Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea sesizării referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 3 şi art. I pct. 16 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, formulată de un număr de 82 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România. 2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.447 din 2 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.176A/2019. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt prezentate, mai întâi, dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator constatate ca fiind neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014 şi nr. 560 din 18 septembrie 2018, precum şi considerentele care au fundamentat neconstituţionalitatea acestora. În continuare, autorii sesizării invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (6) şi (9), precum şi ale art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006 în redactarea dată prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se susţine că aceste prevederi contravin celor reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014. 4. Astfel, art. 2 alin. (6) din Legea nr. 192/2006 instituie o obligaţie a judecătorului, procurorului, notarului public, avocatului, executorului judecătoresc şi a consilierului juridic de a recomanda părţii pe care o reprezintă soluţionarea amiabilă a litigiului/conflictului prin procedura medierii, ceea ce contravine caracterului facultativ al acesteia, chiar dacă nu s-a prevăzut o sancţiune pentru neîndeplinirea acestei obligaţii. Art. 2 alin. (9) din Legea nr. 192/2006 face referire la proceduri obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege, ceea ce contravine caracterului facultativ al procedurii de mediere şi poate conduce la interpretări neunitare. Art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006 obligă atât reclamantul să depună, odată cu cererea de chemare în judecată, dovada că s-a încercat soluţionarea conflictului prin mediere, cât şi instanţa să solicite părţilor depunerea de probe în acest sens, cel târziu până la primul termen de judecată, ceea ce contravine caracterului facultativ al procedurii de mediere, chiar dacă nu s-a prevăzut o sancţiune pentru neîndeplinirea acestei obligaţii. 5. Se arată că, prin încălcarea efectelor erga omnes ale deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, legiuitorul procedează în mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia. Prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 21 din Constituţie, legiuitorul acţionează ultra vires, încălcând obligaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4) din Constituţie. 6. Pentru aceste motive, se solicită Curţii Constituţionale admiterea sesizării şi declararea art. I pct. 3 şi a art. I pct. 16 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator ca fiind neconstituţionale. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 8. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2/4.817 din 12 iunie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.843 din 12 iunie 2019, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate nu este întemeiată. 9. Astfel, în ceea ce priveşte obiecţia referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că principiul legalităţii impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel fiind, se apreciază că susţinerea autorului sesizării nu poate fi acceptată, întrucât limbajul juridic folosit de legiuitor este clar, predictibil şi neechivoc, din conţinutul acestuia lipsind pasajele obscure sau soluţiile normative contradictorii. 10. În ceea ce priveşte obiecţia referitoare la art. 21 din Constituţie, se precizează că articolul menţionat prevede lărgirea garanţiilor constituţionale şi instituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, obiectiv determinat de evoluţia democraţiei constituţionale, de necesitatea corelării dispoziţiilor Legii fundamentale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, mai ales, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie. Prin generalitatea formulării sale, art. 21 din Constituţie permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice (cetăţean, străin, apatrid) sau juridice, pentru apărarea oricărui drept, libertăţi şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu: Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985), că dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007. 11. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că „în sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.“ Ca urmare, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. Art. 21 din Constituţie a fost modificat, ca urmare a revizuirii Constituţiei, în sensul adăugării alin. (4), potrivit căruia „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite“. Cu privire la aplicarea acestui text constituţional, Curtea Constituţională a făcut distincţie între „jurisdicţii speciale administrative“ (sintagma consacrată de textul constituţional) şi procedura administrativă prealabilă, arătând că „dispoziţia constituţională a desfiinţat condiţia prealabilă numai pentru procedura administrativă jurisdicţională. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ graţios sau ierarhic.“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 16 iunie 2004, urmată de menţinerea liniei jurisprudenţiale). Accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale, pentru situaţii deosebite, cu condiţia asigurării posibilităţii neîngrădite a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, precum şi a asigurării caracterului efectiv al acestui drept. Prin urmare, se apreciază că modificarea textului, ca urmare a reexaminării legii, s-a făcut în sensul în care Curtea s-a pronunţat, şi anume medierea este o procedură facultativă, alternativă şi informală, norma instituită fiind una permisivă, şi nu este una imperativă. 12. În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 147 din Constituţie, iar, din cadrul acestui text constituţional, numai alineatul (4) are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta îşi găseşte aplicarea în raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Potrivit acestui alineat, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mai multe cazuri, că nu poate fi un legiuitor pozitiv, în speţă nefiind încălcate decizii ale Curţii şi, implicit, nici prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie cu referire la efectele general obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale. 13. Se conchide că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 21, precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată. 14. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 15. La dosar a fost ataşat „Memoriul cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate cu privire la Legea de modificare a legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator“, formulat de Uniunea Naţională a Barourilor din România şi înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 5.256 din 25 iunie 2019, prin care se solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. 17. Astfel, autorii sesizării sunt 82 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, titulari ai dreptului de sesizare a Curţii prevăzuţi expres de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992 fiind un număr de cel puţin 50 de deputaţi. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, ale cărei dispoziţii sunt criticate în cauză, este adoptată de Parlament, dar nepromulgată, încadrându-se deci în dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie. În calitate de Cameră decizională, Camera Deputaţilor a adoptat legea în data de 24 aprilie 2019, la aceeaşi dată a fost depusă la secretarul general al Camerei în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar, la data de 6 mai 2019, legea adoptată a fost înaintată, pentru promulgare, Preşedintelui României. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 2 mai 2019, cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut în art. 77 alin. (3) din Constituţie. Rezultă, aşadar, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării. 18. În ceea ce priveşte obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a fost sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 şi ale art. I pct. 16 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Din motivarea sesizării rezultă că sunt criticate, punctual, art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 192/2006] şi art. I pct. 16 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, astfel încât asupra acestora urmează a se pronunţa Curtea. 19. Dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 192/2006] şi art. I pct. 16 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator au următorul cuprins: "ART. I Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] 3. La articolul 2, după alineatul (5) se introduc şase noi alineate, alin. (6)-(11), cu următorul cuprins: "(6) Judecătorul, procurorul, notarul public, avocatul, executorul judecătoresc şi consilierul juridic recomandă părţilor, respectiv părţii pe care o reprezintă, soluţionarea amiabilă a litigiului, respectiv a conflictului, prin procedura medierii, potrivit legii speciale. (...) (9) Persoanele fizice sau juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.»(...)" 16. La articolul 61, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin. (3) şi (4), cu următorul cuprins: "(3) În cazurile prevăzute la art. 601, dacă odată cu primirea cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a depus dovada că s-a încercat soluţionarea conflictului prin mediere, instanţa, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului, să depună dovada că au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, dacă o astfel de încercare a avut loc.(4) În cazul în care până la data la care judecătorul fixează prin rezoluţie, potrivit art. 201 alin. (3) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, primul termen de judecată, niciuna dintre părţi nu comunică instanţei dovada prevăzută la alin. (2), instanţa va solicita părţilor depunerea acesteia până la primul termen de judecată"" 20. Dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi al supremaţiei Constituţiei, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 147 alin. (4) potrivit căruia „(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.“ 21. Examinând criticile autorilor sesizării, Curtea constată, mai întâi, că acestea au ca obiect dispoziţii cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, adoptată după reexaminarea de către Parlament pentru punerea în acord cu Decizia nr. 560 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 957 din 13 noiembrie 2018. Prin decizia menţionată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 96 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi şi de Preşedintele României şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 18 alin. (1^1) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 58 alin. (3) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. De asemenea, a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată de aceiaşi autori şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 10 [cu referire la art. 43 alin. (2^1) din Legea nr. 192/2006], ale art. I pct. 16 [cu referire la partea introductivă a alin. (1) al art. 60^1 din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 76 din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale. 22. Observând, în continuare, dispoziţiile legale criticate, Curtea constată că atât art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 192/2006], cât şi art. I pct. 16 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se regăsesc, într-o redactare identică sub aspectul soluţiilor legislative consacrate, în forma legii asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 560 din 18 septembrie 2018. Singurele diferenţe sunt de numerotare a textelor legii, art. I pct. 16 din legea adoptată după reexaminare fiind corespunzător art. I pct. 18 din legea iniţială, respectiv de tehnică legislativă, în sensul că sintagma „Codul de procedură civilă“, cuprinsă în art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (4) din Legea nr. 192/2006], a fost înlocuită cu sintagma „Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare“, cuprinsă în art. I pct. 16 [cu referire la art. 61 alin. (4) din Legea nr. 192/2006]. 23. Curtea mai observă că asupra dispoziţiilor art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din lege Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 560 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 957 din 13 noiembrie 2018, stabilind constituţionalitatea acestora. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că «58. Analizând critica privind art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din legea supusă controlului de constituţionalitate (...) 59. Curtea observă că cele două texte criticate se aplică numai în ipoteza în care încercarea de soluţionare a litigiului prin mediere a avut loc, textul art. 61 alin. (3) precizând expres că se aplică cu o condiţie, şi anume „dacă o astfel de încercare a avut loc“. În această ipoteză, instanţa, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului să depună dovada că au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului. Este evident că, numai în cazul în care vor opta pentru a încerca medierea, părţile vor trebui să aducă dovada că s-a încercat soluţionarea conflictului prin mediere. Prin urmare, prin cele două texte de lege criticate nu este contrazis caracterul facultativ al procedurii de mediere, consacrat prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, şi, în consecinţă, nu sunt încălcate dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. În concluzie, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator este neîntemeiată.». Textele de lege analizate de Curtea Constituţională şi constatate ca fiind constituţionale nu au suferit nicio modificare în procedura de reexaminare, fiind preluate identic (mai puţin sintagma referitoare la corecta identificare din punctul de vedere al tehnicii legislative a Codului de procedură civilă), însă la art. I pct. 16 al legii, criticat de autorii prezentei sesizări. Cât priveşte art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 192/2006], criticat, de asemenea, de autorii prezentei sesizări, acesta nu a făcut obiectul Deciziei nr. 560 din 18 septembrie 2018, şi nici nu a suferit modificări în procedura de reexaminare a legii. 24. În aceste condiţii, în cauza de faţă, devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, care privesc o condiţie de admisibilitate referitoare la sfera sa de competenţă, şi anume că, în ipoteza în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate „vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, […] obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. Întrucât obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor formulate pe fondul reglementării“ (a se vedea şi Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din data de 31 mai 2018). 25. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 16 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, formulată de un număr de 82 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui Românei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 iunie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 415 din 26 iunie 2019 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 192/2006] şi ale art. I pct. 16 [cu referire la art. 61 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 192/2006] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
