără a se mai prevedea, astfel cum stabileşte forma în vigoare, principiul stabilităţii în funcţie a procurorilor. 60. Astfel, Curtea constată că forma în vigoare a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, aduce în discuţie două teze importante, respectiv stabilitatea în funcţie şi independenţa, în condiţiile legii, a procurorilor. Legiuitorul, încă de la începutul procesului legislativ de modificare şi completare a legii antereferite, a regândit structura acestui articol, în sensul că la alin. (1) a redat textul constituţional expres referitor la statutul procurorilor, iar la alin. (1^1) a explicitat ideea de independenţă a procurorilor, în condiţiile legii, şi anume: „Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“ [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 87 şi 92]. Teza referitoare la stabilitatea în funcţie a procurorilor a fost omisă, fără să se justifice în mod obiectiv o atare operaţiune legislativă. Astfel, Curtea reţine că, spre deosebire de funcţiile de demnitate publică, unul dintre principiile care stau la baza funcţiei publice, în înţelesul art. 16 alin. (3) din Constituţie, este stabilitatea în exercitarea acestora [a se vedea, în acest sens, şi art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2018]. În aceste condiţii, principiul general antereferit vizează toate funcţiile publice, cu excepţia acelora în raport cu care legiuitorul constituant a dorit reglementarea unei garanţii mai puternice decât stabilitatea, caz în care a prevăzut în mod expres garanţia respectivă. În această excepţie se înscriu numai judecătorii de la instanţele judecătoreşti, faţă de care Constituţia a prevăzut expres că sunt inamovibili şi independenţi în exercitarea funcţiei lor [a se vedea art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie]. Obiter dictum, Curtea reţine că funcţia de judecător al Curţii Constituţionale sau de membru al Curţii de Conturi are natura juridică a unei funcţii de demnitate publică numite, care se bucură de independenţă şi inamovibilitate [art. 145 şi art. 140 alin. (4) din Constituţie)]. 61. Având în vedere că procurorul exercită o funcţie publică, faţă de care Constituţia nu prevede un regim de independenţă/inamovibilitate, rezultă că acesta se bucură de stabilitatea ataşată oricărei funcţii publice. Prin urmare, textul criticat reprezintă mai degrabă o operaţiune de corelare legislativă, care normativizează, în mod expres, în privinţa procurorilor, un principiu general aplicabil funcţiei publice. O asemenea intervenţie legislativă, care nu are o valoare novatoare propriu-zisă, ci de corelare şi de tehnică legislativă, denotă o adecvare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin urmare, art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)] din lege nu încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie. 62. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege, Curtea constată că modificarea operată a avut în vedere adecvarea textului analizat la Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018. Prin această decizie, Curtea a constatat că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege nu este clar, precis şi previzibil, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu se poate cunoaşte data de la care curge termenul de formulare a acţiunii împotriva actului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de verificare a veridicităţii datelor înscrise în declaraţia olografă dată pe propria răspundere, potrivit legii penale, de către judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, cu privire la calitatea acestora de lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. În urma reexaminării legii, legiuitorul a ales să modifice art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza întâi] din lege, text în care a prevăzut data de la care curge termenul de contestare, respectiv 3 luni de la data luării la cunoştinţă a actului de către orice persoană care justifică un interes legitim. Aceasta înseamnă că, faţă de cei cărora li se comunică din oficiu actul respectiv, termenul curge de la data comunicării, aceasta fiind data de la care iau cunoştinţă de actul în cauză. În cazul celorlalte persoane, revine instanţelor judecătoreşti să stabilească, prin administrarea probatoriului corespunzător, data la care au luat cunoştinţă de existenţa actului. Curtea reţine că, în privinţa acestor din urmă persoane, data comunicării actului nu coincide cu data luării la cunoştinţă, putându-se stabili, prin administrarea probatoriului corespunzător, că ele au cunoştinţă de actul în cauză anterior solicitării comunicării respective. Prin urmare, textul este clar, precis şi previzibil. 63. Cu privire la cele anterior expuse, Curtea reţine că ţine de opţiunea legiuitorului ca pentru remedierea neconstituţionalităţii constatate, prin decizia Curţii Constituţionale, să modifice/ completeze oricare dintre textele legale ce vizează respectiva situaţie de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea observă că, în cauza de faţă, legiuitorul a modificat art. 7 alin. (7) teza întâi, deşi teza a doua a fost constatată neconstituţională. Însă, prin modificarea operată, teza a doua capătă sens normativ şi nu mai este supusă aceloraşi critici de neconstituţionalitatea referitoare la calitatea legii. De aceea, modul tehnic de punere de acord a textului constatat neconstituţional cu decizia Curţii Constituţionale ţine, în mod exclusiv, de opţiunea legiuitorului. 64. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că legiuitorul a redus termenul de contestare a actului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de la 6 la 3 luni, Curtea constată că o asemenea operaţiune legislativă se află în legătură directă cu data de la care curge termenul de contestare. Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, că faţă de forma iniţială a legii nu putea fi aplicat nici măcar termenul de 6 luni de contestare prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, având în vedere faptul că nu se cunoştea data de la care se poate contesta actul. Legiuitorul a ales ca, în situaţia dată, să nu facă aplicabilă norma generală, ci a stabilit o normă specială, în care sunt cuprinse atât data de la care curge termenul, cât şi termenul în sine. 65. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că, în urma modificării termenului prevăzut de forma iniţială a textului criticat, nu rezultă cu claritate în ce măsură sar aplica, în ipoteza existenţei unor motive temeinice care să justifice întârzierea, dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz“, Curtea constată că această problemă este una de interpretare şi aplicare a legii, revenind instanţei judecătoreşti competente să stabilească, în condiţiile în care textul criticat nu cuprinde vreo dispoziţie derogatorie sau specială faţă de textul general în materie, relaţia dintre forma preconizată a art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 şi textul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 147 alin. (2) din Constituţie. 66. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 93 [cu referire la art. 56] din lege, Curtea constată că acest text prevede, în mod clar, faptul că procurorii prevăzuţi la art. 54 şi 55 din Legea nr. 303/2004, şi anume procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora, precum şi celelalte funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot ocupa o altă funcţie de conducere la acelaşi parchet, ceea ce înseamnă că aceştia pot exercita o funcţie de conducere, alta pentru care au fost iniţial numiţi dacă au gradul profesional corespunzător sau, după caz, îşi menţin raporturile de serviciu în cadrul unităţilor de parchet specializate, respectiv Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. De asemenea, procurorii pot reveni pe funcţiile de execuţie corespunzătoare la parchetele pe care le-au condus, această ipoteză aplicându-se numai în privinţa procurorilor a căror funcţie de conducere a încetat la unităţile de parchet specializate, respectiv Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. În fine, regula generală este aceea a revenirii pe funcţia de execuţie la parchetul de unde provine procurorul - prevăzut de art. 54 şi 55 din Legea nr. 303/2004 - a cărui mandat de conducere a încetat. Desigur, nimic nu împiedică procurorul respectiv să participe la concursurile pentru numirea în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi de adjuncţi ai acestora, în condiţiile art. 49 din Legea nr. 303/2004, sau, după caz, să fie numit în celelalte funcţii de conducere, conform art. 49 alin. (9) din aceeaşi lege. 67. Curtea subliniază că, în ipoteza în care procurorul care a exercitat funcţia de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi de adjuncţi ai acestora sau o altă funcţie de conducere, după caz, la momentul numirii în funcţiile prevăzute de art. 54 şi 55 din Legea nr. 303/2004, nu va reveni pe funcţia de conducere de pe care a fost numit în noua funcţie de conducere. Aceasta pentru că un procuror nu poate deţine, în acelaşi timp, două funcţii de conducere la două parchete diferite. Astfel, dacă s-ar accepta punctul de vedere al autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate s-ar ajunge în situaţia ca o persoană nu numai să deţină două funcţii de conducere în mod concomitent, dar la momentul încetării funcţiei de conducere prevăzute de art. 54 şi 55 din Legea nr. 303/2004 ar reveni tot pe o poziţie de conducere, poziţie care, între timp, nu putea fi scoasă la concurs, putând fi ocupată în mod temporar, prin intermediul sistemului de delegări/detaşări. Or blocarea sine die a accesului la funcţiile de conducere prin mecanismul antereferit, la care au aderat autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, nu poate fi ridicată la rang de lege. Prin urmare, art. I pct. 93 [cu referire la art. 56] din lege nu încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie. 68. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)] din lege, Curtea constată că acestea nu au format obiectul Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate pretind că, deşi art. 58 alin. (1) nu a făcut în mod direct obiectul Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, acesta ar trebui reconsiderat în lumina considerentelor reţinute de Curte care au dus la neconstituţionalitatea art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)] din forma analizată prin decizia antereferită. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate omit însă să observe că, prin paragraful 101 al deciziei, Curtea a reţinut că „modul de redactare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b)-d) este inexact, în sensul că lit. b) şi c) şi, implicit, d) [care prevedeau că funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia celor din structurile autorităţii judecătoreşti, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii, Şcolii Naţionale de Grefieri, Ministerului Justiţiei sau unităţilor subordonate acestuia, ocuparea acestora realizându-se prin detaşare - s.n.] nu trebuie să se regăsească în textul legal referitor la incompatibilitatea funcţiei de judecător/procuror, ci la textul art. 58 referitor la detaşare“. Or se constată că mecanismul detaşării în cadrul acestor autorităţi publice este şi era deja prevăzut chiar la art. 58, astfel încât legiuitorul trebuia doar să elimine soluţia legislativă neconstituţională cuprinsă în fostul art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)] din lege, fără să aducă modificări art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ceea ce s-a şi întâmplat. 69. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai consideră că legiuitorul s-a limitat la enumerarea autorităţilor şi instituţiilor la care poate fi dispusă detaşarea, deşi Curtea a reţinut, în Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, drept criteriu esenţial pentru admisibilitatea detaşării, felul muncii prestate, respectiv ca noua activitate să se afle în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei. O asemenea critică de neconstituţionalitate este neîntemeiată, din moment ce chiar Curtea, prin Decizia nr. 45 din 30 martie 2018, paragraful 175, a statuat că „detaşarea judecătorilor/procurorilor este permisă atât în cadrul Ministerului Justiţiei sau unităţilor subordonate acestuia, cât şi în cel al structurii autorităţii judecătoreşti [la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, precum şi în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti/parchetelor, după caz], din moment ce activitatea acestora se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei“, aspect care a fost expres normativizat în corpul legii suspuse controlului de constituţionalitate încă anterior pronunţării Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018. Se mai reţine că instanţa constituţională, prin această ultimă decizie, a sancţionat doar art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)] din lege pentru modul său defectuos de redactare, aspect ce nu se extindea asupra textului legal criticat în prezent. Prin urmare, art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) ] din lege nu încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie. 70. Cu privire la art. I pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] din lege, Curtea reţine că este firesc ca apărarea independenţei puterii judecătoreşti să fie realizată de secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru că numai judecătorii fac parte din puterea judecătorească, nu şi procurorii [a se vedea şi Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 88]. Prin urmare, nu există şi nu poate fi nicio confuzie între autoritatea judecătorească, noţiune ce cuprinde instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, şi puterea judecătorească, ce cuprinde numai instanţele judecătoreşti. De aceea, competenţa plenului Consiliul Superior al Magistraturii va viza apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblu, ea angajându-se atunci când sunt afectate atât instanţele judecătoreşti, cât şi Ministerul Public, pe de o parte, sau Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte. În schimb, atunci când sunt afectate instanţele judecătoreşti sau Ministerul Public, competenţa va aparţine, firesc, secţiilor corespunzătoare. 71. O asemenea soluţie legislativă constituie, de asemenea, o operaţiune de corelare de tehnică legislativă, întrucât pune în aplicare principiul consacrat la art. I pct. 1 [cu referire la art. 1 alin. (1) ] din lege, potrivit căruia „cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorului“. Mai mult, întreaga lege stabileşte şi menţine dihotomia secţie de judecători - secţie de procurori în privinţa carierei acestora. O asemenea intervenţie legislativă, de natură să corecteze o lipsă de corelare a legii, nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă [a se vedea mutatis mutantis Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 134]. Prin urmare, art. I pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 72. Cu privire la art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege Curtea constată că acesta normativizează răspunderea materială atât a judecătorilor, cât şi a procurorilor. Noua formulă redacţională preconizată a art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 aduce în prim-plan răspunderea procurorilor, dat fiind că, prin ipoteză, aceştia nu pronunţă hotărâri judecătoreşti, astfel încât printr-o interpretare per a contrario rezultă că acestora le este aplicabilă lit. a). Curtea, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 217, a statuat că eroarea judiciară este o noţiune autonomă, ce aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei. Prin urmare, legiuitorul trebuie să fie preocupat să aplice acest concept pe ambele paliere ale funcţionării justiţiei, respectiv activitatea judecătorilor, care se concretizează prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, şi cea a procurorilor, care se concretizează prin emiterea de ordonanţe [art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau rechizitorii. Maniera de redactare a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. a) este neechivocă, în sensul că priveşte atât activitatea judecătorului, prin prisma modului în care acesta a instrumentat cauza, cât şi a procurorului. În schimb, lit. b) vizează numai activitatea judecătorului, concretizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Este de observat că lit. b) nu exclude aplicarea lit. a) în privinţa activităţii judecătorului, întrucât, astfel cum a subliniat Curtea, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, defectuozitatea funcţionării justiţiei vizează şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, ceea ce înseamnă că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corecte nu duce automat şi la „acoperirea“ erorilor de procedură comise în desfăşurarea procesului, care au avut o anumită intensitate şi au produs o vătămare gravă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei. Este, aşadar, o măsură de responsabilizare, sub acest aspect, a judecătorilor. 73. Fiind lămurită sfera de cuprindere a celor două litere ale art. 96 alin. (3), Curtea constată că din conţinutul lit. a) rezultă anumite condiţii de admisibilitate a acţiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare, după cum urmează: existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unor acte procesuale efectuate de procuror/judecător; nerespectarea/încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procesual prin efectuarea acestor acte procesuale; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. 74. În ceea ce priveşte lit. b), Curtea reţine următoarele condiţii de admisibilitate: existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. 75. Prin urmare, se reţin, astfel, cel puţin 7 condiţii de admisibilitate a promovării acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existenţa unui filtru foarte strict, astfel încât ea nu vizează orice greşeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecăţii, ci numai cele strict individualizate în textul analizat. 76. Critica de neconstituţionalitate care vizează faptul că în ipoteza de la lit. a) condiţia de admisibilitate se referă la încălcarea în mod cumulativ a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual este inexactă; folosirea conjuncţiei „şi“ nu are semnificaţia unui raport cumulativ/concomitent, ci are în vedere stabilirea sferei de incidenţă a normei, în sensul că aceasta vizează încălcările aduse dispoziţiilor legale indiferent că acestea sunt de drept procesual sau substanţial. Astfel, condiţia de admisibilitate este îndeplinită dacă încălcarea imputată vizează fie numai o normă de drept procesual, fie numai o normă de drept material, fie ambele tipologii de norme. Aceeaşi este explicaţia şi pentru încălcarea gravă a „drepturilor libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei“ cuprinsă tot în art. 96 alin. (3) lit. a) şi b). Exempli gratia - art. 21 alin. (1) din Constituţie prevede că „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime“, ceea ce nu înseamnă că numai dacă sunt întrunite cumulativ cele trei categorii de valori ce trebuie apărate se va putea promova o acţiune în justiţie; din contră, formularea denotă sfera de cuprindere a dreptului. De aici rezultă şi faptul că sfera încălcărilor se pliază pe sfera drepturilor/libertăţilor/ intereselor legitime pentru care se poate formula o acţiune în justiţie, existând o echivalenţă între acestea. În consecinţă, Curtea nu poate reţine nici critica de neconstituţionalitate potrivit căreia eroarea judiciară ar fi trebuit să vizeze doar încălcările drepturilor/libertăţilor fundamentale, respectiv o sferă mai restrânsă de incidenţă a textului. Mai mult, Curtea constată că orice drept/libertate/interes legitim este, în realitate, o expresie a unui drept fundamental materializat la nivel subiectiv. 77. Prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 149 şi 150, Curtea a constatat că legiuitorului îi revine obligaţia de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare şi că trebuie să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare şi univoce, până la urmă, instanţelor judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze legea. Legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară şi de a stabili situaţiile pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare şi individualizare legală ar da coerenţă instituţiei răspunderii magistratului [paragraful 151]. 78. Cele de mai sus nu indică faptul că legiuitorul ar trebui să indice expres, exclusiv, limitativ şi exhaustiv cazurile în care există eroare judiciară pentru fiecare tipologie de acţiune, începând cu dreptul privat şi terminând cu cel public; o asemenea sarcină este nu numai excesivă, ci şi imposibilă. Este cu neputinţă ca, pentru fiecare tipologie de acţiuni formulate în toate ramurile de drept, legiuitorul să stabilească o listă exhaustivă referitoare la erorile judiciare ce pot apărea. De aceea, Curtea, prin cele două decizii, a insistat asupra definirii corespunzătoare şi a stabilirii elementelor structurale şi de conţinut ale noţiunii de eroare judiciară, pentru că, astfel cum se arată în paragraful 151 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, legiuitorul trebuie să stabilească criterii clare şi univoce pentru instanţele judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze lege. Or, în prezenta cauză, Curtea constată că legiuitorul a dat o expresie normativă coerentă instituţiei erorii judiciare; mai mult, Curtea reţine că stabilirea unor condiţii de admisibilitate foarte stricte ale acţiunii anulează riscul unei noi judecăţi de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, obiectul judecăţii va consta în evaluarea modului în care a funcţionat justiţia în soluţionarea unei situaţii litigioase, şi nu vizează soluţionarea situaţiei litigioase în sine. 79. Curtea mai reţine, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre [Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93]. Semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109]. 80. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia legiuitorul nu a definit noţiunile de „în mod evident“ sau „grav“, Curtea constată că ceea ce se încearcă a se susţine este o definire şi redefinire continuă a unor elemente de lexic care au o consacrare la nivelul Dicţionarului Explicativ al Limbii Române; or, numai în măsura în care legiuitorul optează pentru o particularizare a noţiunii sau pentru un înţeles cu o anumită nuanţă trebuie să procedeze la definirea acestora. În caz contrar, s-ar ajunge la definirea succesivă şi continuă atât a elementelor cuprinse în definiţia erorii judiciare, cât şi a definiţiilor acestor elemente, ceea ce reprezintă o eroare de logică. 81. O noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească [Decizie nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31]. Prin urmare, dacă noţiunea nu are înţeles autonom înseamnă că se aplică înţelesul/ semnificaţia sa din limbajul comun/curent/uzual, care trebuie aplicat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil cauzei. De aceea, nu se poate aduce în discuţie o obligaţie absurdă impusă legiuitorului să definească prin lege practic fiecare noţiune folosită în definirea altei noţiuni [eroarea judiciară]. Revine competenţei instanţelor judecătoreşti de a interpreta legea în mod corespunzător, prin apelarea la metodele de interpretare. 82. Faptul că legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor vătămări grave şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării drepturilor/ libertăţilor persoanei pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă [Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 153] înseamnă că, din ansamblul elementelor structurale ale definiţiei date erorii judiciare, destinatarul normei să poată înţelege ipotezele de aplicare a acesteia. Astfel, în cauza de faţă, Curtea constată că legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispoziţiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar şi univoc determinate situaţiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăţilor/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau hotărârile judecătoreşti pronunţate, în mod evident, în contra legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situaţiile ce pot determina constatarea existenţei unei erori judiciare; acestea ilustrează în sine un grad de abatere foarte mare de la exigenţele ce caracterizează instrumentarea/judecarea cauzei. Practic, standardul de nesocotire a acestor exigenţe se circumscrie constatării faptului că în situaţia dată niciun alt procuror/judecător cu o pregătire şi diligenţă medie nu ar fi procedat în modul respectiv. Prin urmare, din această perspectivă se cristalizează criteriile de apreciere a caracterului grav al încălcării drepturilor/libertăţilor/intereselor legitime ale persoanei şi revine judecătorului cauzei să aprecieze intensitatea încălcării rezultată din reţinerea celor două situaţii normative antereferite; astfel, calificarea intensităţii vătămării este dată de persistenţa în timp a efectelor vătămării, de modul de remediere a vătămării produse, de importanţa socială a valorii lezate raportate la persoana celui vătămat, de neajunsurile şi inconvenientele provocate celui vătămat etc. În aceste condiţii, Curtea constată că textele legale criticate respectă exigenţele impuse prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 153. 83. Totodată, faptul că legiuitorul a impus condiţia ca acţiunea în constatarea erorii judiciare să fie promovată după epuizarea căilor ordinare/extraordinare de atac este o chestiune care aduce în discuţie caracterul său excepţional [a se vedea şi Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 218, potrivit căruia „o abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară“]. De asemenea, revine instanţelor să stabilească, de la caz la caz, sfera de incidenţă a tezei referitoare la căile extraordinare de atac, reglementarea neimpunând o aplicare mecanică, ci judecătorul cauzei mutatis mutandis va trebui să analizeze, asemenea Curţii Europene a Drepturilor Omului, ideea de epuizare a căilor „interne“ de atac. Spre exemplu, în ipoteza în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate în acea cauză sau dacă există o încălcare constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în acea cauză, atunci trebuie epuizată calea extraordinară de atac a revizuirii, şi nu să se apeleze direct la constatarea erorii judiciare. Astfel, nu se poate ajunge la concluzia că justiţiabilul, pentru ca acţiunea sa în eroare judiciară să fie admisibilă, volens nolens trebuie să epuizeze toate căile extraordinare de atac, chiar dacă nu sunt motive pentru ca acestea/unele dintre acestea să fie promovate. De aceea, revine judecătorului cauzei competenţa de a interpreta de la caz la caz această teză cuprinsă în art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege. 84. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora din noua definiţie a erorii judiciare ar rezulta că nu poate exista eroare judiciară în afara unei culpe a magistratului, Curtea reiterează cele statuate prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 215: „în noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiţionată de săvârşirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincţie, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului şi cea a judecătorului/procurorului şi, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înţelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă şi obiectivă, nefiind condiţionată de poziţia subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului. În sine, acest mecanism nu este contrar art. 52 alin. (3) din Constituţie, fiind chiar o expresie largă a acestuia, aflat la îndemâna legiuitorului“. 85. Curtea constată, de asemenea, că din textul criticat nu rezultă că eroarea judiciară trebuie să fie o consecinţă sau să fie condiţionată de culpa magistratului, ci faptul că există o răspundere obiectivă a statului pentru disfuncţiile sistemului de justiţie. De abia în acţiunea în regres promovată de stat împotriva magistratului se va determina existenţa relei-credinţe sau gravei neglijenţe. 86. Cu privire la invocarea Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 152, prin care Curtea a reţinut că „legea este adoptată pentru a fi aplicată, şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii“, Curtea constată că aceasta nu exclude reglementarea în viitor a unor ipoteze specifice de eroare judiciară, nevoia de reglementare apărând din situaţii obiective a căror apreciere ţine de marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, faptul că art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege prevede posibilitatea ca prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale să poată fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară nu contravine considerentului antereferit. O asemenea concluzie se fundamentează mai ales pe faptul că art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege nu conţine principii generale de natură declarativă, ci chiar elementele structurale şi definitorii ale erorii judiciare, care pot fi aplicate de instanţele judecătoreşti independent de existenţa unei reglementări distincte referitoare la normativizarea unei ipoteze specifice în care există eroare judiciară. Numai dacă nu s-ar fi definit eroarea judiciară şi s-ar fi încercat o reglementare disparată pe situaţii specifice în diverse acte normative s-ar fi ajuns la o nesocotire a deciziei antereferite a Curţii Constituţionale, tocmai pentru că mai întâi trebuie determinate elementele structurale şi definitorii ale erorii judiciare şi ulterior să se stabilească ipoteze specifice/ particulare/exprese ale acesteia. De aceea, o asemenea soluţie legislativă, precum cea prevăzută la art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege este chiar în sensul Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 152. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie. 87. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)], pct. 93 [cu referire la art. 56], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că sesizările de neconstituţionalitate - formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite şi de un număr de 95 de deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, precum şi de doi deputaţi independenţi s-ar fi impus a fi admise, cu privire la criticile de neconstituţionalitate care au vizat dispoziţiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, dispoziţii care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, precum şi acţiunea în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă şi în care este definită eroarea judiciară, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: 1. Parcursul legislativ al legii analizate Legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, respectiv Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a fost adoptată, pentru prima dată, de către Senat, în calitate de Cameră decizională la data de 19.12.2017. La data de 21.12.2017, respectiv 22.12.2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 199 din 5 martie 2018. Ulterior reexaminării legii de către Parlament, Senatul în calitate de Cameră decizională a adoptat legea, pentru a doua oară, la data de 26.03.2018. La data de 29.03.2018, respectiv 30.03.2018, Curtea Constituţională a fost sesizată din nou, cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018. Ulterior reexaminării legii de către Parlament, Senatul în calitate de Cameră decizională a adoptat legea, pentru a treia oară, la data de 22.05.2018. La data de 24.05.2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate. 2. Prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, la art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (1)-(4) din Legea nr. 303/2004] dispoziţiile legale au fost modificate, după cum urmează: ART. I pct. 151. Articolul 96 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 96 (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 99^1. (3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. (4) Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară." 3. Examinând deciziile pronunţate anterior de Curtea Constituţională, în cadrul controlului de constituţionalitate ce a vizat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, respectiv deciziile nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi nr. 252 din 19 aprilie 2018, se poate constata că dispoziţiile art. 96 din această lege au făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi în cauzele în care s-au pronunţat deciziile mai sus menţionate, instanţa de contencios constituţional admiţând, în ambele decizii, criticile de neconstituţionalitate formulate sub acest aspect de autorii sesizărilor. 4. Astfel, referitor la dispoziţiile art. 96 din lege, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, în paragrafele 149-151, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele: "149. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi şi alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea observă că definiţia erorii judiciare prevăzute la art. 96 alin. (3) şi (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în paragrafele 216 şi 217 ale Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, însă, este de observat că, deşi preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligaţia de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabileşte criterii/exigenţe/ valenţe de natură constituţională în funcţie de care legiuitorul trebuie să edicteze legile însă nu are ea însăşi misiunea de a formula texte de lege, această competenţă revenind, în exclusivitate, legiuitorului.150. Curtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curţii Constituţionale (s.n. Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018), ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare şi univoce, până la urmă, instanţelor judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze legea. Mai mult, un text căruia îi lipseşte claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc va deveni lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice.151. Curtea a subliniat că eroarea judiciară „aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se ţină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale“ [paragraful 217 din Decizia nr. 45/30.01.2018]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală indică aceste situaţii în mod clar şi fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situaţii pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare şi individualizare legală ar da coerenţă instituţiei răspunderii magistratului." 5. Prin prisma efectului general obligatoriu al deciziilor Curţii, deci şi al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, instanţa de contencios constituţional trebuia să verifice dacă legiuitorul, în procedura reexaminării Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, s-a conformat celor constatate prin decizia mai sus menţionată. 6. Analizând dispoziţiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 149-151, constatăm că în conţinutul textului de lege nu sunt identificate, în mod clar, ipotezele în care există eroarea judiciară, ci sunt indicate, în mod general, „actele procesuale“ dispuse cu încălcarea „dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ [art. 96 alin. (3) lit. a)] şi „hotărârile judecătoreşti definitive contrare legii sau situaţiei de fapt“ [art. 96 alin. (3) lit. b)]. Practic, legiuitorul a inclus în sfera erorii judiciare toate „actele procesuale“ dispuse cu încălcarea „dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ [art. 96 alin. (3) lit. a)] şi toate „hotărârile judecătoreşti definitive contrare legii sau situaţiei de fapt“ [art. 96 alin. (3) lit. b)], fără nicio circumstanţiere de natură a permite identificarea clară a acestora. Totodată, legiuitorul nu a individualizat, nu a dat expresie normativă - aşa cum a solicitat Curtea prin considerentele de la paragraful 150 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018 - elementelor, împrejurărilor sau situaţiilor care pot fi circumscrise noţiunii de eroare judiciară, reglementarea păstrându-şi caracterul vădit abstract. Referirea cu caracter general la orice act procesual, la încălcarea oricărei dispoziţii legale de drept material şi procesual, la orice hotărâre judecătorească definitivă contrară oricărei dispoziţii legale nu poate echivala cu îndeplinirea obligaţiei de a stabili, în mod clar, ipotezele în care există eroarea judiciară - aşa cum s-a statuat de instanţa de contencios constituţional, prin considerentele de la paragrafele 149-151 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018. 7. Deşi prin considerentele din paragraful 154 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, Curtea Constituţională a stabilit obligaţia legiuitorului de a adopta, în materia erorii judiciare, o reglementare care „să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigenţele legii, însoţită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării legii“, această obligaţie nu a fost îndeplinită de legiuitor. Simpla utilizare a formulărilor „încălcarea evidentă“ (a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual) şi „încălcarea gravă“ (a drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei) în cuprinsul dispoziţiilor care definesc eroarea judiciară, nu reprezintă o punere în acord a acestor dispoziţii cu considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018. Folosirea sintagmei „încălcarea evidentă“ (a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual) este greşită, întrucât încălcarea unei dispoziţii legale nu este evidentă sau mai puţin evidentă, ci reprezintă doar o încălcare a legii. Utilizarea termenului „evident“, pentru care în Dicţionarul explicativ al limbii române regăsim un număr de 17 definiţii (de exemplu, care este uşor perceptibil, clar, lămurit, limpede, manifest, vizibil, neîndoielnic, care este atât de clar încât nu mai trebuie dovedit, care nu poate fi pus la îndoială ş.a.), ar putea determina în practica judiciară interpretări diferite în definirea erorii judiciare. Legiuitorul ar fi trebuit să prevadă, în mod concret, care sunt încălcările susceptibile de a atrage calificarea de „eroare judiciară“, exempli gratia, prin indicarea obiectului hotărârilor judecătoreşti definitive nelegale, a neregularităţilor procedurale si/sau a naturii vătămării cauzate, precum în ipotezele reglementate în art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală - aşa cum s-a statuat de instanţa de contencios constituţional în paragraful 151 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, respectiv: „Astfel, dacă art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală indică aceste situaţii în mod clar şi fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situaţii pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare.“ Prin urmare, soluţia legislativă preconizată nu constituie o veritabilă punere în acord cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională la paragraful 153 din Decizia nr. 252 din aprilie 2018, potrivit cărora „legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării“. De asemenea, din noua redactare a textului art. 96 alin. (3), în ipoteza reglementată la lit. a), rezultă că pentru a constitui eroare judiciară este necesară încălcarea cumulativă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, deşi: - în Decizia nr. 45 din 30.01.2018, la paragraful 216, Curtea Constituţională a statuat că: „...statul răspunde pentru erori judiciare, noţiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produc consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale; – în Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, la paragraful 154, Curtea Constituţională a statuat că: „... legiuitorul are competenţa constituţională de a identifica şi normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018“. Folosirea conjuncţiei copulative „şi“, şi nu a conjuncţiei disjunctive „sau“, atunci când legiuitorul, în textul art. 96 alin. (3) lit. a) din lege a definit eroarea judiciară ca fiind „încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ determină concluzia - contrară considerentelor Curţii din deciziile mai sus menţionate - că, pentru a fi în prezenţa unei erori judiciare, încălcarea imputată trebuie să vizeze, în mod cumulativ, atât dispoziţiile legale de drept material, cât şi de drept procesual. Or, o atare soluţie normativă este contrară nu numai considerentelor din deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 30.01.2018 şi nr. 252 din 19.04.2018, ci şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa privitoare la calitatea legii, fiind caracterizată de arbitrariu şi susceptibilă de a conduce la o aplicare greşită în practică a textului de lege, întrucât, în realitate, încălcarea imputată poate viza fie numai o normă de drept procesual, fie numai o normă de drept material, fie ambele tipologii de norme. Mai mult, definiţia erorii judiciare prevăzute la lit. b) a art. 96 alin. (3) oferă posibilitatea de a se redeschide orice proces, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive. Condiţia ca vătămarea să nu fi putut fi îndreptată prin căile de atac este mult prea restrictivă şi nu cuprinde situaţia în care vătămarea a putut fi contestată sau chiar a fost contestată în căile de atac, dar nu a fost înlăturată, şi nici ipoteza în care vătămarea s-a produs chiar în calea de atac. Pe de altă parte, în ambele ipoteze de la art. 96 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor se face referire la o „încălcare gravă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei“. Textul nu face referire la încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dintre cele prevăzute în capitolul II al titlului II din Constituţia României - aşa cum s-a statuat de instanţa de contencios constituţional, atât prin Decizia nr. 45 din 30.01.2018, cât şi prin Decizia nr. 252 din 19.04.2018 - lăsând să se înţeleagă că încălcarea oricărui drept, indiferent de importanţa acestuia, poate genera o eroare judiciară. De asemenea, prin includerea încălcării intereselor legitime ale persoanei printre vătămările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, definiţia erorii judiciare nu este proporţională, putând duce la angajarea răspunderii patrimoniale a magistraţilor inclusiv pentru unele încălcări de o importanţă redusă. Or, o asemenea soluţie normativă este contrară art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, precum şi considerentelor Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018. Astfel, în paragraful 216 al Deciziei nr. 45 din 30.01.2018, Curtea Constituţională a statuat că: „Totuşi, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă [cu privire la cerinţele de calitate a legii, a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014] şi să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară şi o greşeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care orice greşeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. ... Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiţie acestei noţiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobişnuită de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, raportându-se, astfel, la greşeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraţionale. Se evită, astfel, de exemplu, şi situaţia calificării jurisprudenţei neunitare sau a revirimentului jurisprudenţial drept eroare judiciară“. Din cele menţionate mai sus rezultă că modificările aduse alin. (3) al art. 96 din lege lipsesc de eficienţă juridică întreg textul normativ, neclaritatea acestuia fiind evidentă, textul de lege fiind, totodată, imprevizibil în viitoarea sa interpretare şi aplicare, neîndeplinind rigorile constituţionale. 8. Totodată, în Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, la paragraful 152, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: "152 .... legea este adoptată pentru a fi aplicată, şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară." Prin încălcarea considerentelor din paragraful 152 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, în cuprinsul dispoziţiilor art. 96 alin. (4), în forma modificată, se prevede că: "prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară" fără a se identifica şi normativiza încălcările normelor juridice care se înscriu în sfera noţiunii de eroare judiciară. Noua formulă redacţională a art. 96 alin. (4) nu întruneşte standardul de previzibilitate consacrat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, întrucât nu permite identificarea cadrului legal al erorii judiciare, referirea la „alte legi speciale“ neoferind un minim reper pentru identificarea acestuia. Prin urmare, obligaţia legiuitorului de punere în acord, a dispoziţiilor art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4) ] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018 nu a fost îndeplinită, contrar prevederilor art. 147 alin. (2) din Constituţie. 9. Din perspectiva cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, dispoziţiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4) ] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii, fiind totodată încălcate normele de tehnică legislativă sub aspectul rigorii textului normativ. Astfel, referirile legiuitorului la „încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual“ şi la „încălcarea gravă a drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei“ din conţinutul art. 96 alin. (3) lit. a) reprezintă formulări cu caracter general şi imprecis, care nu permit identificarea clară a ipotezelor în care există eroarea judiciară. Pe de altă parte, în cuprinsul art. 96 alin. (3) lit. b), se face referire la o „hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii“ şi la „afectarea gravă a drepturilor, a libertăţilor si a intereselor legitime ale persoanei“, formulări care prezintă, de asemenea, un caracter general si imprecis, ce nu permit identificarea exactă a sferei noţiunii de eroare judiciară. Efectul utilizării unor astfel de formulări în definiţia noţiunii de eroare judiciară este imposibilitatea delimitării sferei erorii judiciare şi, în consecinţă, imposibilitatea aplicării dispoziţiilor care o reglementează. Un text de lege căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc va deveni lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice [Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 150]. Mai mult, în aceeaşi Decizie nr. 252 din 19.04.2018, la paragraful 155, Curtea Constituţională a statuat că: „.... în lipsa elementelor de circumstanţiere, precizie şi detaliere menţionate la paragrafele precedente, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit“. Lipsa de claritate, rigoare şi predictibilitate normativă a dispoziţiilor art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, va determina instanţele de judecată, să se lovească de dificultăţi logico-juridice de interpretare şi de aplicare a acestor dispoziţii legale, dificultăţi foarte greu de surmontat. Nereglementarea situaţiilor ce pot reprezenta erori judiciare, va obliga practic instanţele de judecată să „creeze“ drept. Or, acest lucru vine în contradicţie cu principiul separaţiilor puterilor în stat şi cu prevederile art. 61 din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. 10. Efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii este statuat prin art. 147 alin. (4) din Constituţie. În considerarea acestei norme fundamentale, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale încalcă Legea fundamentală. Evident, cu prilejul reexaminării legii, trebuie să fie respectate indicaţiile cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale: dacă au fost constatate vicii de constituţionalitate intrinsecă, atunci propunerea legislativă trebuie să cuprinsă texte/soluţii juridice adaptate/modificate în considerarea deciziei Curţii. Reluarea aceloraşi soluţii legislative/texte constatate anterior ca neconstituţionale în cuprinsul propunerii legislative sau comiterea aceloraşi abateri procedurale, care au fost calificate ca vicii de constituţionalitate prin respectiva decizie de admitere, echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, referitoare la efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Această concluzie se impune prin prisma considerentelor de principiu reţinute constant în jurisprudenţa Curţii, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). Prin încălcarea efectelor erga omnes ale deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, legiuitorul a procedat într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia. Întrucât respectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, obligaţiile constituţionale care rezultă din jurisprudenţa instanţei constituţionale circumscriu cadrul activităţii legislative viitoare; or, prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, legiuitorul acţionează ultra vires, încălcându-şi obligaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4) (a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, paragraful 26, Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, paragrafele 49 şi 50). Dincolo de aceste observaţii, trebuie subliniat dezideratul legitim ca legiuitorul, în opera de legiferare, să respecte setul de reguli aplicabil în materia reglementării actelor normative, să evite a utiliza un limbaj nonjuridic, interpretabil, confuz, incoerent, să evite folosirea unor sintagme sau expresii cu potenţial semnificativ de ambiguitate şi să depună eforturi pentru crearea unui fond legislativ armonizat, coerent şi clar, care să prevină, pe cât posibil, generarea unor interpretări diferite cu prilejul aplicării normelor juridice. Amintim, în acest sens, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Convenţie, cât şi de Constituţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Pentru toate aceste considerente apreciem că sesizările de neconstituţionalitate - formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi de un număr de 95 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, precum şi de doi deputaţi independenţi şi care au vizat dispoziţiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, s-ar fi impus a fi admise. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 417 din 19 iunie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^2)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)], pct. 93 [cu referire la art. 56], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
