Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.606/281/2016 al Judecătoriei Ploieşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.502D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 2.596D/2016, nr. 181D/2017, nr. 206D/2017 şi nr. 475D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda şi Societatea Credit Europe Ipotecar IFN din Bucureşti în Dosarul nr. 14.518/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, de Societatea Credit Europe Bank România -S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 28.901/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda prin mandatar Societatea Colectare Recuperare Creanţe - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.124/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu şi de Societatea Credit Europe Bank (România) - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.658/197/2016 al Judecătoriei Braşov - Secţia civilă. 4. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 2.596D/2016, nr. 181D/2017, nr. 206D/2017 şi nr. 475D/2017 la Dosarul nr. 2.502D/2016. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de conexare a dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.596D/2016, nr. 181D/2017, nr. 206D/2017 şi nr. 475D/2017 la Dosarul nr. 2.502D/2016, care este primul înregistrat. 6. În continuare, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca parţial inadmisibilă şi ca, parţial neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În sensul celor menţionate, reprezentantul Ministerului Public invocă jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 5 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.606/281/2016, Judecătoria Ploieşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti [2.502D/2016]. 8. Prin Încheierea din 13 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 14.518/302/2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda şi Societatea Credit Europe Ipotecar IFN din Bucureşti [2.596D/2016]. 9. Prin Încheierea din 4 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 28.901/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. din Bucureşti [181D/2017]. 10. Prin Încheierea din 5 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.124/1.748/2016, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 3, art. 4, art. 7, art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda prin mandatar Societatea de Colectare şi Recuperare Creanţe - S.R.L. din Bucureşti [206D/2017]. 11. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.658/197/2016, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank (România) - S.A. din Bucureşti [475D/2017]. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât Legea nr. 77/2016 a fost adoptată ca o lege ordinară. Or, în condiţiile în care se instituie un regim derogatoriu de la regimul general al proprietăţii [care este reglementat, potrivit art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, prin lege organică], această derogare trebuie operată tot printr-o lege organică. În acest context se menţionează şi dispoziţiile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente. 13. Autoarele excepţiei mai arată, în esenţă, că se încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii legii, precum şi cel al securităţii raporturilor juridice, întrucât i se impune creditorului ipotecar să accepte bunul în orice condiţii, cu efect liberatoriu, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să confirme transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său. Legea reglementează prin dispoziţiile, scopul şi efectele sale un mecanism de intervenţie forţată, exterioară, care modifică raporturi contractuale preexistente prin schimbarea obiectului obligaţiei şi a regimului juridic al contractului. Concret, împotriva ordinii de drept şi a securităţii juridice, legea reglementează dreptul debitorilor de a rambursa creditul anticipat şi de a nova obiectul obligaţiei, în lipsa verificărilor prealabile cu privire la existenţa interesului legitim justificator şi în lipsa unei compensaţii juste şi echitabile pentru creditori. Astfel, se poate observa că legea instituie o discriminare între creditori, pe de o parte, şi debitori, pe de altă parte. 14. Se mai arată că, în situaţia unui concurs de urmărire cu alţi creditori (ipotecari sau chirografari), în cazul în care debitorul mai are bunuri libere de sarcini, legea creează o situaţie preferenţială pentru ceilalţi creditori, discriminând creditorii diligenţi care şi-au constituit o garanţie. În urma ştergerii datoriei ipotecare, doar ceilalţi creditori (care nu au calitatea de instituţie de credit, instituţie financiară nebancară sau cesionar al acestora ce beneficiază de ipotecă) vor rămâne cu un drept de urmărire asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorului. 15. Cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii arată că, întrucât modalitatea de rambursare, prin plata ratelor creditului, este un element asupra căruia părţile contractului cad de acord, obligatoriu şi definitiv, la momentul încheierii acestuia, aceasta reprezintă o situaţie juridică consumată la momentul încheierii contractului. Autoarele arată că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 sunt neconstituţionale, întrucât acestea sunt aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii, precum şi executărilor silite demarate anterior acestui moment, indiferent de stadiul lor. Din acest motiv, o intervenţie ulterioară a legiuitorului, în sensul obligării creditorului de a accepta darea în plată a imobilului ce face obiectul garanţiei, înşală aşteptarea legitimă a creditorului de la momentul încheierii contractului şi este, ca atare, retroactivă. Din perspectiva dreptului fundamental de proprietate se susţine că acesta este în mod evident limitat, întrucât statul intervine în acordul de voinţă deja exprimat cu privire la stingerea împrumutului. 16. Prin dispoziţiile criticate este afectat dreptul de proprietate al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, sume care nu se vor mai restitui în integralitate ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016. Or, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate arată că deţin un drept de proprietate asupra întregii sume acordate cu titlu de împrumut, iar dispoziţiile legale prin care se prevede recuperarea creanţei numai în limita valorii imobilului adus garanţie şi supus transferului forţat de proprietate afectează dreptul lor de proprietate. Autoarele excepţiei mai arată că scopul urmărit de legiuitor - degrevarea de datorii a unei categorii limitate de debitori din contractele de credit bancar - nu constă în satisfacerea unui interes general. Se mai susţine că legea criticată nu respectă condiţia referitoare la necesitatea restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate, întrucât legiuitorul avea la dispoziţie instituţia juridică a impreviziunii, mai puţin restrictivă în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate privată. Se afirmă că legea criticată reprezintă un exces de reglementare, aceasta contribuind la mărirea inflaţiei legislative şi contestarea măsurilor in justiţie. 17. Cu referire la încălcarea principiului proporţionalităţii, autoarele susţin că nu există o justificare raţională pentru stabilirea unui tratament juridic identic pentru situaţii diferite, cu efectul instituirii unei poveri excesive asupra creditorului. Tratamentul juridic al debitorilor care se pot prevala de dispoziţiile legii criticate este identic atâta vreme cât aceasta nu stabileşte criterii de diferenţiere a debitorilor care se află în imposibilitate de plată, de cei care nu se află în această situaţie. Consecinţa unei asemenea omisiuni este că banca este obligată să suporte, în mod nejustificat, atingerile aduse dreptului său de proprietate generate de liberarea de datorie, inclusiv a debitorilor care nu se află în imposibilitate efectivă de plată. Deşi accesul liber la o activitate economică şi la libera iniţiativă este garantat prin Constituţie, dispoziţiile legale criticate limitează această garanţie sub două aspecte. Operaţiunile de creditare, care reprezintă unele dintre activităţile principale ale autorilor excepţiei, sunt limitate sub aspectul operaţiunilor de recuperare a sumelor acordate, în baza cărora au fost întocmite planurile de profitabilitate, cu atât mai mult cu cât legea afectează contractele şi executările anterioare intrării sale în vigoare. 18. În fine, se mai arată că, potrivit domeniului de reglementare a legii, aceasta se aplică şi în cazul contractelor de credit de consum referitoare la bunuri imobile rezidenţiale care intră în sfera de reglementare a Directivei 2014/17/UE. Potrivit art. 23 din Directiva 2014/17/UE, statele membre pot să reglementeze un cadru legal care să asigure cel puţin dreptul consumatorului de a converti contractul de credit într-o monedă alternativă, în condiţii specificate sau să fie în vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar. Cu toate acestea, în art. 23 alin. (5) din Directiva 2014/17/UE se prevede în mod clar că astfel de reglementări nu pot fi aplicate cu efect retroactiv. În acelaşi sens dispune şi art. 43 din Directivă, dispoziţiile sale fiind clare în sensul stabilirii aplicării lor doar pentru viitor şi doar contractelor de credit încheiate după data de 21 martie 2016. Din această perspectivă este evidentă contradicţia dintre reglementarea europeană şi cea naţională. 19. În concluzie, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale să constate că dispoziţiile criticate ale Legii nr. 77/2016 sunt contrare Constituţiei. 20. Judecătoria Braşov apreciază în Dosarul nr. 475D/2017 că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 21. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă apreciază în Dosarul nr. 2.596D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 22. Judecătoria Cornetu apreciază în Dosarul nr. 206D/2017 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 23. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă apreciază în Dosarul nr. 181D/2017 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 24. Judecătoria Ploieşti, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 2.502D/2016. 25. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 26. Guvernul a formulat punctul său de vedere, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 181D/2017 şi nr. 206D/2017, în sensul respingerii criticilor de neconstituţionalitate, ca neîntemeiate, respectiv inadmisibile, în acord cu jurisprudenţa instanţei constituţionale, şi anume Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 29. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6-8 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. În Dosarul nr. 206D/2017, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi nu cele ale art. 1 din Legea nr. 77/2016. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (3): „Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.“; – Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“; – Art. 4: "(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.;" – Art. 6: "(1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.(2) În situaţia admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari.(3) Demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.(4) Acţiunea în regres împotriva debitorului principal va putea fi formulată numai după stingerea integrală a datoriei izvorând din contractul de credit, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.;" – Art. 7: "(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.;" – Art. 8: "(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.(2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.(3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.(4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru.(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.;" – Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“ 30. În opinia autoarelor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componentele sale referitoare la calitatea legii şi principiul securităţii raporturilor juridice, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii civile, art. 16 care consacră principiul egalităţii în drepturi, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 alin. (2) care consacră dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 referitor la condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, art. 73 alin. (1) şi (3) lit. m) referitor la reglementarea prin lege organică a regimului juridic general al proprietăţii, art. 135 referitor la economie, art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi în art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate şi dispoziţiile art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 31. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale criticate. Astfel, atât Legea nr. 77/2016, în ansamblul său, cât şi prevederile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, art. 10 şi ale art. 11 din acest act normativ au făcut obiect al controlului de constituţionalitate, sens în care Curtea Constituţională s-a pronunţat, din perspectiva unor critici similare şi prin raportare la majoritatea dispoziţiilor constituţionale invocate în cauza de faţă, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. 32. În prezenta cauză, Curtea constată că, în ceea ce priveşte o parte dintre dispoziţiile legale criticate, sunt încălcate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a căror existenţă rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]“, precum şi din cele ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. 33. În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut, ca element comun situaţiei de fapt din cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat Curtea în dosarele respective, excepţii soluţionate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, că toate contractele de credit au fost încheiate înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011. În plus, Curtea a reţinut că autoarele excepţiei au invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv cea care vizează aplicabilitatea noului Cod civil [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“] şi cea care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, Curtea a respins, ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016. 34. Astfel, Curtea reţine, referitor la situaţia de fapt din cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat-o, că încheierea contractelor de credit între autoarea Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca şi consumatori a fost realizată înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011. Curtea reţine, în plus, că Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca a invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv cea care vizează inaplicabilitatea noului Cod civil [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“] şi cea care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016. 35. Faptul că acele contracte de credit ce fac obiectul cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat Curtea în prezentele dosare au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, este relevant şi în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 şi, implicit, a noului Cod civil. 36. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, la paragraful 120, Curtea a constatat că „prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege“. Curtea a precizat, astfel, la paragraful 121, că „instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii)“. Astfel, Curtea a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. 37. Totodată, la paragraful 122, Curtea a examinat constituţionalitatea sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 şi a reţinut că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile. În condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea a statuat că un astfel de criteriu, care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil. Prin urmare, Curtea a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite este neconstituţională. 38. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Prin urmare, ţinând cont de faptul că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, mai sus menţionată, a fost publicată ulterior sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi cea a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite a devenit inadmisibilă. 39. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, instanţa de judecată urmează să respecte deciziile Curţii Constituţionale, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, în temeiul deciziei de admitere mai sus menţionate (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016), prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă. 40. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă, care se referă la lege în ansamblul său, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, că Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietăţii, sintagmă ce vizează cadrul general al proprietăţii în România, şi nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituţii de drept civil. În concordanţă cu jurisprudenţa sa (Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992), Curtea constată că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, la nivel general, reprezintă o realitate juridică care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă ce reclamă reglementarea printr-o lege organică, pe când regulile specifice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate juridică, de o importanţă mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe. De altfel, legiuitorul a mai adoptat reglementări care au un impact asupra dreptului de proprietate prin intermediul unor legi ordinare, cum ar fi Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015), care, în art. 348 reglementează confiscările dispuse potrivit legii. Prin urmare, Curtea a constatat că această critică de neconstituţionalitate extrinsecă este neîntemeiată (a se vedea Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 107 şi 108). 41. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi prin raportare la celelalte dispoziţii legale criticate, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a constatat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 135 privind economia. 42. Astfel, cu privire la critica autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate privind nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, Curtea, în considerentele Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, în paragraful 94 şi următoarele, a statuat că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea atunci când are loc o schimbare fundamentală a condiţiilor de executare a contractului. Curtea a reţinut că prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt cele ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, iar din analiza acestor prevederi legale rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare. Expresia „în derulare“ a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii. 43. Cu referire la această critică, Curtea a reţinut că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la acea dată. Curtea a statuat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, Curtea a subliniat că prevederile acesteia nu retroactivează. 44. Cu privire la critica raportată la art. 16 din Constituţie referitor la principiul egalităţii, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia noţiunea fundamentală de egalitate în faţa legii nu presupune că stabilirea unui tratament juridic diferenţiat unor situaţii distincte este discriminatorie. Dimpotrivă, în acest fel se asigură deplina respectare a acestui principiu constituţional fundamental. Astfel, în Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005, Curtea a precizat că „egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, deci, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat“. Cu referire la criticile autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că deosebirile obiective dintre categoria profesioniştilor şi cea a consumatorilor sunt suficient de relevante şi semnificative încât să justifice opţiunea legiuitorului de a le aplica un regim juridic distinct. 45. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 44 din Constituţie, la paragraful nr. 128 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate. 46. Cu referire la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva art. 45 şi art. 135 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 568 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 28 noiembrie 2017, paragraful 104, faţă de ceea ce reiese din motivarea Deciziei Curţii nr. 623 din 25 octombrie 2016, că însuşi textul art. 45 din Constituţie dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Or, dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 se încadrează în această categorie - în condiţiile legii -, legiuitorul constituant însuşi acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cele ale liberei iniţiative. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, paragraful 16, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor“. 47. Cu privire la invocarea art. 148 din Constituţie, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut că, în cauzele deduse judecăţii, prevederile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 60 din 28 februarie 2014, nu au legătură cu ipoteza normativă a legii criticate, ele referindu-se la conversia creditelor în valută. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 148 nu au incidenţă în cauză. 48. Totodată, în ceea ce priveşte prevederile art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în dinamica jurisprudenţială în materie, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat că „prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, decizie interpretativă, Curtea nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 şi a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Legea fundamentală), condiţiile în care dispoziţiile legale antereferite se subsumează exigenţelor Constituţiei. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, Curtea reţine că, în analiza acestora, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia nr. 1,470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, sau Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25). Atunci când critica de neconstituţionalitate a unei norme juridice priveşte un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate“ (a se vedea şi Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 48). 49. De asemenea, prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, paragrafele 50-60, Curtea a reţinut că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare. 50. În acest context, Curtea a reţinut că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. Numai după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una preprocesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiţii socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada în care curge termenul de formulare a contestaţiei şi a judecăţii, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia. 51. De asemenea, Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată, menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. 52. Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a constatat că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp, cât şi din perspectiva titularilor lor [(în acest sens, cu privire la testul de proporţionalitate, a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013); (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015)]. 53. În acest context, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 38-42, instanţa de contencios constituţional a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. Astfel s-a reţinut că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi. 54. În continuare, Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. 55. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. 56. În consecinţă, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private (pentru cele de mai sus expuse, a se vedea Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 38-42). 57. Cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 44-49, a arătat că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent dacă bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens. 58. Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu, şi Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării. 59. Aşadar, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării şi numai după aceea să solicite concursul instanţelor judecătoreşti pentru constatarea stingerii datoriei. 60. În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce a format obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, în acea cauză, Curtea a constatat că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat. 61. Prin urmare, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruinarea debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, temeiul acestei îmbogăţiri nemaiputându-l constitui contractul de credit anterior încheiat, ci situaţia imprevizibilă intervenită pe parcursul derulării contractului, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeaşi situaţie de impreviziune, au reuşit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial şi arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca executarea bunului principal şi a accesoriilor să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea/executarea silită a debitorului încetează. 62. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie. 63. În măsura în care consumatorul a fost supus executării silite a imobilului ipotecat, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]“, Curtea reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi, prin urmare, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportat la cele ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016. 64. În ceea ce priveşte celelalte aspecte relevate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport de critici şi prevederi constituţionale similare, iar Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său. În acest sens pot fi enumerate, spre exemplu, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, Decizia nr. 695 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 15 martie 2017, Decizia nr. 696 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 15 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 7 aprilie 2017, Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 10 mai 2017, Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017, Decizia nr. 94 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 4 august 2017, Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, Decizia nr. 238 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 11 august 2017, Decizia nr. 240 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 29 mai 2017, Decizia nr. 357 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, Decizia nr. 358 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 3 octombrie 2017, Decizia nr. 359 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 1 noiembrie 2017, Decizia nr. 367 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 391 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 31 octombrie 2017, Decizia nr. 568 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 28 noiembrie 2017, Decizia nr. 571 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 11 decembrie 2017, Decizia nr. 565 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 29 ianuarie 2018, Decizia nr. 566 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2018, Decizia nr. 567 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 30 ianuarie 2018, Decizia nr. 569 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017, Decizia nr. 570 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 17 ianuarie 2018, Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 22 ianuarie 2018, precum şi Decizia nr. 617 din 10 octombrie 2017^1, Decizia nr. 618 din 10 octombrie 2017^2, Decizia nr. 619 din 10 octombrie 2017^3 şi Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2017^4, nepublicate la data pronunţării prezentei decizii. ^1 Decizia nr. 617 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 3 iulie 2018. ^2 Decizia nr. 618 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 21 mai 2018. ^3 Decizia nr. 619 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 3 iulie 2018. ^4 Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 7 iunie 2018. 65. Faţă de această împrejurare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 66. Distinct de cele prezentate mai sus, Curtea reţine că revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora. Totodată, Curtea reiterează faptul că este rolul instanţelor de judecată să interpreteze normele legale şi să facă aplicarea acestora în funcţie de conţinutul normativ, respectiv dacă sunt norme de drept substanţial sau de drept procesual şi dacă sunt de imediată aplicare, precum şi cu privire la prioritatea acestora, în funcţie de caracterul de normă specială sau de drept comun (a de vedea Decizia nr. 357 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, paragrafele 40 şi 42). 67. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, art. 11 teza a doua, art. 11 teza întâi sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“, art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 şi cu majoritate de voturi în privinţa dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte prevederi criticate din Legea nr. 77/2016, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale din Bucureşti în Dosarul nr. 12.606/281/2016 al Judecătoriei Ploieşti, Societatea Credit Europe Bank NV şi Societatea Credit Europe Ipotecar IFN în Dosarul nr. 14.518/302/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 din Bucureşti - Secţia a II-a civilă, de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. în Dosarul nr. 28.901/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank NV prin mandatar Societatea Colectare Recuperare Creanţe - S.R.L. în Dosarul nr. 10.124/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu şi de Societatea Credit Europe Bank România - S.A. în Dosarul nr. 16.658/197/2016, Judecătoria Braşov - Secţia civilă. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în dosarele aceloraşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în dosarele aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 7 alin. (4) şi la prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi la celelalte prevederi criticate din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate. Decizia se comunică Judecătoriei Braşov, Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi Judecătoriei Ploieşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 30 ianuarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
