Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alina Hubert în Dosarul nr. 2.563/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.447D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 2 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.563/1/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Alina Hubert într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare exercitate împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia instanţei supreme a fost respinsă contestaţia formulată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate împotriva hotărârii plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă cererea de eliberare din funcţia de procuror şi numirea în funcţia de judecător. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că este neconstituţională interpretarea dispoziţiilor legale criticate potrivit căreia nu pot fi atacate cu contestaţie în anulare deciziile pronunţate în ultimă instanţă în soluţionarea căilor de atac sui generis precum contestaţia reglementată de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. 6. Aşadar, interpretarea că hotărârea pronunţată în calea de atac prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 nu ar putea fi atacată cu contestaţie în anulare, în cazul unei erori materiale, conduce la restrângerea nejustificată a dreptului de acces la instanţă, a dreptului de a exercita o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, încălcând principiul egalităţii în faţa legii. 7. Se mai arată că este încălcat dreptul la exercitarea măcar a unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti date în soluţionarea contestaţiei, contrar art. 129 din Constituţie. Deşi hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pronunţată în soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva deciziei Consiliului Superior al Magistraturii, această hotărâre este prima şi singura hotărâre judecătorească, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, nu este o instanţă judecătorească, ci o instanţă extrajudiciară, deci nu pronunţă hotărâri judecătoreşti. Fiind prima hotărâre judecătorească pronunţată în cauză, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să fie susceptibilă măcar de o cale de atac, potrivit art. 129 din Constituţie. În temeiul acestor dispoziţii constituţionale legiuitorul a fost împuternicit să stabilească numărul căilor de atac, termenele şi condiţiile de exercitare a acestora, instanţa competentă etc., dar nu să decidă dacă există sau nu o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă. Ar fi lipsit de orice conţinut dreptul constituţional la exercitarea căilor de atac, care ar fi total vidat de substanţa sa, dacă s-ar permite legiuitorului să decidă că o hotărâre judecătorească de primă instanţă nu poate fi atacată cu nicio cale de atac. Legiuitorul nu poate să suprime absolut orice cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă. În final, se arată că exact acesta a fost raţionamentul utilizat de Curtea Constituţională când a declarat neconstituţionale două dispoziţii din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prin care se suprimă orice cale de atac, şi anume în materie contravenţională (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012), respectiv în materie civilă, pentru procesele şi cererile de mică valoare (Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012). 8. Se mai susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă dreptul la egalitate şi nediscriminare, aşa cum este prevăzut de art. 16 şi 124 din Constituţie, interpretate potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceasta. Este adevărat că există anumite diferenţieri între contestaţia prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi procesele în materia contenciosului administrativ sau cele în materie disciplinară în dreptul muncii, însă este absolut necesar ca tratamentul juridic aplicabil tuturor justiţiabililor să fie egal în ceea ce priveşte apărarea dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea egalităţii în ceea ce priveşte căile de atac pe care legiuitorul le-a recunoscut, faţă de imperativul realizării unui act de justiţie temeinic şi legal. 9. Se arată că toate persoanele care desfăşoară o activitate de muncă au dreptul la o cale de atac împotriva primei hotărâri judecătoreşti în materia litigiilor privind activitatea profesională (fie apel, în litigiile de muncă privind salariaţii, fie recurs, în litigiile de contencios administrativ privind funcţionarii publici), în timp ce magistraţii, fără nicio justificare temeinică şi raţională, nu se bucură de acest drept de a exercita o cale de atac împotriva primei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, ceea ce este discriminatoriu, deci neconstituţional. 10. În concluzie, întrucât raţiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) din Codul de procedură civilă este tocmai anularea deciziilor pronunţate în ultimă instanţă, care sunt rezultatul unei erori materiale, acest lucru nu înseamnă că nu se aplică şi căilor de atac sui generis, precum contestaţia reglementată de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, în ipoteza în care exclud de la posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare speciale hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă şi care nu mai sunt supuse niciunei căi de atac. Aceasta constituie o restrângere nejustificată a dreptului de acces la justiţie, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.“ 16. În legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că anterior sesizării sale dispoziţiile legale criticate au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, în sensul că "Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.“ Însă, având în vedere că, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul“ şi că Decizia nr. 1.311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal - împotriva căreia autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat contestaţie în anulare - a fost pronunţată anterior modificării aduse legii procesual civile şi ţinând cont de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care s-a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul prevederilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea este competentă să analizeze prevederile criticate din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, întrucât acestea continuă să producă efecte juridice în cauza concretă dedusă judecăţii. 17. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) şi prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.“, precum şi ale art. 129 - Folosirea căilor de atac. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în temeiul art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor sunt definitive. 19. În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în această materie, în jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestaţiei -, fără posibilitatea ca hotărârea instanţei judecătoreşti privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 şi 24 din Constituţie, de vreme ce părţile beneficiază pe tot parcursul judecării contestaţiei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi dreptului la apărare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 15 octombrie 2018, paragraful 23). 20. În acest context, având în vedere caracterul definitiv al deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în materia contestaţiei formulate împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, Curtea reţine că acesteia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează contestaţia în anulare specială. 21. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege; potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. 22. În cazul contestaţiei în anulare speciale, condiţia de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs. Obiectul contestaţiei în anulare speciale este extins şi la hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, prin alin. (3) al art. 503, care prevede că dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 din acest articol se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel. 23. Aşadar, Curtea a observat în jurisprudenţa sa că, prin art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a reglementat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare speciale numai pentru hotărârile instanţei de recurs şi, în condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (3), şi pentru hotărârile instanţei de apel, spre deosebire de calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare obişnuite, de drept comun, care are ca obiect hotărârile definitive. Curtea a constatat că această reglementare nu poate contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, legiuitorul stabileşte condiţiile de exercitare a căilor de atac (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 673 din 31 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 31 ianuarie 2018). 24. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 din Constituţie, se observă că, referitor la posibilitatea exercitării unei căi de atac, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. 25. Totodată, invocarea prevederilor art. 21 din Constituţie este lipsită de fundament, de vreme ce contestatorul a beneficiat de posibilitatea, valorificată în mod concret, de a se adresa unei instanţe naţionale, în speţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 26. În acelaşi timp, Curtea constată că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, sau nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). 27. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în concordanţă cu cea a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) şi că el poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93). 28. Referitor la aplicarea considerentelor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, invocată de autoarea excepţiei, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Soluţia pronunţată prin decizia amintită a fost justificată de o serie de elemente specifice, care nu se regăsesc în situaţia textului de lege care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Dintre acestea, determinante au fost faptul că dispoziţiile de lege analizate prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 eliminau o cale de atac care existase în reglementarea anterioară, precum şi împrejurarea că sancţiunea contravenţională a fost considerată „o acuzaţie în materie penală“, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că se impunea existenţa unui dublu grad de jurisdicţie, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 538 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 30 septembrie 2020, paragraful 19). 29. Referitor la critica privind încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea observă că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu instituie nicio discriminare între destinatarii normei juridice, aplicându-se în mod egal tuturor celor aflaţi în ipoteza acesteia. Existenţa unor reglementări diferenţiate sub aspectul normelor de procedură în funcţie de categoriile profesionale cărora le sunt adresate nu reprezintă o nesocotire a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ci o particularizare la specificităţile şi necesităţile fiecăreia dintre acestea. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, situaţiilor diferite fiind firesc să le corespundă tratamente juridice diferite (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, sau Decizia nr. 1.054 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009). 30. Pentru aceleaşi considerente, Curtea constată că nici critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, şi a principiului egalităţii în faţa justiţiei, prevăzut de art. 124 alin. (2) din Constituţie nu poate fi reţinută. Astfel, posibilitatea contestării, pentru orice motiv, a hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal asigură toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, iar lipsa unei căi de atac împotriva acestor hotărâri nu afectează egalitatea în faţa justiţiei, deoarece părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări. 31. Totodată, reglementarea aplicabilă în materia contestării hotărârilor judecătoreşti privind cariera judecătorilor şi procurorilor este una specială faţă de dreptul comun, fiind instituită în considerarea specificului statutului judecătorilor şi procurorilor, precum şi a rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenţei justiţiei, şi a principalelor atribuţii ale acestuia în domeniul carierei magistraţilor. 32. În final, referitor la invocarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă, deoarece se referă la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părţile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecăţii. 33. Astfel, problema de drept constituţional soluţionată de Curte prin acea decizie vizează încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor prin impunerea unui prag valoric al obiectului litigiului. Or, Curtea a constatat că această reglementare nu poate constitui un criteriu de natură să justifice instituirea unui tratament juridic diferit în privinţa exercitării căilor de atac. 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alina Hubert în Dosarul nr. 2.563/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 septembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
