Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 40 din 22 februarie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi pentru completarea art. 64 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 40 din 22 februarie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi pentru completarea art. 64 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 302 din 10 aprilie 2023

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid-Alina Tudora│-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi pentru completarea art. 64 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, obiecţie formulată de un număr de 57 de deputaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.616 din 29 noiembrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.727A/2022.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    4. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă invocate, autorii sesizării au în vedere lipsa de fundamentare temeinică a actului normativ prin instrumentul de prezentare şi motivare. În acest sens, se arată că prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că în lipsa motivării legii adoptate, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia.
    5. În acest context, autorii sesizării susţin că expunerea de motive a legii supuse controlului de constituţionalitate nu respectă structura instrumentului de prezentare şi motivare prevăzută la art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece nu sunt clar prezentate cerinţele ce reclamă intervenţia normativă şi nici principiile de bază şi implicaţiile pe care reglementarea propusă le are asupra legislaţiei în vigoare. Autorii sesizării precizează că în expunerea de motive a legii iniţiatorul acesteia susţine că lipsa unui Cod al urbanismului care să reglementeze actele de urbanism denotă faptul că legislaţia actuală este învechită, iar modificările subsecvente realizate de-a lungul timpului asupra actelor normative în vigoare, în diferite conjuncturi economice şi politice, au condus la incoerenţe şi viduri legislative, care au potenţialul să pună în pericol proprietatea privată şi siguranţa circuitului civil şi să descurajeze investiţiile în sectorul imobiliar, generându-se un climat dezechilibrat şi predominant nesigur.
    6. Referitor la aceste susţineri, autorii sesizării amintesc că în Planul naţional de redresare şi rezilienţă al României, aprobat de Consiliul Uniunii Europene la data de 28 octombrie 2021, intrarea în vigoare a Codului amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor este un jalon care trebuie atins în trimestrul I al anului 2023, făcând parte din reforma 5 - Dezvoltarea sistemului de planificare. În acest sens, se arată că la data de 13 aprilie 2022, în temeiul art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată, cu modificările ulterioare, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a pus în dezbatere publică textul proiectului de Lege pentru aprobarea Codului amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor, termenul de consultare fiind de 30 de zile calendaristice. Or, în aceste condiţii, consideră că expunerea de motive a legii nu prezintă cerinţele care ar face necesară intervenţia legislativă, ci, dimpotrivă, circumstanţele procesului de adoptare a Codului amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor, menit să reglementeze în mod sistematic domeniul care constituie obiectul intervenţiei legislative, pun de fapt în lumină lipsa de fundament a acesteia, care, în absenţa unor argumente solide în expunerea de motive, se constituie într-o intervenţie legislativă ad-hoc, cu o motivaţie şi o raţiune de reglementare lipsite de claritate.
    7. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, autorii sesizării susţin că legea criticată contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la previzibilitatea legii, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, învederează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acest principiu se referă la faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol creat de legiuitor prin normele juridice pe care le propune şi le adoptă, în sens contrar fiind afectată însăşi securitatea juridică a persoanei. Aşa fiind, legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, Decizia nr. 504 din 30 iunie 2020, Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, Decizia nr. 478 din 8 iulie 2021 sau Decizia nr. 688 din 21 octombrie 2021).
    8. Aceştia susţin că, în mod evident, prin legea supusă obiecţiei de neconstituţionalitate, legiuitorul a procedat la reducerea nerezonabilă a unor termene de procedură, deja consacrate prin practica şi legislaţia din materia contenciosului administrativ, doar pentru o categorie de persoane juridice, şi anume organismele sociale interesate. În opinia autorilor sesizării, calculul acestor termene nu se raportează la un moment obiectiv, respectiv comunicarea actului, ci la multiple momente subiective, care ţin exclusiv de autoritatea publică emitentă sau de beneficiarul actului, împrejurare de natură să dea naştere arbitrarului şi să pericliteze valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
    9. Autorii sesizării învederează că art. 9 din Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi ratificată de România prin Legea nr. 86/2000, instituie accesul larg la justiţie, prin proceduri judiciare sau administrative, pentru orice act şi omisiuni ale persoanelor private şi ale autorităţilor publice care contravin dispoziţiilor din legislaţia naţională referitoare la mediu. Conform Convenţiei de la Aarhus, procedurile care privesc accesul la justiţie „trebuie să asigure remedii efective şi adecvate şi să fie corecte, echitabile, oportune şi nu excesiv de costisitoare (...) şi să acorde asociaţiilor de mediu accesul la justiţie şi, prin urmare, dreptul de a acţiona în numele intereselor publice“. Convenţia de la Aarhus face parte din dreptul intern în conformitate cu art. 11 din Constituţie, iar în condiţiile în care legea criticată restricţionează grav accesul la justiţie, respectiv încalcă dreptul fundamental al organismelor sociale interesate la o instanţă, aceasta contravine normelor constituţionale prevăzute la art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
    10. În acest context, autorii sesizării susţin că prevederile legii criticate restrâng în mod neconstituţional accesul la justiţie, prin reducerea radicală a termenului de prescripţie a dreptului de a ataca hotărârile de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism de la 5 ani la 1 an (modificările propuse la art. 64 din Legea nr. 350/2001), prin raportarea termenului de formulare a plângerii prealabile, în litigiile referitoare la autorizaţii de construire, la data ultimei operaţiuni de publicitate (modificările propuse la art. 12 din Legea nr. 50/1991), precum şi prin stabilirea termenului de introducere a acţiunii în anulare în contencios administrativ în funcţie de momentul introducerii cererii de suspendare a actului în cauză (modificările propuse la art. 14 din Legea nr. 554/2004). Arată că dreptul de acces liber la justiţie, care include şi componenta dreptului la un proces echitabil, reprezintă un drept fundamental care nu poate fi restrâns în alte situaţii decât cele expres indicate de art. 53 din Constituţie. Or, legea criticată afectează accesul liber la justiţie şi dreptul la instanţă în substanţa sa, prin încălcarea cerinţei imperioase a termenului rezonabil necesar contestării actelor administrative.
    11. În acest sens, arată că art. I din legea supusă controlului de constituţionalitate introduce prevederi suplimentare în cuprinsul art. 7 şi 12 din Legea nr. 50/1991, care stabilesc că, pentru organismele sociale interesate, în litigiile ce vizează autorizaţiile de construire, termenul pentru formularea plângerii prealabile, dacă aceasta mai este obligatorie, este de 30 de zile şi începe să curgă de la data ultimei operaţiuni de publicitate, iar termenul pentru introducerea cererilor de anulare, de suspendare, de intervenţie accesorie sau de intervenţie principală este de 60 de zile şi se calculează de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la data expirării termenului legal de soluţionare a plângerii, indiferent care dintre aceste date survine prima. În situaţia în care plângerea prealabilă nu mai este obligatorie, termenul pentru introducerea cererilor de anulare, de suspendare, de intervenţie accesorie sau de intervenţie principală este de 60 de zile şi începe să curgă de la data ultimei operaţiuni de publicitate.
    12. De asemenea, art. II din legea criticată completează art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că instituie un nou moment de referinţă pentru calculul termenului de 6 luni pentru introducerea acţiunii în anularea actului administrativ individual/contractului administrativ, şi anume data la care s-a luat cunoştinţă de conţinutul actului, dacă plângerea prealabilă nu mai este obligatorie. Art. II aduce completări şi art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la situaţia actului care nu mai poate fi revocat, în sensul că suspendarea acestuia se poate cere doar în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoştinţă de conţinutul actului. Totodată, art. II precizează şi că termenul de 60 de zile pentru introducerea acţiunii în anulare, după solicitarea suspendării, curge de la momentul introducerii acţiunii în suspendare.
    13. Referitor la art. III din legea criticată, autorii sesizării învederează că acesta introduce un nou alineat în cadrul art. 64 din Legea nr. 350/2001, prin care se prevede că pentru organismele sociale interesate, dreptul de a ataca hotărârile de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se prescrie în termen de un an de la data aprobării.
    14. În contextul celor mai sus menţionate, autorii sesizării susţin că textele antereferite din legea criticată sunt neconstituţionale, întrucât, fără acordarea unui termen necesar care să curgă doar de la momentul cunoaşterii efective a conţinutului actului administrativ, nu este garantată o cale de atac eficientă în faţa instanţei. De asemenea, stabilirea ultimei operaţiuni de publicitate ca dată de la care să curgă termenele contrazice jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Totodată, apreciază că reducerea drastică a termenelor de procedură pentru contestarea actelor administrative doar pentru organismele sociale interesate sau stabilirea unui alt moment de pornire pentru curgerea termenelor nu are niciun temei obiectiv. În acest sens, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la instanţă nu poate fi restricţionat într-un mod sau până la un punct în care dreptul să fie afectat în însăşi esenţa sa. În plus, limitările nu sunt compatibile cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat [a se vedea Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României (MC), pct. 89; Cauza Na\'eft-Liman împotriva Elveţiei (MC), pct. 115].
    15. Concluzionând, autorii sesizării susţin că o regulă constituţională de bază este aceea că justiţia este imparţială şi egală pentru toţi, ceea ce înseamnă că aceleaşi reguli de contestare a actelor administrative sunt aplicabile tuturor. Aşa fiind, apreciază că prin instituirea unui tratament defavorabil aplicabil organismelor sociale interesate se aduce atingere art. 16 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, fiind vădit neconstituţională stabilirea unor reguli mai restrictive pentru organizaţiile neguvernamentale.
    16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.
    18. La termenul de judecată fixat pentru data de 18 ianuarie 2023, Curtea a dispus amânarea începerii dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 22 februarie 2023, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    19. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi pentru completarea art. 64 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 21 noiembrie 2022.
    20. Referitor la soluţia legislativă preconizată prin legea supusă controlului de constituţionalitate a priori, Curtea observă că legiuitorul modifică şi completează, punctual, norme de procedură care stabilesc reguli de contestare a actelor administrative în faţa instanţelor de judecată.
    21. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii sesizării apreciază că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte calitatea legii, componentă a principiului securităţii raporturilor juridice, ale art. 11 şi ale art. 20 alin. (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, respectiv la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul la justiţie, ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“.
    22. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 904 din 28 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.236 din 28 decembrie 2021, paragraful 22, Decizia nr. 247 din 4 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 31 mai 2022, paragraful 15, sau Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    23. Astfel, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 57 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    24. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, Curtea reţine că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament.
    25. În cauză, Curtea constată că legea care face obiectul prezentei sesizări a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, în data de 21 noiembrie 2022, iar la data de 28 noiembrie 2022 a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind trimisă apoi spre promulgare Preşedintelui României, în data de 30 noiembrie 2022. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 29 noiembrie 2022, iar într-o atare situaţie, luând act de faptul că aceasta a fost formulată în interiorul termenului de protecţie prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, nefiind tardiv introdusă.
    26. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    27. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în motivarea sesizării autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, prin prisma caracterului sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi a lipsei de fundamentare a expunerii de motive a legii care constituie obiectul controlului de constituţionalitate, cât şi, punctual, critici de neconstituţionalitate intrinsecă a legii.
    28. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă formulată, autorii sesizării susţin că expunerea de motive a legii supuse controlului de constituţionalitate nu respectă structura instrumentului de prezentare şi motivare prevăzută la art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece nu sunt clar prezentate cerinţele ce reclamă intervenţia normativă şi principiile de bază şi nici implicaţiile pe care reglementarea propusă le are asupra legislaţiei în vigoare, iar în sprijinul acestor susţineri invocă Decizia nr. 139 din 13 martie 2019.
    29. În acest context, Curtea reţine că, potrivit celor prezentate în cuprinsul expunerii de motive, iniţiatorul demersului legislativ susţine că lipsa unui Cod al urbanismului care să reglementeze actele de urbanism (atât cu privire la procedura şi condiţiile aferente emiterii acestora, cât şi cu privire la modul de realizare a controlului de legalitate asupra acestor acte) denotă faptul că legislaţia actuală este învechită, iar modificările subsecvente realizate de-a lungul timpului la actele normative în vigoare (în diferite conjuncturi economice şi politice) au condus la incoerenţe şi viduri legislative, care au potenţialul să pună în pericol proprietatea privată şi siguranţa circuitului civil, precum şi să descurajeze investiţiile în sectorul imobiliar, generându-se un climat dezechilibrat şi predominant nesigur. Or, cu privire la aceste susţineri din cuprinsul expunerii de motive a legii criticate, autorii prezentei sesizări susţin că circumstanţele procesului de adoptare a Codului amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor, menit să reglementeze în mod sistematic domeniul ce constituie obiectul intervenţiei legislative, pun de fapt în lumină lipsa de fundament a propunerii prezente, care, în absenţa unor argumente solide în expunerea de motive, se constituie într-o intervenţie legislativă ad-hoc, cu o motivaţie şi o raţiune de reglementare lipsite de claritate.
    30. Din perspectiva unor astfel de critici, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-39, Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44, sau Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragraful 100), Curtea a reţinut că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a reţinut că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. Caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al textului nu este o consecinţă directă a caracterului incomplet al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive. Cele stabilite prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, antereferită, la care fac trimitere autorii sesizării, constituie o explicitare exhaustivă a încălcării cerinţelor de calitate a legii verificate în acea cauză, cu indicarea faptului că nici măcar expunerea de motive a acesteia nu a fost aptă să îi desluşească înţelesul, ceea ce a dus la concluzia că nici metoda teleologică nu a putut suplini lipsa de claritate/precizie/ previzibilitate a normei.
    31. Curtea a reţinut că un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii. De altfel, nu de puţine ori, expunerea de motive, din cauza modificărilor aduse proiectului/propunerii legislative în Parlament, nu mai reflectă prin conţinutul său ceea ce prevede legea adoptată.
    32. Aşa fiind, Curtea a constatat că, de principiu, instanţa de contencios constituţional nu poate exercita un control de constituţionalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu poate cenzura modul de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern, după caz, astfel încât o atare critică nu poate fi reţinută.
    33. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea observă că, în esenţă, autorii sesizării susţin că legea supusă controlului de constituţionalitate modifică norme de procedură care stabilesc reguli de contestare a actelor administrative în faţa instanţelor de judecată, în litigiile ce vizează autorizaţiile de construire, legiuitorul procedând la reducerea nerezonabilă a unor termene de procedură (spre exemplu, termenul de prescripţie pentru atacarea documentelor de urbanism, termenul pentru formularea plângerii prealabile, termenul de introducere a cererilor de anulare, de suspendare etc.), doar pentru o categorie de persoane juridice, şi anume pentru organismele sociale interesate.
    34. Înainte de a proceda la examinarea, în concret, a criticilor formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea consideră necesară prezentarea anumitor aspecte care sunt de natură a clarifica problema de drept supusă controlului de constituţionalitate.
    35. Astfel, Curtea Constituţională reţine că prin Decizia nr. 8 din 2 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 2 iulie 2020, instanţa supremă a subliniat, la paragrafele 58-62, că noţiunea de organism social interesat este definită în art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca reprezentând acele „structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative“. S-a subliniat că legiuitorul asimilează aceste entităţi persoanei vătămate, însă prevede explicit caracterul de organism social interesat. Aşa fiind, concluzia care se desprinde din interpretarea gramaticală a definiţiei este aceea că nu este suficientă simpla înfiinţare legală a unui asemenea organism social - asociaţie, ci aceasta trebuie să invoce un interes, fie legitim public, fie drepturi şi interese legitime ale unor persoane fizice determinate, care să fi fost vătămate prin actul administrativ ce face obiectul controlului de legalitate, în condiţiile în care legiuitorul asimilează aceste organisme, la art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004, cu persoanele vătămate. Organismul respectiv poate acţiona, pe de o parte, în legătură cu un interes legitim public, iar, pe de altă parte, în legătură cu un drept sau interes legitim privat al unei persoane fizice private.
    36. S-a reţinut, astfel, că interesul legitim privat este definit în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, iar la art. 2 alin. (1) lit. r) din cuprinsul aceluiaşi act normativ, interesul legitim public este definit ca fiind interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice. De asemenea, s-a subliniat că, potrivit art. 8 alin. (1^1) din Legea nr. 554/2004, „Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat“, iar la alin. (1^2) se stipulează că „Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), acţiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operaţiune administrativă sub sancţiunea penalităţilor de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin. (2)“.
    37. În contextul criticilor formulate în cauză, Curtea Constituţională observă că prin decizia precitată, la paragrafele 67-70, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut faptul că în contenciosul administrativ românesc, în mod tradiţional, regula a fost aceea că persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula acţiuni prin care invocă apărarea unui interes legitim privat. Astfel, potrivit celor statuate în literatura juridică a contenciosului administrativ, „Controlul jurisdicţional este pus în mişcare de particularul lezat. Aceasta întrucât acţiunea în contencios, oricât ar interesa ordinea socială, nu are totuşi caracterul unei acţiuni populare. Particularul nu devine un agent de control al legalităţii actelor administrative decât în măsura în care ele îl privesc“ (a se vedea C. Hamangiu, R. Hutschneker, G. Iuliu, Recursul în casaţie şi contenciosul administrativ. Comentariul legilor Curţii de Casaţie şi a Contenciosului Administrativ, după doctrină şi jurisprudenţă, Editura „Naţională“ S. Ciornei, Bucureşti, 1930, p. 467).
    38. Având în vedere cele mai sus menţionate, la paragrafele 89-90 din Decizia nr. 8 din 2 martie 2020, antereferită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că organismele sociale sunt îndreptăţite să invoce vătămarea unui interes legitim public atât împotriva actelor administrative normative, cât şi împotriva actelor administrative individuale, însă în graniţele legale specifice contenciosului subiectiv. În esenţă, contenciosul subiectiv presupune vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat, astfel că instanţa de contencios administrativ trebuie să verifice dacă prin actul administrativ, tipic sau asimilat, care constituie obiectul acţiunii s-a adus atingere unei situaţii juridice subiective. Instanţa de contencios administrativ poate să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ nelegal, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris ori să efectueze o anumită operaţiune administrativă. Aşa fiind, Înalta Curte a statuat că, în situaţia acţiunii promovate în contencios administrativ de către organismele sociale interesate, în definiţia legală dată acestora prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a avut în vedere reglementarea unui contencios subiectiv, în care invocarea interesului legitim public este subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă însă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele organismului social - asociaţie, potrivit statutului acestuia. Verificarea existenţei acestei legături urmează să se facă de instanţe de la caz la caz, prin raportare la elementele raportului juridic dedus judecăţii, nefiind suficientă menţionarea în statut a activităţii de „apărare a interesului public“, ca scop principal al respectivului organism social interesat.
    39. Analizând, punctual, criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea Constituţională reţine că autorii sesizării susţin că modificarea, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, a normelor de procedură care stabilesc regulile de contestare a actelor administrative în faţa instanţelor de judecată de către organismele sociale interesate aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, precum şi accesului la justiţie, în componenta privind dreptul la un proces echitabil şi termenul rezonabil, iar prin instituirea unui tratament defavorabil aplicabil organismelor sociale interesate se aduce atingere şi art. 16 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, fiind vădit neconstituţională stabilirea unor reguli mai restrictive pentru organizaţiile neguvernamentale.
    40. În acest context, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că principiul securităţii raporturilor juridice exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie 2020, paragraful 105). Securitatea juridică a persoanei se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68, şi Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 7 mai 2021, paragraful 65).
    41. Astfel, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate susţinerile autorilor sesizării în ceea ce priveşte termenele procedurale instituite prin legea criticată, întrucât, în jurisprudenţa sa, a constatat că în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi a procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a diferitelor drepturi procesuale (a se vedea Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 7 iunie 2021, paragraful 37).
    42. De asemenea, prin Decizia nr. 840 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 7 aprilie 2021, paragrafele 22 şi 26, sau prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, paragrafele 17 şi 18, Curtea a reţinut că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Curtea a statuat, totodată, că instituirea termenelor procedurale are în vedere tocmai securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice, nicidecum îngrădirea accesului liber la justiţie.
    43. Autorii sesizării invocă, de asemenea, o pretinsă lipsă de previzibilitate a legii supuse controlului de constituţionalitate ce decurge, în opinia acestora, din faptul că, în litigiile ce vizează autorizaţia de construire, pentru organismele sociale interesate termenele procedurale încep să curgă de la data ultimei operaţiuni de publicitate, şi nu de la momentul cunoaşterii efective a conţinutului actului administrativ, împrejurare care, în opinia acestora, este de natură a impieta accesul la justiţie.
    44. Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate şi aceste susţineri întrucât, astfel cum rezultă din ansamblul legii criticate, din coroborarea dispoziţiilor nou-introduse cuprinse în art. 7 alin. (23^1)-(23^3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii reiese că după comunicarea autorizaţiei de construire, dar înainte de începerea lucrărilor, beneficiarul are obligaţia, pe propria cheltuială, de a nota în cartea funciară a imobilului, precum şi într-un ziar de largă răspândire informaţiile privind numărul autorizaţiei de construire şi data emiterii acesteia, titlul/descrierea proiectului, precum şi obligaţia de a amplasa în şantier, la loc vizibil, panoul de identificare a investiţiei. De asemenea, odată cu publicarea informaţiilor referitoare la principalele condiţii necesar a fi îndeplinite de solicitanţi (spre exemplu: numărul autorizaţiei de construire şi data emiterii acesteia, titlul/descrierea proiectului, întinderea suprafeţei - construită la sol/pe fiecare nivel/şi desfăşurată, regimul de înălţime, avizele din partea autorităţilor competente în domeniul protejării patrimoniului cultural şi al mediului, precum şi planul de situaţie şi planurile cu toate faţadele) pe pagina de internet şi/sau prin afişare la sediul autorităţii publice emitente, aceasta din urmă va consemna şi publica data finalizării operaţiunilor de publicitate a conţinutului autorizaţiei de construire.
    45. Referitor la problematica vizând informarea şi consultarea publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, prin Decizia nr. 12 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 30 septembrie 2021, la paragrafele 75 şi 76, instanţa supremă a reţinut că actele administrative normative se aduc la cunoştinţa publică prin afişare în locuri autorizate şi prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj, prin grija secretarului autorităţii publice locale, învederându-se faptul că modalitatea publicării este specifică actelor administrative normative, pe când cea a comunicării este specifică actelor administrative individuale. S-a subliniat, de asemenea, faptul că publicarea documentaţiilor de urbanism se face şi în considerarea împrejurării ca orice persoană interesată să poată cunoaşte reglementările unei anumite zone sau ale unei parcele, iar informarea şi consultarea publicului se fac în toate etapele procesului decizional, de la etapa de anunţ de intenţie până la şedinţa publică în care este supusă aprobării documentaţia de urbanism, astfel că publicarea acesteia nu este doar o modalitate de intrare în vigoare a actului administrativ, ci şi o confirmare a faptului că procesul de informare şi consultare s-a făcut şi că au fost respectate prevederile legale.
    46. Referitor la cerinţa de claritate a normei juridice, prin Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 11 martie 2020, paragraful 43, Curtea Constituţională a subliniat că, având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (reglementarea trebuie să aibă caracter de normă primară), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care vizează raporturile juridice cu o autoritate publică. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în evaluarea noţiunii de previzibilitate trebuie avută în vedere şi întinderea acesteia, care depinde, într-o largă măsură, de caracterul necondiţionat şi suficient de precis al normei, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă şi, de asemenea, de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 iulie 1994, pronunţată în Cauza C-91/92, Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, paragrafele 14, 17 şi 18).
    47. Or, prin prisma celor mai sus menţionate, din perspectiva conţinutului său normativ, Curtea constată că legea criticată este clară, sub aspectul caracterului neechivoc al obiectului reglementării, precisă, sub aspectul soluţiei legislative alese şi al limbajului folosit, şi previzibilă, sub aspectul scopului şi al consecinţelor pe care le antrenează.
    48. Curtea observă că o altă critică are în vedere faptul că, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, dreptul organismelor sociale interesate de a ataca hotărârile de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se prescrie în termen de un an de la data aprobării, prin excepţie de la art. 64 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 10 iulie 2001, potrivit căruia „Dreptul de a ataca hotărârile de aprobare se prescrie în termen de 5 ani de la data aprobării.“, reglementare care, în opinia autorilor sesizării, conduce la o restrângere a dreptului de acces la justiţie al organizaţiilor neguvernamentale, prin instituirea unui tratament discriminatoriu şi defavorabil acestora.
    49. În acest context, Curtea Constituţională reţine că prin Decizia nr. 12 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus menţionată, paragrafele 82-85, făcând referire la conţinutul normativ al art. 64 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, instanţa supremă a arătat că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie de 5 ani pentru contestarea documentaţiilor de urbanism, acesta fiind un termen maximal în care hotărârile de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pot fi atacate în instanţă. Aceasta în condiţiile în care, până la momentul completării cu alin. (3) a art. 64 din Legea nr. 350/2001, prin intermediul art. I pct. 7 din Legea nr. 151/2019 pentru completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 26 iulie 2019, actele administrative cu caracter normativ care se considerau a fi nelegale puteau fi atacate oricând, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte a subliniat că prin această modificare legislativă s-a urmărit stabilirea unei limite temporale pentru exercitarea acţiunilor în anularea unor astfel de acte administrative, în scopul respectării principiului securităţii raporturilor juridice, de vreme ce, în temeiul documentaţiei de urbanism, se eliberează autorizaţia de construire, iar imobilul ce face obiectul acestei autorizaţii poate fi înstrăinat ulterior în circuitul civil.
    50. Curtea Constituţională reţine că, potrivit noii reglementări instituite prin legea criticată, art. 64 din Legea nr. 350/2001 este completat cu un nou alineat, alin. (4), prin care se statuează că „prin excepţie de la prevederile alin. (3), pentru organismele sociale interesate, dreptul de a ataca hotărârile de aprobare se prescrie în termen de 1 an de la data aprobării“. În acest context, instanţa de contencios constituţional apreciază că raţiunea unei atari reglementări este, mutatis mutandis, similară celei statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia mai sus menţionată, şi anume respectarea securităţii raporturilor juridice. Totodată, scopul adoptării acestei măsuri legislative rezultă şi din expunerea de motive a legii criticate, în care iniţiatorul acesteia susţine că, în contextul reglementărilor legale în vigoare, se generează un dezechilibru major între organizaţiile neguvernamentale (ONG-uri), pe de o parte, cărora li se conferă calitate procesuală activă în orice litigiu de mediu sau urbanism, în care se prezumă că au interes, beneficiază de taxe de timbru modice şi de termene foarte permisive în care să atace actele administrative, şi investitori, pe de altă parte, care trebuie să dovedească în cadrul acelor litigii legalitatea tuturor actelor şi avizelor ce fac parte din documentaţiile de construire obţinute, trebuie să suporte costurile privind achiziţia terenului, autorizarea şi edificarea propriu-zisă a construcţiei şi să suporte şi consecinţele unui astfel de litigiu, constând în afectarea imaginii, a vânzărilor, investiţiilor etc., indiferent de deznodământul respectivului litigiu. Aşa fiind, iniţiatorul legii criticate susţine că această situaţie profund nedreaptă trebuie reechilibrată prin responsabilizarea acestor ONG-uri şi a membrilor lor fondatori, prin stabilirea unor formalităţi de publicitate eficiente şi clare şi a unor termene ferme în care acţiunile privind atacarea actelor administrative să poată fi iniţiate.
    51. În acest context, Curtea învederează faptul că literatura juridică interbelică a dezvoltat semnificaţia unei acţiuni populare ca reprezentând acea acţiune care poate fi intentată de oricine, fără a dovedi vătămarea unui drept sau cel puţin a unui interes personal, care să îl îndreptăţească a sta în instanţă, reţinând la vremea respectivă că dreptul modern este refractar unei asemenea acţiuni (C.G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura „Universală“ Alcalay & Co., Bucureşti, 1937, p. 242). Aşa fiind, dreptul modern cere îndeplinirea acestor condiţii, pentru a asigura seriozitatea acţiunilor şi pentru a nu îngădui ca pârâtul, fie particular, fie organ administrativ, să fie purtat în faţa instanţelor, fără vreun motiv serios, numai din spirit de răzbunare sau şicană. În acelaşi spirit, prin Decizia nr. 8 din 2 martie 2020, antereferită, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, paragrafele 69-72, instanţa supremă a subliniat că în doctrină s-a evidenţiat faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a pune capăt aşa-numitelor „acţiuni populare“ intentate de diverse persoane de drept privat, fizice sau juridice, care nu erau în măsură să justifice, prin raportare la propria persoană, o vătămare a unui drept sau interes legitim privat şi, ca atare, îşi întemeiau acţiunea numai pe teza vătămării interesului public (a se vedea A. Iorgovan, L. Vişan, A. S. Ciobanu, D. I. Pasăre, Legea contenciosului administrativ - Comentariu şi jurisprudenţă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 64).
    52. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 461 din 1 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1221 din 23 decembrie 2021, paragrafele 15 şi 16, spre exemplu, a statuat că dispoziţiile art. 8 alin. (1^1) din Legea nr. 554/2004 au menirea de a clarifica şi de a stabili în ce condiţii şi cine poate invoca apărarea interesului legitim public. Din conţinutul textului se deduce că, prin acţiunea pe care o introduc la instanţa de contencios administrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat nu pot invoca direct „interesul legitim public“ pentru anularea unui act administrativ, ci numai în subsidiar, pe calea unor capete de cerere distincte, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge din încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat. Aşadar, prin acţiunea introdusă, persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat trebuie să dovedească mai întâi că a avut loc o încălcare a dreptului sau a interesului lor legitim privat, după care să susţină în sprijinul cererii şi vătămarea interesului public, ce decurge din actul administrativ atacat. Prin această măsură, legiuitorul a urmărit să „paralizeze“ aşa-numitele „acţiuni populare“ intentate de unele persoane fizice sau persoane juridice de drept privat care, neavând argumente să dovedească o vătămare a unui drept sau interes legitim privat propriu, recurg la calea acţiunilor întemeiate exclusiv pe motivul vătămării interesului public. Curtea a subliniat, totodată, că dispoziţiile din Legea nr. 554/2004, referitoare la obiectul acţiunii judiciare, reprezintă transpunerea în planul legii organice a prevederilor art. 52 din Constituţie, care garantează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
    53. Prin Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 3 ianuarie 2013, făcând referire la jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Totodată, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
    54. De asemenea, astfel cum a statuat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 697 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 16 august 2012, spre exemplu, stabilirea unui termen special de prescripţie constituie expresia rolului consfinţit de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, iar legiuitorul, în considerarea unor situaţii speciale, poate adopta norme de procedură derogatorii de la dreptul comun, atâta vreme cât îşi subordonează acest demers regulilor şi principiilor constituţionale. Aşa fiind, Curtea apreciază că termenul de prescripţie de un an, astfel cum este reglementat prin art. 64 alin. (4) - nou-introdus prin legea criticată, este un termen rezonabil, care asigură organismelor sociale interesate condiţiile optime pentru a exercita o acţiune în justiţie, în concordanţă cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, cu dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie, precum şi cu cele cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, care consacră dreptul la un proces echitabil.
    55. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut şi că acesta „poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie“ (Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93). De asemenea, prin Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 şi 52, s-a statuat că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere, sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea fiind restricţii admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa.
    56. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 11 şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi ratificată de România prin Legea nr. 86/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000, autorii sesizării susţin că art. 9 din această convenţie instituie accesul larg la justiţie, prin proceduri judiciare sau administrative, pentru orice act şi omisiuni ale persoanelor private şi ale autorităţilor publice care contravin dispoziţiilor din legislaţia naţională referitoare la mediu. În sensul Convenţiei, procedurile privind accesul la justiţie trebuie să acorde asociaţiilor de mediu dreptul de a acţiona în numele intereselor publice, aceasta fiind cel mai important acord internaţional privind democraţia ecologică.
    57. În contextul susţinerilor formulate, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că stabilirea condiţiilor pentru sesizarea instanţelor de judecată, inclusiv sub aspectul termenelor procedurale instituite, nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie, ci, din contră, prin aceasta legiuitorul a urmărit respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice. Cât priveşte informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de mediu, urbanism şi amenajarea teritoriului, Curtea observă că aceste aspecte sunt expres consacrate în art. 3 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005. Art. 20 alin. (1) al aceluiaşi act normativ stabileşte obligaţia autorităţii competente pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, de a asigura aplicarea acestui principiu în conformitate cu Convenţia de la Aarhus, alin. (6) prevede că „Organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului au drept la acţiune în justiţie în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecţia mediului“, iar alin. (5) statuează că „Accesul la justiţie al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare“. De asemenea, un alt act normativ relevant este Legea nr. 292/2018 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 10 decembrie 2018, care reglementează într-o secţiune distinctă - „Informarea şi participarea publicului la procedura de evaluare a impactului asupra mediului“. Această lege transpune prevederile Directivei 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 26 din 28 ianuarie 2012, modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 aprilie 2014, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 124 din 25 aprilie 2014, iar în art. 21 face trimitere la prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că orice persoană „care face parte din publicul interesat sau care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim“ se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente „pentru a ataca, din punct de vedere procedural sau substanţial, actele, deciziile ori omisiunile autorităţii publice competente care fac obiectul participării publicului, inclusiv aprobarea de dezvoltare“. Se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente şi orice organizaţie neguvernamentală care îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 2 lit. f) din Legea nr. 292/2018, respectiv asociaţiile, organizaţiile ori grupurile constituite de acestea, dacă sunt vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim.
    58. Curtea învederează, de asemenea, faptul că legiuitorul a consacrat expres principiul participării publicului în activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, stabilind o procedură ce trebuie derulată pentru materializarea efectivă a acestui principiu. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 350/2001, această activitate trebuie să se desfăşoare cu respectarea mai multor principii, printre care principiul participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi cel al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare proprie. De asemenea, art. 57 al aceluiaşi act normativ prevede expres că participarea publicului „constă în implicarea acestuia în toate etapele procesului decizional referitor la activităţile de amenajare a teritoriului şi urbanism“. În consecinţă, „participarea publicului asigură dreptul acestuia la informare, consultare şi acces la justiţie, referitor la activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, potrivit legii, pe tot parcursul elaborării strategiilor şi documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului“.
    59. În contextul celor mai sus menţionate, Curtea apreciază că legea supusă controlului de constituţionalitate nu cuprinde norme de natură să impieteze asupra drepturilor sau intereselor organismelor sociale interesate, de natura celor menţionate de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004 şi care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative, de a promova o acţiune în contencios administrativ. În acest caz, este recunoscută admisibilitatea unei acţiuni în contenciosul administrativ, dacă şi în măsura în care poate fi stabilită o minimă legătură între obiectul de activitate al respectivului organism şi drepturile celor în interesul cărora organismul acţionează. Dacă acest obiect este însă prea general şi, prin acest caracter, nu poate angaja o relaţie firească şi rezonabilă cu drepturile celor în interesul cărora organismul a acţionat, atunci organismul nu justifică un interes legitim în a acţiona, nefiind permis ca o acţiune promovată de un organism social interesat să mascheze o acţiune populară sau o acţiune în contenciosul administrativ obiectiv (în acest sens sunt considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 8 din 2 martie 2020, la paragraful 75).
    60. Prin urmare, Curtea constată că legea criticată respectă întru totul exigenţele constituţionale ce decurg din dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 11, ale art. 20 alin. (2), ale art. 21, ale art. 53 şi ale art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, coroborate cu cele ale Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.
    61. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 57 de deputaţi şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi pentru completarea art. 64 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 februarie 2023.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Ingrid-Alina Tudora

    ----------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 40 din 22 februarie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"