Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└───────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.489 din 20 aprilie 2022 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.069A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că expunerea de motive care însoţeşte propunerea legislativă nu conţine nicio informaţie referitoare la impactul financiar al acesteia, iar aceasta a fost adoptată în lipsa fişei financiare. Nici iniţiatorii şi nici Camerele Parlamentului nu au solicitat întocmirea fişei financiare, singura solicitare adresată Guvernului fiind aceea de a transmite, în conformitate cu art. 111 alin. (1) din Constituţie, punctul de vedere în sensul susţinerii sau respingerii propunerii legislative. Au fost încălcate, astfel, dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie. 4. Se consideră că propunerea legislativă este nejustificată şi nefundamentată, iar documentul de fundamentare (expunerea de motive) este atât formal, cât şi substanţial neconform cu exigenţele Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aspect incompatibil cu principiul legalităţii stabilit de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, se susţine că aceasta este lipsită de claritate şi previzibilitate, sens în care se menţionează că noţiunile folosite în cuprinsul propunerii, cu trimitere specială la cea de „deţinător“, sunt de natură să genereze situaţii juridice absurde. Se încalcă, astfel, principiul securităţii juridice. 5. Se arată că art. I pct. 20 [cu referire la art. 41 alin. (10)] din legea criticată stabileşte că terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora intră în proprietatea deţinătorului terenului de la data depunerii unei astfel de solicitări. Practic, prin textul votat se ajunge la o uzucapiune instantanee în favoarea actualilor deţinători, fiind astfel suficient pentru o persoană să deţină temporar terenul la momentul la care solicită intabularea dreptului de proprietate. 6. Se arată că efectul art. 30 din Decretul-lege nr. 58/1974 a fost acela că, în multe cazuri, circulaţia terenurilor a fost mult restrânsă sau s-a produs fără încheierea de acte, pentru evitarea consecinţei trecerii terenului în proprietatea statului. Situaţia din anul 1990 a terenurilor aferente casei de locuit era aceea a unor terenuri aflate în posesia deţinătorilor sau a autorilor acestora de o perioadă îndelungată de timp şi pentru care aceştia nu deţineau acte care să ateste dreptul de proprietate. 7. Textul criticat trimite în mod formal la Decretul-lege nr. 42/1990 din moment ce se referă la actualii proprietari, şi nu la cei de la momentul emiterii decretului-lege. Astfel, noua lege nu se poate referi la situaţia juridică a actualilor deţinători. Posesia este o stare de fapt privitoare la bunul imobil, care nu reflectă întotdeauna dobândirea proprietăţii de către posesor. Reglementarea criticată nesocoteşte astfel însăşi ideea de uzucapiune, ceea ce duce la o discriminare faţă de protecţia de care se bucură proprietatea privată, nefiind admisibil ca deţinătorii temporari ai unor proprietăţi să aibă un regim mai favorabil decât regimul juridic stabilit prin uzucapiune. 8. Consecinţa aplicării unui astfel de text legal va fi un şir de litigii generate de suprapunerile inevitabile între drepturile unor persoane care nu şi-au intabulat dreptul de proprietate şi a celor care au făcut-o fără a deţine vreun act, în temeiul noii reglementări. 9. Se susţine că este încălcat dreptul de proprietate al persoanelor care deţin în prezent dreptul de proprietate asupra terenurilor vizate. Se arată că aceste terenuri sunt în patrimoniul cuiva, dificilă fiind doar identificarea/probarea persoanei proprietarului. Astfel, se încalcă dreptul de proprietate al actualului proprietar, fie că este determinat, fie că este determinabil, fiind preferat posesorul notat în registrul agricol. Dacă se poate înţelege raţionamentul de ordin practic - şi anume că identificarea proprietarului poate fi o operaţiune dificilă şi că anumite măsuri ar trebui luate pe cale legislativă, totuşi, varianta selectată pentru reglementare îşi pierde din start prezumţia de bună-credinţă. Această uzucapiune instantanee, respectiv expropriere în interes privat, este contrară Constituţiei. 10. Nici măcar nu este menţionat intervalul de timp în care actualul deţinător trebuie să figureze în registrul agricol, fiind suficient să figureze de o zi pentru a putea benefica de efectele acestei legi. Punând în balanţă situaţia proprietarului cu situaţia posesorului neproprietar, legiuitorul dă preferinţă celui de-al doilea, fără a exista o explicaţie, o culpă ori un minim raţionament pentru această decizie, de altfel, şi fără o procedură bine stabilită, previzibilă. 11. Art. II din legea supusă controlului încalcă egalitatea în drepturi, precum şi principii care stau la baza sistemului de salarizare - cele privind nediscriminarea, egalitatea şi importanţa socială a muncii -, ceea ce duce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 12. Introducerea unui termen special pentru o creştere salarială în favoarea unei categorii foarte restrânse de cetăţeni, raportat la numărul total al beneficiarilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, este neconstituţională şi este de natură să conducă la nemulţumirea unor largi categorii de cetăţeni şi la demotivarea acestora. 13. Se mai susţine că legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât art. I pct. 3 prelungeşte Programul naţional de cadastru şi carte funciară „până la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor la nivelul întregii ţări“. Or, acest program se aprobă prin hotărâre a Guvernului, sens în care a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 294/2015. În consecinţă, modificarea aspectelor referitoare la derularea acestui program, inclusiv durata acestuia, nu se poate realiza decât prin hotărâre a Guvernului. În consecinţă, prelungirea acestui program prin lege excedează domeniului legii şi încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie. În sensul celor expuse se invocă Avizul Consiliului Legislativ nr. 41/2022. 14. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 15. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 16. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma încălcării art. 138 alin. (5) din Constituţie, se arată că preşedintele Senatului a solicitat Guvernului, în data de 21 decembrie 2021, atât transmiterea punctului de vedere şi informarea asupra implicaţiilor bugetare, cât şi fişa financiară, aspecte care se regăsesc pe site-ul Senatului la fişa proiectului (L60/2022), precum şi în Adresa Departamentului pentru Relaţia cu Parlamentul nr. 12.147 din 22 decembrie 2021, prin care s-a solicitat Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei transmiterea unui punct de vedere cu privire la iniţiativa legislativă analizată. 17. Cu privire la pretinsa încălcare a art. l alin. (5) din perspectiva caracterului sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi la lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a iniţiativei legislative. 18. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 din Constituţie, din perspectiva faptului că se instituie un regim discriminatoriu faţă de drepturile dobândite în temeiul uzucapiunii reglementate de Codul civil, textul actual reglementând o uzucapiune instantanee în favoarea actualilor deţinători ai construcţiilor, se arată că regimul stabilit este aplicabil tuturor persoanelor care se regăsesc în situaţii ce cad sub incidenţa acestor dispoziţii. Or, egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu este cu nimic afectată atunci când legea se aplică diferit unor subiecte de drepturi şi obligaţii aflate în situaţii diferite. 19. Din analiza criticilor de neconstituţionalitate rezultă faptul că autorii acestora critică modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (10) din Legea nr. 7/1996, considerând că acestea echivalează cu o uzucapiune instantanee în favoarea actualilor deţinători ai construcţiilor; însă, în opinia Guvernului, articolul de lege criticat pentru neconstituţionalitate nu înlătură de la aplicare regulile din materia uzucapiunii reglementate de Codul civil. 20. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 44 din Constituţie, autorii sesizării de neconstituţionalitate se raportează la situaţia ipotetică a existenţei unor persoane care nu şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză, altele decât deţinătorii actuali ai acestora. Practic, autorii sesizării de neconstituţionalitate prezumă existenţa unui proprietar asupra terenurilor respective, considerând însă că, în practică, este dificilă identificarea şi/sau probarea persoanei proprietarului. Aşadar, aceştia nu sunt titularii unui drept de proprietate privată care să se bucure de protecţia instituită prin dispoziţiile art. 44 din Legea fundamentală. Prin urmare, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate nu sunt de natură a crea niciun prejudiciu titularilor de drepturi reale, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie. Totodată, susţinerile autorilor sesizării de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune de aplicare şi interpretare a legii, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, în raport cu situaţiile de fapt deduse judecăţii. 21. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie, din perspectiva faptului că prin art. II din lege se introduce un termen special pentru o creştere salariată în situaţia unei categorii foarte restrânse de cetăţeni - personalul din cadrul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi al instituţiilor sale subordonate -, se arată că normele referitoare la salarizarea corespunzătoare a angajaţilor antereferiţi nu constituie nicidecum o încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi sau a principiilor care stau la baza sistemului de salarizare, ci, din contră, asigură eliminarea discrepanţelor între angajaţii cu aceeaşi funcţie, aceeaşi vechime şi aceleaşi studii. 22. Respectarea principiului nediscriminării şi importanţei sociale a muncii, prin salarizarea unitară, are în vedere eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal pentru personalul din sectorul bugetar care desfăşoară aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, iar respectarea principiului egalităţii prevede asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală. Niciunul dintre aceste principii nu este încălcat prin normele adoptate de Parlament, atâta vreme cât salarizarea unitară se aplică prin raportare la diferitele categorii de personal (administraţie centrală sau locală, personalul din sănătate, învăţământ, cercetare etc.), şi nu la întregul personal plătit din fonduri publice. 23. Referitor la pretinsa critică de neconstituţionalitate a textului propus pentru art. 9 alin. (23^1) din Legea nr. 7/1996, din perspectiva încălcării art. 1 alin (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, motivat de faptul că Programul naţional de cadastru şi carte funciară este aprobat prin hotărâre a Guvernului, neputându-se interveni asupra duratei acestuia prin act normativ la nivel de lege, se arată că, în realitate, este criticată o variantă a art. 9 alin. (23^1) din Legea nr. 7/1996, diferită de cea a articolului în cauză, în forma trimisă spre promulgare. Astfel, se are în vedere faptul că, potrivit articolului criticat pentru neconstituţionalitate „Programul Naţional de Cadastru şi Carte Funciară (...) se derulează până la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor la nivelul întregii ţări“, însă, în forma legii trimisă spre promulgare, se prevede, la articolul în cauză, că „Programul Naţional de Cadastru şi Carte Funciară (...) se derulează pe perioada prevăzută la alin. (2^2)“. Din analiza alin. (2^2) al art. 9 din Legea nr. 7/1996, rezultă că durata Programului este determinată la nivel de normă primară, iar norma criticată pentru neconstituţionalitate nu face altceva decât să realizeze o trimitere la o altă normă, în condiţiile art. 50 din Legea nr. 24/2000, republicată. Astfel, prevederile criticate nu dublează o altă reglementare în vigoare, ci, dimpotrivă, în scopul evitării paralelismului legislativ în reglementare, utilizează în cuprinsul lor norma de trimitere, în condiţiile art. 50 din Legea nr. 24/2000. 24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 25. În conformitate cu dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a solicitat secretarilor generali ai Camerei Deputaţilor şi Senatului informaţii cu privire la solicitarea informării Guvernului, conform art. 111 alin. (1) din Constituţie, şi a fişei financiare, conform art. 15 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 privind finanţele publice. 26. Secretarul general al Senatului a transmis adresele prin care preşedintele Senatului a solicitat punctul de vedere al Guvernului, informarea Guvernului asupra implicaţiilor bugetare ale propunerii legislative şi fişa financiară. Secretarul general al Camerei Deputaţilor a arătat că, întrucât prima Cameră sesizată a fost Senatul, corespondenţa menţionată s-a realizat de Senat şi că la nivelul Camerei Deputaţilor nu s-au solicitat documentele antereferite. 27. La termenul de judecată fixat pentru data de 2 iunie 2022, Curtea a dispus amânarea, în mod succesiv, a începerii dezbaterilor asupra cauzei pentru datele de 29 iunie 2022, 6 iulie 2022 şi 21 septembrie 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 în ansamblul său. Analizând criticile formulate, Curtea reţine că obiectul analizei sale îl formează dispoziţiile art. I pct. 3 şi 20 şi ale art. II, precum şi legea în ansamblul său. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. I pct. 3: „(23^1) Programul naţional de cadastru şi carte funciară, finanţat în condiţiile prezentei legi şi gestionat de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, se derulează pe perioada prevăzută la alin. (2^2) (s.n. - până la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor la nivelul întregii ţări).“; – Art. I pct. 20: „(10) Terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, se înscriu în cartea funciară, conform cu dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, cu modificările şi completările ulterioare, în lipsa actelor de proprietate şi se intabulează dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea actualilor deţinători ai construcţiilor, în baza certificatului prin care se atestă că imobilul este înregistrat în registrul agricol, eliberat de unitatea administrativ-teritorială în raza căreia este amplasat imobilul şi a documentaţiei cadastrale.“; – Art. II: „Începând cu luna următoare celei în care intră în vigoare prezenta lege, salariile de bază de care beneficiază personalul din cadrul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi al instituţiilor sale subordonate se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor corespunzători încadrării, prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.“ 29. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi exigenţele de calitate a legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, precum şi ale art. 138 alin. (5) privind obligaţia stabilirii sursei de finanţare a cheltuielilor bugetare. (1.) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 30. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 31. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 51 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 32. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 33. Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat la 7 martie 2022, după care a fost transmisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 13 aprilie 2022. La data de 19 aprilie 2022 legea adoptată a fost depusă în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, la data de 20 aprilie 2022 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, iar la data de 26 aprilie 2022 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. 34. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de protecţie de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că urmează să se constate că obiecţia este admisibilă. 35. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2.) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1.) Critica referitoare la încălcarea art. 138 alin. (5) din Constituţie 36. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că nici iniţiatorii şi nici Camerele Parlamentului nu au solicitat întocmirea fişei financiare, singura solicitare adresată Guvernului fiind aceea de a transmite, în conformitate cu art. 111 alin. (1) din Constituţie, punctul de vedere în sensul susţinerii sau respingerii propunerii legislative. Au fost încălcate, astfel, dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie. 37. Conform informaţiilor cerute Camerei Deputaţilor şi Senatului, Curtea constată că, sub semnătura preşedintelui Senatului şi ca urmare a hotărârii Biroului permanent din şedinţa din data de 20 decembrie 2021, au fost solicitate: a) punctul de vedere al Guvernului şi informarea Guvernului asupra implicaţiilor bugetare, în conformitate cu art. 111 alin. (1) din Constituţie; b) fişa financiară, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, şi art. 15 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020. Prin urmare, cele arătate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate - în sensul că nu ar fi fost solicitată fişa financiară - nu se susţin. (2.2.) Critica referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie 38. Se susţine, în esenţă, că propunerea legislativă este nejustificată şi nefundamentată, iar documentul de fundamentare (expunerea de motive) încalcă exigenţele Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. Or, cu privire la aceste susţineri, Curtea reţine că nu are competenţa de a analiza caracterul justificat sau fundamentat al unei „propuneri legislative“ şi nici fundamentarea expunerii de motive la aceasta. Mai mult, controlul de constituţionalitate nu vizează propunerile legislative, ci legea adoptată şi nepromulgată încă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993). 39. De altfel, în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-40, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor iniţiative legislative. Expunerea de motive şi, cu atât mai puţin, modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a reţinut că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce doar la facilitarea înţelegerii scopului acesteia. Prin urmare, expunerea de motive nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Faptul că expunerea de motive nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze constituţionalitatea legii prin prisma conţinutului expunerii de motive. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea ca atare, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive. (2.3.) Critica referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 44 din Constituţie 40. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că nedefinirea noţiunii de „deţinător“ cuprinsă în art. I pct. 20 din legea criticată este de natură a genera situaţii juridice absurde, ceea ce ar fi contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 41. Curtea observă că, potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, „Terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate moştenire. Terenul prevăzut la alin. 1, împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţa membrului cooperator, potrivit prevederilor art. 4, nu poate depăşi suprafaţa de 6.000 metri pătraţi pentru deţinătorul casei de locuit“. 42. În acelaşi context normativ, art. 23 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, prevede că „Sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii“. Art. 41 alin. (10) din Legea nr. 7/1996 stabileşte că „Terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, se înscriu în cartea funciară, în lipsa actelor de proprietate, în baza certificatului prin care se atestă că imobilul este înregistrat în registrul agricol, eliberat de unitatea administrativ-teritorială în raza căreia este amplasat imobilul şi a documentaţiei cadastrale“. 43. Noul art. 41 alin. (10) din Legea nr. 7/1996, criticat în prezenta cauză, prevede că „(10) Terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, se înscriu în cartea funciară, conform cu dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, cu modificările şi completările ulterioare, în lipsa actelor de proprietate şi se intabulează dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea actualilor deţinători ai construcţiilor, în baza certificatului prin care se atestă că imobilul este înregistrat în registrul agricol, eliberat de unitatea administrativ-teritorială în raza căreia este amplasat imobilul şi a documentaţiei cadastrale“. 44. Examinând dispoziţiile legale anterior redate, Curtea observă că noţiunea de „deţinător“ a fost folosită pentru prima oară, în contextul constituirii dreptului de proprietate asupra terenului aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi al curţii şi al grădinii din jurul acestora, de Decretul-lege nr. 42/1990 şi a constituit obiectul de interpretare al autorităţilor administraţiei publice sau al instanţelor judecătoreşti. Astfel, titularii dreptului de constituire a dreptului de proprietate sunt: a) proprietarii construcţiilor care şi-au edificat aceste construcţii pe loturi atribuite de către cooperativele agricole de producţie, dacă aveau calitatea de membri cooperatori sau alte persoane îndreptăţite; b) dobânditorii construcţiilor prin acte de înstrăinare, încheiate cu foştii membri cooperatori. Noua reglementare continuă aceeaşi linie de gândire, astfel că actualul deţinător al construcţiilor nu poate fi decât proprietarul originar sau subdobânditorii acestuia. Faptul că legea operează în continuare cu titulatura de deţinător are în vedere ideea de acoperire a tuturor ipotezelor posibile, respectiv a situaţiilor în care persoana în cauză nu a dobândit un drept real imobiliar asupra construcţiei prin neînscrierea acestuia în cartea funciară din varii motive (litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, cunoaşterea insuficientă a legislaţiei în materie etc.), ştiut fiind faptul că după intrarea în vigoare a Codului civil înscrierea în cartea funciară a dreptului real are un efect constitutiv de drepturi. Astfel, legiuitorul nu a dorit să excludă de plano această categorie de persoane din sfera celor îndreptăţite la constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente caselor de locuit. Prin urmare, textul analizat nu are în vedere orice drept real prevăzut la art. 551 din Codul civil, ci numai pe cel de la pct. 1, fie el materializat prin înscrierea sa în cartea funciară, fie aflat în curs de înscriere. Dacă s-ar fi folosit noţiunea de proprietar al construcţiei, legea ar fi devenit restrictivă şi ar fi vizat numai persoanele care au dobândit dreptul de proprietate prin înscrierea în cartea funciară. Noţiunea folosită acoperă însă şi acele situaţii de tranziţie aflate la limita dintre realitatea din teren şi formalismul dreptului, permiţând celor îndreptăţiţi să dobândească dreptul de proprietate asupra construcţiei (prin înscrierea în cartea funciară) şi, în mod corelativ, asupra terenurilor aferente acesteia. 45. Nu se poate accepta ideea avansată de autorii obiecţiei potrivit căreia un deţinător în sensul legii este şi chiriaşul, pentru că dreptul de proprietate asupra terenurilor se constituie ca urmare a unui drept similar asupra construcţiilor. Legiuitorul a considerat că dreptul real asupra construcţiei (drept originar) este criteriul pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului (practic, un drept derivat). Regula este ca între dreptul existent şi cel care se va constitui să existe o congruenţă conceptuală, excepţia fiind aceea în care legiuitorul, în mod expres, derogă de la aceasta. Or, în cazul de faţă, legiuitorul nu numai că nu derogă, dar foloseşte un termen mai general pentru a acoperi toate situaţiile posibile care nu se pliază pe înţelesul formal al Codului civil şi pentru a remedia situaţiile atipice întâlnite în teren, în care cei care deţin construcţia nu şi-au înscris dreptul real (de proprietate) în cartea funciară şi nu au dobândit, în înţelesul Codului civil, dreptul de proprietate asupra construcţiei. Practic, legea îi încurajează să procedeze la înscrierea dreptului real în cartea funciară pentru că, odată realizată această operaţiune, pot dobândi în proprietate şi terenul aferent, în temeiul legii. 46. Totodată, se mai observă că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie (de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). 47. Prin urmare, Curtea constată că înţelesul noţiunii criticate este determinabil, sens în care trebuie să se apeleze atât la dispoziţiile Decretului-lege nr. 42/1990, cât şi la cele ale Codului civil. 48. Autorii obiecţiei mai susţin că este încălcat dreptul de proprietate al persoanelor care deţin în prezent dreptul de proprietate asupra terenurilor vizate pentru că legea permite constituirea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea deţinătorilor construcţiilor din jur. Punând în balanţă situaţia proprietarului cu cea a posesorului neproprietar, legiuitorul dă preferinţă celui de-al doilea, fără a exista o explicaţie, o culpă ori un minim raţionament pentru această decizie, ceea ce încalcă egalitatea în drepturi. 49. Curtea observă că această critică porneşte de la premisa greşită potrivit căreia textul criticat reglementează o formă atipică de uzucapiune. Or, în cauză, nu se pune problema unei prescripţii achizitive, ci a unui mod de dobândire a dreptului de proprietate prin efectul legii [a se vedea art. 557 alin. (3) din Codul civil]. Mai mult, acest efect constitutiv al legii nu are în vedere terenurile aflate în proprietatea altor persoane, statul neputând constitui un drept de proprietate decât din terenurile aflate în proprietatea sa. Totodată, constituirea dreptului de proprietate s-a realizat conform art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, textul criticat nefăcând altceva decât să precizeze modalitatea tehnică de realizare a înscrierii în cartea funciară, respectiv prin intabulare, conform art. 881 alin. (1) din Codul civil, indicând actul în temeiul căruia se face intabularea, respectiv certificatul prin care se atestă că imobilul este înregistrat în registrul agricol, eliberat de unitatea administrativ-teritorială în raza căreia este amplasat imobilul şi documentaţia cadastrală (a se vedea, în acest sens, şi art. 888 din Codul civil). Faptul că legea nu prevede că terenul respectiv face parte din domeniul public/privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale nu înseamnă că ea trebuie interpretată ca referindu-se la toate terenurile ce fac parte din fondul funciar al României. 50. Prin urmare, întrucât ipoteza normativă a textului nu vizează constituirea dreptului de proprietate a beneficiarilor legii criticate asupra terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice/juridice, nu se poate reţine incidenţa art. 44 din Constituţie. 51. Faptul că această constituire a dreptului de proprietate sar face pe terenuri neînscrise în cartea funciară şi a căror situaţie juridică este incertă este o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, regula fiind aceea a constituirii dreptului pe terenuri care aparţin domeniului public/privat al statului/unităţii administrativ teritoriale, cu respectarea regulii de inalienabilitate a bunurilor aparţinând proprietăţii publice şi a principiilor enunţate în Decizia nr. 395 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017. 52. Autorii obiecţiei mai critică faptul că legea nu menţionează intervalul de timp în care actualul deţinător trebuie să figureze în registrul agricol, fiind suficient să figureze de o zi pentru a putea beneficia de efectele acestei legi. Or, astfel cum s-a precizat, Decretul-lege nr. 42/1990 este actul normativ care a definit sfera beneficiarilor constituirii dreptului de proprietate. Legea criticată nu face decât să actualizeze această situaţie şi să se refere la beneficiarii actuali, sferă în care intră atât beneficiarul originar al măsurii, cât şi cei derivaţi, respectiv subdobânditorii acestuia (indiferent de modalitatea în care s-a realizat transmiterea dreptului real asupra construcţiei). Prin urmare, nu se pune problema reglementării unei perioade minime pentru ca deţinătorul construcţiei să figureze în registrul agricol al unităţii administrativ-teritoriale respective. De altfel, această critică demonstrează faptul că autorii sesizării realizează o permanentă paralelă între acest mod de constituire a dreptului de proprietate şi uzucapiune; or, numai în această din urmă situaţie se pune problema unei perioade de timp minime în care trebuie exercitată posesia. (2.4.) Critica referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie 53. Autorii obiecţiei arată că introducerea unui termen special pentru o creştere salarială în favoarea unei categorii foarte restrânse de cetăţeni, raportat la numărul total al beneficiarilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, încalcă egalitatea în drepturi, precum şi principii care stau la baza sistemului de salarizare - cele privind nediscriminarea, egalitatea şi importanţa socială a muncii -, ceea ce duce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 54. Cu privire la această critică, Curtea reţine că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/ categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). 55. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 580 din 16 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1131 din 26 noiembrie 2021, paragraful 24), Curtea a observat că la data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, prin care s-a reconfigurat grila de salarizare a personalului bugetar din România. Ţinând seama de faptul că noua lege a salarizării a propus şi modificări de optică a politicii şi a filosofiei salariale, legiuitorul a prevăzut aplicarea etapizată a conţinutului său, aplicare detaliată în prevederile art. 38. Astfel, Legea-cadru nr. 153/2017 nu prevede în mod expres decât salariile la nivelul anului 2022 (în anexele sale) şi modul de calcul al acestora începând cu anul 2023. Pentru intervalul care începe la 1 iulie 2017 şi până la nivelul anului 2021 inclusiv, legiuitorul a prevăzut, în art. 38 din lege, 3 modalităţi distincte de calcul al salariilor, în funcţie de următoarele secvenţe temporale: (i) 1 iulie-31 decembrie 2017; (ii) durata anului 2018 şi (iii) intervalul 2019-2021. Ţinând seama că în anul 2022 ar urma să se acorde salariile potrivit anexelor la lege, iar începând cu anul 2023 salariile ar trebui să se acorde potrivit art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, rezultă că, în total, noua lege a salarizării a fost menită şi rămâne încă menită se fie aplicată în 5 secvenţe temporale distincte, în care cuantumul salariilor personalului bugetar va fi calculat în mod diferit. 56. Legea criticată devansează modul de calcul al salariilor aplicabile de la 1 ianuarie 2023 cu aproximativ 5 luni, aspect care, într-adevăr, relevă o diferenţă de tratament în raport cu ceilalţi beneficiari ai Legii-cadru nr. 153/2017. Această diferenţă de tratament a fost justificată prin faptul că „succesiunea şi modalitatea de aplicare a legislaţiei în materia salarizării au generat discrepanţe între angajaţi cu aceeaşi funcţie, vechime şi studii“, drept care „se impune remedierea acestei situaţii, în aplicarea principiilor reglementate de art. 6 din Legea nr. 153/2017, care stipulează salarizarea unitară, respectiv a principiului nediscriminării, care prevede eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie şi principiul egalităţii, care prevede asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală“ (a se vedea motivarea amendamentului prin care textul criticat a dobândit configuraţia normativă actuală - Raportul comun al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi - din cadrul Camerei Deputaţilor - din 12 aprilie 2022). Desigur, scopul avut în vedere de legiuitor este unul generos şi nu creează un privilegiu de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017 din moment ce s-a avut în vedere corectarea unor nedreptăţi salariale existente la nivelul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Prin urmare, criteriul avut în vedere este unul justificat şi obiectiv (existenţa unor discrepanţe salariale între angajaţi cu aceeaşi funcţie, aceeaşi vechime şi studii), aspect care a determinat adoptarea acestei soluţii legislative în privinţa categoriei de personal antereferite. Rezultă că art. II din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. 57. În fine, invocarea art. 1 alin. (5) din Constituţie este, în aceste condiţii, formală, având în vedere că tratamentul diferenţiat a fost aplicat tocmai pentru a se ajunge la respectarea chiar a principiilor de natură legală invocate ca fiind încălcate. (2.5.) Critica referitoare la încălcarea art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie 58. Autorii obiecţiei susţin că legea criticată prelungeşte Programul naţional de cadastru şi carte funciară „până la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor la nivelul întregii ţări“. Or, acest program se aprobă prin hotărâre a Guvernului, sens în care a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 294/2015 privind aprobarea Programului naţional de cadastru şi carte funciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 6 mai 2015. Prin urmare, legea nu poate interveni într-un domeniu reglementat prin hotărâre a Guvernului. 59. Cu privire la această critică, Curtea reţine că legea analizată nu modifică o hotărâre a Guvernului, ci stabileşte datalimită a derulării Programului naţional de cadastru şi carte funciară, respectiv până la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor la nivelul întregii ţări. Faptul că o hotărâre a Guvernului prevedea anterior perioada în care această activitate se desfăşoară nu înseamnă decât că hotărârea Guvernului urmează a fi adaptată după textul legii, ea nefiind izvor primar al dreptului constituţional. Este opţiunea legiuitorului să stabilească sfera de relaţii sociale care intră în conţinutul legii şi tot de opţiunea sa ţine gradul de detaliere a diverselor aspecte în corpul legii. Prin urmare, Curtea nu poate cenzura o opţiune a legiuitorului şi nu poate stabili în mod apodictic că anumite elemente de detaliere a unei proceduri nu ţin de sfera legii. 60. În sensul celor de mai sus, se reţin paragrafele 103-105 din Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 martie 2021, potrivit cărora art. 73 alin. (1) din Constituţie stabileşte categoriile de legi (constituţionale/organice/ordinare) ce pot fi adoptate în diverse domenii, fără ca vreo dispoziţie a Constituţiei să limiteze obiectul legiferării. Legile ordinare nu au un domeniu prestabilit, putând, prin urmare, reglementa orice categorie de relaţii sociale care nu intră în sfera legilor constituţionale şi organice. Astfel, Parlamentul are competenţa primară şi exclusivă de a decide domeniul care face obiectul legiferării, în timp ce Guvernul are doar o competenţă derivată, secundară şi consecutivă operei de legiferare realizate, care constă în organizarea punerii în aplicare a legii. Totodată, Parlamentul are competenţa de a ridica la rang de lege anumite elemente de conţinut cuprinse chiar în actele de reglementare secundară, dacă apreciază că o asemenea operaţiune este oportună. În consecinţă, există o plenitudine de competenţă a Parlamentului în privinţa opţiunii şi obiectului legiferării, iar competenţa Guvernului de a organiza aplicarea legii se modelează, în mod invariabil, în funcţie de conţinutul legii. Cu alte cuvinte, niciun aspect al relaţiilor sociale nu poate fi sustras acţiunii legii, pe motiv că acesta ar face obiectul exclusiv al unei hotărâri a Guvernului. Legiferarea presupune normarea unor acţiuni/conduite/comportamente de la cele mai generale la cele mai concrete, chiar cazuale, gradul de generalitate al legii fiind determinat, în mod exclusiv, de decizia de oportunitate a Parlamentului. Neexistând un grad de generalitate prestabilit al reglementării, este voinţa exclusivă a legiuitorului de a alege modalitatea concretă de legiferare, în raport cu obiectul de reglementare şi scopul urmărit. Astfel, gradul de generalitate al unei legi este variabil în funcţie de specificul relaţiilor sociale reglementate şi de finalitatea urmărită, sens în care legiuitorul este cel care optează pentru diferite forme şi tehnici de exprimare a normelor juridice. Legiuitorul are competenţa să opteze pentru o soluţie legislativă pe care o apreciază ca fiind concordantă în raport cu scopurile politicii sale legislative. După identificarea soluţiei care exprimă necesitatea unui scop practic de reglementare juridică, legiuitorul trece la o a doua operaţiune, legiferarea, care cuprinde ideea sau soluţia legiuitorului, el apreciază modalităţile tehnico-legislative prin intermediul cărora îşi poate transpune tehnic în lege soluţia legislativă preconizată. În scopul realizării acestei soluţii legislative, legiuitorul apelează la forma tehnicojuridică cea mai potrivită pentru realizarea cât mai directă şi concretă în practică a ideii sale legislative; de aceea unele legi sunt mai generale sau mai puţin generale, iar altele pot avea un conţinut normativ cu un grad de concreteţe foarte ridicat. Acestea reprezintă forme tehnico-juridice variabile de exprimare a voinţei legiuitorului în funcţie de obiectul de reglementare şi scopul avut în vedere. De regulă, pentru realizarea scopului propus, legiuitorul alege cele mai simple, directe şi eficiente forme de reglementare tehnică a soluţiilor sale de politică legislativă. Astfel, există o diferenţă între soluţia legislativă (substanţa reglementării) şi soluţia tehnică (formalizarea reglementării) pe care legiuitorul o alege pentru aşi realiza, în mod eficient, politica legislativă într-un anumit domeniu. 61. Prin urmare, faptul că o lege a reglementat în mod diferit o soluţie care, în prezent, este cuprinsă într-o hotărâre a Guvernului nu încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie. Nu în ultimul rând, Curtea observă că Legea nr. 150/2015 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 25 iunie 2015, a stabilit că „Se instituie Programul naţional de cadastru şi carte funciară în scopul înregistrării gratuite a imobilelor în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, realizării planului cadastral al imobilelor şi deschiderii cărţilor funciare la nivelul tuturor unităţilor administrativ-teritoriale“. De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1202 din 18 decembrie 2021, a modificat Legea nr. 7/1996 şi a introdus alin. (2^2) la art. 9 din Legea nr. 7/1996, text care prevede că „Activităţile prevăzute în cadrul Proiectului major «Creşterea gradului de acoperire şi incluziune a sistemului de înregistrare a proprietăţilor în zonele rurale din România» şi care nu au fost finalizate în perioada de eligibilitate sunt incluse în Programul naţional de cadastru şi carte funciară, care se derulează până la finalizarea înregistrării sistematice a imobilelor la nivelul întregii ţări şi vor fi finanţate din veniturile proprii ale Agenţiei Naţionale“. Toate aceste aspecte indică faptul că soluţia legislativă criticată - şi anume prelungirea derulării programului menţionat - era deja reglementată printr-o normă de reglementare primară, iar textul criticat nu este decât o normă de corelare. 62. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I pct. 3 şi 20 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 septembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Prim-magistrat-asistent, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
