Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────────────┬─────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │ - preşedinte │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Enache │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Varga Attila │ - judecător │
├────────────────────────────┼─────────────────────────┤
│Claudia-Margareta Krupenschi│ - magistrat-asistent-şef│
└────────────────────────────┴─────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, obiecţie formulată de un număr de 81 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România. 2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.065/15 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.717A/2017. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează atât motive de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi intrinsecă. Din perspectiva pretinsei neconstituţionalităţi extrinseci sunt invocate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la cele ale art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care, la alin. (1) şi (2), definesc condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative. Esenţiale, sub aspectul criticii de neconstituţionalitate formulate, sunt condiţiile legale potrivit cărora modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act [alin. (1)], respectiv cea a integrării în mod armonios a prevederilor modificatoare sau de completare în actul supus modificării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie [alin. (2)]. În opinia autorilor sesizării, dispoziţiile Legii contestate, care completează art. 9 din Legea nr. 96/2006, afectează caracterul unitar al actului normativ modificat, acest fapt fiind evidenţiat şi în avizul Consiliului Legislativ. Totodată, se susţine că prevederile legii examinate se îndepărtează de intenţia iniţiatorilor şi de obiectul de reglementare detaliat în expunerea de motive a Legii nr. 96/2006, care vizau numai instituirea unor reguli referitoare la validarea mandatului parlamentar, imunitatea parlamentară, drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor, exercitarea mandatului în circumscripţia parlamentară, alte drepturi patrimoniale şi regimul disciplinar aplicabil deputaţilor şi senatorilor. 4. Se mai arată, de asemenea, că activitatea comisiilor de anchetă formează, în mod evident, obiectul de reglementare al regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, ca parte a activităţii acestora. Se face trimitere, în acest context, la menţiunile din avizul Consiliului Legislativ asupra eventualei incidenţe a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) teza finală din Legea nr. 96/2006, cu precizarea că, în actuala sa formă, acest din urmă text legal îndeplineşte toate cerinţele de constituţionalitate, nefiind necesară modificarea sau completarea sa. 5. În consecinţă, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că este nelegală reglementarea unor proceduri de citare sau invitare în cadrul comisiei parlamentare de anchetă a unor terţe persoane care nu au legătură cu punerea în aplicare a drepturilor şi obligaţiilor derivate din statutul deputaţilor sau senatorilor. Având în vedere că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, mai ales în procesul de elaborare a actelor normative, respectarea dispoziţiilor legale privind tehnica normativă este esenţială pentru asigurarea predictibilităţii şi clarităţii legilor, astfel că, în opinia autorilor, actul normativ supus controlului de constituţionalitate este contrar art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. 6. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate în motivarea sesizării vizează încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. În considerarea acestui principiu, autoritatea judecătorească este formată din totalitatea persoanelor şi instituţiilor publice care contribuie la înfăptuirea justiţiei în România, iar normele legale instituite pentru înfăptuirea justiţiei sunt norme imperative, care asigură autorităţii judecătoreşti mecanismele statale necesare realizării actului de justiţie. Aceste norme sunt de strictă interpretare şi nu pot fi translatate, spre aplicare, altei puteri a statului, fără a fi încălcat principiul fundamental al separării puterilor. 7. Or, dispoziţiile de completare de la alin. (4) şi alin. (6) ale art. 9 din Legea nr. 96/2006 reglementează instrumente cu caracter jurisdicţional la îndemâna unei comisii parlamentare de anchetă, cum ar fi posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută la art. 267 din Codul penal, precum şi pentru obstrucţionarea sau împiedicarea aflării adevărului, posibil aspect neconstituţional sesizat şi prin avizul Consiliului Legislativ, care face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.231/2009, potrivit căreia respectivele infracţiuni fac parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, în condiţiile în care „comisiile de anchetă nu au caracter jurisdicţional, neîncadrându-se în categoria organelor judiciare.“ 8. Totodată, apreciază autorii sesizării că Parlamentul României, instituind normele criticate, are un comportament neloial în raport cu alte autorităţi de rang constituţional, comportament sancţionat prin nenumărate decizii ale Curţii Constituţionale (deciziile nr. 209/2012, nr. 261/2015 şi nr. 293/2016) ca fiind contrar atât principiului separaţiei puterilor în stat, cât şi principiului colaborării loiale între autorităţile statului. 9. Faţă de cele arătate, autorii solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea Legii privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 11. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 2/5.451 din 31 mai 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.742/31 mai 2017, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 12. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie se arată că acestea nu sunt incidente în cauză. Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 completează, respectiv instituie dispoziţii normative sistematizate în cuprinsul a patru alienate, alin. (3)-(6), în cadrul art. 9 din lege, având denumirea marginală „Organizarea activităţii parlamentare“. Textele nou introduse circumstanţiază o parte a prevederilor cuprinse la alin. (2) al art. 9, referitoare la comisiile de anchetă, astfel că nu privesc în întregime Legea nr. 96/2006, nu afectează caracterul său unitar sau concepţia generală asupra acesteia. În plus, se precizează faptul că expunerea de motive din anul 2005 a Legii nr. 96/2006, la care fac referire autorii obiecţiei, nu poate fi luată în considerare, deoarece actualul art. 9 a fost incorporat în Legea nr. 96/2006 câţiva ani mai târziu, prin Legea nr. 219/2013 (introdus ca art. 8^1, devenit art. 9 cu prilejul republicării). 13. Referitor la invocarea art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală se susţine că reglementarea unor dispoziţii legale cu caracter general referitoare la activitatea comisiilor de anchetă nu transformă automat activitatea comisiei de anchetă, care are caracter exclusiv politic, într-o activitate jurisdicţională, prin care să judece şi să se pronunţe asupra eventualelor litigii. Art. 64 alin. (4) din Constituţie prevede competenţa Camerelor Parlamentului de a organiza comisii de anchetă, iar Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.231/2009, a statuat că reglementarea comisiilor de anchetă poate fi dezvoltată prin legi, „în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului“ şi că pot fi stabilite drepturi şi obligaţii şi în sarcina altor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, nu numai în sarcina Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice. Or, normele juridice ale legii examinate au caracter general, fiind aplicabile oricărei comisii de anchetă, fără a fi exclusă posibilitatea stipulării unor norme particulare, în funcţie de obiectul de analiză al comisiei de anchetă. 14. Controlul exercitat în temeiul art. 9 alin. (3) din legea criticată de către comisia de anchetă reprezintă expresia dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza întâi din Constituţie, înscrise în titlul III cap. IV „Raporturile Parlamentului cu Guvernul“ din aceasta: „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.“ În consecinţă, corelativ acestei obligaţii de rang constituţional, comisia de anchetă potrivit articolului unic alin. (3) din lege, poate sesiza conducătorul instituţiei sau al autorităţii administraţiei publice centrale în care îşi desfăşoară activitatea persoana citată care refuză, nemotivat, să dea curs solicitărilor comisiei de anchetă sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Codul penal (omisiunea sesizării), fără ca prin acţiunea sa de sesizare comisia de anchetă să se subroge organelor de jurisdicţie ori conducătorului respectivei autorităţi ale administraţiei publice centrale, doar acestea din urmă având competenţa de a stabili, după caz, răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a persoanei citate. 15. Cât priveşte competenţa comisiei de anchetă de a invita alte persoane decât cele care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că, potrivit alin. (5) al articolului unic şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acestea pot fi audiate doar dacă acceptă invitaţia. În mod similar, chiar dacă şi în privinţa acestora comisia de anchetă poate sesiza organele de urmărire penală, doar acestea din urmă pot stabili răspunderea lor juridică. 16. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, în integralitatea sa. 19. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) - care consacră principiul separării şi echilibrului puterilor şi ale art. 1 alin. (5) - referitoare la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prin raportare la prevederile art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 20. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de un număr de 81 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România. Totodată, Curtea constată că sesizarea de neconstituţionalitate a fost introdusă înlăuntrul termenului legal de sesizare a Curţii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. În acest sens, Curtea reţine că legea examinată a fost adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 11 mai 2017, dată la care a fost depusă la secretarii generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. La data de 15 mai 2017, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea prezentei obiecţii de neconstituţionalitate a fost înregistrată la secretarul general al Camerei Deputaţilor, iar la data de 17 mai 2017, legea adoptată a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. (2) Analiza pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1.) Parcursul legislativ al legii examinate 21. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 2 deputaţi şi a fost prezentată, la 2 mai 2017, Birourilor Permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, când a fost solicitat avizul Consiliului Legislativ şi a fost trimisă pentru raport la Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 22. La data de 5 mai 2017 a fost primit avizul favorabil, cu unele observaţii şi propuneri, a Consiliului Legislativ, iar Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a adoptat raportul de admitere, fără modificări, al propunerii legislative. 23. La 9 mai 2017, propunerea legislativă a fost supusă dezbaterii în plenul reunit al Camerelor, fiind adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 11 mai 2017, ca lege organică, cu respectarea art. 65 alin. (2) şi a art. 76 alin. (1) din Constituţie. Totodată, legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. 24. La data de 15 mai 2017, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea prezentei obiecţii de neconstituţionalitate a fost înregistrată la secretarul general al Camerei Deputaţilor, iar la data de 17 mai 2017, legea a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. (2.2.) Modificări legislative preconizate 25. Propunerea legislativă are ca obiect completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în sensul introducerii, după alin. (2), a patru noi alineate, alin. (3)-(6), prin care sunt stabilite unele reguli privind desfăşurarea activităţii comisiilor de anchetă parlamentară. Legea supusă controlului de constituţionalitate are următorul cuprins: "ARTICOL UNIC La articolul 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, cu completările ulterioare, după alineatul (2) se introduc patru noi alineate, alineatele (3)-(6), cu următorul cuprins: (3) Comisiile de anchetă parlamentară pot cita orice persoană care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei. Persoanele citate sunt obligate să se prezinte în faţa comisiei de anchetă parlamentară. (4) În cazul refuzului nemotivat de a răspunde solicitărilor comisiei de anchetă, aceasta poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. (5) Comisiile de anchetă parlamentară pot invita orice altă persoană care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată. Persoana invitată poate răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă. (6) Refuzul persoanelor invitate la comisia de anchetă de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute, utile activităţii comisiei, poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală.“" (2.3.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate 26. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul legalităţii, cât şi critici de natură intrinsecă, ce vizează pretinsa încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. În acest sens, autorii sesizării consideră că dispoziţiile legii contestate, prin completările aduse art. 9 din Legea nr. 96/2006, afectează caracterul unitar al actului normativ de bază şi se îndepărtează, astfel, de intenţia iniţiatorilor legii şi de obiectul de reglementare detaliat în expunerea de motive a Legii nr. 96/2006, ceea ce contravine prevederilor art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi, implicit, principiului fundamental al legalităţii. De asemenea, se arată că activitatea unei comisii de anchetă parlamentară poate face obiectul de reglementare al regulamentului parlamentar, şi nu al unei legi. Faţă de soluţiile legislative preconizate de dispoziţiile legii examinate, autorii apreciază că, prin instituirea unor modalităţi, mijloace şi instrumente de lucru ale comisiei de anchetă, cum ar fi citarea sau invitarea unor persoane pentru a furniza informaţiile solicitate de această comisie, se imprimă acestei entităţi caracter jurisdicţional, ceea ce interferează cu atribuţiile specifice autorităţii judecătoreşti şi contravine, în consecinţă, principiului separaţiei şi echilibrului puterilor. 27. Analizând prevederile legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate a priori, motivele de neconstituţionalitate formulate, precum şi dispoziţiile din Constituţie invocate de către autorii sesizării, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a mai analizat problematica reglementării şi a naturii activităţii comisiei de anchetă parlamentară (Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994). 28. În acord cu cele statuate în jurisprudenţa sa în materie, Curtea constată că izvorul de drept al reglementării unei comisii de anchetă parlamentară constă în însăşi Legea fundamentală care, la titlul III - Autorităţi publice, cap. I - Parlamentul, secţiunea 1 - Organizare şi funcţionare, la art. 64 alin. (4), cu denumirea marginală „Organizarea internă“, prevede: „(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.“ Aşa cum Curtea Constituţională a arătat în Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, ancheta parlamentară este o expresie a funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale. Funcţia de control a Parlamentului derivă în mod direct din calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, atribute conferite de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Astfel, potrivit art. 2 - Suveranitatea, din Legea fundamentală, organele reprezentative ale poporului român sunt purtătoare ale suveranităţii naţionale ce aparţine poporului şi sunt constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa în materie, că art. 2 din Constituţie exprimă voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentative, suveranitatea naţională aparţine poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, ci numai indirect, mijlocit, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. Modalitatea de constituire a acestora din urmă reprezintă expresia suveranităţii naţionale, manifestată prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009 sau Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 3 februarie 2010). 29. Manifestarea suveranităţii cu care este învestit Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului român constă, în esenţă, în exercitarea puterii legislative - ca unică autoritate legiuitoare a ţării, însă, în virtutea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie - Parlamentul are şi alte funcţii, aflate, desigur, în strânsă şi directă legătură cu rolul său de unic legiuitor. În realizarea funcţiilor sale constituţionale, Constituţia conferă mandatului parlamentar caracter reprezentativ, art. 69 dispunând că „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.“ Garanţia supremă a independenţei de care se bucură, în exercitarea mandatului, orice parlamentar, este înscrisă în alin. (2) al art. 69 din Legea fundamentală, în sensul că „Orice mandat imperativ este nul.“ 30. Una dintre modalităţile de concretizare a principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor - care guvernează, de altfel, alături de principiul cooperării loiale interinstituţionale, întreaga structură constituţională a autorităţilor publice centrale - o reprezintă şi faptul că, potrivit dispoziţiilor din cap. IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul, autoritatea legiuitoare exercită o funcţie de control asupra administraţiei publice centrale, reprezentate de Guvern, ca exponent al puterii executive. Potrivit art. 111 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.“ 31. Constituţia reprezintă expresia concentrată, exprimată prin principii şi concepte fundamentale, a voinţei constituantului român, iar toate prevederile înscrise în Constituţie trebuie privite într-o legătură armonioasă şi indisolubilă, care susţin, împreună, aceleaşi concepte fundamentale ale funcţionării statului român ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil - art. 1 alin. (1), dar şi ca stat de drept, democratic şi social - art. 1 alin. (3) teza întâi. Rolul fundamental al Curţii Constituţionale are în vedere competenţa sa unică de a realiza interpretarea acestor norme fundamentale în spiritul şi litera Constituţiei, deci în acord cu voinţa constituantului şi prin respectarea strictă a normelor fundamentale. 32. Prin raportare la cele arătate mai sus, Curtea constată, în acord, de asemenea, cu jurisprudenţa sa, că instituirea unei comisii de anchetă parlamentară reprezintă o aplicare a dispoziţiilor constituţionale la care s-a făcut anterior referire, având, aşadar, deplină legitimitate constituţională. Parlamentarii, exercitându-şi mandatul în serviciul poporului, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le ignore. Una dintre modalităţile prevăzute de Constituţie pentru realizarea acestui obiectiv îl constituie comisia de anchetă parlamentară, al cărei obiect de activitate constă în analiza sau clarificarea unor situaţii de fapt, a unor aspecte sau fenomene sociale relevante, justificat de interesul public de a cunoaşte anumite realităţi cu reverberaţii în plan social, juridic sau politic. O astfel de activitate de cercetare a unor aspecte din viaţa publică a comunităţii este absolut indispensabilă realizării rolului constituţional al unui parlamentar, acela de reprezentant al electoratului şi al intereselor cetăţenilor, având în vedere că legea, ca act normativ al Parlamentului, reprezintă modalitatea prin care sunt reglementate, în cadrul anumitor raporturi sociale, regulile de conduită, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, iar aceste reglementări trebuie să fie cât mai bine adaptate realităţilor juridice, sociale şi politice ale comunităţii şi să reflecte cât mai fidel interesele acelei comunităţi în planul politicii legislative. Prin urmare, nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, deputaţii şi senatorii exercitându-şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie [în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012]. 33. Autoritatea specifică activităţii Parlamentului se ataşează, prin urmare, şi activităţii comisiei de anchetă parlamentară pentru ca obiectivele în vederea cărora a fost instituită să fie atinse. Curtea observă, în acest sens, prevederile din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cap. I „Organizarea Camerei Deputaţilor“, secţiunea a 5-a - Comisiile Camerei Deputaţilor, care, la art. 39, dispun următoarele: „Comisiile Camerei Deputaţilor sunt organisme de lucru ale acesteia, înfiinţate cu scopul de a îndeplini atribuţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament. Comisiile Camerei Deputaţilor pregătesc documentele de lucru pentru lucrările în plen ale acesteia şi exercită controlul parlamentar.“ Potrivit art. 40, comisiile Camerei Deputaţilor sunt comisiile permanente, comisii de mediere sau alte comisii comune cu Senatul, putând fi instituite comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Punctul 4 din secţiunea a 5-a a cap. I din Regulamentul Camerei Deputaţilor, intitulată „Comisii de anchetă ale Camerei Deputaţilor“, conţine reglementări (art. 73-79) în privinţa instituirii şi modalităţii de desfăşurare a activităţii unei comisii de anchetă parlamentară, în condiţiile în care Camera Deputaţilor consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun. Norme cu un conţinut juridic relativ similar se regăsesc în Regulamentul Senatului (cap. I secţiunea a 4-a, art. 79 şi 80) şi în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului (art. 4, 9, 13, 75-77 şi 81). 34. În privinţa unora dintre aceste texte regulamentare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, relevante în cauza de faţă fiind acele critici referitoare la pretinsul caracter jurisdicţional al comisiei de anchetă sau natura sa de instanţă extraordinară. Având de examinat constituţionalitatea prevederilor art. 40 alin. (3) teza finală coroborate cu art. 46 lit. b), art. 73, art. 75, art. 76 şi art. 78 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea, prin Decizia nr. 1.231 din 29 septembrie 2009, a constatat că prevederile regulamentare nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera, fără ca aceste norme să vizeze şi alte subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor sau care nu se încadrează în categoriile de mai sus. Asemenea prevederi, care să vizeze şi alte subiecte de drept, nu pot fi cuprinse în regulamentele parlamentare, ci sunt numai de nivelul legii, în accepţiunea de act juridic al Parlamentului. Curtea a arătat expressis verbis că „în faţa comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs invitaţiei“. 35. Aşadar, regulamentul este actul juridic opozabil Parlamentului şi celorlalte subiecte de drept ce se află sub control parlamentar, în temeiul raporturilor lor constituţionale, aceste subiecte de drept având obligaţia, conform art. 111 alin. (1) din Constituţie, de a răspunde solicitărilor comisiei de anchetă, motiv pentru care ele pot fi citate, iar în caz de refuz nemotivat, poate fi sesizat conducătorul autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare ale instituţiei respective, sau pot fi sesizate organele de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. 36. Curtea constată că legea ce formează obiectul controlului de constituţionalitate a fost elaborată cu luarea în considerare a celor precizate de Curtea Constituţională în deciziile mai sus indicate. Astfel, a fost elaborată o propunere legislativă, şi nu o propunere de modificare a regulamentului parlamentar, întrucât legiuitorul a vizat inclusiv reglementarea posibilităţii invitării, de către comisia de anchetă, a unor terţe persoane, străine raportului constituţional dintre Parlament şi Guvern. Intenţia sa este, aşa cum s-a arătat în precedent, legitimă din punct de vedere constituţional, deoarece, astfel cum rezultă din expunerea de motive, urmăreşte să asigure Parlamentului posibilitatea reală de exercitare concretă a funcţiei de control parlamentar, în sensul de a putea avea acces la orice informaţie necesară elucidării unor aspecte de interes public. Or, dacă o astfel de activitate nu ar dispune de mijloace adecvate şi nu ar fi înzestrată cu o anumită autoritate, obiectivul propus nu ar putea fi atins, iar comisia de anchetă parlamentară şi-ar reduce rolul la unul teoretic sau chiar decorativ, lipsit de orice eficienţă. Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze desfăşurarea activităţii comisiei de anchetă doar la citarea subiectelor de drept ce se circumscriu raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern, stabilite de art. 111 din Constituţie, atunci ar fi adoptat o hotărâre de modificare, în acest sens, a regulamentului fiecărei Camere sau al celui referitor la activităţile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Intenţia a fost, însă, de a asigura comisiei de anchetă o arie mai cuprinzătoare de acţiune, în sensul de a putea obţine informaţii şi de la alte persoane. Întrucât un regulament parlamentar este opozabil doar destinatarilor săi, respectiv celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar unui terţ nu îi poate fi opozabil decât un act normativ de nivelul legii, modalitatea de reglementare nu putea fi, în situaţia examinată, decât pe calea unei legi organice. 37. Având în vedere cele constatate, Curtea nu poate reţine criticile de neconstituţionalitate formulate de autorii sesizării referitoare la încălcarea principiului legalităţii cuprins la art. 1 alin. (5) din Constituţie, motivat de faptul că măsurile legislative preconizate de legea examinată ar fi trebuit să facă obiectul de reglementare al unui regulament parlamentar şi nu al unei legi. 38. De asemenea, Curtea reţine că autorii sesizării de neconstituţionalitate reclamă încălcarea principiului constituţional al legalităţii şi din perspectiva nerespectării prevederilor art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care reglementează condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative, potrivit cărora modificările legislative nu trebuie să afecteze concepţia generală ori caracterul unitar al actului normativ de bază, fiind, totodată, necesar, „ca prevederile modificate sau care completează actul normativ să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie, precum şi succesiunea normală a articolelor.“ Potrivit criticilor de neconstituţionalitate formulate, modificările aduse prin legea examinată afectează caracterul unitar al Legii nr. 96/2006 prin aceea că se îndepărtează de intenţia iniţiatorilor şi de obiectul de reglementare detaliat în expunerea de motive a Legii nr. 96/2006, motive ce indicau numai necesitatea instituirii unor reguli referitoare la validarea mandatului parlamentar, imunitatea parlamentară, drepturile şi obligaţiile senatorilor şi deputaţilor, exercitarea mandatului în circumscripţia parlamentară, alte drepturi patrimoniale şi regimul disciplinar aplicabil senatorilor şi deputaţilor. 39. Curtea reţine că, aşa cum arată şi titlul legii examinate în cauza de faţă, prevederile acesteia completează art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în sensul introducerii, după alin. (2) al acestui articol, a unui număr de patru alineate. Art. 9 din Legea nr. 96/2006, cu denumirea marginală „Organizarea activităţii parlamentare“, are, în prezent, următorul cuprins normativ: „(1) Activitatea deputaţilor şi senatorilor, precum şi organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. În vederea asigurării exercitării mandatului deputaţilor şi senatorilor, resursele financiare aferente desfăşurării activităţii fiecărei Camere sunt prevăzute în bugetul propriu, pe care îl adoptă fiecare Cameră. (2) Deputaţii şi senatorii constituie comisii permanente şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale, în condiţiile prevăzute de regulamente. Camerele îşi pot constitui comisii comune, grupuri de prietenie cu alte parlamente şi delegaţii ale Parlamentului României la adunările parlamentare cu caracter european sau internaţional. Condiţiile de constituire, obiectivele activităţii şi procedurile de lucru ale comisiilor se stabilesc în regulamentul fiecărei Camere şi în Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sau ad-hoc pentru comisiile speciale ori de anchetă.“ 40. Or, Curtea observă că dispoziţiile articolului unic din legea supusă controlului de constituţionalitate, cuprinzând norme completatoare ale art. 9, mai sus citat, nu fac altceva decât să dezvolte, în continuarea celor prevăzute la alin. (2) al art. 9, sub aspectul instituirii comisiei de anchetă, anumite reguli referitoare la modalitatea de desfăşurare a activităţii acesteia. Raţiunea pentru care legiuitorul a optat pentru modalitatea de reglementare pe calea unei legi, şi nu a unui regulament parlamentar, a fost pe larg explicată în paragrafele 34-37 ale prezentei decizii, iar legea care priveşte raporturi ca cele vizate de normele examinate (ce fac obiectul legii supuse controlului de constituţionalitate) nu putea fi alta decât cea privind Statutul deputaţilor şi senatorilor. Astfel, în continuarea celor reglementate la art. 9 alin. (2), forma în vigoare, normele completatoare ale articolului unic din legea criticată instituie mijloacele sau instrumentele prin care comisia de anchetă parlamentară îşi poate realiza scopul pentru care a fost instituită, şi anume citarea oricărei persoane care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice şi care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei, respectiv invitarea oricărei alte persoane care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată. De asemenea, este reglementată şi consecinţa refuzului persoanelor citate sau invitate de a da curs solicitării comisiei de anchetă, care, în acest caz, poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv sesizarea organelor de urmărire penală pentru obstrucţionarea sau împiedicarea aflării adevărului de către persoanele invitate şi care, acceptând să fie audiate, refuză să coopereze în sensul precizat de comisia de anchetă. 41. Cât priveşte intenţia iniţiatorilor legii privind Statutul deputaţilor şi senatorilor care, în opinia autorilor sesizării, ar fi deturnată prin inserarea, în cuprinsul art. 9 din Legea nr. 96/2006, a alineatelor completatoare ce formează corpul legii examinate în cauza de faţă, Curtea constată că, faţă de forma sa iniţială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, Legea nr. 96/2006 a fost republicată de patru ori, republicarea fiind impusă, potrivit art. 70 din Legea nr. 24/2000, de multiplele modificări sau completări substanţiale aduse aceleiaşi legi. Astfel, în forma iniţială a Legii nr. 96/2006, art. 9 avea denumirea marginală „Principiul interesului naţional“ şi era inserat în capitolul III „Principii şi reguli de conduită parlamentară“. Or, în ultima formă a Legii nr. 96/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, art. 9 are denumirea marginală „Organizarea activităţii parlamentare“ şi este situat în capitolul II „Validarea şi regimul mandatului“. Actualul art. 9 din Legea nr. 96/2006 a fost introdus, sub forma art. 8^1, prin Legea nr. 219/2013 (Legea nr. 96/2006 fiind ulterior republicată, iar articolele de lege renumerotate), expunerea de motive la care fac trimitere autorii sesizării de neconstituţionalitate în criticile formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referinduse la această lege. Or, pentru a putea susţine deturnarea intenţiei iniţiatorilor propunerii legislative, ar fi trebuit ca aceste critici să se raporteze la expunerea de motive a legii ce constituie obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi nu la o lege anterioară, de asemenea de modificare şi completare a Legii nr. 96/2006. Curtea observă, cu acest prilej, că, potrivit expunerii de motive ce a însoţit propunerea legislativă (devenită, ulterior, legea adoptată în Parlament şi care constituie obiectul controlului de constituţionalitate a priori în cauza de faţă), aceasta urmăreşte reglementarea unor „reguli clare pentru organizarea şi funcţionarea comisiilor de anchetă menţionate la art. 9 alin. (1) din actul de bază care se doreşte a fi completat“. 42. În afara acestor observaţii, Curtea reţine că obiectul de reglementare al unui act normativ poate include aspecte colaterale, dezvoltări, nuanţări, care nu sunt de natură a-i deturna sensul originar, ci, dimpotrivă, îl adaptează, îl modelează inclusiv în funcţie de realităţile sociale în continuă transformare. 43. În ceea ce priveşte susţinerile autorilor sesizării referitoare la încălcarea principiului constituţional al legalităţii din perspectiva exigenţelor referitoare la claritatea şi predictibilitatea normei juridice, Curtea constată că nici aceste critici nu pot fi reţinute. În acest context, Curtea observă că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea, pentru a satisface cerinţa de previzibilitate, trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Ca atare, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a mai reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 44. În raport cu considerentele de principiu de mai sus, Curtea constată că normele completatoare ale art. 9 din Legea nr. 96/2006, cuprinse în legea supusă controlului de constituţionalitate, exprimă fără echivoc regulile de conduită ale subiectelor de drept vizate, acestea putând să prefigureze, cu uşurinţă, consecinţele nerespectării acestora. În plus, este de observat că, în cazul de faţă, nu sunt puse în discuţie drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, care să fie afectate în substanţa lor ca urmare a unei eventuale interpretări arbitrare cu prilejul aplicării acestora de către comisia de anchetă, deoarece aceasta din urmă nu are vocaţia de juris dictio, în sensul că nu pronunţă hotărâri definitive cu privire la vinovăţia unei persoane, iar orice măsură rezultată ca urmare a sesizării pe care o poate înainta comisia de anchetă către persoanele sau organele abilitate să ia anumite măsuri este supusă, la rândul său, controlului instanţelor judecătoreşti, persoana vizată beneficiind de toate garanţiile specifice unui proces echitabil. 45. A doua critică principală formulată de autorii sesizării vizează pretinsul caracter jurisdicţional al activităţii comisiei de anchetă, ceea ce contravine art. 1 alin. (4) din Constituţie, referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul colaborării loiale între autorităţile statului. Se susţine, în acest sens, că mijloacele de care dispune comisia de anchetă sunt specifice activităţii judiciare: citarea, administrarea unor probe necesare aflării adevărului în cauza ce constituie obiectul activităţii sale sau sesizarea, în caz de refuz nemotivat, a conducătorului instituţiei din care provine persoana citată, ori a organelor de urmărire penală (pentru săvârşirea faptei de omisiune a sesizării, prevăzute de art. 267 din Codul penal, sau pentru fapte de obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului) în privinţa persoanei/invitate, care refuză să dea curs solicitării, respectiv invitaţiei formulate de comisia de anchetă. 46. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.231/2009, precitată şi invocată, de altfel, de autorii sesizării de neconstituţionalitate, Curtea a explicitat semnificaţia caracterului jurisdicţional al activităţii unei entităţi publice, care poate imprima acesteia, deci şi comisiei de anchetă parlamentară, natura unei instanţe extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Legea fundamentală, astfel: „pentru ca o autoritate publică să dispună de jurisdicţie trebuie să aibă capacitatea şi dreptul de a judeca şi de a se pronunţa asupra unor litigii care vizează, de principiu, drepturile subiective ale părţilor implicate. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, a statuat că o jurisdicţie este extraordinară numai în măsura în care există o confuzie între funcţia de anchetă, cea de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, lipsă de contradictorialitate şi publicitate a dezbaterilor, limitare a dreptului la apărare al persoanelor, liber arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti. Natura juridică a organelor care exercită o jurisdicţie extraordinară este cea a instanţelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituţia României.“ 47. În continuarea celor evidenţiate în prealabil, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor şi măsurilor ce se impun (...). Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane. Aşadar, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-a consultat şi a audierilor efectuate. „A admite că această activitate, prin mijloacele indicate de lege, vizează o activitate jurisdicţională ar însemna ca actele, spre exemplu, ale organelor de control (Garda Financiară, Curtea de Conturi, Departamentul pentru Lupta Antifraudă) să califice aceste organe ca fiind cu caracter jurisdicţional, ceea ce este inadmisibil. Aceste organe au posibilitatea de a audia, de a efectua/cere efectuarea de expertize, de a controla, de a constata săvârşirea unor fapte, de a emite concluzii, recomandări şi propune măsuri ce se impun a se lua. Or, o atare activitate nu poate fi automat calificată ca fiind una jurisdicţională. Aceste organe, ca şi comisia de anchetă, nu dau verdicte prin care se constată vinovăţia unei persoane, ci doar constată o stare de fapt şi fac propuneri/recomandări. Chiar dacă o comisie de anchetă îşi depăşeşte atribuţiile, „verdictele“ sale nu ar putea avea o finalitate juridică, votul final asupra constatărilor comisiei de anchetă dându-se în plenul respectivei Camere, fiind deci un vot politic. 48. Având în vedere aceste considerente şi adaptându-le la conţinutul normativ al legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate în dosarul de faţă, Curtea nu poate reţine încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, deoarece comisia de anchetă nu îndeplineşte rolul unui organ de jurisdicţie, ci doar împrumută unele dintre instrumentele autorităţii judecătoreşti (citează, strânge şi administrează probe pentru aflarea adevărului asupra unei situaţii cu importanţă în plan politic), fără a se identifica cu specificul activităţii jurisdicţionale, de vreme ce, prin raportul său ori hotărârea parlamentară adoptată, nu pronunţă un verdict asupra vinovăţiei unei persoane. Singura consecinţă juridică este aceea de formulare a propunerii de sesizare a conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective [în cazul alin. (3)] sau a propunerii de sesizare a organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 - Omisiunea sesizării din Codul penal [în cazul alin. (4)] sau pentru fapte de obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului [în cazul alin (5)]. Or, aceste din urmă persoane sau organe sunt cele care, în virtutea competenţelor lor legale, vor stabili răspunderea administrativă, disciplinară, materială sau, după caz, penală a persoanei citate sau invitate. Aşadar, întregul demers al comisiei de anchetă nu are o reală valoare juridică, ci are relevanţă exclusiv în plan politic. 49. Faţă de cele constatate prin Decizia nr. 1.231/2009, referitoare la prevederile art. 40 alin. (3) teza finală coroborate cu art. 46 lit. b), art. 73, art. 75, art. 76 şi art. 78 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi care îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, Curtea reţine că, în plus faţă de soluţiile legislative prevăzute în cadrul regulamentelor parlamentare cu privire la comisiile de anchetă, legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate reglementează inclusiv posibilitatea invitării în faţa comisiei a oricărei altei persoane [în afara celor care lucrează în cadrul Guvernului sau a celorlalte organe ale administraţiei publice, la care se referă alin. (3) şi (4) ale art. unic din lege] care poate avea cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activităţii comisiei şi care acceptă să fie audiată [alin. (5) şi (6) ale art. unic din lege]. Curtea a arătat deja, în paragrafele precedente, că scopul instituirii comisiei de anchetă - una dintre modalităţile de exercitare a controlului parlamentar, în temeiul art. 111 din Constituţie -, dar şi natura acestui organ de lucru al Parlamentului, precum şi obiectivele propuse - ce răspund imperativului politic şi social de a clarifica anumite aspecte de mare importanţă pentru viaţa publică a comunităţii [fiind incidente, astfel, prevederile art. 2, art. 61 şi art. 69 alin. (2) din Legea fundamentală], impun şi justifică, totodată, soluţia legislativă [referitoare la invitarea şi a altor persoane decât cele care îşi desfăşoară activitatea, direct sau indirect, sub control parlamentar. Curtea a statuat, în acest context, că lipsirea comisiei de anchetă de o asemenea posibilitate sau limitarea sferei sale de acţiune ar afecta obiectivul pe care comisia de anchetă şi l-a propus, ar afecta însuşi scopul instituirii ei şi ar goli de conţinut textele constituţionale pe care se fundamentează înfiinţarea, funcţionarea şi rolul acestei comisii de anchetă parlamentară. Prin urmare, pentru a fi garantată respectarea obligaţiei persoanelor citate şi a celor invitate, care au acceptat să fie audiate, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă, legea pune la dispoziţia acesteia un instrument juridic, constând în posibilitatea comisiei de anchetă de a sesiza fie conducătorul unităţii sau instituţiei unde îşi desfăşoară activitatea persoana citată, fie organele de urmărire penală. 50. Astfel, în privinţa subiectelor de drept vizate de alin. (3) şi (4) ale art. unic din legea examinată, care au obligaţia de natură constituţională ca, în cadrul raporturilor dintre Parlament şi Guvern şi al exercitării funcţiei de control parlamentar a comisiei de anchetă, să furnizeze informaţiile solicitate de aceasta, şi care refuză nemotivat să respecte această obligaţie, comisia de anchetă poate propune sesizarea conducătorului autorităţii sau instituţiei unde desfăşoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiei respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Curtea constată că nici această prevedere nu este de natură a încălca principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, aşa cum apreciază autorii sesizării, deoarece comisia de anchetă nu are decât posibilitatea, facultatea sau prerogativa sesizării persoanelor sau organelor care, prin natura funcţiilor sau atribuţiilor lor, au competenţa legală de a examina respectiva sesizare şi de a aplica, dacă consideră justificat, prin propriile acte de autoritate, sancţiunile prevăzute de legislaţia incidentă. În ce priveşte terminologia utilizată de dispoziţiile alin. (3 şi (4) ale art. unic din legea examinată, referitoare la „citarea“ subiectelor de drept vizate de ipotezele acestor norme, Curtea reţine că acest termen, deşi este împrumutat din sfera dreptului procesual (civil sau penal), nu este folosit în sensul său specific, de citaţie, cu toate elementele pe care o citaţie emisă de o instanţă judecătorească sau un organ de urmărire penală le conţine, ci se raportează mai degrabă la sensul său larg, obişnuit, acela de a chema o persoană spre a oferi anumite informaţii deţinute, legate de o anumită chestiune. 51. În plus, Curtea observă că infracţiunea de omisiune a sesizării, prevăzută de art. 267 din Codul penal, face parte dintre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei şi constă în fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală. Prin urmare, persoana citată, în calitatea sa de funcţionar public în cadrul Guvernului sau al celorlalte autorităţi ale administraţiei publice, are, pe toată perioada exercitării funcţiei publice, această obligaţie legală. Ca atare, omisiunea, inacţiunea sau atitudinea sa pasivă de a sesiza organele de urmărire penală de îndată ce a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile poate fi oricând obiectul unei sesizări penale, precum şi al aplicării regulamentului de organizare şi funcţionare a respectivei instituţii/autorităţi publice. Exemplificative sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care prevăd „La cererea Comisiei de anchetă parlamentară orice persoană care cunoaşte fapte sau împrejurări în legătură cu obiectul cercetării ori care deţine un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze la termenele stabilite. Instituţiile şi organizaţiile sunt obligate, în condiţiile legii, să răspundă la solicitările Comisiei de anchetă parlamentară în termenul stabilit de aceasta.“ Aşadar, chiar şi în lipsa prevederilor exprese ale alin. (4) din art. unic al legii examinate, această obligaţie legală a funcţionarilor publici exista, sancţiunea constând în posibilitatea oricărei persoane de a denunţa, în temeiul art. 290 din Codul de procedură penală, şi a sesiza astfel organele de urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de omisiune a sesizării. În acest context, Curtea observă şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, precum şi ale 54 alin. (2) - Fidelitatea faţă de ţară din cap. III - Îndatoririle fundamentale, în conformitate cu care „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.“ Totodată, Curtea reţine că sesizarea înaintată de comisia de anchetă fie conducătorului autorităţii/instituţiei publice, fie organelor de urmărire penală nu reprezintă decât actul declanşator al unei cercetări disciplinare sau al unei anchete penale, după caz, activitate ce se desfăşoară după propriile reguli şi procedura prevăzute de lege şi care poate determina stabilirea unei sancţiuni disciplinare, administrative, materiale sau penale, măsură ce poate fi contestată în faţa instanţei de judecată, în condiţiile legii aplicabile. 52. În privinţa terţilor (alte persoane decât cele care lucrează în cadrul Guvernului sau în cadrul celorlalte organe ale administraţiei publice), procedura de a obţine informaţii demarează cu o invitaţie, şi nu o citaţie, aceasta din urmă fiind adresată numai subiectelor de drept care, în temeiul art. 111 din Constituţie, au obligaţia constituţională de a prezenta comisiei informaţiile solicitate. În acest sens, preconizatul alin. (5) al art. 9 din Legea nr. 96/2006 precizează o condiţie suplimentară, care ţine de acordul de voinţă al persoanei invitate, şi anume acceptarea acesteia de a fi audiată. Persoana invitată are posibilitatea de a răspunde şi în scris comisiei de anchetă parlamentară, furnizând informaţiile solicitate, sau poate transmite prin poştă documente sau celelalte mijloace de probă pe care le deţine şi care sunt utile comisiei de anchetă. 53. O altă diferenţă de tratament juridic între cele două categorii de persoane (citate, respectiv invitate) priveşte şi consecinţa refuzului persoanei invitate şi care, în prealabil, a acceptat să fie audiată, de a furniza informaţiile solicitate de comisia de anchetă. Întrucât acestea nu se află sub imperiul obligaţiei (de sorginte constituţională) de a se supune solicitării comisiei de anchetă, şi pentru că, totuşi, legiuitorul a urmărit să confere comisiei de anchetă mijloace şi instrumente eficiente de lucru, care să-i imprime acesteia o anumită autoritate în scopul atingerii finalităţii propuse, comisia de anchetă nu poate decât să sesizeze organele de urmărire penală, cu referire la aceste persoane invitate, care, iniţial, au acceptat să colaboreze, şi apoi refuză să ofere informaţiile solicitate, deoarece acest tip de comportament este de natură să obstrucţioneze sau să împiedice aflarea adevărului. 54. Aceste persoane nu pot fi invitate în calitatea lor profesională - cum ar fi categoria profesională a magistraţilor -, ci în raport cu calitatea lor de cetăţeni care pot avea legătură cu acele fapte/aspecte ce constituie obiectul anchetei parlamentare şi care excedează unei anchete judiciare, neavând legătură cu exercitarea activităţii lor de magistraţi (în acest sens a se vedea Decizia nr. 924/2012, precitată). Ca cetăţeni ai României, aceste persoane au, potrivit art. 57 din Legea fundamentală, obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Buna-credinţă înseamnă, în acest caz, nu doar exprimarea acceptului persoanei invitate de a fi audiată de către comisia de anchetă, ceea ce echivalează, practic, cu recunoaşterea implicită a faptului că are o minimă legătură cu obiectul anchetei desfăşurate de comisie, astfel cum rezultă din conţinutul invitaţiei, ci şi colaborarea în concret cu organul de lucru al Parlamentului, în sensul oferirii informaţiilor deţinute şi solicitate. Având în vedere faptul că obiectivul comisiei de anchetă îl reprezintă clarificarea unor aspecte legate de anumite evenimente sau fenomene cu un major impact negativ în plan social, politic sau juridic şi că aflarea adevărului se înscrie în sfera interesului public, obligaţia de bună-credinţă se impune a fi respectată, astfel că fiecare cetăţean, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. 55. În acest context, Curtea constată că textul criticat realizează o evidentă distincţie, pe de o parte, între persoanele care trebuie să se prezinte în faţa comisiilor de anchetă în considerarea faptului că activitatea instituţiilor/autorităţilor din care fac parte sunt sub control parlamentar şi care sunt citate în acest sens şi, pe de altă parte, persoanele care sunt invitate, respectiv cele care reprezintă, în virtutea funcţiei lor de conducere autorităţi/instituţii publice ce nu se află sub control parlamentar, care, în considerarea principiului colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, au obligaţia să ia parte la lucrările comisiei în toate cazurile şi indiferent de obiectul anchetei parlamentare, sau alte persoane, care, spre exemplu, pot să nu aibă nicio tangenţă cu instituţiile statului, caz în care participarea acestora este la latitudinea lor. 56. În ceea ce priveşte pretinsul comportament neloial al Parlamentului, faţă de alte autorităţi publice, ce transpare prin adoptarea actului normativ criticat, astfel cum susţin autorii sesizării, Curtea constată că tocmai acest principiu impune instituţiilor autorităţilor publice se conlucreze în numele unui interes comun, acela al stabilirii adevărului în privinţa unei împrejurări cu semnificaţie socială, politică sau juridică relevantă. Aşadar, revine autorităţilor publice sarcina ca, aplicând acest principiu, să colaboreze în spiritul şi litera Constituţiei, pentru apărarea valorilor supreme ale statului român. Declanşarea unei anchete parlamentare cu un astfel de obiectiv nu impietează asupra activităţii specifice organelor autorităţii judecătoreşti pentru că, aşa cum s-a menţionat anterior, scopul, obiectul şi finalitatea celor două tipuri de anchetă sunt total diferite. Dacă activitatea comisiei de anchetă este o modalitate a funcţiei de control parlamentar şi urmăreşte stabilirea unor fapte/aspecte legate de anumite evenimente cu o anumită relevanţă socială, rezultatul obţinut având importanţă exclusiv în plan politic şi social, activitatea de aflare a adevărului desfăşurată de organele autorităţii judecătoreşti dispune de alte proceduri şi mijloace legale, are un alt obiectiv şi se finalizează prin sancţionarea persoanelor vinovate de abaterile constatate, realizându-se, astfel, justiţia. Faptul că un organ de lucru al Parlamentului cu legitimitate constituţională desfăşoară o anchetă, cu propriile mijloace şi în limitele specifice prevăzute de lege şi regulamentul parlamentar, nu poate fi interpretat ca o încălcare a principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alineatul (5) al aceluiaşi articol constituţional. 57. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind completarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu completările ulterioare, este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Magareta Krupenschi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
