Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.384/1/2018
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de│
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marius Dan │- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 41.901/3/2016, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanţa de judecată poate, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei?" Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.384/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat domnul Mădălin Marian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Justina Condoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.384/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Justina Condoiu să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, ca inadmisibilă, în temeiul art. 475,art. 477 din Codul de procedură penală, apreciind că textul art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare, ulterior modificării intervenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, are un grad de claritate care nu impune intervenţia instanţei supreme în această procedură. Astfel, a menţionat că în ipoteza în care instanţa de judecată admite acordul de recunoaştere, soluţia pe care o are la dispoziţie este de a se pronunţa pe acordul convenit între procuror şi inculpat, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Totodată, a menţionat că forma în care textul de lege era anterior modificării intervenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 permitea ca instanţa sesizată cu un acord de recunoaştere să pronunţe o soluţie mai blândă, în raport cu interpretarea per a contrario a textului de lege care interzicea ca instanţa să pronunţe o soluţie mai gravă. De asemenea a arătat că forma pe care textul de lege o are în acest moment a fost supusă verificării Curţii Constituţionale, iar prin Decizia nr. 350 din 11 mai 2017 şi Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016 instanţa de control constituţional a reţinut că intervenţia instanţei este limitată la ipoteza în care pedeapsa stabilită prin acord este disproporţionat de uşoară şi judecătorul se află în imposibilitatea de a interveni asupra acordului prin pronunţarea unei soluţii de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord. În concluzie, a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti este inadmisibilă. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a precizat că domnul judecător-raportor a propus şi o soluţie pe fondul sesizării, în cazul în care se apreciază că sesizarea este admisibilă şi a pus în vedere procurorului să expună punctul de vedere cu privire la fondul sesizării. În acest sens, procurorul a menţionat faptul că judecătorul învestit cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu poate dispune o soluţie mai uşoară decât cea cu privire la care procurorul şi inculpatul au încheiat acordul de recunoaştere. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 6 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 41.901/3/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanţa de judecată poate, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei?" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul I. L. împotriva Sentinţei penale nr. 75 din 12.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 41.901/3/2016. Prin Sentinţa penală nr. 75 din 12.01.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în baza art. 485 alin. (1) lit. a) raportat la art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie cu inculpatul I. L., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, obiect al cauzei penale nr. 286/P/2016. Împotriva Sentinţei penale nr. 75 din 12.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, inculpatul I. L. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală la data de 16 februarie 2017. În motivarea apelului, inculpatul a solicitat în principal reducerea şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, faţă de toate circumstanţele reale şi personale. În cursul judecării apelului, la termenul de judecată din data de 16 martie 2017, apărătorul ales al inculpatului a formulat în scris şi a susţinut oral o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în sensul de a se da o dezlegare de principiu chestiunii vizând posibilitatea judecătorului sesizat cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei de a proceda la reindividualizarea pedepsei stabilite prin acord. Prin Încheierea din data de 16.03.2017, Curtea a respins cererea inculpatului, reţinând, în esenţă, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate, apreciind, la acel moment, că interpretarea normelor de drept incidente nu ridică vreo dificultate. A invocat însă, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, apreciind că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, care garantează principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale şi, respectiv, obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, după cum contravin şi prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, care statuează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti. De la data sesizării, 16.03.2017, Curtea Constituţională nu sa pronunţat asupra excepţiei, cauza suferind amânări succesive, din răspunsurile Curţii rezultând că soluţionarea excepţiei se află în faza efectuării raportului. Ulterior, prin Încheierea din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menţionate. Întrucât cauza a suferit amânări succesive şi nu sunt de administrat alte probe, a dispus suspendarea judecării cauzei până la momentul pronunţării asupra chestiunii de drept, conform art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a arătat că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul în care permit instanţei de judecată învestite cu judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei să intervină asupra sancţiunii cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o procedură specială, care implică, în faza de urmărire penală, manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, în urma căreia se încheie un acord între aceştia. Acesta apare astfel ca un „element de justiţie negociată“, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, aparent, cu ocazia verificării acordului, să aplice o altă soluţie decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord (deoarece inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei). A precizat că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. S-a arătat că din modul de reglementare al acestei dispoziţii s-ar putea înţelege că instanţa de judecată nu poate dispune o altă soluţie decât aceea stabilită prin acord (cu excepţia situaţiei în care constată că nu au fost respectate dispoziţiile legale sau soluţia este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului). Decizia nr. 5/2017 a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza 1 din Codul de procedură penală, că retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat - între altele - că un asemenea drept (al inculpatului de a-şi retrage consimţământul relativ la stabilirea pedepsei) nu este de esenţa procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, întrucât acesta este rezultatul negocierii şi consensului dintre procuror şi inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor convenite şi consfinţite prin acord, în situaţia contrară nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie. Pe de altă parte, însă, în aceleaşi considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „în procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi şi nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai uşoară, nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanţiere, instanţa având posibilitatea să pronunţe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală“. S-ar reţine astfel că instanţa de judecată are posibilitatea ca pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale să revină asupra pedepsei cu privire la care s-a ajuns la acord. Chiar dacă din analiza coroborată a considerentelor se poate desprinde ideea că instanţa nu poate interveni asupra sancţiunii, Curtea a apreciat că este necesară pronunţarea asupra acestei chestiuni în mod explicit, cu atât mai mult cu cât decizia în interesul legii a pornit de la altă bază de analiză (posibilitatea retractării consimţământului de către inculpat) şi având în vedere şi confuzia creată din lecturarea paragrafelor citate din considerentele deciziei. Curtea a apreciat că este de esenţa funcţiei judiciare posibilitatea instanţei de judecată de a analiza sancţiunea şi din perspectiva temeiniciei, altminteri aceasta ar fi lipsită de substanţă în componenta sa vizând individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfinţească exclusiv soluţia cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord. Analiza criteriilor în raport cu care se stabileşte sancţiunea, cele prevăzute de art. 74 din Codul penal, este de esenţa puterii instanţei de judecată, presupunând cuantificarea tuturor circumstanţelor săvârşirii faptelor, după cum şi a circumstanţelor personale ale făptuitorului şi, în final, stabilirea pedepsei. S-a menţionat că excluzând judecătorul de la posibilitatea unei proprii analize sub aspectele amintite transferă, practic, dreptul, dar şi obligaţia instanţei de judecată de a stabili pedeapsa către procuror, ceea ce este similar cu înlăturarea judecătorului de la realizarea justiţiei, contravenind astfel şi dispoziţiilor constituţionale care prevăd că justiţia se realizează prin instanţele de judecată şi impun separarea puterilor în stat. De asemenea s-a arătat că şi din interpretarea art. 3 din Codul de procedură penală care prevede separaţia funcţiilor judiciare rezultă că numai judecătorul este cel care are căderea legală de a aplica o pedeapsă între limitele prevăzute de lege. În susţinerea opiniei sale, Curtea a făcut trimitere şi la considerentele Deciziei nr. 25/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţată anterior modificării dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care, statuând că nu era posibilă reţinerea de către procuror a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul procedură penală (vizând reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3) în cadrul procedurii acordului, a motivat şi că negocierea dintre procuror şi inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancţiunile alternative şi stabilirea unei pedepse între minimul şi maximul prevăzute de lege, ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. S-a arătat însă că aceasta nu echivalează cu o veritabilă operaţiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanţei, deoarece acordul este supus cenzurii instanţei de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancţionator, fără să creeze însă pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror şi inculpat). S-a mai arătat că, deşi ulterior acesteia, dispoziţiile legale s-au modificat prin consacrarea explicită a posibilităţii acordate procurorului de a aplica dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3 [alin. (4) al art. 480 fiind introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016], considerentele deciziei nu sunt mai puţin valabile sub aspectul dreptului şi obligaţiei instanţei de judecată de a interveni asupra pedepsei. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia nu este posibil ca instanţa să intervină asupra individualizării pedepsei stabilite prin acord cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei. În acest sens au opinat curţile de apel: Alba Iulia, Braşov, Bucureşti - Secţia I penală, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Oradea, Suceava, Timişoara; tribunalele: Bacău, Neamţ, Braşov, Covasna, Bucureşti, Călăraşi, Ialomiţa, Ilfov, Vrancea, Caraş-Severin, Timiş, Arad, Bihor, Maramureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Prahova; judecătoriile: Bicaz, Podul Turcului, Rupea, Alexandria, Roşiori de Vede, Videle, Turnu Măgurele, Tulcea, Babadag, Constanţa, Măcin, Reghin, Târnăveni, Reşiţa, Caransebeş, Baia Mare. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că judecătorul nu poate interveni asupra pedepsei stabilite în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, soluţiile pe care acesta le poate pronunţa fiind limitativ indicate la art. 485 din Codul de procedură penală, respectiv de admitere a acordului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele sau de respingere a acordului, trimiţându-se cauza la procuror. Între soluţiile pe care le poate dispune instanţa nu este reglementată şi aceea de a reduce pedeapsa, aceasta, întrucât ar lipsi de conţinut chiar instituţia acordului care este reglementată ca o tranzacţie între Ministerul Public şi inculpat, instanţa nefiind titular al acordului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 478 din Codul de procedură penală. S-a mai argumentat că modificarea art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 a intervenit tocmai în acest sens, legiuitorul înţelegând să intervină prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 cu privire la forma pe care o avea art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 - şi care permitea o astfel de intervenţie a instanţei în individualizarea pedepsei - astfel încât să nu mai fie permisă o astfel de intervenţie. Vechea reglementare prevedea că instanţa, admiţând acordul, dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. 2-4, astfel că instanţa nu era ţinută de soluţia convenită între procuror şi inculpat cu privire la individualizarea pedepsei, putând să o modifice, cu condiţia să nu creeze o situaţie mai grea pentru inculpat. Textul a fost modificat, prevăzându-se expres că instanţa pronunţă soluţia cuprinsă în acord. Pe cale de consecinţă, rezultă voinţa legiuitorului de a exclude posibilitatea instanţei de a aprecia temeinicia soluţiei din acord cu referire la individualizarea pedepsei [excepţie fiind situaţia cuprinsă la litera b) vizând respingerea acordului în situaţia în care pedeapsa este excesiv de blândă]. În opinie minoritară, s-a arătat că instanţa de judecată are posibilitatea ca pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale să revină asupra pedepsei cu privire la care s-a ajuns la acord. În acest sens au opinat Curtea de Apel Piteşti; Tribunalul Teleorman, Iaşi, Vaslui; judecătoriile Moineşti, Zărneşti, Şimleu Silvaniei, Bistriţa, Huşi. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, în raport cu considerentele Deciziei nr. 5 din 20 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date într-un recurs în interesul legii, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, instanţa de judecată va putea interveni asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei; O altă opinie a exprimat Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în sensul inadmisibilităţii sesizării, motivat de faptul că, anterior, problema de drept expusă a primit implicit rezolvare prin raportare la considerentele Deciziei nr. 5 din 20 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017. Răspunsurile curţilor de Apel Bacău, Constanţa, Târgu Mureş, tribunalelor: Constanţa, Tulcea, Cluj, judecătoriilor: Medgidia, Mangalia, Hârşova, Sfântu Gheorghe, Întorsura Buzăului, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Luduş, Năsăud, Beclean cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Catedra de Drept din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu întruneşte, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În acest sens s-a arătat că, dintre cele trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sesizările privind dezlegarea unor chestiuni de drept, numai prima şi cea de-a treia sunt îndeplinite, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, ca instanţă de apel, având legitimare procesuală activă de a iniţia acest tip de dialog judiciar cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar problema supusă atenţiei nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile ori al unui recurs în interesul legii în precedent. Prin urmare, s-a arătat că nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte condiţiile expuse la lit. a) şi c), ceea ce impune analizarea admisibilităţii cererii doar prin prisma celei de-a doua condiţii, respectiv aceea ca chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei. S-a opinat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât acesteia îi lipseşte premisa pe care se grefează, respectiv existenţa unei chestiuni de drept care să necesite lămurire din partea instanţei supreme. Din dispoziţiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă cu claritate faptul că o pedeapsă prea grea negociată de către procuror şi inculpat nu constituie un element care să determine respingerea acordului sau, din contră, admiterea şi reindividualizarea pedepsei. S-a apreciat că textul dispoziţiei legale nu lasă loc la interpretări în sensul celei sugerate de către instanţa de trimitere, în cazul admiterii acordului unica soluţie care poate fi pronunţată fiind cea cuprinsă în acord, eventuala individualizare a pedepsei ori a modului de executare, indiferent de sens, în favoarea ori în defavoarea inculpatului, fiind exclusă. În egală măsură, s-a arătat că inadmisibilitatea demersului rezultă şi din aceea că instanţa de trimitere solicită în fapt o interpretare contrară textului legal, comiterea unui exces de putere de către instanţa supremă, în sensul trecerii prin pronunţarea hotărârii preliminare în domeniul puterii legiuitoare a ţării. S-a apreciat că, în măsura în care instanţa supremă va aprecia admisibilă cererea instanţei de trimitere de dezlegare a chestiunii de drept, răspunsul nu poate fi decât cel care rezultă din analiza coroborată a celor două variante ale textului art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv că de lege lata instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are posibilitatea individualizării pedepsei ori a modului de executare, în cazul admiterii singura soluţie care poate fi adoptată fiind aceea din cuprinsul acordului. Departamentul de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost învestită nu întruneşte, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv că nu există o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, dispoziţiile art. 485 din Codul de procedură penală fiind suficient de clare ca urmare a modificărilor legislative. În susţinerea acestui punct de vedere, a invocat dispoziţiile Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, prin care a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. În raport cu această susţinere, a apreciat că instanţa supremă nu poate decât să constate că dispoziţia legală analizată este clară, iar interpretarea ori lămurirea ce se solicită a fi dată pentru a avea consecinţe asupra fondului este inadmisibilă în condiţiile existenţei unui text legal precis, necontroversat. Astfel, prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispoziţiile art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate; dacă înainte de modificare legea prevedea posibilitatea instanţei ca, ulterior admiterii acordului, să pronunţe una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, fără a putea crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, actuala formă a dispoziţiilor amintite renunţă la marja de apreciere a judecătorului, stabilind că instanţa, în situaţia admiterii acordului, pronunţă strict soluţia „cu privire la care s-a ajuns la un acord“. Cu toate acestea, s-a arătat că admiterea imposibilităţii dispunerii de către instanţă a unei pedepse mai blânde decât cea cu privire la care s-a ajuns la un acord poate conduce la o inechitate nu doar din perspectiva inculpatului, care urmăreşte, firesc, o pedeapsă cât mai redusă, ci şi prin prisma separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, precum şi a rolului judecătorului în faza de judecată. Astfel, a susţinut poziţia exprimată de Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că este de esenţa funcţiei judiciare posibilitatea instanţei de judecată de a analiza sancţiunea şi din perspectiva temeiniciei, altminteri aceasta ar fi lipsită de substanţă în componenta sa vizând individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfinţească exclusiv soluţia cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, însă, în condiţiile în care dispoziţiile legale au fost modificate tocmai prin înlăturarea acestei posibilităţi, inechitatea nu poate fi tranşată pe calea unei hotărâri de dezlegare a unei chestiuni de drept în materie penală. Singura posibilitate legală de înlăturare a inechităţii este prin analiza dispoziţiilor legale de către Curtea Constituţională în procedura pronunţării asupra excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost învestită. O altă interpretare ar deturna rolul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl are în procedura dezlegării chestiunilor de drept, aceasta neputând legifera peste ceea ce este prevăzut la acest moment, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a intervenit în mod expres, modificând în anul 2016 prevederile legale tocmai în vederea întăririi obligaţiei instanţei de judecată de a pronunţa o soluţie, în cazul în care admite acordul, conform soluţiei cu privire la care s-au finalizat negocierile. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanţa de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei. În susţinerea acestei opinii, a arătat că veritabilă procedură specială, acordul de recunoaştere a vinovăţiei apare ca o procedură substitutivă a procesului penal clasic, substituire ce se efectuează de îndată ce inculpatul consimte să se supună unui ansamblu de reguli particulare, care înlocuiesc regulile comune. De aceea, procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei are aptitudinea să bulverseze rolul organelor judiciare în cadrul procesului penal, unele atribuţii specifice funcţiei de judecată fiind delegate procurorului. După modelul altor legislaţii europene (franceză, belgiană, italiană etc.), legiuitorul autohton a redus rolul instanţei la o simplă activitate de control, care presupune doar o judecată de omologare sau ratificare a acordului încheiat între procuror şi inculpat. Astfel, soluţionarea de către instanţă a sesizării procurorului privind validarea acordului are mai degrabă un caracter graţios decât unul contencios. Ea se materializează într-un act jurisdicţional de confirmare a unui act al procurorului, pe care îl înzestrează cu forţă executorie. Sub actuala reglementare, soluţiile instanţei în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei trebuie analizate separat, atât de soluţiile instanţei în procedura comună de judecată, cât şi de soluţiile care pot fi pronunţate în procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii. În această privinţă, modificările aduse prevederilor cuprinse în art. 485 din Codul de procedură penală, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, au consolidat opţiunea legiuitorului descrisă generic mai sus. Dacă, înainte de această intervenţie legislativă, în art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se stipula că instanţa „admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) (...)“, în prezent nu se mai face nicio trimitere la soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. De asemenea, iniţial, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabilea că „instanţa dispune una dintre soluţiile“ prevăzute de lege, în timp ce actualmente se prevede că instanţa „pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord“. Transpare, aşadar, opţiunea neechivocă de a conferi implicit procurorului o importantă atribuţie specifică funcţiei de judecată, anume aceea de a individualiza pedeapsa, fiind eliminate atât norma de trimitere, cât şi îndrituirea instanţei de a „dispune“ soluţia în cauză. În aceste condiţii, orice intervenţie a instanţei, în sensul reindividualizării pedepsei stabilite în acord, ar fi contrară prevederilor în vigoare de lege lata. Din ansamblul reglementării privind procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei rezultă că vinovăţia inculpatului şi individualizarea pedepsei se stabilesc în acelaşi stadiu procesual: la momentul încheierii acordului de către procuror şi inculpat. La o scurtă incursiune de drept comparat în legătură cu această chestiune, a menţionat că în Franţa şi în Belgia se regăsesc reglementări similare. Cele două legislaţii nu îngăduie posibilitatea instanţei de a interveni în mod direct asupra pedepsei, în sensul reindividualizării acesteia. În schimb, în Statele Unite, vinovăţia acuzatului se negociază şi se stabileşte în procedura plea bargaining, în timp ce individualizarea tratamentului sancţionator se face separat, de către judecător, în procedura sentencing. Astfel, în dreptul american, determinarea culpabilităţii se realizează de către procuror într-o etapă procesuală distinctă de cea în care judecătorul stabileşte şi pronunţă pedeapsa aplicată în concret. În dreptul nostru - la fel ca în dreptul francez şi în dreptul belgian - din moment ce stabilirea vinovăţiei şi individualizarea pedepsei sunt date în competenţa procurorului, apreciem că nu este posibilă recunoaşterea competenţei instanţei de a proceda la reindividualizarea pedepsei, în sensul atenuării sau agravării acesteia. În acelaşi sens, doctrina autohtonă majoritară susţine că instanţa sesizată nu poate modifica soluţia la care s-a ajuns prin acord. În esenţă, a susţinut că prin intermediul procedurii tranzacţionate a acordului, instanţa a pierdut puterea punitivă în favoarea procurorului, care nu se limitează la dezbaterea asupra culpabilităţii, ci se extinde şi asupra individualizării soluţiei. În acest context, judecătorul nu intervine pentru a pune capăt unui litigiu, ci pentru a aproba sau nu o înţelegere asupra soluţiei privind acţiunea penală intervenită între parchet şi inculpat. Pronunţând soluţia acceptată prin acord, instanţa nu va trece de la natura graţioasă la cea contencioasă a procedurii, ci îi va conferi doar caracterul esenţialmente jurisdicţional de care are nevoie hotărârea pronunţată pentru a dobândi autoritatea de lucru judecat şi pentru a putea fi pusă în executare. În consecinţă, soluţia care figurează în minuta sentinţei nu este alegerea instanţei, ci a procurorului, pronunţarea purtând, practic, asupra acordului, nu asupra soluţiei propriu-zise. VI. Opinia Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 3.093/C/2018/32/III-5/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept, solicitând respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii de Apel Bucureşti. În esenţă, s-a arătat că textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede cu claritate neinterpretabilă o singură posibilă soluţie în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului: cea a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţării soluţiei cu privire la care s-a ajuns la un acord, fără posibilitatea pentru instanţa de judecată de a interveni asupra niciuneia dintre componentele soluţiei cu privire la care acordul s-a încheiat. S-a apreciat că dacă s-ar primi teza contrară, distinct de lipsa temeiului legal, ar însemna ca instanţa de judecată să realizeze o reală judecată, deşi procesul penal nu a trecut prin faza cercetării judecătoreşti. De altfel, limitele de judecată ale instanţei sesizate cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei sunt lămurite de instanţa de contencios constituţional care a reţinut că intervenţia instanţei de judecată este limitată la ipoteza în care pedeapsa stabilită de părţile acordului este disproporţionat de uşoară, prin raportare la gravitatea infracţiunii şi la periculozitatea infractorului, şi că judecătorul se află în imposibilitate de a interveni asupra acordului prin pronunţarea unei soluţii de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord, modul de reglementare a instituţiei nepermiţându-i aceasta. Aşa fiind, chestiunea de drept cu privire la care instanţa de trimitere solicită dezlegare îşi găseşte răspunsul în deciziile Curţii Constituţionale: instanţa de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei. În concluzie, întrucât „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedura penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii“, iar „interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“ (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.513/1/2015 HP/P, considerente reluate şi în Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.246/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) şi ţinând seama că textul legal a cărui interpretare formează obiectul prezentei cauze este clar, univoc, nicio altă interpretare nefiind posibilă, s-a apreciat că intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile nu se justifică. VII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, în majoritate, acestea au fost în sensul că instanţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu poate interveni asupra pedepsei stabilite în acord. De asemenea, a fost identificată s.p. nr. 255/27.02.2015 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 2.199/212/2015 în care instanţa a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi a dispus o formă de executare a pedepsei mai uşoară, apreciind că din analiza dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală rezultă că instanţa este chiar obligată să analizeze justeţea modalităţii de individualizare a executării pedepsei, fără însă a putea crea inculpatului o situaţie mai grea (situaţie în care va respinge acordul pe considerentul că soluţia la care s-a ajuns în urma încheierii acordului este mult prea blândă - art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală), însă, în mod evident, îi poate crea o situaţie mai uşoară, fără ca această soluţie să echivaleze cu respingerea sau admiterea „în parte“ a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă este Decizia nr. 5 din 20 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. De asemenea, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 27/1/2014/HP/P, a dispus că, în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă nu a permis identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 350 din 11 mai 2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017), prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de către instanţa de judecată în Dosarul nr. 33.519/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 479,art. 484 şi art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În acelaşi sens, instanţa constituţională a statuat prin Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2017) prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ministerul Public în Dosarul nr. 2.062/284/2015 al Judecătoriei Răcari şi a constatat că dispoziţiile capitolului I - Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din titlul IV - Proceduri speciale al părţii speciale a Codului de procedură penală şi, în mod special, dispoziţiile art. 480 şi art. 485 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. IX. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii de drept prevăzute în încheierea de sesizare. S-a argumentat că examinarea dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală conduce la concluzia că una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Cu privire la această condiţie de admisibilitate, s-a evidenţiat jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 5/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 12 aprilie 2017) şi Decizia nr. 17/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017). S-a arătat că atât din cuprinsul Deciziei nr. 5/2017, cât şi din cuprinsul Deciziei nr. 17/2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă, cu claritate, că, în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin considerentele unei hotărâri prealabile sau prin considerentele unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept, sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă. De asemenea, atât din Decizia nr. 5/2017, cât şi din Decizia nr. 17/2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că, în ipoteza în care chestiunea de drept poate fi rezolvată pe baza considerentelor unei hotărâri prealabile sau ale unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă. Or, chestiunea de drept care formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 3.384/1/2018 îşi găseşte rezolvarea în considerentele unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii, sesizarea fiind inadmisibilă. Subsecvent, s-a arătat în considerentele invocate ale Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra chestiunii de drept care formează obiectul sesizării formulate în Dosarul nr. 3.384/1/2018, chestiunea de drept fiind rezolvată prin aceste considerente, cu consecinţa inadmisibilităţii sesizării. În acest context, s-a precizat că în cadrul considerentelor Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii nu există nicio contradicţie, ci o interpretare coerentă a dispoziţiilor legale, prin care sunt relevate condiţiile în care instanţa de judecată, exclusiv pe baza propriului examen, realizează individualizarea pedepsei în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei. X. Dispoziţii legale incidente: Codul de procedură penală "ART. 478 Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia (1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat. (2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. (3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat. (4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior. (5) Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord. (6) Inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea reprezentantului lor legal, în condiţiile prezentului capitol. ART. 479 Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. ART. 480 Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani. (2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. (3) Abrogat. (4) Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime. ART. 481 Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei (1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă. (2) În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord. ART. 482 Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde: a) data şi locul încheierii; b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie; c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1); d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului; e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; f) probele şi mijloacele de probă; g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; h) felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat; i) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului. ART. 483 Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei (1) După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală. (2) În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. (3) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere. ART. 484 Procedura în faţa instanţei (1) Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. (2) La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată. Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. ART. 485 Soluţiile instanţei (1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. (2) Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor. (4) Dispoziţiile art. 396 alin. (9), art. 398 şi art. 399 se aplică în mod corespunzător." XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 41.901/3/2016, iar în subsidiar, admiterea sesizării şi stabilirea că, în interpretarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Bucureşti - Secţia I penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiţii, respectiv: - completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printr-o hotărâre prealabilă sau să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Examinând îndeplinirea acestor condiţii în cauză, se constată că instanţa care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Bucureşti, iar aceasta este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv apelul declarat de inculpatul I. L. împotriva Sentinţei penale nr. 75/12.01.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între inculpat şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Cu referire la condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă şi să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se constată că şi această condiţie de admisibilitate este îndeplinită. Cu referire la această condiţie de admisibilitate, se reţine şi că soluţia aparent implicită desprinsă din considerentele Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, nu este una cu caracter complet, care să lămurească problema supusă discuţiei, ca urmare a diferenţei semnificative dintre obiectul deciziei menţionate şi chestiunea antamată în cuprinsul acesteia. Din perspectiva celei de-a treia condiţii de admisibilitate a sesizării, trebuie subliniat că astfel cum a statuat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, „intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanţele naţionale“. Ipoteza menţionată nu se regăseşte însă în prezenta cauză, unde textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, clar şi neinterpretabil, astfel încât nu se justifică apelarea la mecanismul întrebării prealabile. Astfel, anterior adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală avea următorul conţinut: (Instanţa) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Prin dispoziţiile art. II pct. 123 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a dobândit un nou conţinut, semnificativ diferit de cel expus anterior, respectiv: (Instanţa) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală observă că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în forma aflată în prezent în vigoare, au fost supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, din perspectiva unor critici vizând încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului legalităţii, invocânduse faptul că imposibilitatea instanţei de judecată de a pronunţa şi o soluţie mai uşoară decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, sunt neconstituţionale, deoarece exclud înfăptuirea justiţiei de magistratul judecător. S-a mai susţinut că încadrarea juridică a faptei penale, felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare sunt atribuţii exclusive ale organelor jurisdicţionale şi derivă din caracterul imperativ de drept public al acţiunii penale. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 350 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate invocată, în considerentele deciziei arătându-se că, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acela al soluţionării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât şi pentru stat, susţinerea necesităţii reglementării ipotezei stabilirii, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului apare ca fiind nejustificată, aceleaşi raţiuni fiind valabile şi cu privire la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunţarea unei soluţii de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord. Or, în considerarea conţinutului legal al textului art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a cărui lipsă de echivoc este subliniată de folosirea substantivului în forma sa articulată hotărât („soluţia“), şi având în vedere considerentele expuse de Curtea Constituţională prin decizia precitată şi care, potrivit unei jurisprudenţe consacrate a instanţei de contencios constituţional, au aceeaşi forţă juridică obligatorie ca şi dispozitivul (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că dispoziţiile legale a căror lămurire se solicită de către instanţa de trimitere nu cuprind neclarităţi sau ambiguităţi, problema semnalată nefiind o veritabilă chestiune de drept care să justifice intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 41.901/3/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală instanţa de judecată poate, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord, cu consecinţe directe asupra reducerii pedepsei“. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Daniel Grădinaru Magistrat-asistent, Mădălin Marian Puşcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
