Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 şi ale art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, excepţie ridicată de Floarea Buzatu în Dosarul nr. 26.266/215/2018 al Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.350D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, cu privire la dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât autoarea acesteia este în situaţia unei persoane care are o construcţie fără autorizaţie de construire, or, textul de lege criticat se referă la construcţiile autorizate, aşa încât nu are aplicabilitate în cauză. Referitor la art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât nu se motivează de ce acest text legal încalcă art. 21 şi 24 din Constituţie. Cu privire la art. 31 din Legea nr. 50/1991, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că termenul de prescripţie satisface exigenţele constituţionale ale art. 21 şi 24. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 22 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 26.266/215/2018, Judecătoria Craiova - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 şi ale art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Excepţia a fost ridicată de Floarea Buzatu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute deart. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că distincţia artificială pe care legiuitorul o face între data săvârşirii faptei ca fiind data finalizării construcţiei şi data terminării ei faptice trebuie raportată, pe de o parte, şi la un criteriu temporal obiectiv pentru calculul unui termen de prescripţie maximal, iar, pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi ultima modificare a Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, respectiv prevederile art. 37 alin. (1) din această lege. 6. Se apreciază că se încalcă şi cerinţa previzibilităţii legii, precum şi dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie, întrucât, prin modul cum sunt redactate dispoziţiile criticate, nu este îndeplinită nici cerinţa termenului rezonabil în care poate fi sancţionată săvârşirea unei fapte (deoarece depinde în mod exclusiv de conduita administraţiei, lipsind orice elemente obiective raportate la realitatea concretă şi faptică pentru stabilirea unui mod de calcul maximal al termenului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei) şi nici cerinţa previzibilităţii legii, componentă a constituţionalităţii normei sub aspectul calităţii sale, din moment ce persoanele interesate nu pot avea o previziune exactă a epuizării duratei termenului până la care pot fi sancţionate. 7. Se arată că, chiar dacă s-a formulat opinie separată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017, prin această decizie s-a lămurit şi problema criticării omisiunilor legislative dintr-un act normativ, astfel încât nu s-ar putea susţine cu acoperire juridică nici faptul că excepţia invocată de petentă doreşte să transforme instanţa de contencios constituţional într-un „legiuitor negativ“. 8. Dimpotrivă, vorbind despre drepturi şi libertăţi fundamentale - dreptul la apărare şi dreptul de acces liber la justiţie -, nu se poate face rabat de la neconstituţionalitatea prevederilor amintite, astfel încât excepţia se dovedeşte a fi admisibilă, raportat la art. 21 şi 24 din Constituţie, interpretate prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 9. Se consideră că, într-un stat de drept, nu este admisibil să se ajungă la situaţia paradoxală ca o faptă - contravenţia - cu un grad de pericol social mai mic decât alta - infracţiunea - să devină practic imprescriptibilă din punct de vedere sancţionator, ceea ce contravine dreptului fundamental la un proces echitabil. 10. În final, se afirmă că este neîndoielnic caracterul de continuitate al efectelor contravenţiei, aşa cum este şi în cazul anumitor infracţiuni, însă stabilirea de către legiuitor a unui termen maximal de prescripţie doar în cazul celor din urmă face ca textele legale pe care poliţia locală îşi fundamentează în mod constant apărările să fie unele neconstituţionale. 11. Judecătoria Craiova - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată, textele de lege criticate oferind garanţiile cuprinse în Constituţie, sens în care se face trimitere la definiţia contravenţiei continue prevăzută de art. 13 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002. Susţinerea autoarei excepţiei potrivit căreia prevederile criticate, care nu reglementează un termen de prescripţie, sunt în contradicţie cu art. 31 din Legea nr. 50/1991 nu are relevanţă sub aspectul controlului de constituţionalitate, deoarece, chiar dacă ar fi reală, aceasta reprezintă o problemă de coordonare legislativă, de resortul autorităţii legiuitoare, iar nu de competenţa Curţii Constituţionale. Se menţionează jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie, respectiv Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2004 şi Decizia nr. 431 din 13 septembrie 2005. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 31 şi ale art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: - Art. 31: „Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei.“; – Art. 37 alin. (2) şi (5): „(2) Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire. [...] (5) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate.“ 16. Autoarea excepţiei consideră că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, relativ la dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, Curtea observă că aceste norme cuprind reglementări cu privire la lucrări de construcţii autorizate, respectiv cu privire la finalizarea şi efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor de construcţii autorizate. Or, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că autoarea excepţiei a fost sancţionată contravenţional, în temeiul art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, întrucât s-a constatat existenţa unei construcţii - balcon - aferente apartamentului aflat în proprietatea sa, ce nu respecta aliniamentul balcoanelor de la etajele superioare, fără a avea autorizaţie de construire eliberată în condiţiile legii. Prin urmare, dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv nu sunt aplicabile în cauză. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Or, „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 este inadmisibilă. 18. Referitor la dispoziţiile art. 31 şi ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, sintetizând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că acestea sunt lipsite de claritate şi previzibilitate şi contravin accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare, întrucât se ajunge la situaţia ca o faptă contravenţională să devină practic imprescriptibilă din punct de vedere sancţionator. 19. Cu privire la aceste aspecte, referitor la dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, prin Decizia nr. 201 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 26 august 2020, paragrafele 19-21, respingând excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, Curtea a statuat că acestea prevăd cu claritate că nu se consideră finalizate construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia şi nici cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, aşa încât, interpretate în ansamblul prevederilor Legii nr. 50/1991, textele supuse controlului de constituţionalitate au un conţinut normativ clar şi precis pentru a putea fi aplicate şi oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora să înţeleagă sensul lor şi să îşi adapteze conduita. 20. De asemenea, având în vedere importanţa domeniului executării lucrărilor de construcţii, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că prin obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire şi prin tragerea la răspundere a celor care nu respectă această obligaţie se protejează drepturile şi libertăţile celorlalte persoane, iar activitatea de edificare sau desfiinţare a construcţiilor de orice natură trebuie să se supună rigorilor legii. S-a arătat, totodată, că obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire are drept scop prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare, astfel încât îndeplinirea acestei obligaţii are în vedere prevenirea consecinţelor unor sinistre în cazul executării unor construcţii necorespunzătoare, ceea ce justifică reglementarea restrictivă, prin Legea nr. 50/1991, a autorizării executării lucrărilor de construcţii. Aşa fiind, amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor sunt operaţiuni care trebuie să respecte planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului, precum şi anumite standarde de calitate şi siguranţă (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 23 martie 2005, Decizia nr. 409 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 5 august 2005, Decizia nr. 1.348 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 17 decembrie 2010, Decizia nr. 936 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011, sau Decizia nr. 201 din 28 mai 2020, precitată). Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, instanţa judecătorească este chemată să verifice legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, aşa încât aceasta poate interveni, la cererea organului care a aplicat sancţiunea cuprinsă în procesul-verbal, pentru a stabili dacă se impune sau nu obligarea contravenientului la încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, fixând şi termenele de executare a măsurilor dispuse, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991. Cu aceste prilejuri, contravenientul îşi poate exercita neîngrădit toate drepturile şi garanţiile procesuale care condiţionează, într-un stat de drept, democratic, exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 201 din 28 mai 2020, precitată, paragraful 22, sau Decizia nr. 1.535 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011). 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 22. Referitor la susţinerea potrivit căreia se ajunge la situaţia paradoxală ca o faptă contravenţională să fie practic imprescriptibilă, din punct de vedere sancţionator, ceea ce, în opinia autoarei excepţiei, determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea constată netemeinicia acesteia. Astfel, cu privire la instituirea unor termene de prescripţie, prin Decizia nr. 251 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008, Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care aceasta îşi produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anumit drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Or, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, respectiv art. 31 din Legea nr. 50/1991, dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 din aceeaşi lege se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei. Ca atare, considerentele mai sus menţionate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză, în sensul că instituirea unor anumite termene de prescripţie nu afectează accesul liber la justiţie. De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, că liberul acces la justiţie nu este absolut şi că el poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie. Important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014). 23. Referitor la calculul termenului de prescripţie pentru constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, se constată că acest aspect vizează aplicarea legii. În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, sau Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). 24. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 16 din 20 iulie 2020 privind momentul de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, constând în executarea, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată la data constatării contravenţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1047 din 9 noiembrie 2020, a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 31 coroborate cu cele ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, constând în executarea, fără autorizaţie de construire, a unei construcţii ce cuprinde toate elementele structurale necesare pentru a fi considerată terminată la data constatării contravenţiei, curge de la data terminării în fapt a construcţiei.“ 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, excepţie ridicată de Floarea Buzatu în Dosarul nr. 26.266/215/2018 al Judecătoriei Craiova - Secţia civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 31 şi ale art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Craiova - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Bianca Drăghici -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
