Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.813/1/2021
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală│
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia penală│
│Cobzariu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Mircea │ │
│Mugurel │- judecător la Secţia penală│
│Şelea │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│ │
│Maria │- judecător la Secţia penală│
│Vasile │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Elena │- judecător la Secţia penală│
│Cîrnaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │ │
│Alina │- judecător la Secţia penală│
│Ilie │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ana │ │
│Hermina │- judecător la Secţia penală│
│Iancu │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a-II-a penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: "În situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, se reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzute de dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal?" Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei Judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, s-a învederat că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de legiuitor pentru admiterea sesizării, inclusiv sub aspectul existenţei unei veritabile probleme de drept ce se cere a fi explicitată. Cu privire la fondul problemei de drept supuse dezlegării, doamna procuror a precizat că simpla purtare a unui dispozitiv care acoperă o parte a trăsăturilor unei persoane nu o face pe aceasta să fie persoană „mascată“ în sensul dispoziţiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, dacă scopul în care dispozitivul este purtat nu este acela de a-şi ascunde identitatea. Astfel, un obiect „maschează“ - în sensul prevăzut de norma legală - nu întrucât acoperă o parte a corpului, ci întrucât are aptitudinea de a schimba trăsăturile, de a face de nerecunoscut, de a crea confuzie sau de a face de neobservat. Prin urmare, dacă obiectul este purtat în orice alt scop, nu putem afirma despre persoana care îl poartă că este mascată, în sensul texului în discuţie, chiar dacă o parte din trăsături îi sunt acoperite. Totodată, doamna procuror a susţinut că persoana care poartă un dispozitiv medical care îi acoperă o parte din faţă nu este o persoană mascată când poartă un astfel de dispozitiv în considerarea rolului său de protecţie. Atunci când recurge la acelaşi obiect pentru a deveni de nerecunoscut, atunci este o persoană „mascată“ în sensul dispoziţiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Prin urmare, este o persoană mascată doar acea persoană care urmăreşte ca prin purtarea acestui obiect să îşi ascundă identitatea, nu şi aceea care îl poartă în alt scop. În concluzie, agravanta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal se va reţine ori de câte ori o persoană poartă un obiect în scopul de a fi mai greu de recunoscut şi, purtându-l, comite un furt, circumstanţa fiind una reală. Totodată, s-a precizat că în reglementările sanitare termenul de „mască“ nu este folosit cu sensul din vorbirea curentă, întrucât aceste reglementări nu se referă la un obiect menit să disimuleze identitatea purtătorului, să îi ascundă trăsăturile pentru a nu fi recunoscut. Termenul este utilizat printr-o deplasare de sens desemnând un dispozitiv de protecţie, un dispozitiv cu rol sanitar, medical, menit să împiedice răspândirea aerului expirat şi să filtreze aerul inspirat, iar scopul utilizării lui nu este de a face ca persoana care îl poartă să fie greu de recunoscut, ci acela de a împiedica circulaţia unui virus a cărui transmitere este preponderent aerogenă. Prin urmare, simpla purtare a dispozitivului de protecţie sanitară la care se referă normele sanitare, în condiţiile prescrise de aceste norme, nu conferă persoanei care îl poartă calitatea de persoană mascată în sensul dispoziţiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În măsura în care se stabileşte că persoana care utilizează acest dispozitiv a făcut-o în scopul de a nu fi recunoscută, ea este una „mascată“ în sensul dispoziţiei din Codul penal. În raport cu argumentaţia ce precede, doamna procuror a solicitat completului învestit să admită sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti şi să dea următoarea dezlegare chestiunii de drept: Persoana care poartă dispozitivul de protecţie cu rol sanitar denumit „mască“, în locurile şi în condiţiile stabilite de reglementările din domeniul sanitar, nu este doar prin aceasta una „mascată“ în sensul art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Dacă purtarea acestui dispozitiv a fost de natură să faciliteze comiterea unei infracţiuni, ea poate fi avută în vedere la individualizarea tratamentului sancţionator. Persoana care poartă acelaşi dispozitiv în scopul de a-şi ascunde trăsăturile este una mascată în sensul dispoziţiei menţionate din Codul penal, indiferent care a fost mobilul purtării lui. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 16.037/301/2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a-II-a penală a dispus, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: "În situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, se reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzute de dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal?" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a-II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 645 din 23 septembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti. Prin această sentinţă s-a dispus condamnarea inculpatului F.M. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal, constând în aceea că inculpatul, profitând de neatenţia persoanei vătămate, i-a sustras acesteia din buzunar telefonul mobil. Incidenţa agravantei prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, respectiv furtul săvârşit „de o persoană mascată, deghizată sau travestită“, a fost reţinută în considerarea faptului că inculpatul a comis fapta purtând o mască de protecţie ce îi acoperea nasul şi gura, în timp ce se afla în interiorul unui spaţiu comercial. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul F.M., care a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul încadrării juridice a faptei, în argumentarea motivelor de apel arătându-se, în esenţă, că fapta nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de furt calificat, ci ale infracţiunii de furt, în considerarea faptului că purtarea măştii de protecţie în acel spaţiu era obligatorie la data respectivă. La termenul din data de 26 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a-II-a penală, din oficiu, a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze, de principiu, dacă „în situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, se reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzute de dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal“. Prin încheierea de la aceeaşi dată, instanţa de trimitere a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a prezentat argumente în favoarea ambelor opinii referitoare la încadrarea juridică a unei fapte de furt comise în împrejurările descrise, respectiv atât a infracţiunii de furt, cât şi a infracţiunii de furt calificat în varianta agravată prevăzută în prima teză a dispoziţiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, „de o persoană mascată“. În susţinerea opiniei potrivit căreia obligaţia legală privind purtarea măştii de protecţie într-un spaţiu comercial nu înlătură incidenţa formei calificate a infracţiunii de furt, s-a arătat că o normă destinată protejării sănătăţii publice nu poate constitui o cauză de atenuare a răspunderii penale a unei persoane ce comite infracţiuni în timp ce se conformează unor dispoziţii legale nepenale, având o altă raţiune şi un alt obiect de reglementare. Mai mult, lipsa unei definiţii legale a sintagmei „mască de protecţie“ este de natură să creeze echivoc şi poate genera o practică judiciară neunitară în funcţie de tipul acesteia (mască medicală, textilă, conformă ori neconformă etc.). Or, dispoziţiile art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu pot fi interpretate şi aplicate în funcţie de criterii echivoce, cu atât mai mult cu cât norma penală nu operează astfel de distincţii. S-a susţinut că sintagma „de o persoană mascată“ constituie o circumstanţă reală de comitere a faptei, ce se reţine ori de câte ori, în concret, autorul a purtat în zona feţei un obiect ce îi ascunde total ori parţial fizionomia, profitând deci de această situaţie, indiferent dacă masca era sau nu obligatorie la locul comiterii infracţiunii. Totodată, s-a arătat că nu are nicio relevanţă poziţia psihică a autorului, respectiv dacă acesta s-a mascat în scopul de a comite fapta ori a purtat masca din alte considerente, atât timp cât autorul a săvârşit fapta de furt mascat fiind, se va reţine varianta calificată a infracţiunii, în lipsa unei distincţii legale în cuprinsul dispoziţiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În cazul în care s-ar aprecia că fapta săvârşită de o persoană ce poartă mască de protecţie într-un spaţiu unde aceasta este obligatorie nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de furt calificat în varianta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, s-ar putea ajunge uneori chiar la concluzii lipsite de fundament în realitatea obiectivă şi s-ar crea artificial posibilitatea ca persoanele care comit furturi să beneficieze de o încadrare juridică mai blândă sub pretextul conformării la obligaţia de a purta mască de protecţie, deşi au acţionat cu mai multă îndrăzneală. În argumentarea opiniei contrare, s-a arătat că doctrina nu este unanimă în calificarea variantei agravate ca fiind o circumstanţă reală, astfel încât, în principiu, nu s-ar mai impune analizarea reprezentării autorului privind fapta sa. În acest context, s-a subliniat că există autori care argumentează faptul că această circumstanţă agravantă este una personală de individualizare, iar nu o circumstanţă reală (Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială - Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, 2020, p. 46). Totodată, au fost aduse argumente teleologice în sprijinul necesităţii de a statua asupra scopului purtării măştii, respectiv dacă autorul a urmărit prin aceasta ascunderea identităţii sale, sens în care s-a arătat că legiuitorul nu a impus această condiţie deoarece, la momentul redactării textului, era implicită, se putea subînţelege că o persoană care procedează la sustragerea unui bun, mascată fiind, şi-a ascuns faţa tocmai pentru a comite furtul, respectiv din chiar purtarea măştii era dedus/prezumat scopul ascunderii identităţii în timpul săvârşirii faptei. Or, acest raţionament nu poate subzista în condiţiile actuale, în care purtarea măştii este obligatorie (inclusiv în unele spaţii deschise, nu doar în spaţii închise). S-a apreciat că în acest sens este şi doctrina dezvoltată sub imperiul Codului penal din 1968, atunci când se menţionează că raţiunea agravantei rezidă în folosirea de către făptuitor a unui anumit procedeu pentru a nu putea fi recunoscut. Astfel, recurgând la mascare (deghizare sau travestire), făptuitorul se dovedeşte mai periculos, el chibzuieşte mai mult asupra modului în care va realiza hotărârea sa infracţională şi îşi ia măsuri pentru a nu putea fi identificat. Prin urmare, în situaţia în care făptuitorul poartă o mască în îndeplinirea unei obligaţii legale instituite în scopul prevenirii răspândirii SARS-CoV-2, este necesar să se verifice, suplimentar, dacă a urmărit cu adevărat îngreunarea descoperirii sale, respectiv dacă s-a mascat cu intenţia explicită de a comite un furt. Este adevărat că legiuitorul nu distinge după intenţia din spatele mascării, deghizării sau travestirii, dispoziţia legală fiind formulată în termeni obiectivi, însă de la momentul edictării normei au intervenit schimbări care nu puteau fi prevăzute de legiuitor şi care nu pot fi ignorate în condiţiile în care legea impune cu caracter general portul măştii în anumite condiţii de loc şi timp. S-a arătat, totodată, că, dacă s-ar reţine circumstanţa agravantă indiferent de motivul principal care a determinat purtarea măştii, s-ar ajunge la concluzia că nicio persoană care respectă obligaţia de purtare a măştii pentru prevenţia răspândirii SARS-CoV-2 nu ar mai putea comite un furt simplu în spaţiile închise (inclusiv în cele deschise în condiţiile specificate în ordinul comun al ministerului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne). Prin urmare, pentru reţinerea agravantei este necesar ca purtarea măştii să fie animată doar de intenţia autorului de a se ascunde, atât timp cât această dorinţă se poate suprapune peste aceea de a respecta obligaţia de purtare a măştii, astfel încât să îi fie permis accesul în spaţiul respectiv. Acţionând în acest mod, autorul se află într-un context social particular, care nu a fost avut în vedere de legiuitor la momentul reglementării acestei circumstanţe agravante, când nu putea fi previzibilă situaţia cu totul excepţională cu care comunitatea se confruntă în prezent în contextul pandemiei cauzate de răspândirea la nivel mondial a virusului SARS-CoV-2. Purtarea unei măşti în condiţii obişnuite nu are vreo valenţă infracţională. Faptul că ea se suprapune peste săvârşirea unui furt îi poate conferi acest caracter, însă se remarcă faptul că nu poate fi pus semn de egalitate între persoana care ia decizia premeditată de a se masca (pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului pentru comiterea furtului şi pentru a îngreuna identificarea sa) şi aceea care poartă masca în considerarea obligaţiilor instituite prin acte normative pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă. Reprezentarea psihică asupra comiterii unei infracţiuni este una complexă şi nimic nu exclude mobilul mixt, iar scopul respectării măsurilor de protecţie împotriva răspândirii virusului SARS-CoV-2 nu este incompatibil cu dorinţa de a ascunde săvârşirea unui furt. În acelaşi timp însă, având în vedere că protejarea altor persoane este esenţială în această perioadă, simplul fapt că făptuitorul respectă normele de sănătate publică şi, în acelaşi timp, comite un furt nu echivalează în mod automat cu o deturnare a scopului pentru care obligaţia de purtare a măştii este instituită şi nu poate justifica ab initio reţinerea agravantei prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. IV.1. Într-o primă opinie, aparent majoritară, regăsită în informaţiile transmise de Curtea de Apel Bacău (Judecătoria Piatra-Neamţ), Curtea de Apel Iaşi şi instanţele arondate, Tribunalul Iaşi şi judecătoriile Iaşi, Vaslui şi Huşi, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Timişoara şi instanţele arondate, Tribunalul Timiş şi judecătoriile Timişoara şi Moldova Nouă, Tribunalul Dolj şi Judecătoria Răcari, s-a susţinut că infracţiunea de furt comisă de o persoană mascată, într-un spaţiu unde portul măştii de protecţie este obligatoriu, constituie furt calificat în modalitatea prevăzută de dispoziţiile art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În susţinerea acestui punct de vedere s-a argumentat, în esenţă, că autorul nu se poate prevala de dispoziţiile legale privind obligativitatea purtării măştii în scopul atenuării răspunderii, normele fiind edictate în alt scop, acela al protejării sănătăţii publice. S-a mai arătat că varianta calificată a infracţiunii de furt are în vedere o situaţie obiectivă şi că, atât timp cât portul măştii de protecţie împiedică/îngreunează identificarea autorului, raţiunea reglementării subzistă. Mai mult, a aprecia că realizarea elementului circumstanţial agravant presupune ca autorul să fi urmărit îngreunarea/ împiedicarea identificării sale prin portul măştii de protecţie ar însemna a adăuga o condiţie de tipicitate care nu este prevăzută de norma incriminatoare. IV.2. În opinia contrară, exprimată de Curtea de Apel Oradea (inclusiv Judecătoria Oradea), Curtea de Apel Craiova şi instanţele arondate, judecătoriile Balş, Caracal, Corabia şi Motru, Curtea de Apel Ploieşti (inclusiv Tribunalul Prahova, Judecătoria Târgovişte), Tribunalul Caraş-Severin şi instanţele arondate, judecătoriile Reşiţa, Caransebeş şi Oraviţa, Tribunalul Arad, Tribunalul Vaslui (inclusiv Judecătoria Bârlad), precum şi Judecătoria Lieşti şi Judecătoria Oneşti, s-a susţinut că nu poate fi reţinută varianta calificată a infracţiunii de furt, prevăzută de dispoziţiile art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în ipoteza în care furtul este comis de o persoană ce poartă mască într-un spaţiu unde portul măştii de protecţie este obligatoriu. Argumentele în sprijinul acestui punct de vedere constau, în esenţă, în aceea că reţinerea formei calificate este condiţionată de scopul urmărit de autor prin purtarea măştii, respectiv acela de ascundere a identităţii, astfel că este necesar a se dovedi că autorul a urmărit prin portul măştii îngreunarea identificării, iar nu doar respectarea obligaţiei legale. Se arată că, deşi textul de lege nu cuprinde o astfel de distincţie, nu poate fi ignorat faptul că portul măştii constituie o obligaţie legală pe durata stării de alertă, iar contextul social care a impus această obligativitate nu a fost previzibil la momentul edictării normei. V. Examenul jurisprudenţei în materie V.1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost indicate hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă, unele dintre acestea fiind pronunţate în cauze având ca obiect infracţiuni de tâlhărie în forma calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cuprinzând o prevedere identică, în sensul că va constitui tâlhărie calificată tâlhăria săvârşită „de o persoană mascată, deghizată, travestită“. Se mai remarcă faptul că problematica elementului circumstanţial agravant nu a făcut obiectul unei analize concrete în cadrul considerentelor unora dintre hotărârile identificate ori că această chestiune de drept nu a fost tranşată, argumentându-se că, şi dacă s-ar aprecia necesar ca autorul să fi urmărit a profita de portul măştii, acest fapt rezultă din probatoriul administrat (Decizia penală nr. 210/AP din 23.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov). Consacrarea opiniei majoritare se regăseşte în sentinţele penale nr. 1.927 din 24 septembrie 2021, nr. 2.067 din 19 octombrie 2021, nr. 2.142 din 29 octombrie 2021 şi nr. 2.331 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Judecătoria Iaşi, Sentinţa penală nr. 89 din 9 februarie 2021, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, Sentinţa penală nr. 1.750 din 1 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, şi Decizia penală nr. 313 din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, prin care a fost menţinută sub aspectul încadrării juridice Sentinţa penală nr. 392 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Turda. Se constată că unele cauze au avut ca obiect infracţiuni de furt comise în stare de urgenţă, instanţele reţinând în cazul acestora şi incidenţa circumstanţei agravante legale prevăzută de art. 77 lit. g) din Codul penal: „săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă.“ Opinia contrară se reflectă exclusiv în jurisprudenţa transmisă de Judecătoria Târgovişte, respectiv sentinţele penale nr. 142 din 9.04.2021 şi nr. 412 din 5.11.2021. V.2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. V.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. VI.1. Opinia juridică exprimată de domnul Valerian Cioclei, profesor universitar doctor la Departamentul de Drept penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, este în sensul că, în situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea acesteia este obligatorie, se va reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzută de art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu condiţia ca, prin purtarea măştii, identificarea şi tragerea la răspundere a făptuitorului să fie mai dificile (îngreunate). În argumentarea opiniei s-a precizat în prealabil că, pentru a stabili dacă sunt întrunite condiţiile necesare pentru existenţa elementului circumstanţial, trebuie identificate motivele pentru care legiuitorul a considerat că furtul comis de o persoană mascată este mai grav. Cât priveşte distincţia între circumstanţe reale şi personale, s-a arătat, pe de o parte, că aceasta nu este una absolută, iar, pe de altă parte, că relevanţa practică a acestei clasificări se reflectă exclusiv în cazul participaţiei penale, pentru a stabili dacă se răsfrâng sau nu asupra celorlalţi participanţi. De altfel, noţiunea de „circumstanţe“ se referă la împrejurări legate de faptă sau făptuitor, exterioare infracţiunii şi care au legătură cu individualizarea pedepsei, în timp ce elementul constitutiv al infracţiunii care are legătură cu însăşi existenţa infracţiunii în varianta calificată poartă denumirea de element circumstanţial. Astfel, raţiunea legiferării elementului circumstanţial este aceea că fapta este mai gravă deoarece identificarea autorului şi tragerea lui la răspundere penală sunt mai dificile atunci când furtul este pregătit prin mascare, deghizare sau travestire. S-a precizat că actele preparatorii, pregătirea prin mascare, deghizare, travestire, reprezintă o componentă obiectivă în „economia“ elementului circumstanţial şi că este suficientă simpla recurgere la unul dintre aceste procedee dacă identificarea autorului devine dificilă, poziţia subiectivă a făptuitorului fiind lipsită de relevanţă în privinţa existenţei elementului circumstanţial. În susţinerea opiniei formulate s-a invocat interpretarea literală a textului de lege, referirea fiind clară la fapta comisă de o persoană mascată, iar nu la persoana care se maschează pentru a comite fapta. Totodată, s-a amintit că în practica Tribunalului Suprem a fost admis un raţionament similar în legătură cu un alt element circumstanţial al furtului calificat, respectiv fapta comisă de o persoană având asupra sa o armă - art. 209 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1968. Astfel, s-a reţinut că: „Nu are relevanţă dacă făptuitorul se înarmează în mod special pentru comiterea furtului sau deţine asupra lui arma din alte motive. Elementul material se realizează şi în a doua ipoteză. Este, spre exemplu, şi cazul militarului care comite furtul în timpul serviciului de pază, când era obligat să aibă arma asupra lui.“ (Decizia nr. 38/1987 a Tribunalului Suprem, citată în Valerian Cioclei, Drept penal - Partea specială. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, 2021, p. 278, cu trimitere la George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, 1992) Ca atare, obligativitatea purtării măştii, din orice motiv ar decurge aceasta (stare de pandemie, acces la bal mascat, cască de motociclist etc.), nu împiedică reţinerea variantei calificate a furtului, cu condiţia ca, prin purtarea măştii, identificarea şi tragerea la răspundere a făptuitorului să fie mai dificile (îngreunate). VI.2. Universitatea „Titu Maiorescu“, Facultatea de Drept, prin directorul Departamentului de Drept public, lector universitar doctor Bogdan Vîrjan, a opinat în sensul că, în situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, se va reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzută de dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. S-a arătat că, în dezlegarea problemei de drept, trebuie analizat cu prioritate dacă o persoană care poartă mască de protecţie în contextul regulilor de prevenţie sanitară poate fi considerată „persoană mascată“, în sensul art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. S-a notat că doctrina de specialitate a statuat asupra sintagmei „persoană mascată“ ca fiind o persoană care poartă total sau parţial o mască, dacă în acest fel reuşeşte să se ascundă privirilor şi să nu fie recunoscută, iar mascarea are în vedere orice situaţie în care este ascunsă înfăţişarea fizică a persoanei (Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, 2019, p. 220; Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiş, Mirela Gorunescu, Costică Păun, Maxim Dobrinoiu, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Editura Universul Juridic, 2012, p. 229; Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I, Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, 2018, p. 258; Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, Editura Trei, 2006, p. 367). Prin urmare, considerând că, pentru a putea spune că o persoană este mascată, în sensul art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, trebuie ca masca de protecţie să îi acopere în aşa fel faţa, încât identificarea sa să fie dificilă, s-a apreciat că o persoană care poartă corect masca de protecţie, astfel încât să i se acopere atât nasul, cât şi gura, este o persoană mascată, în sensul legii penale. S-a menţionat faptul că opiniile doctrinare au exprimat, referitor la raţiunea instituirii elementului circumstanţial de agravare, teza potrivit căreia persoana mascată caută să se ascundă privirilor, să nu fie recunoscută sau identificată de victime sau de alte persoane şi că, recurgând la mascare, făptuitorul se dovedeşte a fi mai periculos, deoarece el chibzuieşte mai mult cu privire la modul de exteriorizare a rezoluţiei infracţionale şi îşi ia măsuri pentru a nu putea fi identificat, iar prin folosirea unor astfel de mijloace, contribuie la intimidarea şi înfricoşarea persoanelor vătămate (Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, 2019, p. 220; Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, ediţia a III-a, p. 241; Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară, Editura Wolters Kluwer, 2008, p. 278). S-a arătat că, deşi s-ar putea susţine că în statuarea asupra raţiunii agravantei ar fi necesar să se dovedească faptul că masca a fost pusă cu scopul de a ascunde identitatea, trebuie observat că din norma de incriminare nu rezultă un astfel de scop, astfel că a stabili necesitatea existenţei acestei condiţii ar însemna a adăuga o cerinţă pe care legiuitorul nu a prevăzut-o. Ca atare, s-a subliniat că legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de intenţia din spatele mascării, deghizării sau travestirii, dispoziţia legală fiind formulată în termeni obiectivi. Opiniile exprimate în doctrină au pornit de la realitatea că orice furt săvârşit de o persoană mascată prezumă existenţa unui astfel de scop al ascunderii identităţii; cu toate acestea trebuie observat că situaţia în care toate persoanele ar putea fi obligate să poarte mască în spaţii publice nu a fost una previzibilă. Este de necontestat că făptuitorul este mult mai greu de identificat atunci când poartă mască, indiferent dacă acesta a urmărit să îşi ascundă identitatea sau nu, şi că, chiar dacă este obligată de lege, persoana care poartă mască este conştientă că nu poate fi identificată, prin urmare, aceasta prevede şi acceptă împrejurarea că, mascată fiind, va fi mult mai greu de identificat, ceea ce scoate în evidenţă un pericol mai ridicat al faptei. De altfel, poate fi imaginată situaţia în care făptuitorul chiar profită de contextul obligativităţii purtării măştii de protecţie pentru a săvârşi această infracţiune, după cum pot exista situaţii în care dorinţa făptuitorului de a săvârşi fapta mascat se suprapune peste contextul obligativităţii purtării măştii de protecţie. Este adevărat că nu este de aşteptat ca făptuitorul aflat într-un magazin să îşi dea jos masca înainte să fure. Totuşi, dacă săvârşeşte fapta purtând mască, acesta trebuie să îşi asume că săvârşind fapta în aceste condiţii comite un furt calificat. Este o situaţie asemănătoare cu cea a furtului comis în timpul nopţii, când făptuitorul, chiar dacă nu a urmărit să săvârşească furtul în aceste împrejurări, trebuie să accepte că săvârşind fapta în timpul nopţii va răspunde pentru furt calificat. În altă ordine de idei, s-a subliniat că furtul săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită reprezintă o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau au prevăzut-o, fără a avea importanţă reprezentarea psihică a autorului faptei. Prin urmare, fiind suficient ca participanţii să cunoască sau să prevadă că autorul este mascat, pentru reţinerea variantei calificate, ar fi absurd ca în cazul autorului să poată fi reţinută forma simplă a furtului pentru simplul motiv că nu s-a dovedit scopul special urmărit de acesta. În aceste condiţii, este evident că adăugarea unui scop special ar schimba circumstanţa în una personală, ceea ce ar contraveni caracterizării date acesteia în mod constant de doctrină. S-a concluzionat în sensul că, în cazul furtului săvârşit de o persoană mascată, nu trebuie să se demonstreze că făptuitorul s-a mascat cu scopul de a-şi ascunde identitatea, acest element circumstanţial putând fi reţinut şi atunci când masca a fost purtată într-un spaţiu în care purtarea măştii de protecţie este obligatorie. Mascarea unei persoane atrage în mod obiectiv îngreunarea posibilităţii de identificare a acesteia şi determină totodată o îndrăzneală a făptuitorului, deoarece acesta îşi dă seama că este mai greu de recunoscut, indiferent dacă mascarea a avut loc în scopul comiterii furtului sau doar pentru respectarea unei obligaţii legale. VI.3. Opinia juridică exprimată de Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept, prin director, conferenţiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, este în sensul că, în situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, nu se reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzută de dispoziţiile art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. S-a arătat în prealabil că, deşi norma legală nu prevede expressis verbis, trebuie analizată şi poziţia subiectivă a făptuitorului, în sensul ca acesta să fi urmărit ascunderea identităţii prin mascare. În argumentarea opiniei, s-a menţionat că elementele circumstanţiale pot fi clasificate în elemente circumstanţiale reale şi elemente circumstanţiale personale, fiind necesară clarificarea naturii elementului circumstanţial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Astfel, dacă am accepta natura reală a elementului circumstanţial agravant, interpretarea ar fi în sensul irelevanţei poziţiei psihice a făptuitorului, neinteresând dacă acesta s-a mascat în scopul de a comite fapta ori a purtat masca din alte considerente. Cât priveşte elementele circumstanţiale agravante de natură personală, s-a arătat că acestea pot fi clasificate în elemente circumstanţiale personale pur subiective şi elemente circumstanţiale personale obiectivabile. Scopul săvârşirii infracţiunii se înscrie în această din urmă categorie deoarece scopul determină finalitatea acţiunii, imprimând direcţia acesteia, şi influenţează în mod necesar periculozitatea ei obiectivă (Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Universul Juridic, 2018, p. 269). S-a apreciat că elementul circumstanţial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal se înscrie în categoria elementelor circumstanţiale personale obiectivabile, fiind necesar a stabili scopul urmărit prin mascare. Altfel spus, este necesar ca autorul să urmărească să îşi protejeze identitatea prin faptul că se maschează. Deci, trebuie să se mascheze în scopul săvârşirii furtului, fiind exprimate pe aceeaşi linie de gândire şi opinii doctrinare în sensul că circumstanţa în discuţie este una personală de individualizare, iar nu o circumstanţă reală (Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, 2020, pag. 46). Legiuitorul nu a impus expres condiţia scopului mascării, deoarece la momentul redactării normei nu a fost avută în vedere situaţia socială generată de pandemie, astfel încât se putea subînţelege că o persoană care procedează la sustragerea unui bun, mascată fiind, şi-a ascuns faţa tocmai pentru a comite furtul. Această interpretare este în acord cu raţiunea agravantei. Astfel, în doctrină s-a susţinut că „făptuitorul urmăreşte să nu fie recunoscut şi, pentru aceasta, recurge la mascare“ (Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, 2021, pag. 272). Prin urmare, mascarea denotă o acţiune pregătită. În aceeaşi ordine de idei a fost amintită şi opinia exprimată în literatura de specialitate mai veche, stabilindu-se că prin mascare „autorul premeditează şi concepe în mod profesional comiterea faptei“ (Tiberiu Medeanu, în Matei Basarab ş.a., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, Editura Hamangiu, 2008, pag. 385). Ca atare, s-a arătat că este esenţial pentru reţinerea acestei variante agravate a furtului ca făptuitorul să ia decizia premeditată de a se masca pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului. Astfel, recurgerea la procedeul mascării imprimă faptei o periculozitate sporită, făptuitorul premeditând asupra modului în care va săvârşi infracţiunea şi luându-şi astfel o serie de măsuri pentru a nu fi identificat. Aşadar, deşi norma legală în discuţie nu distinge după intenţia din spatele mascării, textul ar trebui interpretat teleologic, în sensul existenţei unui scop implicit, scop care presupune ca autorul să se mascheze cu intenţia de a înlesni sau ascunde săvârşirea furtului. VI.4. Opinia juridică exprimată de Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai redactată de profesor universitar doctor Sergiu Bogdan şi susţinută de membrii catedrei de Drept penal este în sensul că, în situaţia în care o persoană comite un furt într-un loc unde purtarea măştii este obligatorie, organul judiciar va verifica suplimentar dacă masca respectivă a fost folosită cu scopul de a îngreuna identificarea sa şi doar în această ultimă ipoteză se va reţine forma calificată. În susţinerea opiniei exprimate s-a arătat că forma calificată a infracţiunii de furt în cauză a fost introdusă prin Codul penal din 1937, fiind avută în vedere o altă realitate istorică. Formularea simplificată a textului, care nu făcea referire explicită la vreun element subiectiv, a avut scopul implicit de a se evita dificultăţile generate de probarea de către organele judiciare a elementului subiectiv, mascarea ca mod imaginat de infractor pentru a înlesni ascunderea identităţii sale. Principial, în cazul furtului calificat comis de o persoană mascată, organul judiciar ar trebui să constate şi prezenţa elementului subiectiv caracteristic unui furt comis de o persoană mascată - ascunderea identităţii prin purtarea măştii. Totuşi, această sarcină a organului judiciar a fost „înlăturată“ prin aceea că, de facto, opera o prezumţie cum că acest element subiectiv este prezent întotdeauna atunci când o persoană, având faţa acoperită, decide să comită un furt. Astăzi, într-o altă realitate istorică, folosirea pe scară largă a măştii ca mod de protejare a sănătăţii publice, prezumţia cu care opera practica judiciară pare a nu mai fi atât de convingătoare. De fapt, prin impunerea acestei obligaţii legale se creează un dubiu cu privire la existenţa elementului subiectiv în cazul acestei forme a furtului calificat. S-a concluzionat în sensul că, în contextul istoric actual, în care purtarea măştii este o obligaţie legală impusă tuturor persoanelor, nu mai operează prezumţia amintită, motiv pentru care este necesar a se stabili dacă portul acesteia a fost realizat cu intenţia de a ascunde identitatea, pentru a nu aplica un tratament agravat dincolo de raţiunea formei calificate a furtului. VII. Dispoziţii legale relevante Codul penal "ART. 229 Furtul calificat (1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: (...) c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; (...) ART. 21 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. (2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală." Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare: "ART. 13 Pe durata stării de alertă, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi ministrului afacerilor interne se poate institui: a) obligativitatea purtării măştii de protecţie în spaţiile publice, spaţiile comerciale, mijloacele de transport în comun şi la locul de muncă; (...)" VIII. Opinia judecătorului-raportor Rezumând problema de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor, în esenţă, a reţinut că portul măştii de protecţie nu conferă de plano celui care o poartă calitatea de persoană mascată, fiind necesar ca masca de protecţie, precum şi modalitatea în care aceasta este purtată la momentul comiterii faptei să aibă aptitudinea de a îngreuna identificarea autorului, în caz contrar, varianta agravată nu va fi incidentă. Totodată, s-a reţinut că interpretarea literală a normei care instituie varianta calificată a infracţiunii de furt relevă faptul că elementul circumstanţial prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal constituie o împrejurare obiectivă, a cărei realizare este independentă de poziţia subiectivă a autorului în raport cu rezultatul acţiunii de mascare, iar interpretarea istorico-teleologică nu conferă substanţă tezei potrivit căreia o astfel de cerinţă esenţială ar fi implicită. În dezlegarea problemei de drept, judecătorul-raportor a reţinut că divergenţa de opinii are ca izvor faptul că autorul, persoană mascată care comite un furt, prin portul măştii de protecţie se conformează unei obligaţii legale. În acest context s-a reţinut că îndeplinirea unei obligaţii legale nu înlătură elementul circumstanţial agravant, iar în lipsa unei prevederi exprese, a conferi acestei împrejurări o atare consecinţă ar însemna a adăuga cauzei justificative un efect pe care legea nu îl prevede. De altfel, dacă legiuitorul ar fi considerat că măsura instituită în scop de prevenţie sanitară face ca sancţionarea mai gravă a furtului comis de către o persoană mascată cu o mască de protecţie să nu fie justificată în condiţiile obligativităţii acesteia ar fi putut să confere împrejurării, cu caracter de excepţie, un astfel de efect, prin chiar actul normativ care o instituie. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: IX.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Din cuprinsul prevederilor legale care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele; – chestiunea de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Examinând îndeplinirea acestor condiţii, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Astfel, în analiza primei condiţii, s-a reţinut că aceasta este pe deplin îndeplinită, instanţa de trimitere fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea apelului declarat de inculpat. Şi cea de-a doua condiţie enunţată este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept pentru a cărei lămurire a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea instrument procedural de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Referitor la problema de drept care face obiectul sesizării, aceasta este de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, potenţial relevat de punctele de vedere exprimate, astfel încât intervenţia instanţei supreme este una legitimă. Totodată, problema de drept este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, în sensul că dezlegarea de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile este de natură a produce un efect concret. IX.2. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că, dată fiind modalitatea concretă de formulare a întrebării prealabile prin încheierea de sesizare, rezolvarea problemei de drept a încadrării juridice a infracţiunii de furt comise de o persoană purtând o mască de protecţie într-un spaţiu public unde portul acesteia este obligatoriu implică un examen juridic plasat în două coordonate distincte. Astfel, este necesar a lămuri în prealabil înţelesul sintagmei „persoană mascată“ din cuprinsul variantei calificate a infracţiunii de furt reglementate prin art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, pentru a stabili măsura în care persoana ce poartă o mască de protecţie în îndeplinirea obligaţiei instituite în baza Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi considerată o persoană mascată în sensul legii penale. Subsecvent se impune clarificarea efectelor ce decurg din îndeplinirea obligaţiei legale, respectiv măsura în care această împrejurare se răsfrânge asupra încadrării juridice a unei fapte penale. În ceea ce priveşte prima chestiune se observă că, în lipsa unei consacrări specifice a semnificaţiei noţiunii „persoană mascată“ în chiar cuprinsul normei de incriminare ori în cadrul normelor explicative cuprinse în titlul X din Codul penal -„Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală“, înţelesul acesteia nu poate fi decât cel comun, în considerarea art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ca atare, notăm că Dicţionarul explicativ al limbii române (Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009) explică semnificaţia adjectivului „mascat/mascată“, în sensul său propriu, astfel: „1. Care poartă mască, acoperit cu o mască; măscuit. 2. Care nu se vede, fiind acoperit de un alt obiect, de un strat de material etc.; care este ascuns privirilor; camuflat.“ În esenţă, mascarea unei persoane presupune acoperirea feţei cu o mască sau colorarea acesteia în aşa fel încât făptuitorul să nu poată fi recunoscut sau să nu poată fi uşor recunoscut, aceasta fiind, de altfel, semnificaţia reflectată unanim şi constant atât în doctrina de specialitate, cât şi în jurisprudenţă. În raport cu aceasta se impune o primă concluzie, aceea că portul măştii de protecţie nu conferă de plano celui care o poartă calitatea de persoană mascată, fiind necesar ca masca de protecţie, precum şi modalitatea în care aceasta este purtată la momentul comiterii faptei să aibă aptitudinea de a îngreuna identificarea autorului, în caz contrar, varianta agravată nu va fi incidentă. Aşadar, nu în toate cazurile în care o persoană poartă o mască de protecţie aceasta poate fi considerată o persoană mascată, această împrejurare de fapt urmând a fi stabilită de la caz la caz. Ca atare, dincolo de deficienţa argumentului reducerii la absurd privind imposibilitatea comiterii unui furt simplu în condiţiile fiinţării măsurii portului obligatoriu al măştii, argumentul implicând sugestia că autorul ar avea dreptul de a sustrage în varianta-tip, acesta nici nu se verifică obiectiv, elementul circumstanţial referindu-se la o persoană mascată, iar nu la o persoană ce poartă o mască de protecţie, situaţiile nefiind identice. Cea de-a doua concluzie ce se desprinde din interpretarea literală a elementului circumstanţial agravant este aceea că, odată ce autorul furtului poate fi considerat o persoană mascată, din perspectiva încadrării juridice, este lipsit de relevanţă scopul sau mobilul mascării, reţinerea formei calificate nefiind subsumată unei astfel de condiţii. Ca o consecinţă a principiului legalităţii, norma de drept penal este de strictă interpretare şi aplicare, iar argumentul invocat în excluderea incidenţei elementului circumstanţial agravant referitor la faptul că autorul nu ar urmări prin mascarea sa îngreunarea identificării, ci respectarea obligaţiei legale instituite în contextul pandemic nu poate fi primit deoarece norma nu prevede în conţinutul său concret o astfel de cerinţă esenţială ataşată elementului subiectiv. În cazul în care existenţa unui anumit scop ori mobil poate fi stabilită pe bază de probe certe, acesta va putea fi valorificat, însă, doar în procesul de individualizare a pedepsei. Astfel, elementul circumstanţial reprezintă un element constitutiv al infracţiunii care determină realizarea acesteia în varianta calificată, tipicitatea fiind dată de conţinutul concret al normei de incriminare. Calificarea unei fapte ca infracţiune nu se poate face decât în conformitate cu legea, ca urmare a corespondenţei dintre fapta concretă şi conţinutul infracţiunii, fiind exclus ca, pe cale de interpretare, să poată fi adăugată o condiţie care nu este prevăzută de lege, la fel cum nu ar putea fi eliminată o condiţie de tipicitate expres prevăzută de lege. Aşadar, dacă legiuitorul ar fi urmărit prin reglementarea elementului circumstanţial ca realizarea acestuia să fie condiţionată de existenţa unui element subiectiv, ar fi prevăzut expres o astfel de cerinţă, aşa cum a procedat în cazul altor elemente circumstanţiale sau circumstanţe legale agravante [de exemplu, art. 77 lit. e),f),g) şi h) din Codul penal: „Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante: (...) e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze; f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii; g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă; h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.“, art. 189 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Codul penal: „Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări: ... b) din interes material; c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse; d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni...“ etc.]. Este adevărat că la momentul edictării normei societatea nu se confrunta cu o pandemie şi că nu exista o obligaţie generală de a purta o mască de protecţie în toate locurile publice sau în anumite locuri publice. Cu toate acestea au existat situaţii, cunoscute legiuitorului, în care portul unei măşti de protecţie constituia o obligaţie legală, în cadrul unor profesii, meserii sau în efectuarea unei anumite activităţi, cum ar fi cazul medicilor, al celor care lucrează în condiţii periculoase sau în medii toxice, în cazul unor activităţi sportive etc. Ca atare, nu se susţine nici argumentul de interpretare istorico-teleologică, potrivit căruia la momentul edictării normei nu a fost necesară prevederea expresă a scopului urmărit de autorul furtului, acela de a-şi ascunde identitatea, deoarece acesta putea fi dedus/prezumat din chiar purtarea măştii, dat fiind că nu exista o obligaţie legală în acest sens - lex dixit minus quam voluit. Astfel, chiar premisa raţionamentului, lipsa unei obligaţii legale de a purta mască de protecţie, este eronată, deosebirea faţă de contextul social actual constând în sfera subiecţilor cărora le incumbă obligaţia şi scopul urmărit prin instituirea acesteia. Argumentele doctrinei de specialitate cu privire la periculozitatea furtului comis de către o persoană mascată, în sensul că acţiunea de a se masca face ca identificarea autorului să fie mai dificilă, denotă o pregătire, o premeditare a acestuia şi îi conferă o îndrăzneală mai mare, ştiind că va fi mai greu de recunoscut sau identificat, vizează raţiunea reglementării variantei calificate şi nu pot fundamenta instituirea unei cerinţe esenţiale de ordin subiectiv pe cale jurisprudenţială. De altfel, raţiunea instituirii unor limite de pedeapsă mai mari subzistă indiferent de caracterul obligatoriu sau nu al portului măştii de protecţie, respectiv identificarea şi tragerea la răspundere penală sunt îngreunate, iar autorul, chiar dacă nu urmăreşte, acceptă că stabilirea identităţii sale este dificilă, ceea ce creşte îndrăzneala acestuia. Mai mult, faptul că portul măştii constituie o obligaţie generală în anumite spaţii publice îi profită acestuia, deoarece scade vigilenţa subiectului pasiv, în contextul în care, deşi mascată într-un loc public, persoana respectivă nu va ieşi în evidenţă. De altfel, în ipoteza în care se probează că autorul profită de obligativitatea măştii de protecţie, adică urmăreşte îngreunarea identificării sale, ar putea fi incidentă chiar şi circumstanţa legală agravantă prevăzută de art. 77 lit. g) din Codul penal privind starea de urgenţă, desigur, pe durata fiinţării acesteia, legea penală conferind o valenţă aparte poziţiei subiective în astfel de situaţii excepţionale. Aşadar, împrejurarea că identificarea autorului este îngreunată constituie chiar rezultatul obiectiv al acţiunii de a se masca şi este analizată odată cu evaluarea modalităţii faptice de acoperire a feţei de a se circumscrie noţiunii de „persoană mascată“, independent de poziţia subiectivă a autorului. Sintetizând, interpretarea literală a normei care instituie varianta calificată a infracţiunii de furt relevă faptul că elementul circumstanţial prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal constituie o împrejurare obiectivă, a cărei realizare este independentă de poziţia subiectivă a autorului în raport cu rezultatul acţiunii de mascare, iar interpretarea istorico-teleologică nu conferă substanţă tezei potrivit căreia o astfel de cerinţă esenţială ar fi implicită. În al doilea rând, se remarcă faptul că divergenţa de opinii are ca izvor faptul că autorul, persoană mascată care comite un furt, prin portul măştii de protecţie, se conformează unei obligaţii legale. Prealabil, se reţine că, prin dispoziţiile Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 mai 2020, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data faptei, a fost prevăzută posibilitatea instituirii obligativităţii purtării măştii de protecţie în spaţiile publice, spaţiile comerciale, mijloacele de transport şi la locul de muncă, pe durata stării de alertă, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne, în scopul gestionării crizei determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. În acest context normativ a fost adoptat Ordinul ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne nr. 874/81/2020 privind instituirea obligativităţii purtării măştii de protecţie, a triajului epidemiologic şi dezinfectarea obligatorie a mâinilor pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 22 mai 2020. Conform art. 1 din cuprinsul actului administrativ normativ menţionat, pe durata stării de alertă, în spaţiile publice închise, spaţiile comerciale şi la locul de muncă a fost instituită obligativitatea purtării măştii de protecţie. Se impune a se aminti că măsura a suferit în timp modificări în funcţie de contextul epidemiologic. Or, îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, constituie, potrivit art. 21 alin. (2) din Codul penal, o cauză justificativă. Cu alte cuvinte, îndeplinirea unei obligaţii înlătură caracterul nejustificat al faptei comise ca urmare a conformării subiectului activ la obligaţia impusă de autoritatea competentă, lipsind fapta penală de una dintre trăsăturile esenţiale pentru a fi considerată infracţiune. Efectele cauzei justificative se produc exclusiv atunci când chiar fapta este comisă în îndeplinirea obligaţiei legale, fără ca legea penală să prevadă vreun efect similar asupra elementului circumstanţial, ca în cazul erorii, cauză de neimputabilitate reglementată de art. 30 din Codul penal. Astfel, art. 30 alin. (3) din Codul penal prevede expres că: „Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.“ Ca urmare, îndeplinirea unei obligaţii legale nu înlătură elementul circumstanţial agravant, iar în lipsa unei prevederi exprese, a conferi acestei împrejurări atare consecinţă ar însemna a adăuga cauzei justificative un efect pe care legea nu îl prevede. De altfel, dacă legiuitorul ar fi considerat că măsura instituită în scop de prevenţie sanitară face ca sancţionarea mai gravă a furtului comis de către o persoană mascată cu o mască de protecţie să nu fie justificată în condiţiile obligativităţii acesteia ar fi putut să confere împrejurării, cu caracter de excepţie, un astfel de efect, prin chiar actul normativ care o instituie. În lipsa unei prevederi legale exprese, principiul legalităţii se opune unei interpretări jurisprudenţiale în sensul înlăturării unui element circumstanţial agravant, în condiţiile în care voinţa legiuitorului poate fi decelată din chiar litera legii şi prin corelarea normelor relevante. Cât priveşte teza potrivit căreia ar exista o neconcordanţă între voinţa legiuitorului şi exprimarea acesteia în normă, în concret, legiuitorul a dorit să spună mai mult decât a exprimat, cu referire şi la contextul social, dincolo de faptul că premisa raţionamentului nu rezistă unei analize concrete, este chiar contrară dispoziţiilor legale. În concluzie: - o persoană care poartă o mască de protecţie nu poate fi considerată în toate cazurile o persoană mascată în sensul legii penale, această împrejurare de fapt urmând a fi stabilită de la caz la caz, o dezlegare de principiu nefiind posibilă; – îndeplinirea obligaţiei de a purta mască de protecţie în spaţiile publice în care actele normative în vigoare prevăd obligativitatea acesteia nu înlătură tipicitatea elementului circumstanţial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în cazul infracţiunii de furt săvârşite de către o persoană mascată. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a-II-a penală în Dosarul nr. 16.037/301/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, se reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzute de dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal?“ şi, în consecinţă, stabileşte:" Îndeplinirea obligaţiei de a purta o mască de protecţie având aptitudinea de a ascunde fizionomia, în spaţiile publice în care actele normative în vigoare prevăd obligativitatea acesteia, atrage incidenţa elementului circumstanţial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal privind infracţiunea de furt săvârşită de către o persoană mascată. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
