Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 4 din 21 februarie 2022 referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 4 din 21 februarie 2022 referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 362 din 12 aprilie 2022

Comenteaza legea

Dosar nr. 3.036/1/2021


┌──────────────┬───────────────────────┐
│              │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina  │Curţi de Casaţie şi    │
│Corbu         │Justiţie - preşedintele│
│              │completului            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici     │I civile               │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina     │- preşedintele delegat │
│Vrabie        │al Secţiei a II-a      │
│              │civile                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa        │- preşedintele Secţiei │
│Angelica      │de contencios          │
│Stănişor      │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel        │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru     │penale                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ilie Mari     │- judecător la Secţia I│
│              │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa-Livia  │- judecător la Secţia I│
│Băldean       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia       │- judecător la Secţia I│
│Dascălu       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia       │- judecător la Secţia I│
│Curelea       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Beatrice Ioana│- judecător la Secţia I│
│Nestor        │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Lala   │- judecător la Secţia I│
│Cristescu     │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara      │- judecător la Secţia a│
│Isailă        │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Diana Manole  │- judecător la Secţia a│
│              │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Trănica│- judecător la Secţia a│
│Teau          │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache-Bogdan│II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela        │- judecător la Secţia a│
│Poliţeanu     │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica      │- judecător la Secţia a│
│Magdalena     │II-a civilă            │
│Dănăilă       │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Decebal       │- judecător la Secţia  │
│Constantin    │de contencios          │
│Vlad          │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Claudia       │- judecător la Secţia  │
│Marcela       │de contencios          │
│Canacheu      │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Emil Adrian   │- judecător la Secţia  │
│Hancaş        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Florentina    │- judecător la Secţia  │
│Dinu          │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Liliana Vişan │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adriana       │- judecător la Secţia  │
│Florina       │de contencios          │
│Secreţeanu    │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Francisca     │- judecător la Secţia  │
│Maria Vasile  │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Cosma  │- judecător la Secţia  │
│              │penală                 │
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.036/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.
    4. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava ce formează obiectul Dosarului nr. 3.036/1/2021.
    6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.
    8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că recursul în interesul legii este admisibil. În acest sens susţine că orientările jurisprudenţiale divergente sunt ilustrate de hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, care cuprind dezlegări implicite asupra celor două probleme de drept.
    9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii
    10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarele probleme de drept:
    În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conceptul de autoritate de lucru judecat nu permite existenţa unei neconcordanţe între dispozitivul şi considerentele hotărârii, cu excepţia cazului în care neconcordanţa este justificată prin prisma incidenţei în cauză a principiului non reformatio in pejus?
    Sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“, statuată în cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă, în care legea admite posibilitatea agravării situaţiei părţii în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio in pejus, trebuie interpretată în sensul că sfera acestor cazuri se circumscrie doar excepţiei autorităţii de lucru judecat, în aplicarea art. 432 teza a II-a din Codul de procedură civilă, sau, dimpotrivă, şi altor excepţii procesuale (de fond şi de procedură) absolute, de ordine publică, apte să infirme legalitatea unei hotărâri pronunţate de către instanţa ierarhic inferioară cu nesocotirea unor dispoziţii imperative menite să asigure şi să ocrotească securitatea socială şi ordinea juridică?

    II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    11. Codul de procedură civilă
    Art. 7 - Legalitatea
    "(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii.
(2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces."

    Art. 20 - Respectarea principiilor fundamentale
    "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege."

    Art. 22 - Rolul judecătorului în aflarea adevărului
    "(...) (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

    Art. 224 - Discutarea cererilor şi excepţiilor
    "Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu."

    Art. 246 - Excepţii absolute şi relative
    "(1) Excepţiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică. (...)"

    Art. 247 - Invocare
    "(1) Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi. (...)"

    Art. 248 - Procedura de soluţionare
    "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (...)"

    Art. 430 - Autoritatea de lucru judecat
    "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

    Art. 432 - Excepţia autorităţii de lucru judecat
    "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată."

    Art. 435 - Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii
    "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.
(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

    Art. 472 - Apelul incident
    "(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

    Art. 481 - Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac
    "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege."

    Art. 482 - Completare cu alte norme
    "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol."

    Art. 491 - Recursul incident şi recursul provocat
    "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.
(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător."

    Art. 494 - Reguli privind judecata
    "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

    Art. 502 - Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac
    "La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător."

    III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării
    12. Autorul sesizării a arătat că problemele de drept divergente se află într-o strânsă interdependenţă şi se circumscriu interpretării şi aplicării unitare a art. 430 alin. (2) şi art. 481 din Codul de procedură civilă, în sensul statuării asupra cazurilor în care legea permite agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, asupra semnificaţiei noţiunii de „agravare“ şi asupra unei potenţiale derogări de la întinderea efectelor autorităţii de lucru judecat, respectiv a unei posibile neconcordanţe între dispozitivul hotărârii şi considerentele decisive şi decizorii ale acesteia.
    13. Cu privire la prima problemă de drept, titularul sesizării a menţionat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.
    14. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că autoritatea de lucru judecat nu permite, în nicio situaţie, existenţa unor neconcordanţe între dispozitivul şi considerentele hotărârii.
    15. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
    16. S-a subliniat că această orientare are caracter implicit, fiind dedusă în mod indirect din maniera în care instanţele au abordat problema de drept a concordanţei între dispozitiv şi considerente în cadrul amplului proces de pronunţare şi de motivare a soluţiei.
    17. În acest sens s-a avut în vedere ipoteza cea mai frecventă în care acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată, în urma cercetării fondului pretenţiilor deduse judecăţii, iar în calea de atac exercitată de acesta, intimatul (în absenţa unui apel/recurs incident) sau instanţa, din oficiu, a invocat pentru prima dată o excepţie absolută.
    18. Astfel, instanţele care şi-au însuşit opinia concordanţei depline între considerente şi dispozitiv au procedat într-o dublă manieră: fie au reformat în întregime hotărârea pe excepţie (caz în care au admis calea de atac şi au respins acţiunea reclamantului în temeiul excepţiei invocate în cauză, cu considerente concordante noului dispozitiv), fie au respins calea de atac, ca nefondată, caz în care nu au analizat motivele de apel/recurs şi nici excepţia absolută cu justificarea că, în caz contrar, s-ar agrava situaţia apelantului/recurentului în propria cale de atac.
    19. Această manieră de instrumentare a cauzelor de către instanţele de control judiciar (tribunale şi curţi de apel), la nivelul ultimului grad de jurisdicţie, exclude ab initio neconcordanţa între dispozitivul şi considerentele hotărârii. Neconcordanţa respectivă s-a ivit în practica judiciară în urma respingerii căii de atac şi menţinerii implicite a dispozitivului de respingere a acţiunii pe fond, concomitent cu înlocuirea considerentelor iniţiale cu unele care vizează temeinicia excepţiei absolute, operaţiune cunoscută sub denumirea de „substituirea motivării hotărârii pe excepţie“.
    20. În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Tribunalul Bacău şi curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Cluj, Oradea, Piteşti şi Suceava.
    La modul general, în hotărârile judecătoreşti evocate în susţinerea acestei orientări, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, iar soluţia primei instanţe a fost schimbată/anulată/casată în apelul sau recursul reclamantului, cu consecinţa respingerii acţiunii prin reţinerea excepţiei inadmisibilităţii/prescripţiei/prematurităţii sau lipsei calităţii procesuale.

    21. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac poate fi de natură a permite şi chiar a genera o anumită neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul hotărârii.
    22. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că ipoteza de la care se porneşte este aceea în care acţiunea reclamantului a fost respinsă sau admisă în parte, iar în calea de atac exercitată de acesta, intimatul (în absenţa unui apel/recurs incident) ori instanţa, din oficiu, a invocat pentru prima dată o excepţie absolută.
    23. Astfel, s-a apreciat că sunt imperative analizarea şi reţinerea excepţiei absolute (când aceasta este fondată) în considerentele deciziei instanţei de control judiciar, care va proceda la respingerea ca nefondată a căii de atac, prin dispozitiv. În concret, se va menţine soluţia primei instanţe, de respingere sau admitere în parte a acţiunii, concomitent cu substituirea considerentelor sentinţei atacate cu cele care relevă caracterul de fond al excepţiei absolute.
    24. Autorul sesizării a menţionat că nici această orientare jurisprudenţială nu este exprimată în mod expres în conţinutul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării, însă este subsumată, într-o manieră declarată, principiului neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac, consacrat de art. 481 din Codul de procedură civilă.
    25. Analiza raţionamentului logico-juridic efectuat de instanţele în discuţie denotă că acestea au adoptat soluţia respectivă, deoarece este mai favorabilă părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, de vreme ce reclamantul a obţinut o soluţie de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, menţinerea acestei soluţii, cu substituirea motivării pe excepţia absolută incidentă în cauză, echivalează cu neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.
    26. În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de tribunalele Arad, Timiş şi curţile de apel Oradea, Suceava şi Târgu Mureş.
    La modul general, în hotărârile judecătoreşti evocate în susţinerea acestei orientări, acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în calea de atac prin respingerea apelului/recursului, ca nefondat, cu substituirea motivării pe excepţia inadmisibilităţii/ prescripţiei/lipsei de interes sau lipsei calităţii procesuale.

    27. Cu privire la a doua problemă de drept, titularul sesizării a menţionat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.
    28. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă, în care s-ar putea agrava situaţia părţii în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio in pejus, trebuie interpretată restrictiv.
    29. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că norma legală evocată anterior are caracter de excepţie, fiind derogatorie de la principiul non reformatio in pejus, astfel încât este de strictă interpretare şi aplicare. În acest sens, s-a invocat, ca argument de text, utilizarea de către legiuitor a expresiilor „în afară de cazul în care“ şi „în cazurile anume prevăzute de lege“. Or, Codul de procedură civilă prevede în mod expres un singur caz în care s-ar putea agrava situaţia părţii în propria cale de atac, respectiv acela în care instanţa de control judiciar reţine incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.
    30. Această interpretare conturează şi, totodată, consolidează prevalenţa principiului non reformatio in pejus în orice împrejurare, întrucât, în caz contrar, s-ar pune în discuţie însuşi fundamentul procesului civil, şi anume principiul disponibilităţii, ceea ce ar genera o permanentă şi acută insecuritate juridică.
    31. S-a mai arătat că această orientare jurisprudenţială nu a fost exprimată textual în considerentele hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării, însă rezultă din maniera de instrumentare a cauzelor şi din soluţiile pronunţate în căile de atac, aspecte care denotă o neacceptare a agravării situaţiei părţii în propria cale de atac în nicio altă împrejurare decât aceea a incidenţei excepţiei autorităţii de lucru judecat.
    32. De altfel, în chiar cuprinsul unor hotărâri anexate sesizării se menţionează că, prin substituirea motivării pe excepţie concomitent cu respingerea căii de atac, nu se agravează situaţia apelantului/recurentului. Or, aceste menţiuni relevă că instanţele nu au acceptat o agravare a situaţiei părţii în propria cale de atac ca urmare a reţinerii unei alte excepţii absolute decât aceea a autorităţii de lucru judecat.
    33. De asemenea, în spiritul aceluiaşi deziderat, unele instanţe au considerat că neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac prin reţinerea unei excepţii absolute este justificată, de vreme ce acţiunea aceleiaşi părţi fusese respinsă ca neîntemeiată.
    34. În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Tribunalul Timiş şi curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Cluj şi Suceava.
    35. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă, în care s-ar putea agrava situaţia părţii în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio in pejus, trebuie interpretată extensiv.
    36. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că sintagma anterior menţionată subsumează şi ipoteza în care ar fi incidente unele excepţii absolute (de fond sau de procedură) a căror „valoare“ în cadrul procesului este recunoscută de legiuitor prin conferirea posibilităţii de a fi invocate pentru prima dată în calea de atac, chiar şi din oficiu de către instanţa de control judiciar (spre exemplu, excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate, excepţia de nelegalitate, excepţia inadmisibilităţii etc.).
    37. În susţinerea acestei orientări s-a invocat, ca argument de text, utilizarea de către legiuitor a pluralului „cazurile“ în cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă. Or, prevederea izolată în cvasitotalitatea actelor normative incidente în materie nonpenală din conţinutul art. 432 din Codul de procedură civilă, referitoare exclusiv la excepţia autorităţii de lucru judecat, şi interpretarea restrictivă şi excesiv de formalistă a normei de la art. 481 din acelaşi cod ar conduce la golirea de conţinut a acesteia din urmă.
    38. De asemenea, s-a apreciat că, aşa cum partea poate renunţa la beneficiul neagravării situaţiei sale în propria cale de atac, şi judecătorul ar putea deroga de la acest principiu, care are caracter relativ, în cazul în care ar fi incidentă o excepţie absolută.
    39. Astfel, s-a subliniat că principiul non reformatio in pejus nu prevalează în ipoteza încălcării normelor de drept procesual imperative, nefiind o excepţie şi nici un mijloc artificial de a înfrânge principiul legalităţii.
    40. S-a mai arătat că această opinie jurisprudenţială nu a fost exprimată textual în considerentele hotărârilor anexate sesizării, însă transpare în mod implicit din maniera de instrumentare a cauzelor şi din soluţiile pronunţate în căile de atac, ca urmare a reţinerii unor excepţii absolute, majoritatea fiind invocate din oficiu. Or, aceste aspecte denotă acceptarea agravării situaţiei părţii în propria cale de atac, faţă de natura şi efectele excepţiilor incidente în cauză.
    41. În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de tribunalele Arad, Bacău şi curţile de apel Bucureşti, Oradea şi Târgu Mureş.

    IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    42. Prin Decizia nr. 193 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 9 august 2021, Curtea Constituţională a reţinut că art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă vizează situaţia în care apelul incident este promovat de către partea adversă a apelantului principal, parte care îl formulează în nume propriu. Aşadar, textul art. 481 din Codul de procedură civilă este aplicabil apelantului principal numai în propria cale de atac. În aceste condiţii acesta nu poate invoca în legătură cu apelul incident încălcarea principiului non reformatio in pejus (paragraful 26).

    V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    A. Jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
    43. Prin Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea sintagmei „la cererea părţii interesate“ din art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă se referă numai la părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă sau dacă oricare salariat poate cere constatarea nulităţii în nume personal. În considerentele de la paragrafele 68, 69 şi 73 din respectiva decizie s-au reţinut următoarele: „În primă instanţă, cererea reclamanţilor salariaţi de constatare a nulităţii unei clauze din contractul colectiv de muncă a fost respinsă ca neîntemeiată, ceea ce impune concluzia că legitimarea lor procesuală activă de a promova o asemenea acţiune nu le-a fost negată. Analiza actelor de procedură în apel nu a relevat invocarea, din oficiu sau de către intimate, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, de natură să paralizeze acţiunea. (…) Succesiunea actelor de procedură efectuate până în prezent în cauză impune concluzia că analiza instanţei de apel, titular al sesizării de faţă, ar trebui să aibă loc atât cu respectarea art. 477 din Codul de procedură civilă, care leagă limitele efectului devolutiv de ceea ce s-a apelat, cât şi fără potenţiala afectare a art. 481 din acelaşi cod.“

    B. Jurisprudenţa secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    - Agravarea situaţiei în propria cale de atac nu poate fi reţinută în cauză, deoarece acţiunea a fost respinsă în primă instanţă, iar instanţa de apel nu a făcut decât să păstreze această soluţie, completând motivarea cu noi argumente, aşa încât situaţia reclamanţilor a rămas neschimbată (Decizia nr. 419 din 14 februarie 2019 a Secţiei I civile).
    – Principiul non reformatio in pejus presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situaţia prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, astfel că hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul (Decizia nr. 881 din 15 aprilie 2021 a Secţiei I civile).
    – Principiul consacrat de art. 481 din Codul de procedură civilă nu este nesocotit în cazul în care instanţa de control judiciar, respingând apelul reclamantei, menţine soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii, substituirea motivării soluţiei nefiind în măsură să ducă la o încălcare a principiului non reformatio in pejus (Decizia nr. 1.243 din 7 iunie 2019 a Secţiei a II-a civile).
    – Aspectul invocat de recurentă nu constituie un motiv de casare de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dată fiind formularea art. 481 din acelaşi cod, potrivit căruia înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac poate fi consimţită expres de către parte sau poate fi prevăzută de lege, relevă că dispoziţia legală ocroteşte un interes privat, iar invocarea încălcării principiului poate fi făcută numai de către partea care se consideră vătămată (Decizia nr. 2.362 din 12 decembrie 2019 a Secţiei a II-a civile).

    VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava
    44. Cu privire la prima problemă de drept, autorul sesizării a menţionat că autoritatea de lucru judecat nu permite existenţa unor contradicţii între dispozitiv şi considerentele pe care acesta se sprijină, între cele două părţi ale hotărârii trebuind să existe, fără derogări, o concordanţă deplină de natură a contura şi consolida „lucrul judecat“.
    45. Astfel, instanţa de control judiciar va analiza excepţia absolută invocată din oficiu sau de intimat (în lipsa unui apel/recurs incident), însă nu se va pronunţa asupra acestei excepţii prin dispozitiv şi nici nu va face o analiză corelativă în considerente, în măsura în care soluţia asupra excepţiei ar conduce la agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.
    46. În argumentarea opiniei sale, autorul sesizării a arătat că instanţa de control judiciar are obligaţia de a se pronunţa în limitele învestirii, în conformitate cu art. 22 alin. (6) şi art. 224, raportat la art. 482 şi 502 din Codul de procedură civilă, însă numai în măsura în care operaţiunea nu contravine dispoziţiilor speciale care reglementează regimul căilor de atac.
    47. Or, pronunţarea asupra unei excepţii absolute vine în concurs cu principiul non reformatio in pejus, iar acesta din urmă prevalează, întrucât are caracter special şi derogatoriu de la normele de drept comun vizând judecata în primă instanţă, care trebuie aplicate în completarea celor din apel/recurs.
    48. Cu privire la a doua problemă de drept, autorul sesizării a apreciat că sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“ în care ar putea fi agravată situaţia părţii în propria cale de atac se impune a fi interpretată extensiv, în sensul că subsumează şi excepţiile de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, de necompetenţă internaţională etc., reiterând, în esenţă, argumentele prezentate în fundamentarea celei din urmă orientări jurisprudenţiale.
    VII. Opinia procurorului general
    49. Procurorul general a apreciat că recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.
    50. Cu privire la prima problemă de drept a considerat că a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii, în sensul că poate exista o anumită neconcordanţă între considerentele decizorii şi dispozitivul hotărârii, aceasta fiind justificată de aplicarea principiului non reformatio in pejus în cazul invocării unei excepţii absolute pentru prima dată în calea de atac şi în absenţa unui apel/recurs incident.
    51. În argumentarea opiniei sale a arătat că noua reglementare procesual civilă recunoaşte autoritatea de lucru judecat inclusiv în privinţa considerentelor decisive şi derizorii, astfel încât acestea pot fi atacate chiar şi separat de dispozitiv şi indiferent dacă considerentele decizorii nu îşi găsesc o reflectare în dispozitivul hotărârii.
    52. Astfel, există interesul atacării considerentelor decizorii separat de dispozitiv, întrucât dacă acestea ar intra în autoritate de lucru judecat ar putea fi opuse ulterior într-un alt litigiu. Or, acesta este şi motivul necesităţii reţinerii şi analizării unei excepţii procesuale de ordine publică care poate fi invocată de intimat, ca simplă apărare, sau de instanţa de control judiciar, din oficiu.
    53. În cazul excepţiilor de ordine publică care, în principiu, pot fi invocate oricând, instanţa de control judiciar le va analiza, însă le va putea admite sau respinge în funcţie de efectul lor asupra situaţiei juridice a apelantului. Dacă prin reţinerea excepţiei invocate apelantului i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, atunci aceasta va fi respinsă, cu motivarea că admiterea sa este împiedicată de dispoziţia imperativă de la art. 481 din Codul de procedură civilă.
    54. Cu privire la a doua problemă de drept, procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii, în sensul că sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă, în care s-ar putea agrava situaţia părţii în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio in pejus, trebuie interpretată restrictiv.
    55. Astfel, s-a arătat că această concluzie rezultă din interpretarea literală, gramaticală şi teleologică a art. 481 din Codul de procedură civilă în cuprinsul căruia sunt folosite expresiile „în afară de cazul“ şi „în cazurile anume prevăzute de lege“.
    56. Or, Codul de procedură civilă prevede expres un singur caz în care s-ar putea agrava situaţia părţii în propria cale de atac, şi anume reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat (art. 432 din Codul de procedură civilă).

    VIII. Opinia judecătorilor-raportori
    57. Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă.

    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    58. Constatând îndeplinită condiţia legală a titularului sesizării, instituită prin dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, în privinţa autorului acesteia, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, se reţin în atenţie dispoziţiile art. 515 din acelaşi cod, potrivit cărora „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“.
    59. Concepută într-o manieră mai degrabă proprie celuilalt mecanism de unificare jurisprudenţială reglementat în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă (sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin aceea că nu sumarizează o anume problemă de drept punctuală ce ar fi fost dezlegată diferit în practica instanţelor, ci adresează întrebări, într-o formulare sinuoasă, arborescentă şi, relativ, lipsită de claritate juridică, sesizarea de faţă aduce în atenţie următoarele chestiuni:
    a) Dacă conceptul de autoritate de lucru judecat la care se referă art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu permite existenţa de neconcordanţe între dispozitivul şi considerentele hotărârii ori dacă acestea ar fi permise când existenţa lor ar fi justificată de necesitatea respectării principiului non reformatio in pejus.
    b) Dacă sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă se circumscrie doar excepţiei autorităţii de lucru judecat, în aplicarea art. 432 teza a II-a din acelaşi cod, sau şi altor excepţii procesuale (de fond şi de procedură) absolute, de ordine publică.

    60. Examenul jurisprudenţial relevă însă că hotărârile ataşate sesizării nu reflectă în niciun fel problematica dedusă Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin sesizare, în cuprinsul celor două întrebări.
    61. Astfel, jurisprudenţa ataşată sesizării ilustrează următoarele soluţii:
    A. Calea de atac a apelului/recursului a fost formulată în mod singular de reclamantul/intervenientul în interes propriu, a cărui cerere a fost respinsă pe fond în primă instanţă. Această soluţie este reformată în calea de atac, în urma invocării din oficiu de către instanţă a unui motiv de ordine publică ori de către pârât a unei excepţii procesuale absolute (prematuritatea cererii, inadmisibilitatea intervenţiei în interes propriu într-o cauză vizând drepturi cu caracter strict personal, lipsa calităţii procesuale active ori lipsa calităţii procesuale pasive), pe baza căruia/căreia a fost admisă calea de atac, casată/schimbată hotărârea de primă instanţă şi respinsă acţiunea ca prematură/intervenţia ca inadmisibilă, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă ori ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
    În considerentele unora dintre aceste hotărâri se regăsesc şi aprecieri în legătură cu neîncălcarea dispoziţiilor art. 481 din Codul de procedură civilă, arătându-se că, întrucât în primă instanţă acţiunea reclamantului a fost respinsă pe fond, iar în apel/recurs cauza a fost soluţionată pe excepţie, partea are posibilitatea de a deduce din nou judecăţii pretenţiile formulate, prin indicarea cadrului procesual corect. Tot astfel s-a considerat că încălcarea principiului non reformatio in pejus nu a putut avea loc în circumstanţele schimbării/casării soluţiei iniţiale a primei instanţe, de respingere pe fond a acţiunii, şi înlocuirii sale cu cea a respingerii pe excepţie, întrucât acţiunea reclamanţilor va rămâne tot respinsă, dar pe un alt considerent.

    B. O a doua soluţie jurisprudenţială corespunde următoarelor tipologii:
    - Calea de atac a apelului/recursului a fost formulată în mod singular de reclamant împotriva soluţiei primei instanţe, care îi respinge ca nefondată acţiunea în urma examinării sale pe fond. Calea de atac este respinsă ca nefondată, în considerentele deciziei reţinându-se suplimentar, ca argumente de respingere a cererii, neregularităţi referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, puse în prealabil în dezbaterea contradictorie a părţilor de către instanţă (spre exemplu, faptul că acţiunea în constatare dedusă judecăţii se referă la o situaţie de fapt, iar nu la un drept şi, de asemenea, că cererea nu susţine interesul direct şi propriu al reclamanţilor, ci pe cel al comodatarei imobilului ori că aceasta nu susţine un interes ocrotit legal). Soluţia în calea de atac este de menţinere a sentinţei şi de respingere a apelului (spre exemplu, Decizia civilă nr. 353 din 3 aprilie 2018 a Tribunalului Arad).
    – Calea de atac a apelului a fost formulată în mod singular de reclamantul căruia prima instanţă i-a respins pe fond acţiunea în pretenţii, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. În apel, ca urmare a invocării de către intimatul-pârât a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii (pe motiv că partea are la dispoziţie calea unei acţiuni ex contractu), pe care instanţa o găseşte întemeiată, se admite excepţia şi se respinge apelul reclamantului ca nefondat pentru a nu înrăutăţi acestuia situaţia în propria cale de atac (spre exemplu, Decizia nr. 964/A din 18 octombrie 2019 a Tribunalului Timiş).
    – Calea de atac a recursului a fost formulată în mod singular de reclamantul a cărui acţiune, judecată în fond de prima instanţă, a fost admisă în parte. Recursul a fost respins ca nefondat, ca efect al reţinerii incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune (guvernată de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat), invocată ca motiv de ordine publică, din oficiu, de către instanţă, în considerentele instanţei de recurs arătându-se că le substituie pe cele ale primei instanţe (spre exemplu, Decizia civilă nr. 444/R din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş).

    62. Aceste soluţii jurisprudenţiale au fost considerate prin sesizare ca fiind divergente şi ca reflectând opinii diferite sub aspectul ambelor probleme de drept în privinţa cărora s-a solicitat o rezolvare unitară Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
    63. Astfel, prima din soluţiile jurisprudenţiale mai sus redate a fost prezentată ca ilustrând opinia în sensul că autoritatea de lucru judecat nu permite, în nicio situaţie, existenţa unor contradicţii între dispozitivul şi considerentele hotărârii, opinie subsumată - se arată în sesizare - prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
    64. Cea de-a doua categorie de soluţii jurisprudenţiale a fost prezentată ca ilustrând opinia contrară, şi anume că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac poate fi de natură a permite şi chiar a genera o anumită neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul hotărârii.
    65. Ceea ce este semnificativ de remarcat este că niciuna din toate aceste hotărâri nu face vreo menţiune în cuprinsul său relativ la dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură civilă, după cum nu justifică niciun moment soluţia, structura ori cuprinsul său cu trimitere la aceste prevederi legale. În plus, în conţinutul hotărârilor respective lipseşte cu desăvârşire o problematizare de felul celei regăsite la primul capitol din sesizare (vizând prima problemă de drept) în privinţa instituţiilor juridice acolo evocate.
    66. De altfel, aşa cum se arată în motivarea sesizării, subsumarea jurisprudenţei uneia sau alteia dintre cele două opinii ar fi fost dedusă indirect ori implicit din maniera de instrumentare a cauzelor de către instanţe.
    67. Contrar sesizării însă, se constată, în legătură cu cea dintâi chestiune de drept dedusă soluţionării, că nicio legătură nu poate fi stabilită între aceasta, aşa cum a fost ea construită şi redată, în varianta celor două opinii afirmate ca fiind divergente, şi soluţiile jurisprudenţiale despre care se pretinde că le-ar ilustra. Dimpotrivă, se reţine că singurul element care a influenţat soluţia şi conţinutul considerentelor acestora a fost aprecierea diferită realizată de instanţa de control judiciar, în raport cu circumstanţele fiecărei cauze în parte, a potenţialului de încălcare sau nu a dispoziţiilor art. 481 din Codul de procedură civilă, ca urmare/ca efect a/al primirii şi admiterii excepţiei de ordine publică invocate în calea de atac de către pârât (intimat) ori a motivului de ordine publică invocat din oficiu de instanţă.
    68. Astfel, în prima orientare jurisprudenţială, soluţia primei instanţe de respingere pe fond a acţiunii/cererii de intervenţie în interes propriu a fost schimbată/casată în calea de atac a apelului/recursului ca efect al reţinerii motivului de ordine publică invocat din oficiu de instanţă/a excepţiei de ordine publică invocate de pârât (intimat) vizând prematuritatea cererii, inadmisibilitatea, lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, apreciindu-se în toate aceste cazuri, cu trimitere la dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă, că, în raport cu soluţia adoptată în primă instanţă, nu se poate reţine încălcarea principiului non reformatio in pejus prin soluţia instanţei de control judiciar, fie pentru că rezultatul procesului este acelaşi (de respingere), din perspectiva dreptului ce s-a urmărit a fi recunoscut, fie pentru că soluţia din apel/recurs creează doar un obstacol temporar, existând pentru parte posibilitatea reiterării cererii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
    69. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, soluţia contrară, caracterizată prin reţinerea în considerente a motivului de ordine publică/excepţiei absolute şi a principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac (în raport cu soluţia primei instanţe, care a fost, în unele cazuri, şi de admitere în parte a acţiunii), a justificat neanalizarea pe fond a criticilor de apel şi soluţia de respingere a căii de atac ca nefondată.
    70. De altfel, soluţiile instanţelor care se înscriu în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, ca regulă, nici nu pot constitui un exemplu care să ilustreze vreo neconcordanţă între considerente şi dispozitiv. Aceasta întrucât se înţelege că argumentele pe care le expun, între care se includ cele prin care excepţia invocată de pârât/motivul de ordine publică ridicat din oficiu de instanţa de control judiciar sunt găsite ca întemeiate şi necesitatea respectării dispoziţiilor art. 481 din Codul de procedură civilă, sunt cele ce justifică respingerea ca nefondată a căii de atac. Acestea apar ca fiind considerentele proprii deciziei date în controlul judiciar şi care, împreună, susţin soluţia de respingere a căii de atac ca nefondată.
    71. Contrar menţiunilor din sesizare, mai trebuie arătat că, cu doar trei excepţii, considerentele acestor hotărâri pronunţate în controlul judiciar nu substituie motivarea hotărârilor de primă instanţă care au evaluat cauza pe fond, ci doar reţin prin argumente proprii că, întrucât acţiunea dedusă judecăţii este afectată de anumite lipsuri relative la exerciţiul dreptului la acţiune şi o reformare/schimbare a soluţiei prin reţinerea excepţiei de ordine publică în calea de atac ar conduce la încălcarea art. 481 din Codul de procedură civilă în raport cu titularul căii de atac, cea mai bună soluţie în circumstanţele date este cea a respingerii apelului/recursului.
    72. Cât priveşte cele trei cazuri de exemple jurisprudenţiale în care are loc o substituire a considerentelor hotărârii de primă instanţă cu cele ale instanţei de control judiciar, se reţine că ele nu sunt în mod fundamental diferite de cele menţionate în paragraful anterior, observându-se că urmează acelaşi tipar al construcţiei motivării, lor lipsindu-le doar justificarea nereformării soluţiei supuse controlului judiciar pentru motivul de ordine publică/excepţia de ordine publică apreciat(ă) ca fiind incident(ă) în cauză, din raţiunile necesare asigurării respectării art. 481 din Codul de procedură civilă, ca şi justificarea opţiunii de substituire a considerentelor.
    73. Departe de a ilustra una sau alta din opiniile exprimate în privinţa primei probleme de drept a sesizării, aceste cazuri izolate se explică mai degrabă printr-un reflex al judecăţilor de acest tip realizate sub reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, iar nu printr-o opţiune a instanţei de control judiciar asumată în mod conştient asupra generării unei contrarietăţi între dispozitivul sentinţei primei instanţe (pe care îl menţine când respinge apelul/recursul şi care corespunde unei soluţionări în fond a cauzei) şi considerentele sale (care le înlocuiesc pe cele ale sentinţei şi care corespund unei soluţionări pe excepţie a litigiului), din raţiunea salvării principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, care „ar permite sau chiar genera o anumită neconcordanţă între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia“, cum se pretinde prin sesizare.
    74. Acestor trei exemple de jurisprudenţă, caracterizate prin utilizarea procedeului substituirii considerentelor, le lipseşte orice explicaţie legală a tehnicii de redactare utilizate, orice referire la dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă şi, cu atât mai puţin, la prevederile art. 430 alin. (2) din acelaşi cod, a căror opţiune de interpretare partinică se pretinde, fără niciun temei, că ar ilustra-o.
    75. A privi în această cheie cazurile de jurisprudenţă supuse analizei înseamnă a le atribui un conţinut şi o raţiune care, în mod evident, le lipseşte, modul în care au fost ele redactate neavând semnificaţia univocă a unei interpretări corelate a dispoziţiilor art. 481 şi art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că, atunci când urmăreşte să asigure protejarea principiului non reformatio in pejus, instanţa înţelege sau consideră că anumite neconcordanţe între considerentele hotărârii şi dispozitiv ar fi permise sau chiar necesare.
    76. O primă concluzie în privinţa sesizării este, aşadar, aceea că jurisprudenţa înaintată nu reflectă în niciun fel opiniile, argumentele şi problematica de la capitolul din sesizare vizând prima problemă de drept, despre care se arată, totuşi, că au fost conturate în ceea ce este calificat în cuprinsul sesizării ca reprezentând „punctele de vedere doctrinare ale colectivelor de judecători“.
    77. Or, rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar nu de a uniformiza curente de opinie, fie ele şi aparţinând colectivelor de judecători de la nivelul diferitelor instanţe, imprecis calificate prin sesizare ca reprezentând „doctrină“, acestea neputând constitui decât, cel mult, baze ale unei viitoare jurisprudenţe.
    78. S-a reţinut deja în jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii (Decizia nr. 22 din 11 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1168 din 9 decembrie 2021, paragraful 52) că „nu poate constitui premisa exercitării recursului în interesul legii interpretarea unei probleme de drept care fie a primit o abordare diferită în studii juridice, fie este prefigurată a avea rezolvări diferite în dezbateri profesionale ale judecătorilor consultaţi în legătură cu chestiunea în discuţie“.
    79. Situaţia jurisprudenţei ataşate sesizării nu este cu nimic diferită nici cât priveşte cea de-a doua problemă de drept dedusă spre rezolvare prin sesizare.
    80. În legătură cu aceasta se constată că aceleaşi două soluţii jurisprudenţiale anterior prezentate au fost subsumate celor două opinii afirmate ca fiind conturate în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 481 din Codul de procedură civilă, respectiv sintagmei „în cazurile anume prevăzute de lege“, afirmându-se că cea de-a doua soluţie jurisprudenţială ar corespunde curentului de interpretare restrictivă a normei în discuţie, în timp ce prima ar corespunde interpretării sale extensive, care ar permite şi alte cazuri în care poate avea loc o înrăutăţire a situaţiei titularului în propria cale de atac (excepţii/motive de ordine publică), altele decât cea prevăzută expres de art. 432 din Codul de procedură civilă (excepţia autorităţii de lucru judecat).
    81. Din nou se constată că această subordonare a jurisprudenţei corespunzător celor două curente de opinie (de asemenea, „doctrinare“, exprimate în colectivele de judecători) este una pur artificială, întrucât în cuprinsul niciuneia din hotărârile indicate nu se face vreo referire la înţelesul, sensul şi aplicarea sintagmei care interesează analiza. Nu se regăseşte la nivelul considerentelor acestora nici teza interpretării restrictive, după cum nu se regăseşte nici teza interpretării extensive pentru a se putea reţine că problema de drept dedusă analizei se reflectă în mod real în jurisprudenţa instanţelor.
    82. Ceea ce se poate afirma în legătură cu această jurisprudenţă pretins divergentă (pe o problemă de drept pe care nici nu o atinge) este că, dimpotrivă, reflectă o preocupare unanimă a instanţelor în legătură cu asigurarea respectării principiului de drept specific căilor de atac non reformatio in pejus, soluţiile lor diferite fiind influenţate exclusiv de aprecierea în sensul încălcării sau al neîncălcării acestui principiu atunci când au soluţionat calea de atac, în raport cu motivul de ordine publică invocat din oficiu/cu excepţia de ordine publică invocată de pârât, apreciere realizată în funcţie şi de celelalte date particulare ale cauzei (tipul de soluţie primit în judecata de primă instanţă, neregularitatea sesizată pe cale de excepţie/motiv de ordine publică, consecinţele în ansamblu asupra cauzei, interesele aflate în joc etc.).
    83. Aşadar, departe de a constitui o dovadă a dezlegării diferite în privinţa celei de-a doua probleme de drept a sesizării, hotărârile ataşate acesteia reflectă o corectă şi unanimă raportare a instanţelor la dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă, pe care le aplică în acelaşi fel, respectiv manifestând preocuparea de a adopta soluţiile în calea de atac, pe baza motivului de ordine publică invocat din oficiu, respectiv a excepţiei de ordine publică invocate de pârât (intimat), în funcţie de aprecierea realizată în raport cu particularităţile fiecărui litigiu - asupra încălcării/neîncălcării acestui principiu în cazul concret.
    84. Situaţiile în care hotărârea de primă instanţă este reformată în calea de atac prin reţinerea incidenţei motivului/excepţiei de ordine publică (cea dintâi soluţie jurisprudenţială prezentată) sunt consecinţa aprecierii instanţei că, în economia litigiului, nu are loc o încălcare a dispoziţiilor art. 481 din Codul de procedură civilă, iar nu întrucât s-ar aprecia că o înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac ar fi permisă (şi) în cazul reţinerii altor motive de ordine publică (de drept procesual sau material) în afara celui menţionat expres în dispoziţiile art. 432 din Codul de procedură civilă.
    85. Or, pentru a putea pretinde uniformizarea unei jurisprudenţe neunitare pe cea de-a doua problemă de drept, titularul sesizării ar fi trebuit să înfăţişeze (şi) soluţii definitive ale instanţelor prin care, în căile de atac, să se fi reformat hotărârile de primă instanţă, ca urmare a reţinerii unui motiv/unei excepţii de ordine publică în calea de atac, în detrimentul drepturilor câştigate de către unicul titular al acesteia, sub justificarea că dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă permit agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac şi în cazul excepţiilor/motivelor de ordine publică de drept procesual sau material, altele decât cea prevăzută expres în cuprinsul art. 432 din Codul de procedură civilă.
    86. Însă nicio astfel de hotărâre nu însoţeşte sesizarea pendinte.
    87. Situaţia prezentei sesizări se deosebeşte de cea a altora care au stat la baza pronunţării deciziilor în interesul legii (spre exemplu, Decizia nr. 14 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 22 septembrie 2021, paragrafele 78 şi 79, Decizia nr. 8 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 25 iunie 2021, paragrafele 49-51), în privinţa cărora s-a considerat ca fiind satisfăcută condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, chiar dacă hotărârile prezentate nu conţineau o analiză şi o interpretare expresă a normelor legale ce interesau cauzele respective, dar ilustrau neîndoielnic viziunea şi sensul anume dat acestora de către instanţele de la care proveneau.
    88. Pentru motivele prezentate anterior, nu este acesta şi cazul sesizării de faţă, întrucât, cu referire la cea dintâi problemă de drept, aparenta diferenţă în soluţiile instanţelor a fost determinată de concluzia diferită la care au ajuns acestea, raportat la datele fiecărui caz în parte, asupra încălcării sau neîncălcării principiului înscris în art. 481 din Codul de procedură civilă, iar nu întrucât acestea ar fi apreciat diferit că dispoziţiile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă le îngăduie sau nu existenţa unor contradicţii între considerente şi dispozitiv atunci când în joc este respectarea principiului non reformatio in pejus. De asemenea, cu referire la cea de-a doua problemă de drept a sesizării, jurisprudenţa nici nu poate fi considerată ca divergentă, ci dovedeşte un mod uniform de raportare a instanţelor la dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă atunci când soluţionarea cauzei în calea de atac este influenţată de motive de ordine publică/excepţii de ordine publică, altele decât excepţia autorităţii de lucru judecat.

    89. Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 517 din acelaşi cod,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava cu privire la următoarele probleme de drept:
    În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conceptul de autoritate de lucru judecat nu permite existenţa unei neconcordanţe între dispozitivul şi considerentele hotărârii, cu excepţia cazului în care neconcordanţa este justificată prin prisma incidenţei în cauză a principiului non reformatio in pejus?
    Sintagma „cazurile anume prevăzute de lege“, statuată în cuprinsul art. 481 din Codul de procedură civilă, în care legea admite posibilitatea agravării situaţiei părţii în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio in pejus, trebuie interpretată în sensul că sfera acestor cazuri se circumscrie doar excepţiei autorităţii de lucru judecat, în aplicarea art. 432 teza a II-a din Codul de procedură civilă, sau, dimpotrivă, şi altor excepţii procesuale (de fond şi de procedură) absolute, de ordine publică, apte să infirme legalitatea unei hotărâri pronunţate de către instanţa ierarhic inferioară cu nesocotirea unor dispoziţii imperative menite să asigure şi să ocrotească securitatea socială şi ordinea juridică?

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2022.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    Corina-Alina Corbu
                    Magistrat-asistent,
                    Cristian Balacciu

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 4 din 21 februarie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 4 din 21 februarie 2022 referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 4 din 21 februarie 2022 referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă