Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38, art. 39 şi art. 40 din Legea concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Comercială Omniasig Vienna Insurance Group - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 905/2/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.515D/2016 al Curţii Constituţionale. 2. La apelul nominal răspund, pentru autoarea excepţiei, avocaţii Dan Dascălu şi Ioana Cercel, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. De asemenea, pentru partea Consiliul Concurenţei răspunde directorul adjunct al Direcţiei juridic-contencios, Andrei Pufulescu, cu delegaţie depusă la dosar. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autoarei excepţiei, Dan Dascălu, care, cu titlu prealabil, solicită amânarea judecării cauzei, în vederea conexării Dosarului nr. 1.515D/2016 cu Dosarul nr. 2.238D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale. Reprezentatul Consiliului Concurenţei lasă la aprecierea Curţii măsura dispunerii conexării, iar reprezentantul Ministerului Public susţine respingerea cererii, având în vedere stadiul procesual diferit al dosarelor menţionate. 4. Curtea, având în vedere stadiul diferit al soluţionării dosarelor nr. 1.515D/2016 şi nr. 2.238D/2017, acesta din urmă aflându-se în faza procedurală a redactării raportului, respinge cererea de amânare a judecării cauzei. 5. Având cuvântul pe fond, avocatul autoarei excepţiei solicită admiterea criticilor de neconstituţionalitate, sens în care invocă inexistenţa unei căi efective de a contesta modalitatea de efectuare a inspecţiei şi maniera neclară, imprevizibilă de redactare a prevederilor art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996. Astfel, prevederile legale criticate nu prevăd o cale de atac separată împotriva modului de derulare a inspecţiei. Susţine că posibilitatea de a contesta legalitatea inspecţiei cu prilejul contestării deciziei finale a Consiliului Concurenţei nu reprezintă un remediu efectiv, care să respecte exigenţele soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Invocă, în acest sens, aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 21 decembrie 2010, pronunţată în Cauza Societé Canal Plus şi alţii împotriva Franţei, şi Hotărârea din 21 decembrie 2010, pronunţată în Cauza Compagnie des Gaz de Pétrole Primagaz împotriva Franţei. Depune note scrise. 6. În continuare, avocatul Ioana Cercel, pentru autoarea excepţiei, susţine neconstituţionalitatea prevederilor art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, sens în care precizează că utilizarea în cuprinsul normei a noţiunii de „moment“ în privinţa termenului de 72 de ore pentru contestarea încheierii de autorizare a inspecţiei determină lipsa de claritate a textului legal şi permite interpretări diferite referitoare la modul de calcul al acestui termen şi la natura reglementării de drept comun cu care această normă se completează (Codul de procedură penală sau Codul de procedură civilă). Arată că momentul comunicării autorizaţiei de inspecţie este anterior derulării inspecţiei, în timp ce actul prin care se face dovada comunicării, respectiv procesul-verbal de finalizare a inspecţiei, poate fi încheiat ulterior. Astfel, nu este clar dacă termenul de contestaţie (noţiune specifică materiei procedural-penale) curge de la momentul comunicării autorizaţiei de inspecţie sau de la momentul încheierii procesului-verbal care face dovada comunicării actului. Or, normele procedurale trebuie să fie clare şi precise, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006. 7. Reprezentantul Consiliului Concurenţei solicită respingerea excepţiei, în principal, ca inadmisibilă, deoarece criticile de neconstituţionalitate se referă la o problemă de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 38, art. 39 şi art. 40 din Legea nr. 21/1996, de competenţa instanţei de judecată. Consideră că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate vizează reformarea normelor de drept administrativ, astfel încât fiecare acţiune a inspectorului de concurenţă în cadrul inspecţiei să poată fi contestată separat în faţa instanţei judecătoreşti. 8. În subsidiar solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, deoarece măsurile concrete sau acţiunile inspectorilor întreprinse pe parcursul desfăşurării unei inspecţii dispuse în investigaţia de concurenţă pot fi contestate din perspectiva legalităţii acestora odată cu formularea cererii de anulare a deciziei finale a Consiliului Concurenţei, ca operaţiuni administrative premergătoare. De asemenea, trimiterea pe care prevederile legale criticate o fac la Codul de procedură penală nu semnifică faptul că inspectorii Consiliului Concurenţei desfăşoară acte de procedură penală, ci faptul ca o eventuală rupere/distrugere de sigilii este sancţionabilă din punct de vedere penal. Deşi inspecţia inopinată are un caracter intruziv, aceasta nu prezintă caracteristicile percheziţiei. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 12 ianuarie 2010. 9. Raportat la limitele controlului judiciar exercitat asupra operaţiunilor administrative efectuate în cursul inspecţiilor, cadrul legal garantează, aşadar, un control ex ante, concretizat în analiza pe care o efectuează instanţa emitentă a încheierii de autorizare asupra existenţei indiciilor care justifică ingerinţa autorităţii în spaţiile deţinute de întreprinderile suspectate şi asupra proporţionalităţii măsurii inspecţiei prin raportare la aceste indicii, şi în posibilitatea părţilor, potrivit art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, să atace şi încheierea de autorizare a inspecţiei, în termen de 72 de ore de la momentul comunicării, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, cadrul legal garantează un control ex post asupra actelor efectuate/încheiate în cursul inspecţiei, care se realizează în cadrul judecării acţiunii în anulare pe care părţile o pot formula împotriva deciziei Consiliului Concurenţei adoptate în cazul respectiv. Referitor la critica prevederilor art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, apreciază că aceste norme sunt suficient de clare pentru a permite interpretarea în sensul că încheierea de autorizare poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în termen de 72 de ore, care curge de la momentul comunicării. Depune note scrise. 10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care precizează că prevederile legale criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate. Referitor la susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, arată că norma constituţională invocată nu impune asigurarea accesului la toate căile de atac, iar susţinerile referitoare la termenul de 72 de ore pentru contestarea încheierii de autorizare judiciară a inspecţiei se circumscriu sferei de interpretare şi aplicare a legii, care excedează controlului de constituţionalitate. 11. În replică, avocaţii autorului excepţiei, referitor la susţinerea reprezentantului părţii cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, precizează că aceasta nu poate fi reţinută. Critica de neconstituţionalitate nu vizează aspecte de interpretare şi aplicare, ci probleme de neclaritate a prevederilor de lege criticate, precum şi lipsa unei căi efective de contestare separată a modalităţii de efectuare a inspecţiei. În susţinerea neclarităţii prevederilor supuse controlului de constituţionalitate, precizează că Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care cuprinde şi dispoziţii procesual penale, a alimentat confuzia cu privire la natura juridică a normelor cu care Legea nr. 21/1996 se completează (Codul de procedură civilă sau Codul de procedură penală). CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 12. Prin Încheierea din 21 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 905/2/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38, art. 39 şi art. 40 din Legea concurenţei nr. 21/1996. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială Omniasig Vienna Insurance Group - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii prin care instanţa judecătorească a autorizat desfăşurarea unor inspecţii inopinate la sediile sociale, precum şi în orice alte spaţii, în care îşi desfăşoară activitatea mai multe întreprinderi, printre care şi autoarea excepţiei. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece în sistemul reglementat de art. 38-40 din Legea nr. 21/1996 nu există o cale efectivă de atac împotriva măsurilor de inspecţie. Contestaţia împotriva încheierii de autorizare şi cererea de anulare a ordinului de inspecţie nu constituie căi deschise de legiuitor în vederea contestării modului de derulare a inspecţiei, ci căi de atac prin care se pot invoca neregularităţi existente la momentul emiterii încheierii judecătoreşti, respectiv a ordinului de inspecţie. 14. Este indubitabil faptul că inspecţiile Consiliului Concurenţei, similar percheziţiilor, reprezintă ingerinţe ale statului cu privire la dreptul societăţilor la inviolabilitatea domiciliului/sediului, la protecţia vieţii private şi la protecţia corespondenţei. În acest context se invocă lipsa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva modalităţii efective de derulare a inspecţiei. Un remediu adecvat trebuie să permită persoanei supuse inspecţiei să obţină, dacă este cazul, restituirea documentelor luate cu depăşirea autorizaţiei judiciare sau garanţia ştergerii complete a acestora, când este vorba de date în format electronic. Sunt invocate, în acest sens, exemple din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 15. Se mai susţine că prevederile art. 38-40 din Legea nr. 21/1996 nu corespund cerinţelor de accesibilitate şi previzibilitate a legii, astfel cum acestea au fost conturate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În acest sens arată că ordinul de inspecţie emis de Consiliul Concurenţei poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ (Curtea de Apel Bucureşti) în termen de 15 zile de la comunicare, cauza urmând a fi soluţionată de instanţă de urgenţă şi cu precădere. Încheierea de autorizare poate fi atacată pe calea contestaţiei (instituţie juridică sui generis creată de Legea concurenţei, care nu cuprinde însă reglementări specifice în această privinţă şi nici nu face trimitere la vreo altă reglementare în ceea ce priveşte procedura de soluţionare), aceasta urmând a fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru a ilustra caracterul bizar şi lipsa de coerenţă a reglementării arată că Legea concurenţei prevede un termen de formulare a contestaţiei extrem de scurt, de 72 de ore de la comunicare, deşi formularea contestaţiei nu suspendă inspecţia, iar ordinul de inspecţie poate fi atacat în 15 zile, ceea ce naşte îndoieli cu privire la urgenţa formulării unei contestaţii împotriva încheierii de autorizare. Cu toate acestea, legiuitorul omite să prevadă judecarea contestaţiei de urgenţă şi cu precădere pentru a determina aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la cauzele urgente (spre deosebire de situaţia cererii de anulare a ordinului de inspecţie, unde acest aspect este menţionat expres). 16. Pe de altă parte, Legea nr. 21/1996 prevede că inventarele şi punerile de sigilii se fac în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, ceea ce naşte întrebarea dacă cererea de autorizare judiciară şi, pe cale de consecinţă, contestaţia împotriva încheierii de autorizare, precum şi măsurile de ducere la îndeplinire nu ar trebui contestate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. Autoarea excepţiei consideră că reglementarea, a cărei neconstituţionalitate o invocă, este lipsită de coerenţă şi vădit deficitară sub aspectul logicii juridice, deoarece lasă loc interpretărilor privind natura reglementării (procedura penală versus procedura civilă), precum şi cu privire la procedura de soluţionare a litigiilor ce pot lua naştere din aplicarea prevederilor legale. O atare incertitudine este de natură a constitui un veritabil obstacol în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare. 17. Referitor la modul de calcul al termenului, se susţine că reglementarea este de natură a crea confuzie în ceea ce priveşte ora de la care începe să curgă acest termen, întrucât prevederile art. 40 alin. (7) teza a treia din Legea nr. 21/1996 stabilesc că termenul în care poate fi atacată încheierea curge de la momentul comunicării acesteia, potrivit prevederilor alin. (1). Or, dispoziţiile ultimei teze a art. 40 alin. (1), la care face trimitere acest text legal, prevăd că „o copie certificată a ordinului de inspecţie şi a autorizaţiei judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecţiei înainte de începerea acesteia“. Cu toate acestea, potrivit art. 38 alin. (4) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 21/1996, actul procedural care atestă comunicarea este procesul-verbal de constatare şi inventariere întocmit la finalul inspecţiei. Se mai susţine că reglementarea este ambiguă şi deficitară, ceea ce generează o confuzie cu privire la cursul termenului în care se poate exercita dreptul de formulare a contestaţiei, respectiv confuzia dintre începutul termenului şi modul de calcul al acestuia, iar aşa cum rezultă din dispoziţiile Codului de procedură civilă, începutul termenelor de procedură şi modul de calcul al acestora reprezintă două instituţii distincte, cuprinse în articole distincte. 18. În opinia autoarei excepţiei, art. 40 alin. (7) teza a treia din Legea nr. 21/1996 reglementează, inter alia, momentul procesual care marchează începutul termenului de contestaţie, adică momentul comunicării încheierii de autorizare, fiind, prin urmare, echivalentul art. 184 din Codul de procedură civilă. În interpretarea autoarei excepţiei, cuvântul „moment“ este menit să desemneze etapa procesuală care marchează începutul termenului, nu modul de calcul al termenului, respectiv ora de la care începe sa curgă acesta, sensul expresiei „de la momentul comunicării“ fiind acelaşi cu „de la data comunicării“. În ceea ce priveşte modalitatea de calcul al termenului, fiind vorba despre o instituţie distinctă, nereglementată cu titlu special prin Legea nr. 21/1996, este firesc ca justiţiabilul să dea eficienţă reglementării consacrate la art. 181 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, ce reprezintă norma generală în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor de procedură, care statuează că termenul pe ore începe să curgă de la ora zero a zilei următoare. Caracterul neconstituţional al reglementării este generat de nerespectarea accesului liber la justiţie, a dreptului la apărare si a priorităţii reglementărilor internaţionale, întrucât art. 40 alin. (7) teza a treia din Legea nr. 21/1996 permite şi interpretarea în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de 72 de ore pentru formularea contestaţiei coincide cu ora comunicării încheierii de autorizare de către inspectorii de concurenţă (anterior începerii activităţii de inspecţie). Or, o astfel de incertitudine cu privire la drepturile şi obligaţiile părţii supuse inspecţiei la momentul comunicării încheierii de autorizare judiciară a inspecţiei este de natură să constituie un veritabil obstacol în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiţie. Obstacolul este reprezentat de riscul respingerii ca fiind tardiv formulate a contestaţiilor introduse în termenul de 72 de ore, dar calculat potrivit dreptului comun, de la ora zero a zilei următoare. 19. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38-40 din Legea nr. 21/1996 nu este întemeiată. Invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, spre exemplu, deciziile nr. 6 din 12 ianuarie 2010 şi nr. 53 din 17 februarie 2015. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale indicate de autoarea excepţiei, prevederile referitoare la instituţia percheziţiei reglementate de Codul de procedură penală neputând fi asimilate cu inspecţia efectuată în temeiul Legii nr. 21/1996, de către Consiliul Concurenţei. De asemenea, instanţa constată că legea oferă suficiente garanţii pentru evitarea arbitrariului şi protecţia drepturilor. Astfel, art. 38 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, devenit art. 40 alin. (7) ca urmare a republicării legii, prevede că partea interesată are posibilitatea de a formula contestaţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 72 de ore, împotriva încheierii preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti. Termenul în care poate fi atacată încheierea, pentru Consiliul Concurenţei, curge de la momentul comunicării acesteia, potrivit prevederilor art. 40 alin. (2) din lege. În ceea ce priveşte persoana supusă inspecţiei, termenul în care poate fi atacată încheierea curge de la momentul comunicării acesteia, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1). Contestaţia nu este suspensivă de executare. Se constată, aşadar, că dispoziţiile legale criticate asigură un just echilibru între interesele părţilor: pe de o parte, strângerea de informaţii cu privire la activitatea unei persoane bănuite de încălcarea normelor privind concurenţa loială şi, implicit, apărarea interesului public, iar, pe de altă parte, apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanei inspectate. Astfel, operatorul economic supus procedurii de inspecţie poate formula contestaţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar inspecţia se desfăşoară în prezenţa sa sau a reprezentantului său. Ulterior, în faţa instanţei de judecată, în cadrul dezbaterii pe fond a acţiunii formulate de operatorul economic împotriva deciziei Consiliului Concurenţei de constatare a încălcării regulilor concurenţei, el va fi citat şi va avea posibilitatea să administreze, cu încuviinţarea instanţei de judecată, toate probele considerate utile, pertinente şi concludente pentru stabilirea adevărului judiciar. 20. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 21. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 12 ianuarie din 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 26 februarie 2010, şi Decizia nr. 53 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 27 mai 2015. În ceea ce priveşte analiza momentului de la care începe să curgă termenul de 72 de ore pentru formularea contestaţiei, reglementat în cuprinsul art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, semnalează că, în speţă, este o problemă de aplicare şi interpretare a legii, care excedează controlului de constituţionalitate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocaţilor autoarei excepţiei şi ale reprezentantului părţii, notele scrise depuse la dosar de autoarea excepţiei şi de partea Consiliul Concurenţei, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din considerentele actului de sesizare, îl constituie prevederile art. 36-38 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014, în forma în vigoare la data desfăşurării inspecţiilor de către Consiliul Concurenţei. Curtea observă că Legea nr. 21/1996 a fost republicată, prevederile legale criticate regăsindu-se în cuprinsul art. 38, art. 39 şi art. 40 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016. Ca atare, Curtea reţine ca obiect al excepţiei aceste prevederi legale prin care se reglementează: puterile de inspecţie ale inspectorilor de concurenţă pentru investigarea încălcării prevederilor legii, ordinul de inspecţie şi procedura de desfăşurare a acesteia - art. 38-39 şi procedura de soluţionare a cererii de autorizare judiciară a inspecţiei şi calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierii - art. 40. 25. În opinia autoarei excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 28 privind secretul corespondenţei şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că soluţia legislativă cuprinsă în prevederile art. 38-40 din Legea nr. 21/1996, republicată, a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional statuând constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate. În acest sens sunt Decizia nr. 89 din 7 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 28 februarie 2006, Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 26 februarie 2010, şi Decizia nr. 53 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 27 mai 2015. 27. De asemenea, prin Decizia nr. 125 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2016, paragraful 13, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că Legea concurenţei nr. 21/1996 are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor, iar punerea în aplicare a Legii concurenţei este de competenţa Consiliului Concurenţei, autoritate naţională în domeniul concurenţei, având statut de autoritate administrativă autonomă în acest domeniu. Totodată, Curtea a reţinut că, în vederea descoperirii şi investigării de către Consiliul Concurenţei a încălcării prevederilor Legii concurenţei, precum şi a prevederilor art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în cap. V al Legii nr. 21/1996, art. 32-51, a fost reglementată procedura de examinare preliminară, de investigare şi de luare a deciziilor de către această autoritate. 28. În acest context, faţă de critica autoarei excepţiei referitoare la lipsa unei căi de atac separate împotriva măsurilor efective de inspecţie, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate instituie reguli privind procedura derulată în vederea descoperirii şi investigării încălcărilor prevederilor legii. Astfel, inspectorii de concurenţă desfăşoară o activitate de investigaţie atunci când există indicii privind săvârşirea unor fapte contrare legii. Dispoziţiile legale criticate nu pun în discuţie fondul cauzei, ci, pe baza lor, se procedează la autorizarea unor inspecţii, a căror desfăşurare este guvernată de stabilirea prin lege a anumitor garanţii pentru evitarea arbitrariului şi protecţia drepturilor. 29. Astfel, potrivit art. 40 alin. (5) din lege, oricare ar fi împrejurările, inspecţia se desfăşoară între orele 8,00 şi 18,00 şi trebuie efectuată în prezenţa persoanei la care se efectuează inspecţia sau a reprezentantului său. Inspecţia poate continua şi după ora 18,00 numai cu acordul persoanei la care se efectuează inspecţia sau al reprezentantului său. 30. Inspectorii de concurenţă sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie prin ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei. O copie certificată a acestui ordin şi a autorizării judiciare se comunică întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi supuse inspecţiei dispuse. În cazul în care comunicarea nu se poate face fizic reprezentantului legal sau, în lipsa acestuia, oricărui angajat al întreprinderii respective, aceasta se poate efectua şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace care asigură transmiterea textului ordinului şi autorizării judiciare, precum şi confirmarea expedierii acestuia. În această situaţie, comunicarea ordinului de inspecţie şi a documentelor aferente acestuia se socoteşte îndeplinită la data şi ora înscrise pe copia imprimată a confirmării expedierii. În ipoteza în care comunicarea nu se poate face prin niciuna dintre modalităţile prevăzute mai sus, inspectorii de concurenţă vor proceda la afişarea ordinului de inspecţie, a autorizării judiciare şi a ordinului de declanşare a investigaţiei la amplasamentul destinat inspecţiei, întocmind în acest sens un proces-verbal de afişare, în care vor fi indicate data şi ora afişării [art. 38 alin. (4)]. 31. Totodată, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 prevede că inspectorii de concurenţă pot proceda la inspecţii doar cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti sau de către un judecător delegat de acesta. O copie certificată a ordinului de inspecţie şi a autorizaţiei judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecţiei înainte de începerea acesteia. Întreprinderile au posibilitatea de a ataca încheierea de autorizare dată de instanţa judecătorească şi ordinele de inspecţie emise de Consiliul Concurenţei, conform art. 40 alin. (7) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 21/1996, republicată. 32. Astfel, încheierea preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti sau a judecătorului delegat de acesta, prevăzută de art. 40 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, poate fi contestată de partea interesată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 72 de ore. Contestaţia nu este suspensivă de executare. 33. Ordinul de inspecţie care indică obiectul şi scopul inspecţiei, data la care începe şi sancţiunile prevăzute la art. 53 şi 59 din lege, poate fi atacat la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare, prin derogare de la Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Hotărârea curţii de apel este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare. Instanţele vor soluţiona cauza de urgenţă şi cu precădere. Soluţionarea unor asemenea chestiuni trebuie să fie guvernată de principiul celerităţii, care ar putea fi grav afectat prin aplicarea în materie a principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi a obligativităţii citării părţilor. Curtea a observat că dispoziţiile legale criticate asigură un just echilibru între interesele părţilor: pe de o parte, strângerea de informaţii cu privire la activitatea unei persoane bănuite de încălcarea normelor privind concurenţa loială şi, implicit, apărarea interesului public, iar, pe de altă parte, apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanei inspectate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 53 din 17 februarie 2015, precitată). 34. De asemenea, ca o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare, deciziile finale adoptate de Consiliul Concurenţei prin care se constată încălcarea legii şi se aplică sancţiuni pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit art. 51 din Legea nr. 21/1996. În faţa instanţei de judecată, în cadrul dezbaterii pe fond a acţiunii formulate de întreprindere împotriva deciziei Consiliului Concurenţei de constatare a încălcării regulilor concurenţei, aceasta va fi citată şi va avea posibilitatea să administreze, cu încuviinţarea instanţei de judecată, toate probele considerate utile, pertinente şi concludente pentru stabilirea adevărului, inclusiv cu privire la modalitatea efectivă de efectuare a inspecţiei. 35. În raport cu aceste considerente, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar art. 129 din Legea fundamentală prevede că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Prin urmare, având în vedere garanţiile pe care Legea nr. 21/1996 le instituie pentru înlăturarea eventualelor neregularităţi în efectuarea inspecţiilor şi posibilitatea recunoscută părţilor interesate de a se adresa instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 38 alin. (6), art. 40 şi art. 51 din Legea nr. 21/1996, Curtea constată că prevederile legale supuse controlului nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi la un remediu efectiv. 36. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 27 din Constituţie privind inviolabilitatea domiciliului, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a analizat în cadrul controlului de constituţionalitate prevederi legale referitoare la dreptul reprezentanţilor unor autorităţi sau instituţii publice de a pătrunde în spaţii aflate în legătură directă sau indirectă cu activitatea profesională a persoanei verificate. Astfel, Curtea s-a pronunţat cu privire la dreptul inspectorilor de muncă de a avea acces liber în sediul persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de aceasta fără nicio încuviinţare şi fără nicio avizare (a se vedea Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005). De asemenea, Curtea s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte puterile de inspecţie ale inspectorilor antifraudă (a se vedea Decizia nr. 334 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 17 august 2017), iar prin Decizia nr. 213 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 7 august 2013, Curtea a statuat constituţionalitatea prevederilor legale care instituie puterile de control şi investigaţie ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. 37. Curtea a reţinut, pe de o parte, că, „în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca spaţiul în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei“ şi că, prin urmare, autorităţile pot exercita controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii. În consecinţă, Curtea a reţinut că „activităţile pe care Inspecţia Muncii le controlează nu ţin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând în mod evident ocrotirea unui interes general“ (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 470 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010, precitată). 38. Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 29 mai 2012, pronunţată în Cauza Bjedov împotriva Croaţiei, paragraful 57, definiţia noţiunii de „domiciliu“, în înţelesul art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu este limitată la locuinţa care este ocupată de drept sau care a fost stabilită potrivit unei proceduri legale. Astfel, dacă un anume spaţiu constituie sau nu „domiciliu“, care atrage protecţia articolului 8 pct. 1 din Convenţie, depinde de circumstanţele factuale, precum existenţa unor legături suficiente şi continue cu acel loc specific. Prin urmare, dacă anumite locaţii trebuie sau nu clasificate drept „domiciliu“ este o chestiune de fapt, care nu depinde de legalitatea ocupării acelui loc în temeiul dreptului naţional. 39. De asemenea, prin Hotărârea din 16 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Societé Colas Est şi alţii contra Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că drepturile garantate de art. 8 al Convenţiei pot fi interpretate în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agenţiilor sau al localurilor sale profesionale, însă această interpretare se poate face numai în anumite circumstanţe, care se stabilesc de la caz la caz, în speţă, ţinându-se cont de competenţa exclusivă a agenţilor specializaţi de a aprecia oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de inspecţie. 40. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 21/1996 consacră dreptul inspectorului de concurenţă de a efectua inspecţii în spaţiile prevăzute la art. 38 din lege, precum şi în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai operatorilor economici sau asociaţiilor de operatori economici supuşi investigaţiei, ceea ce poate constitui o ingerinţă în dreptul la protecţie a domiciliului. 41. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizate, cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 22 decembrie 2015, paragraful 33, şi Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Curtea va analiza, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă ingerinţa în dreptul fundamental privind protecţia domiciliului este justificată, dacă obiectivul urmărit califică scopul reglementării ca fiind unul legitim şi dacă aceasta este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit şi nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic. Conform principiului proporţionalităţii, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. 42. Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, Curtea constată că ingerinţa în dreptul fundamental referitor la protecţia domiciliului, în cazul efectuării inspecţiilor în spaţii, precum domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor şi altor angajaţi ai agenţilor economici supuşi investigaţiei este justificată de investigarea încălcării prevederilor legii concurenţei, scopul reglementării criticate fiind unul legitim. Măsura ingerinţei este adecvată, fiind capabilă să ducă la îndeplinirea scopului protejării interesului general de protecţie, menţinere şi stimulare a concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor, şi este necesară pentru îndeplinirea acestui scop. De asemenea, soluţia legislativă criticată este proporţională cu scopul urmărit, sens în care chiar art. 38 alin. (2) din lege prevede că inspectorii de concurenţă cu puteri de inspecţie vor proceda la efectuarea de inspecţii numai dacă există indicii că pot fi găsite documente sau pot fi obţinute informaţii considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor, iar rezultatul acestora va fi consemnat într-un proces-verbal de constatare şi inventariere. 43. De asemenea, Curtea observă că prevederile legale criticate prevăd că inspectorii de concurenţă pot proceda la acest tip de inspecţii doar în baza unui ordin emis de către preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti sau de către un judecător delegat de acesta. În aceste condiţii, Curtea apreciază că amestecul autorităţilor publice în ceea ce priveşte dreptul la respectarea domiciliului este conform exigenţelor constituţionale şi convenţionale, o asemenea ingerinţă fiind necesară pentru „bunăstarea economică a ţării“, astfel cum prevede art. 8 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceleaşi argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale privind secretul corespondenţei. 44. Referitor la dispoziţiile art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind respectarea vieţii private şi de familie, Curtea, prin Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010, precitată, a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reglementează activităţi de inspecţie ale Consiliului Concurenţei, activităţi ce au ca scop ocrotirea unui interes general şi care vizează aspecte ce ţin de sfera publică a activităţii persoanei juridice, iar nu de cea privată. 45. Totodată, nu pot fi primite susţinerile autoarei excepţiei, potrivit cărora inspecţia realizată de inspectorii de concurenţă trebuie asimilată noţiunii de „percheziţie“, prevăzută de Codul de procedură penală. Astfel, dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, se referă la instituţia reglementată de dispoziţiile din Codul de procedură penală, care nu poate fi asimilată cu activitatea de inspecţie efectuată de inspectorii de concurenţă, în temeiul Legii nr. 21/1996, aceasta implicând derularea unor operaţiuni administrative premergătoare emiterii deciziei prin care se finalizează cazul investigat. 46. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, prin care s-a stabilit că inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, nu conferă inspecţiei caracterul unei percheziţii în materie penală, fiind evident că trimiterea normativă se referă doar la cele două operaţiuni şi nu vizează inspecţia în ansamblul său. A accepta susţinerea autoarei excepţiei în sensul că, în integralitatea sa, procedura de efectuare a inspecţiilor este cea prevăzută de Codul de procedură penală echivalează cu golirea de conţinut a normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 21/1996. Or, în ansamblul reglementărilor privind inspecţiile efectuate de inspectorii de concurenţă, această normă este de strictă interpretare şi, prin urmare, şi de strictă aplicare. 47. În fine, Curtea observă că, astfel cum sunt formulate, prevederile art. 40 din Legea nr. 21/1996 sunt redactate cu rigoare normativă şi permit destinatarilor lor să îşi conformeze conduita. Astfel, termenul în care poate fi atacată încheierea pentru Consiliul Concurenţei curge de la momentul comunicării acesteia, potrivit prevederilor art. 40 alin. (2) din aceeaşi lege, iar în ceea ce priveşte persoana supusă inspecţiei, termenul în care poate fi atacată încheierea curge de la momentul comunicării acesteia, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) din lege. Prin urmare, Curtea nu reţine încălcarea regulilor privind claritatea, precizia, previzibilitatea şi predictibilitatea normelor juridice. În aceste condiţii, criticile autoarei excepţiei privind momentul de la care se calculează termenul de 72 de ore, pentru contestarea încheierii prin care este autorizată judiciar efectuarea inspecţiei, se circumscriu exclusiv cadrului de interpretare şi aplicare a normelor juridice în situaţia de fapt dedusă judecăţii. 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială Omniasig Vienna Insurance Group - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 905/2/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 38, art. 39 şi art. 40 din Legea concurenţei nr. 21/1996 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
