Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 851/1/2022
┌─────────────┬────────────────┬────────────┐
│ │- │ │
│Gabriela │vicepreşedintele│- │
│Elena Bogasiu│Înaltei Curţi de│preşedintele│
│ │Casaţie şi │completului │
│ │Justiţie │ │
├─────────────┼────────────────┴────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I │
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat al │
│Vrabie │Secţiei a II-a civile │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei de │
│Angelica │contencios administrativ şi │
│Stănişor │fiscal │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Andreia Liana│- judecător la Secţia I │
│Constanda │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Ponea │ │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia I │
│Băldean │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a II-a │
│Condoiu │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a II-a │
│ │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a II-a │
│Poliţeanu │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia a II-a │
│Voicheci │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Adina Oana │- judecător la Secţia a II-a │
│Surdu │civilă │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de │
│Claudia │contencios administrativ şi │
│Vişoiu │fiscal │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Adrian Remus │- judecător la Secţia de │
│Ghiculescu │contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Adriana Elena│- judecător la Secţia de │
│Gherasim │contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de │
│Vasile Bîcu │contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
├─────────────┼─────────────────────────────┤
│Carmen Maria │- judecător la Secţia de │
│Ilie │contencios administrativ şi │
│ │fiscal │
└─────────────┴─────────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 851/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.475/99/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; nu au fost formulate puncte de vedere la raport de către părţi. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 22 februarie 2022, în Dosarul nr. 5.475/99/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sancţiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părţii care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumţie legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumţie ce poate fi răsturnată în apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă?“. 8. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 851/1/2022. II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile 9. Codul de procedură civilă: "ART. 306 (1) La acelaşi termen în care înscrisul a fost denunţat ca fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul, dacă înţelege să se folosească de el. (2) Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz. (3) Dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals lipseşte, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut." "ART. 328 (1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel." "ART. 478 (...) (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (...)" "ART. 479 (1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. (2) Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia sa invocat chestiunea de drept 10. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Iaşi la data de 6 noiembrie 2020 cu nr. 5.475/99/2020, reclamanta-persoană fizică a chemat în judecată pe pârâta-persoană juridică, profesionist, solicitând obligarea acesteia la plata unor sume de bani pretins datorate în baza raporturilor contractuale de muncă şi rămase neachitate la data încetării acestora, între care 1.285 lei - sumă aferentă orelor suplimentare lucrate în perioada 1 ianuarie 2020-20 iulie 2020, 1.000 lei - sumă reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, aferent perioadei 1 ianuarie 2020-20 iulie 2020 şi 2.000 lei - sumă reprezentând drepturile salariale aferente lunilor iunie şi iulie 2020. 11. În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că a fost angajata pârâtei din anul 2014 şi până la 20 iulie 2020 când, prin demisie, a încetat contractul individual de muncă. Întrucât pârâta a refuzat să îi achite drepturile salariale restante, a formulat o plângere la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi, iar în urma controlului efectuat i s-a comunicat Adresa nr. xxxxx/11.09.2020, act în care se precizează că la societate apar state de plată pe numele său, din care rezultă că ar fi ridicat diverse sume de bani. Faţă de acest răspuns, susţinând că semnătura de pe respectivele înscrisuri nu îi aparţine, reclamanta a notificat pârâta, arătând că doreşte rezolvarea diferendului pe cale amiabilă şi că, în caz contrar, va formula cerere de chemare în judecată şi plângere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, urmând să solicite efectuarea unei expertize grafologice pentru a demonstra faptul că respectivele semnături nu îi aparţin şi că ea nu a ridicat acele sume de bani. 12. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. 13. În motivarea poziţiei sale procesuale, în ceea ce priveşte diferenţa de drepturi salariale pentru orele suplimentare, ore prestate în zilele de repaus săptămânal sau sărbători legale, a arătat, în esenţă, că astfel de situaţii au fost izolate şi au fost compensate corespunzător prin ore libere plătite sau plata sporurilor aferente. 14. Referitor la drepturile salariale aferente concediului de odihnă pentru perioada 1 ianuarie 2020-20 iulie 2020 în valoare de 1.000 lei, pârâta a susţinut că această cerere este neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanta a efectuat concediul de odihnă în luna iunie, beneficiind de 13 zile (mai mult decât era îndreptăţită) şi a încasat drepturile salariale aferente concediului efectuat. Referitor la plata salariului aferent lunilor iunie şi iulie 2020, respectiv până la data încetării raportului de muncă, pârâta a susţinut că reclamanta a primit toate drepturile salariale, conform statelor de plată. De asemenea, pârâta a invocat dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precizând că susţinerile reclamantei privind formularea unei plângeri penale pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals cu privire la semnătura de pe statul de plată nu sunt de natură să înlăture prezumţia de veridicitate a acestora până la intervenirea unei eventuale hotărâri a instanţei penale. 15. În probaţiune, pârâta a ataşat întâmpinării, în copie, state de plată aferente perioadei februarie-iulie 2020, purtând menţiunea „conform cu originalul“ sub semnătură. 16. La primul termen de judecată, din 8 februarie 2021, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse de părţi la dosar, precum şi solicitarea reprezentantului convenţional al reclamantei ca pârâta să depună la dosar statul de plată aferent lunii iulie 2020 în original, pentru a verifica semnătura şi a vedea dacă este cazul să se înscrie în fals, aşa cum a precizat în cererea de chemare în judecată. 17. La următorul termen de judecată, din 8 martie 2021, fiind depus la dosar în şedinţa publică statul de plată aferent lunii iulie 2020 în original, apărătorul reclamantei a precizat că reclamanta (prezentă în instanţă) nu îşi recunoaşte semnătura, contestă semnătura de pe statul de plată pe care o apreciază ca fiind falsificată şi denunţă ca fals acest înscris, indicând ca temei de drept prevederile art. 304-307 din Codul de procedură civilă. A arătat că nu poate indica persoana care ar fi semnat în dreptul numelui reclamantei, putând fi persoana care a întocmit statul de plată ori administratorul societăţii. 18. Pârâta persoană juridică nu a fost prezentă la termen prin reprezentant legal, ci prin reprezentant convenţional - avocat, care a arătat că nu deţine mandat special în acest sens, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 din Codul de procedură civilă, instanţa a dispus acordarea unui nou termen de judecată, până la care pârâta să precizeze, în mod expres, dacă înţelege să se folosească de înscrisul denunţat ca fals, fiind citată cu menţiune în acest sens. 19. La următorul termen de judecată, din 5 aprilie 2021, pârâta nu a fost prezentă prin reprezentant legal sau convenţional şi nici nu a depus la dosar, până la închiderea dezbaterilor, precizări prin care să îşi exprime poziţia procesuală în sensul dacă înţelege să se folosească sau nu de înscrisul denunţat ca fals. 20. Instanţa a reţinut cauza în pronunţare şi a amânat pronunţarea mai întâi pentru data de 12 aprilie 2021, apoi pentru data de 20 aprilie 2021. 21. La 12 aprilie 2021, pârâta a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei şi reluarea judecăţii, raportat la dispoziţiile art. 400 din Codul de procedură civilă, arătând că a înaintat din eroare Judecătoriei Iaşi cererea privind statul de plată aferent lunii iulie. A anexat acestei cereri un înscris original fără dată şi număr, emanând de la societate, prin administrator, în care se precizează că societatea pârâtă, reprezentată legal prin administrator, înţelege să se folosească în cauză de statul de plată aferent lunii iulie 2020. 22. Prin Sentinţa nr. 946 din 20 aprilie 2021, Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să îi plătească acesteia drepturile salariale aferente perioadei 1 iulie 2020-20 iulie 2020, fiind respinse în rest cererile formulate. 23. Instanţa de fond a reţinut că la dosarul cauzei a fost depus statul de plată aferent lunii iulie 2020, stat de plată care cuprinde o semnătură în dreptul numelui reclamantei, înscris denunţat ca fals de către aceasta şi de care instanţa nu a ţinut cont, înlăturându-l, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere faptul că la termenul de judecată din 5 aprilie 2021 pârâta nu a fost prezentă şi nici nu a depus la dosar, până la momentul închiderii dezbaterilor, precizări cu privire la înscris. 24. Prima instanţă a menţionat şi faptul că nu pot fi avute în vedere precizările depuse la dosar de către pârâtă la data de 12 aprilie 2021, faţă de dispoziţiile art. 394 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 25. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, invocând greşita înlăturare din probatoriu a statului de plată aferent lunii iulie 2020 şi motivând în principal că nu erau aplicabile dispoziţiile art. 304-306 din Codul de procedură civilă. 26. De asemenea, a menţionat că în situaţia în care instanţa de apel va considera incidente dispoziţiile art. 304 şi următoarele din Codul de procedură civilă, raportat şi la caracterul devolutiv al apelului, solicită să se ia act de poziţia şi precizările prin care societatea a arătat că se foloseşte în cauză de statul de plată al lunii iulie 2020 şi, pe cale de consecinţă, să se constate că nu a fost vorba de o renunţare la folosirea înscrisului defăimat ca fiind fals, prezumţia de la art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă fiind înlăturată şi impunându-se cercetarea falsului. 27. Prin Încheierea din 7 decembrie 2021, în deliberare, asupra solicitării apelantei-pârâte de reluare a cercetării înscrisului „statul de plată aferent lunii iulie 2020“, s-a constatat ivită divergenţa în raport cu cele statuate şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020 (Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020), referitor la interpretarea noţiunii probe noi în apel. Cauza a fost repusă pe rol pentru judecare în complet de divergenţă, care a apreciat că, prin noutatea şi dificultatea chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, se impune recurgerea la procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 28. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 29. Astfel, cauza este în curs de judecată la Curtea de Apel Iaşi în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, fiind ultima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea dialogului social nr. 62/2011). 30. Având în vedere considerentele hotărârii primei instanţe şi motivele invocate în calea de atac exercitată în cauză, soluţionarea apelului depinde de modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă sancţiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părţii care l-a depus la dosar, la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumţie legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumţie ce poate fi răsturnată în apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă. 31. Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia. 32. Astfel, aspectele ce fac obiectul sesizării sunt noi, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind susceptibile să genereze practică neunitară în aplicarea normelor procesuale civile în discuţie. 33. Instanţa de sesizare a arătat că problema de drept supusă atenţiei comportă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme pentru a preîntâmpina apariţia jurisprudenţei neunitare, având în vedere că interpretarea normelor de drept în discuţie poate conduce la opinii diferite din perspectiva aplicabilităţii mutatis mutandis a statuărilor din Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, astfel încât condiţia noutăţii este suficient de bine caracterizată şi permite declararea ca admisibilă a sesizării. 34. În speţă, se pune problema stabilirii domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 479 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, respectiv dacă în noţiunea de „probe administrate la prima instanţă“, cu privire la care instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea, se includ şi probele cu privire la care prima instanţă a dispus înlăturarea în condiţiile art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi dacă, prin aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din acelaşi cod, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă, se poate permite părţii să răstoarne prezumţia legală instituită prin art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 35. Interpretând dispoziţiile art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanţe că în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea. Dezlegarea a privit în esenţă întinderea efectelor decăderii din dreptul de a propune/administra probe în faţa instanţei de fond şi la judecata în apel în raport cu efectul devolutiv ex lege al apelului şi cu dispoziţiile de procedură privind judecata apelului. 36. Chestiunea de drept ridicată în prezenta cauză ţine de procedura verificării înscrisurilor şi excedează etapei de propunere şi administrare a probei, dar efectul înlăturării înscrisului contestat este similar celui al decăderii din dreptul de a propune sau administra o probă, respectiv acela al imposibilităţii părţii de a-şi proba pretenţiile. 37. Raţiunile pentru care s-a considerat că decăderea părţii din dreptul de a administra probe în faţa instanţei de fond nu înlătură posibilitatea de a solicita administrarea aceloraşi probe în apel ar putea fi extinse şi pentru ipoteza specială prevăzută de art. 306 din Codul de procedură civilă. 38. Totuşi, dispoziţiile art. 306 din Codul de procedură civilă instituie sancţiunea înlăturării înscrisului ca urmare a unei prezumţii legale de renunţare a părţii la folosirea înscrisului, însă numai circumstanţiat: doar după defăimarea acestuia ca fals de către partea adversă şi doar în ansamblul unei proceduri solemne şi publice, iar refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ar implica, per se, reluarea formalităţilor specifice denunţării înscrisului ca fals - art. 304 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 39. De asemenea, verificând jurisprudenţa în materie, nu sa observat cristalizarea unei practici judiciare în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în raport cu Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020. 40. S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 41. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 42. Instanţa de trimitere, constituită în complet de divergenţă, a apreciat că de esenţa dezlegării este natura prezumţiei legale ce intervine, în condiţiile în care art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte imperativ consecinţa juridică a neprezentării părţii la termenul stabilit pentru cercetarea înscrisului defăimat ca fals, fără a o lăsa la aprecierea instanţei, ca în ipoteza prevăzută de art. 358 din Codul de procedură civilă, însă nu îi stabileşte expres nici natura juridică, nici întinderea efectelor procesuale produse, în comparaţie cu ipoteza prevăzută de art. 262 alin. (3) din Codul de procedură civilă care se referă la decăderea din probă în faţa instanţei. 43. S-a reţinut că înlăturarea prezumţiei prin proba contrară nu se confundă cu instituţiile distincte procesual ale refacerii/completării probatoriului în apel, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în cadrul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 că textele art. 470 şi, respectiv, art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit propunerea de probe în apel fără vreo limitare şi fără a face distincţie între probele invocate în faţa primei instanţe, admise sau respinse pentru diferite motive, şi probele neinvocate în faţa primei instanţe. 44. Întrucât efectul înlăturării înscrisului contestat este similar decăderii din dreptul de a propune sau a administra o probă, respectiv acela al imposibilităţii părţii de a-şi proba pretenţiile, raţiunile pentru care s-a statuat în Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 că decăderea părţii din dreptul de a administra probe în faţa instanţei de fond nu înlătură posibilitatea de a solicita administrarea aceloraşi probe în apel ar putea fi extinse şi la ipoteza înlăturării înscrisului, în acest sens pledând mai cu seamă considerentele de la paragrafele 40-42 ale deciziei menţionate. 45. Aplicarea mutatis mutandis a statuărilor din Decizia de recurs în interesul Legii nr. 9 din 30 martie 2020 ar valida, aparent, interpretarea că în calea de atac a apelului partea poate solicita fie proba contrară, fie chiar însăşi refacerea administrării probei cu înscrisul în discuţie. În acest sens, în condiţiile în care înlăturarea înscrisului de către instanţa de fond se produce, ca în speţa de faţă, la ultimul termen de judecată în primă instanţă, în ipoteza naturii relative a prezumţiei, partea ar putea invoca pe calea apelului proba contrară acesteia, în sensul de a dovedi că neprezentarea s-a datorat unor motive obiective sau unei simple erori, nefiind o desistare din dreptul procesual de administrare a înscrisului defăimat ca fals. 46. Totuşi, în cazul în care o astfel de probă nu este cerută sau nu este administrată, rămâne necesar a se stabili dacă simpla manifestare expresă şi indubitabilă a părţii care insistă în folosirea înscrisului prin apelul exercitat este suficientă pentru refacerea procedurii prevăzute de art. 304-307 din Codul de procedură civilă, în contra prezumţiei de renunţare la folosirea înscrisului în temeiul art. 306 din Codul de procedură civilă, corect aplicată prin hotărârea de fond. 47. Pe aceste ipoteze, în complet de divergenţă, opiniile exprimate de către judecătorii instanţei de trimitere nu s-au armonizat în unanimitate, rămânând diferite. 48. Într-o opinie s-a apreciat că raţiunea instituirii procedurii verificării înscrisurilor este cea a impunerii unei rigori procesuale, cu finalitatea soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil. Având în vedere importanţa pe care înscrisurile o deţin în ansamblul mijloacelor de probă, Codul de procedură civilă instituie obligaţia părţilor de a recunoaşte sau contesta înscrisurile, reglementând termene scurte în scopul consolidării forţei probante sau al înlăturării înscrisului nerecunoscut din ansamblul probatoriului administrat. Dacă cel căruia i se opune înscrisul trebuie să îl conteste, cel mai târziu la primul termen după depunerea acestuia la dosar, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula o astfel de contestaţie pe parcursul întregii proceduri, partea care se foloseşte de înscris trebuie să declare că înţelege să îl folosească sau să renunţe la folosirea sa în termenele prescrise de lege, fără posibilitatea de a mai reveni asupra declaraţiei. 49. Cercetarea falsului în urma formulării contestaţiei de către partea căreia i se opune înscrisul nu poate avea loc decât în ipoteza în care înscrisul este folosit ca probă, iar posibilitatea revenirii asupra înlăturării înscrisului ar duce la reluarea procedurii, scopul celerităţii fiind astfel anihilat. 50. Prezumţia de renunţare la folosirea înscrisului dedusă din lipsa părţii la termenul acordat în scopul exprimării poziţiei faţă de contestaţia formulată este una raţională şi suficient fundamentată, astfel că, odată validată, înscrisul defăimat ca fals va fi înlăturat din probatoriu fără ca asupra acestui aspect să se mai poată reveni prin solicitarea de refacere a probatoriului. 51. Mai mult, prevederile art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă la probe administrate la prima instanţă, cu privire la care instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea. Or, probele cu privire la care prima instanţă a dispus înlăturarea în condiţiile art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă, neasumate ca acte juridice valabile de către partea care le-a propus, nu mai fac parte din probatoriul administrat. În contextul scopului procedurii instituite prin art. 306 din Codul de procedură civilă, ca înscrisurile asupra cărora se ridică o suspiciune de fals să fie folosite în proces doar în anumite condiţii strict reglementate, ar rezulta că instanţa de apel nu ar putea dispune refacerea sau completarea conform art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă în privinţa probei cu înscrisul înlăturat prin aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, se impune prioritar readucerea acestor înscrisuri în cadrul mijloacelor de probă, altfel spus, instanţa de apel ar trebui să fie învestită şi să soluţioneze cu prioritate aspecte vizând legalitatea actelor de procedură întocmite în aplicarea dispoziţiilor legale de la art. 304-307 din Codul de procedură civilă sau repunerea părţii în termenul de a-şi exprima poziţia potrivit art. 306 din Codul de procedură civilă. 52. În altă opinie s-a apreciat că întreg edificiul silogistic realizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 ar fi periclitat dacă finalitatea esenţială a stabilirii situaţiei de fapt şi a aflării adevărului în cauză ar putea fi paralizată prin aplicarea unei prezumţii procesuale ridicate la nivel irefragabil. Este indubitabil că realitatea juridică reflectă realitatea faptică doar în măsura respectării regulilor ce guvernează soluţionarea litigiului, cu accent particular în aria probatoriilor, însă necesitatea de rigoare procesuală nu poate deveni predominantă în detrimentul scopului însuşi al actului de justiţie. 53. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la instanţă, la fel ca şi dreptul de acces, nu are un caracter absolut: drepturile pot da naştere la limitări, dar nu pot restricţiona accesul liber al unui individ într-un mod sau până la un punct, astfel încât dreptul să fie afectat în însăşi esenţa sa (Cauza Philis împotriva Greciei, paragraful 59; Cauza De Geouffre de la Pradelle împotriva Franţei, paragraful 28; Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 229; Cauza Baka împotriva Ungariei, paragraful 120; Cauza Na\'eft-Liman împotriva Elveţiei, paragraful 114). În plus, limitările nu sunt compatibile cu art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Cauza Na\'eft-Liman împotriva Elveţiei, paragraful 115). Legislaţia referitoare la formalităţile şi termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice (Cauza Ca\'f1ete de Go\'f1i împotriva Spaniei, paragraful 36). Astfel, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (Cauza Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, paragraful 36; Cauza Zvolsk\'fd şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, paragraful 51). În special, trebuie, în fiecare caz, să se procedeze la o evaluare în lumina particularităţilor procedurii despre care se face vorbire. Instanţele trebuie, în aplicarea normelor de procedură, să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, precum şi o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea condiţiilor procedurale stabilite de lege (Cauza Hasan Tunθ şi alţii împotriva Turciei, paragrafele 32 şi 33). 54. Or, interpretarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă în sensul consacrării unei prezumţii irefragabile şi definitive procesual dă prevalenţă formalismului judiciar în detrimentul substanţei dreptului afirmat de parte şi plasează exerciţiul căii de atac în zona de pur iluzoriu, întrucât prin prohibirea oricărui drept de valorificare a înscrisului defăimat ca fals contestaţia sa rămâne lipsită de orice suport. În consecinţă, în vederea salvgardării esenţei dreptului la instanţă, manifestarea expresă de voinţă a părţii în sensul folosirii înscrisului, expusă prin exercitarea căii de atac, trebuie să conducă la refacerea procedurii prevăzute de art. 304-307 din Codul de procedură civilă, fiind cu atât mai evident şi just că înlăturarea prezumţiei în apel va opera ori de câte ori partea dovedeşte că neprezentarea, la termenul stabilit, potrivit art. 306 din Codul de procedură civilă, se întemeiază pe cauze neimputabile acesteia. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale 55. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Bucureşti, Timişoara, Oradea, Galaţi şi Constanţa, precum şi instanţele arondate acestora au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum şi opinii teoretice, iar curţile de apel Piteşti, Suceava, Ploieşti, Iaşi, Braşov, Bacău şi Cluj, precum şi instanţele arondate acestora au transmis doar puncte de vedere exprimate în cadrul colectivelor de judecători. 56. Din răspunsurile primite s-au conturat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, după cum se va arăta în continuare. 57. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că sancţiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părţii care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumţie legală care poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă. 58. În sprijinul acestui punct de vedere s-a argumentat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja cu privire la noţiunea de probe lato sensu, iar înscrisul defăimat ca fals face parte din categoria probelor la care a făcut referire instanţa supremă. 59. Mai mult, atât timp cât, conform prevederilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitoare la efectul devolutiv al apelului, se admite că apelul exercitat provoacă o nouă judecată asupra fondului, s-a considerat că, dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe formale prevăzute în cuprinsul art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, înscrisul defăimat ca fals, care nu a fost înfăţişat la prima instanţă şi pentru care partea a fost decăzută, poate fi solicitat ca probă în apel, prezumţia legală instituită de art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă având caracter relativ. Spre această concluzie conduc şi prevederile art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă care sunt norme dispozitive, ca, de altfel, majoritatea celor care reglementează materia probelor. 60. În fundamentarea acestei opinii a fost invocată şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la instanţă. 61. În acest sens au fost înaintate: Decizia nr. 441 din 20 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 294/113/2020; Decizia nr. 328 din 7 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă în Dosarul nr. 20.179/271/2016; Decizia nr. 116 din 24 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Arad - Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.645/55/2019, nedefinitivă; Sentinţa nr. 2.994 din 6 iulie 2018 a Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin Decizia nr. 2.893 din 12 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, ambele pronunţate în Dosarul nr. 12.948/63/2017. 62. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că prezumţia instituită de art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu mai poate fi răsturnată în apel, având în vedere că, în acest caz, procedura denunţării înscrisului ca fals, derulată la prima instanţă, are caracter formal, fiind supusă unor termene şi condiţii strict reglementate, de natură a responsabiliza părţile, având în vedere consecinţele potenţial penale pe care o astfel de procedură le poate genera. 63. S-a argumentat că art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că, dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, textul de lege instituind, implicit, o prezumţie de desistare a părţii din intenţia de a se folosi de un înscris pe care partea adversă îl defăima ca fiind fals. Prin urmare, procedura înscrierii în fals este întreruptă prin renunţarea expresă sau tacită a părţii la proba cu înscrisul defăimat ca fals. 64. Întrucât procedura denunţării înscrisului ca fals este una specială, ea are un regim juridic distinct, de strictă interpretare şi aplicare, astfel că nu se pretează a fi coroborată cu prevederile de drept comun, instituite prin art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pe cale de consecinţă, un înscris defăimat ca fals, cu privire la care operează prezumţia de desistare a părţii din intenţia de a-l folosi ca probă, nu mai poate fi solicitat în apel, întrucât s-ar încălca regulile expres instituite prin prevederile art. 304-308 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, în acest caz, Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 nu este incidentă. 65. În acest sens au fost înaintate: Decizia nr. 6.075 din 26 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.603/93/2019; Încheierea din 18 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 6.608/212/2020, nedefinitivă. 66. În cadrul acestei opinii s-a exprimat şi un punct de vedere mai nuanţat, în sensul că prezumţia dedusă din neprezentarea nejustificată a părţii la termenul acordat pentru verificarea înscrisului este una legală, existând doar posibilitatea de a se face dovada unei imposibilităţi obiective de prezentare a părţii, din motive neimputabile acesteia, la termenul în discuţie, în vederea garantării dreptului de acces la instanţă. 67. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se analizează, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 68. Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională a României în exercitarea controlului de constituţionalitate cu referire la textele de lege ce fac obiectul sesizării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 69. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezintă relevanţă Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi ale art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea“. X. Raportul asupra chestiunii de drept 70. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 71. Prin sesizarea formulată se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă sancţiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părţii care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumţie legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumţie ce poate fi răsturnată în apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă. 72. Prealabil analizei în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 73. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“, iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“ 74. Aşadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel: - existenţa unei cauze în curs de judecată aflate în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 75. Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea doar în parte a condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 76. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, legal învestit cu soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe civile pronunţate în materia conflictelor de muncă de Tribunalul Iaşi, căruia îi revine competenţa de soluţionare în ultimă instanţă a litigiului având ca obiect drepturi băneşti decurgând dintr-un conflict individual de muncă, faţă de prevederile art. 208,210 şi 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1,art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Hotărârea pronunţată în apel are caracter definitiv, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 77. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. Se constată, totodată, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra modalităţii de interpretare a prevederilor art. 306 alin. (2) şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile. 78. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept“, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014). 79. În cazul concret dedus judecăţii de principiu, obiectul sesizării vizează o problemă de drept procesual, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, apreciind că soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă - prin prisma Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 şi a prevederilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu raportare la hotărârea atacată şi motivele de apel invocate. 80. Într-adevăr, administrarea în calea devolutivă de atac a probatoriului cu prezumţii şi înscrisuri, pentru a susţine pretenţiile şi apărările părţilor, cu consecinţa tranşării raportului juridic litigios, apare condiţionată de stabilirea prealabilă a admisibilităţii acestui probatoriu prin raportare la sfera de aplicabilitate a deciziei sus-citate. 81. Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual ce se supune analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme, în jurisprudenţa circumscrisă acestei instituţii a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate reprezenta atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020). 82. Prin urmare, chestiunea de drept în discuţie are aptitudinea de a influenţa decisiv modul de soluţionare pe fond a cauzei în curs de judecată. 83. Se constată însă că problema de drept nu este una de suficientă anvergură, aptă să antreneze declanşarea prezentului mecanism de preîntâmpinare a unei practici judiciare neunitare. 84. Referitor la această condiţie, a existenţei unei veritabile chestiuni de drept, în jurisprudenţa dezvoltată constant de instanţa supremă s-a apreciat că problema de drept care necesită cu pregnanţă să fie lămurită trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 85. Gradul de dificultate trebuie să fie aşadar susceptibil de a genera interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, ale unei norme îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii drept condiţie a admisibilităţii este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau aceasta este chemată, în fapt, să soluţioneze o elementară problemă de interpretare a unor dispoziţii legale. 86. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme legale nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018). 87. Instanţa de trimitere a înţeles să justifice această cerinţă prin opinia divergentă generată de interpretarea noţiunii de probe noi în apel - prin prisma Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020. În concret, controversa vizează natura juridică a prezumţiei legale de renunţare a părţii la valorificarea unui înscris, de care a înţeles să se folosească în faţa primei instanţe, de natură să antreneze sancţiunea înlăturării acestuia din probatoriu şi posibilitatea ca aceasta să poată fi răsturnată în apel, cu consecinţa readucerii înscrisului defăimat ca fals în ansamblul probator şi recurgerii la procedura înscrierii în fals - neadministrată în faţa primei instanţe ca urmare a atitudinii culpabile a părţii care a propus administrarea probei cu înscrisul respectiv. Altfel spus, s-a pus problema naturii şi întinderii efectelor prezumţiei legale de renunţare la folosirea înscrisului defăimat ca fals, în cazul declarării de către partea în culpă a căii de atac a apelului prin care aceasta contestă propria desistare reproşată şi sancţionată de prima instanţă. 88. Prin încheierea de sesizare se învederează faptul că aparenta relativitate a prezumţiei legale de renunţare tacită la folosirea înscrisului nu se compatibilizează cu natura procedurii speciale şi solemne a înscrierii în fals, care nu ar mai putea fi administrată pe parcursul procesului, ulterior intervenirii decăderii părţii şi operării prezumţiei legale de desistare, fără a se înfrânge principiul celerităţii soluţionării cauzelor. 89. În primul rând, formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigenţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmăreşte, în realitate, o dezlegare de principiu a unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, în mod punctual, se tinde la calificarea caracterului juridic al unui mijloc de probă (prezumţia legală de renunţare la folosirea înscrisului prin neprezentare), ce intră în sfera atribuţiilor instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, ceea ce conduce, în fapt, la o „delegare“ a funcţiei jurisdicţionale de la această instanţă către instanţa supremă, abilitată legal doar pentru a da dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept, iar nu cu privire la calificarea în concret a elementelor deduse judecăţii (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022). 90. Or, stabilirea caracterului juridic al prezumţiei menţionate reclamă, din partea instanţei care judecă litigiul, demersul de a realiza un raţionament judiciar, prin stabilirea exactă a situaţiei de fapt, identificarea şi interpretarea normelor legale incidente [art. 306 alin. (2) şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă], folosind metodele specifice de interpretare a acestora [apte să releve nederogarea prevederilor art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la regula generală statuată în art. 328 alin. (2) din acelaşi act normativ], operaţiuni care constituie atributul exclusiv al instanţei chemate să soluţioneze litigiul, căreia îi revine obligaţia de a judeca direct şi efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil. 91. În al doilea rând, nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, apte să antreneze incidenţa prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece dificultatea pretinsă de instanţa de sesizare este înlăturată, într-o manieră evidentă, de aplicabilitatea în cauză a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, prin care s-a statuat că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi ale art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea“. 92. În considerentele acestei decizii – obligatorie erga omnes potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă - s-a reţinut, în esenţă, că „cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel“ (paragraful 59); „dreptul părţilor de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoţită şi de posibilitatea de a dovedi în faţa instanţei de apel susţinerile formulate prin cererea de apel“ (paragraful 63); „în noţiunea de dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă intră orice probă care nu a fost administrată şi analizată de către prima instanţă şi nicidecum doar probele care au fost propuse în termen procedural, dar care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă“ (paragraful 65); „noţiunea de dovezi invocate este mai largă decât cea de probe încuviinţate, prima incluzând şi probele propuse, dar care au fost ulterior respinse din variate motive, inclusiv pentru depunerea peste termenul procedural prevăzut de lege“ (paragraful 41); „legea se referă la simplul fapt al invocării acestora în faţa primei instanţe de fond şi nu impune exigenţa ca probele să fi fost administrate, fiind suficient ca respectivele probe să fie cerute la prima instanţă, chiar dacă nu au fost încuviinţate şi administrate, indiferent de motiv (de pildă, pentru că partea a renunţat la administrarea probei sau au fost respinse), pentru a putea fi readuse în atenţia instanţei de apel spre încuviinţare şi administrare, această din urmă instanţă urmând a examina condiţiile de admisibilitate şi de încuviinţare a dovezilor şi dacă acestea pot să ducă la soluţionarea procesului“ (paragraful 42); „a accepta teza contrară, respectiv că efectul decăderii din dreptul de a propune probele, statuate de prima instanţă, se extinde şi în apel ar putea lăsa fără finalitate atât dispoziţiile art. 470alin. (1) lit. d), cât şi pe cele ale art. 478 alin. (2)din Codul de procedură civilă, în sensul că partea, limitată la probele legal propuse în prima instanţă, nu va putea, în esenţă, să dovedească motivele apelului, ceea ce ar anula efectul devolutiv al acestei căi de atac, soluţie inacceptabilă“ (paragraful 44); „în esenţă, nu este nicio diferenţă între probele pentru care prima instanţă a constatat decăderea părţii din dreptul de a le propune şi probele care nu au fost solicitate deloc în faţa primei instanţe, fiind solicitate direct în apel, pentru care nu s-a constatat expres decăderea, deşi, dacă ar fi fost solicitate, în privinţa acestora, partea ar fi primit aceeaşi soluţie. Tot astfel, nu este nicio diferenţă între probele pentru care a operat decăderea din dreptul de a le propune şi cele pentru care, fiind admise, prima instanţă a dispus decăderea din dreptul de administrare, ca urmare a nerespectării regimului procesual de administrare“ (paragraful 45); „distincţia între probele în legătură cu care prima instanţă a constatat decăderea părţii din dreptul de a le propune şi probele nepropuse în prima instanţă ori cele propuse, dar rămase, în esenţă, neadministrate din orice motiv nu demonstrează nicio utilitate şi niciun efect procesual“ (paragraful 46); „efectele sancţiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviinţate în apel, de vreme ce instanţa de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri“ (paragraful 76); „chiar dacă partea a fost decăzută în primă instanţă din dreptul de a mai propune probe, dacă necesitatea rezultă din dezbateri, în acord cu principiul aflării adevărului, aceste probe pot fi administrate dacă respectă exigenţele art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă“ (paragraful 77); „potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr «auzite», adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenţiei impunând instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor pentru a le aprecia pertinente“ (paragraful 80). 93. Or, în litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere partea în defavoarea căreia a operat prezumţia de renunţare la folosirea înscrisului defăimat ca fals insistă prin apelul formulat tocmai în readministrarea probelor cu prezumţii şi înscrisuri, respectiv în administrarea procedurii de înscriere în fals, context de natură să configureze deplina aplicare a deciziei de recurs în interesul legii citate. 94. Referitor la procedura specială a înscrierii în fals, aceasta reprezintă, în esenţă, un mijloc de stabilire a veridicităţii unui înscris, subsumându-se aşadar noţiunii generale de „probă“, astfel încât, în lumina deciziei de recurs în interesul legii amintite, apare lipsită de relevanţă împrejurarea neadministrării acesteia la prima instanţă din culpa părţii apelante, decăderea operând, potrivit deciziei, pe stadii procesuale. Ipoteza avută în vedere de Decizia de recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 este cea a tuturor probelor prevăzute de lege şi neadministrate, indiferent de motive (deci, inclusiv a celor în privinţa cărora operează prezumţia renunţării la administrarea lor), cu condiţia esenţială de a fi solicitate prin apel sau întâmpinarea la apel. În acest context, în cauză, prezintă relevanţă manifestarea expresă şi neechivocă de voinţă a părţii, a cărei conduită corijată în apel se circumscrie intenţiei de însuşire a înscrisului ca valid, apt de a produce consecinţe juridice şi de a fi opus cu succes în proces adversarului său. 95. Această viziune apare ca fiind conformă cu caracterul devolutiv ex lege al apelului, în virtutea căruia instanţei de apel îi revine obligaţia de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză, în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, singura modalitate prin care se poate asigura valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020). 96. Concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile care reglementează procedura specială a înscrierii în fals nu derogă de la cele generale privind judecata în apel, ci, dimpotrivă, vin să completeze şi să susţină particularităţile şi spiritul căii devolutive de atac, astfel cum acestea au fost transpuse prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cele dintâi neputând fi interpretate în contra acesteia din urmă. 97. Aspectele învederate, referitoare la dificultatea aplicării acestei decizii de recurs în interesul legii, nu îndreptăţesc demersul instanţei de sesizare care trebuie doar să recurgă la regulile de interpretare logico-juridică adecvate, la îndemâna judecătorului (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022). Cu alte cuvinte, aspectele legate de natura probatoriului ce poate fi administrat în apel au fost clar explicate în cuprinsul deciziei de recurs în interesul legii la care se face trimitere, considerentele acesteia fiind accesibile şi neechivoce, de natură să contureze previzibilitatea manierei de interpretare a normelor legale în discuţie. 98. Pe de altă parte, deplina aplicabilitate a Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în privinţa chestiunii de drept supuse dezbaterii este de natură să configureze nu numai lipsa de dificultate reală, ci şi absenţa caracterului de noutate al acesteia - condiţie distinctă de admisibilitate a sesizării. 99. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii legale a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015). 100. Astfel, într-o jurisprudenţă dezvoltată constant, instanţa supremă a statuat în sensul că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori în ipoteza unor chestiuni noi de drept, generate de un act normativ mai vechi, în situaţia în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi nu există jurisprudenţă cu privire la interpretarea acesteia sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme, într-un context legislativ nou din care rezultă dificultăţi de interpretare. 101. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma interpretării dispoziţiilor legale, opiniile jurisprudenţiale izolate ori cele pur subiective ale părţilor nefiind în măsură să justifice declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022). 102. Prin urmare, noutatea nu derivă din împrejurarea că asupra chestiunilor de drept în discuţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar fi statuat printr-o altă hotărâre şi acestea nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare. 103. Hotărârile judecătoreşti identificate în cuprinsul capitolului „Jurisprudenţa instanţelor naţionale“ relevă existenţa unei practici judiciare în curs de cristalizare. 104. Or, noutatea se atenuează pe măsură ce se conturează o jurisprudenţă coerentă rezultată dintr-o interpretare corespunzătoare a legii, opiniile jurisprudenţiale diferite, dar singulare, neputând reprezenta un argument suficient pentru declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. 105. Mai mult, astfel cum s-a arătat anterior, chestiunea de drept în discuţie intră în sfera de aplicabilitate a Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi, chiar dacă aceasta nu vizează, de o manieră punctuală, prevederile art. 306 alin. (2) şi pe cele ale art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asistăm la o analiză implicită a instanţei supreme, de natură să înlăture caracterul de noutate al problemei de drept, contrar susţinerilor instanţei de sesizare care şi-a justificat demersul prin prisma absenţei unei statuări exprese şi explicite asupra acestei chestiuni. 106. Fără a absolutiza criteriul vechimii, lipsa condiţiei noutăţii problemei de drept se verifică şi faţă de împrejurarea că dispoziţiile procesuale civile vizate, referitoare la instituţia înscrierii în fals, succedă unei reglementări anterioare ce conţinea prevederi similare (art. 182 din Codul de procedură civilă de la 1865), astfel încât perioada de când acestea se află în fondul legislativ activ este apreciabilă. 107. În considerarea argumentelor expuse, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, întrucât nu sunt întrunite condiţiile legale referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, care să prezinte caracter de noutate şi un grad sporit de dificultate, aptă să justifice nevoia unei dezlegări de principiu prin mijlocirea instanţei supreme. 108. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.475/99/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (2) şi art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sancţiunea înlăturării din probatoriu a înscrisului defăimat ca fals, ce intervine ca urmare a neprezentării părţii care l-a depus la dosar la termenul fixat în scopul verificării înscrisului, se întemeiază pe o prezumţie legală care nu poate fi răsturnată în apel prin dovada contrară sau pe o prezumţie ce poate fi răsturnată în apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac, în lumina Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la refacerea sau completarea probatoriilor administrate în primă instanţă? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2022. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
