Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.120/1/2019
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie, │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alina Iuliana│- judecător la Secţia I │
│Ţuca │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I │
│Pietreanu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de│
│Marcela │contencios administrativ│
│Canacheu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de│
│Claudia │contencios administrativ│
│Vişoiu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia de│
│Farmathy │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia de│
│Gheorghe │contencios administrativ│
│Severin │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Liliana Vişan│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.120/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept: "1. Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă cu trimitere la ipotezele de transmisiune a calităţii procesuale în situaţia actelor de înstrăinare cu titlu particular, inter vivos, în sensul în care calitatea procesuală se raportează şi decurge strict din calitatea de parte în raportul juridic de drept material, indiferent de etapele judecăţii, sau în etapa judecării căilor de atac interpretarea noţiunii se subsumează preluării calităţii de parte ca urmare a participării la judecata litigiului în primă instanţă?2. Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 38-39 din Codul de procedură civilă în sensul în care acestea reglementează o instituţie de sine stătătoare, fără distincţia dată de calitatea părţilor în proces şi etapa de judecată (primă instanţă, respectiv căi de atac), sub rezerva dovedirii transmisiunii intervenite în cadrul raportului de drept material dedus judecăţii, sau, din contră, reţinerea reglementărilor ca fiind de drept comun în materia transmisiunii calităţii procesuale a părţilor prin acte cu titlu particular, inter vivos, valorificate în concret în cadrul litigiului prin mijlocirea unei forme de intervenţie dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, în condiţiile şi limitele stabilite de acestea, inclusiv în raport cu dispoziţiile aplicabile în funcţie de etapele judecăţii (primă instanţă, respectiv căi de atac)?" 5. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 6. Tribunalul Specializat Mureş a dispus, prin Încheierea din 4 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 11.035/320/2017*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 7. Art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă: "Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: [...] b) are calitate procesuală;" Art. 38 din Codul de procedură civilă: "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii." Art. 39 din Codul de procedură civilă: "(1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.(2) În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.(3) Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular." Art. 458 din Codul de procedură civilă: "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane." Art. 478 din Codul de procedură civilă: "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. [...](3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. [...]" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată 8. La 29 august 2017, reclamanta A a formulat o cerere având ca obiect pretenţii în contradictoriu cu pârâtul B, urmând procedura cererii de valoare redusă, reglementată de art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, acţiune înregistrată cu nr. 11.035/320/2017*. 9. Prin Sentinţa nr. 7.972 din 21 decembrie 2017, Judecătoria Târgu Mureş a admis în parte cererea de valoare redusă promovată de A, hotărâre ce a fost comunicată către A, la sediul indicat al C, prezumtiv reprezentant al A în România. 10. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel D, persoană juridică străină cu sediul în Malta, care a indicat acelaşi sediu al lui C în România şi a solicitat comunicarea actelor de procedură la acest sediu. 11. În motivarea apelului, D a arătat că este succesor cu titlu particular al lui A şi a depus la dosar un contract de vânzare-cumpărare de creanţe semnat la 7 decembrie 2018, respectiv 12 decembrie 2017, un extras din Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de înscriere a contractului de cesiune, menţionându-se data cesiunii ca fiind 7 decembrie 2018, în care sunt enumerate creanţele presupus cedate, printre care şi creanţa deţinută de A împotriva pârâtului B, respectiv o notificare a debitorului cedat din 11 decembrie 2017, adresată pârâtului, în cuprinsul căreia se indică drept dată a cesiunii 7 decembrie 2018, însă fără vreo dovadă a comunicării efective. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 12. Asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele textului normativ menţionat. 13. Condiţia privind soluţionarea cauzei în ultimă instanţă s-a apreciat ca fiind îndeplinită în prezentul litigiu, având în vedere că obiectul îl reprezintă soluţionarea cererii de apel împotriva Sentinţei nr. 7.972 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în Dosarul nr. 11.035/320/2017*, în procedura cererii de valoare redusă. 14. Potrivit dispoziţiilor art. 1.033 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată în procedura cererii de valoare redusă este supusă numai apelului; prin urmare, Tribunalul Specializat Mureş este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. 15. Chestiunea de drept este relevantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât soluţionarea apelului este determinată în mod neechivoc de lămurirea modului în care se aplică dispoziţiile art. 38-39 din Codul de procedură civilă şi de efectele concrete pe care le pot produce aceste prevederi în raport cu situaţia de fapt din cauză. 16. Astfel, soluţionarea pe fond a apelului este condiţionată de primirea însăşi a apelului, iar acest aspect este direct influenţat de stabilirea existenţei sau inexistenţei calităţii procesuale a apelantei - tocmai chestiunea de drept a cărei interpretare se solicită a fi dezlegată. 17. Chestiunea de drept este nouă, în sensul că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al părţilor 18. La 11 februarie 2019, apelanta D a arătat că, drept urmare a transmiterii ce a operat, pe cale convenţională, la nivelul raporturilor de drept substanţial, a intervenit o schimbare şi în planul dreptului procesual, pentru că acesta din urmă nu poate fi decât o reflectare a celui dintâi. Aşadar, în urma cesiunii, creditorul iniţial A a pierdut calitatea procesuală, astfel că promovarea unui eventual apel de către acesta ar fi fost nulă. 19. B nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VI. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 20. Referitor la modul în care instanţele competente teritorial pe raza judeţului Mureş au interpretat dispoziţiile legale ce reglementează transmisiunea calităţii procesuale prin acte juridice între vii cu titlu particular, s-au identificat mai multe soluţii adaptate diferitelor situaţii de fapt ivite în practică. 21. Într-o primă opinie se porneşte de la faptul că dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă stabilesc ca regulă faptul că, în cazul în care intervine transmiterea dreptului litigios în cursul judecăţii (transferul dreptului material), judecata va continua între părţile iniţiale. 22. Dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă oferă totuşi soluţii pentru garantarea accesului la justiţie al succesorului cu titlu particular, însă acest acces nu poate fi considerat absolut. Dacă se poate afirma că transmiterea drepturilor sau a situaţiilor juridice deduse judecăţii este supusă normelor de drept substanţial, care, după cum s-a menţionat anterior, sunt reglementate în mare parte de norme de drept care nu sunt imperative, în ceea ce priveşte litigiul declanşat, deducerea spre judecata unei instanţe a dreptului/situaţiei juridice atrage incidenţa unor norme procesuale, printre care şi cele de ordine publică, generate de interesul unei bune administrări a justiţiei. 23. Interpretând art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă în sens contrar şi luând act de transmiterea calităţii procesuale direct, ope legis, se poate ajunge la stabilirea unor raporturi juridice între părţi, anihilându-se, de exemplu, o verificare proprie dreptului material (cea legată de îndeplinirea condiţiilor de opozabilitate a cesiunii). 24. Această interpretare ar urma să fie aplicabilă atât în judecata în faţa primei instanţe, cât şi în faza apelului, apreciind că în felul acesta sunt respectate dispoziţiile art. 458 din Codul de procedură civilă (dispoziţii de ordine publică), în sensul în care se reglementează că numai părţile aflate în proces pot exercita căile de atac. 25. Într-o a doua opinie, în acord cu cea exprimată în doctrină, art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă reprezintă o instituţie de sine stătătoare, sui generis, astfel că, ori de câte ori intervine o transmisiune a calităţii procesuale prin acte juridice inter vivos convenţională, este suficient ca succesorul cu titlu particular să aducă la cunoştinţa instanţei această împrejurare şi să solicite introducerea în proces, urmând ca instanţa să decidă, după caz, dacă înstrăinătorul va fi menţinut sau nu. Referitor la modul în care instanţele competente teritorial pe raza judeţului Mureş au interpretat dispoziţiile legale ce reglementează transmisiunea calităţii procesuale prin acte juridice între vii cu titlu particular, s-au identificat mai multe soluţii adaptate diferitelor situaţii de fapt ivite în practică. 26. Astfel, Tribunalul Specializat Mureş a pronunţat două tipuri de soluţii: a) soluţionarea apelului s-a făcut ca atare, fără vreo menţiune cu privire la împrejurarea transmiterii calităţii procesuale; b) respingerea apelului formulat direct de către cesionarul-succesor cu titlu particular al reclamantei iniţiale, ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, motivându-se, în esenţă, că transmisiunea calităţii procesuale a avut loc în timp ce încă se derula judecata în faţa primei instanţe, astfel că intervin dispoziţiile art. 458 din Codul de procedură civilă care limitează calitatea celor ce pot formula apel la părţile litigiului din primă instanţă, menţionând totodată că interpretarea ar fi fost alta în situaţia în care transmisiunea calităţii procesuale s-ar fi efectuat ulterior pronunţării sentinţei de către prima instanţă. 27. Opinia instanţei este aceea că, în principiu, în determinarea calităţii procesuale în apel nu se poate face abstracţie de cadrul procesual stabilit în primă instanţă. 28. Ca atare, fără a fi neapărat relevant când a operat transferul drepturilor deduse judecăţii, atât timp cât prima instanţă s-a pronunţat, apelul va putea fi exercitat doar de către părţile care au participat în primă instanţă, pentru că doar aşa poate fi stabilit un cadru procesual legal pentru judecarea apelului. 29. Odată stabilită cu prioritate componenta de natură procesuală a calităţii, poate fi adusă la cunoştinţa instanţei de apel situaţia transferului operat pe tărâmul dreptului material şi consecinţa transmisiunii calităţii procesuale astfel determinate. 30. A primi un apel înaintat de către o persoană care nu a avut calitatea de parte în faţa primei instanţe nu poate fi justificat nici în temeiul art. 458 teza finală din Codul de procedură civilă, câtă vreme cazurile de legitimitate procesuală sunt excepţii de strictă interpretare şi trebuie prevăzute expres, or o asemenea dispoziţie nu există pentru situaţia înstrăinătorului cu titlu particular. 31. Pierderea dreptului de a exercita calea de atac formulată de către un succesor cu titlu particular este o consecinţă care se răsfrânge asupra dreptului de acces liber la instanţă; ca atare, dezlegarea ce urmează a fi dată chestiunii de drept este importantă. 32. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, opinia instanţei depinde de răspunsul dat primei întrebări, care ar putea conţine, de altfel, răspunsul implicit şi la a doua întrebare, în situaţia în care dezlegarea chestiunii de drept va fi în sensul în care calitatea de parte în apel decurge strict din calitatea de parte la raportul de drept material dedus judecăţii. 33. Însă, în situaţia în care problema calităţii procesuale va fi apreciată ca determinată cu prioritate de cadrul procesual stabilit în primă instanţă, se va pune problema modului de valorificare a cesiunii în cadrul apelului, sens în care instanţa înţelege să îşi însuşească prima opinie dintre cele două expuse, apreciind că aceasta asigură o mai mare coerenţă în ceea ce priveşte aplicarea efectelor juridice ale transmiterii calităţii procesuale în cursul procesului, fiindcă oferă pârghiile procesuale adecvate şi nuanţate fiecărei etape procesuale în care poate interveni un asemenea act de dispoziţie al părţilor, cu respectarea atât a normelor de ordine publică, cât şi a previzibilităţii procesului civil. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 34. Punctele de vedere transmise de curţile de apel Bacău, Constanţa, Craiova, Galaţi şi Iaşi sunt pur teoretice şi nu au suport jurisprudenţial. 35. Curţile de apel Alba Iulia şi Braşov au înaintat puncte de vedere şi hotărâri judecătoreşti apreciate ca fiind relevante, însă opiniile teoretice exprimate nu se reflectă în jurisprudenţa înaintată. 36. Conform jurisprudenţei înaintate de celelalte curţi de apel - Curtea de Apel Bucureşti (Încheierea din 31 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.033/94/2017, şi Încheierea din 4 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.855/94/2015*, ale Judecătoriei Buftea), Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea (Încheierea din 5 mai 2016 a Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 3.555/111/2015), Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Timişoara, ce urmează a fi valorificată în cadrul prezentei decizii, rezultă că, în practică, există o abordare cvasiunitară a acestor chestiuni. 37. Astfel, într-o opinie majoritară s-a apreciat că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular nu se identifică cu niciuna dintre formele de intervenţie a terţilor în proces, aceasta fiind tratată ca o instituţie juridică aparte, reprezentând mijlocul procesual prin care se pune în discuţie transmiterea calităţii procesuale active sau pasive a înstrăinătorului; calitatea procesuală se raportează şi decurge din calitatea de parte în raportul juridic de drept material, indiferent de etapele judecăţii. În aceste condiţii, s-a arătat că instanţa nu se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu a cererii, ci numai îl citează pe cel indicat drept succesor cu titlu particular; introducerea în cauză poate interveni în orice moment al procesului, inclusiv în căile de atac, deoarece nu presupune modificarea cererii de chemare în judecată; dobânditorul cu titlu particular, introdus în cauză, nu datorează o taxă judiciară de timbru distinctă de înstrăinător, obiectul procesului rămânând neschimbat; nici partea care a formulat cerere de introducere în cauză a dobânditorului cu titlu particular nu datorează taxă judiciară de timbru pentru această cerere, întrucât, din perspectiva acesteia, cererea nu reprezintă decât un incident procedural care pune în discuţie cadrul procesual sub aspectul părţilor, fără implicaţii în ceea ce priveşte obiectul procesului. Aşa fiind, introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, în condiţiile art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este obligatorie atunci când acesta, având cunoştinţă despre proces, îşi manifestă voinţa în acest sens, nefiind facultativă pentru instanţă, care are însă drept de liberă apreciere în ceea ce priveşte situaţia înstrăinătorului sau a succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, dispunând menţinerea sau, după caz, scoaterea acestuia din proces. Pe cale de consecinţă, în plan procesual, transmisiunea dreptului litigios dedus judecăţii nu va fi valorificată, în concret, în cadrul litigiului, prin mijlocirea unei forme de intervenţie dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, nefiind necesară aplicarea filtrului admisibilităţii, în condiţiile în care calitatea procesuală a succesorului cu titlu particular va fi verificată în mod obligatoriu de către instanţă, sarcina dovedirii calităţii revenind părţii care formulează calea de atac. 38. Într-o opinie minoritară s-a remarcat tendinţa de a respecta regulile impuse de prevederile art. 61-79 din Codul de procedură civilă şi de a se considera că nu există o instituţie distinctă în cazul transmiterii calităţii procesuale. 39. Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost supusă dezbaterii în cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul III 2018 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă, iar opinia majoritară a judecătorilor din cadrul instanţelor din aria de competenţă a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost următoarea: în situaţia în care, în cursul procesului, are loc o transmisiune a calităţii procesuale pentru una dintre părţi, indiferent de stadiul procesual, primă instanţă sau cale de atac, sau de calitatea părţii (reclamant, pârât, apelant sau intimat, deopotrivă reclamant sau pârât în primă instanţă), se impune ca, la solicitarea succesorului, formulată printr-o cerere înaintată la dosar, să se ia act de transmitere şi să se dispună în sensul în care cesionarul să fie introdus drept parte în dosar. În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere următoarele argumente: mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică ca o instituţie procesuală de sine stătătoare, nefiind necesară folosirea unor instituţii ajutătoare, precum sunt cele reglementate de capitolul II secţiunea a 3-a din titlul II al Codului de procedură civilă; în caz contrar, prevederile anterior menţionate ar fi lipsite de efect, or, acordând eficienţă principiului efectului util, legea trebuie interpretată în sensul în care îşi găseşte aplicarea, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect, această soluţie fiind susţinută şi doctrinar. 40. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 953/C/1.581/III-5/2019 din 27 mai 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 41. La nivelul Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. 42. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost identificate soluţii recente prin care s-a apreciat că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular nu urmează regimul juridic al cererilor de intervenţie şi poate fi făcută inclusiv în calea de atac a recursului (a se vedea Încheierea din 17 aprilie 2019, pronunţată de Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 46.864/3/2015, Decizia nr. 1.049 din 16 mai 2019, pronunţată de Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 6.321/2/2017, hotărâri nepublicate). IX. Punctul de vedere exprimat de către judecătorii-raportori asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 43. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.I. Asupra admisibilităţii sesizării 44. Sub aspectul obiectului şi al condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, cerinţe care se impun a fi întrunite în mod cumulativ: a) existenţa unei cauze în curs de judecată; b) cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; c) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra sa şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 45. Referitor la condiţiile de admisibilitate ce vizează existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, se consideră că cerinţele legale sunt îndeplinite, întrucât completul de judecată legal învestit cu soluţionarea cererii de apel în procedura cererii de valoare redusă urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească care, conform art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, este definitivă. Astfel, soluţia pronunţată în cadrul acestei proceduri sumare şi expeditive de către judecătorie este supusă numai apelului la tribunal, iar hotărârea instanţei de apel este definitivă, potrivit art. 1.033 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. 46. Condiţia necesară pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, ridică o serie de clarificări în ceea ce priveşte identificarea problemei de drept, precum şi a elementului de noutate a acesteia, dat fiind faptul că legiuitorul impune cu caracter generic ca asupra respectivei probleme de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. 47. Din perspectivă doctrinară s-a apreciat că sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost anterior dedusă judecăţii, deci atunci când instanţa supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casaţie asupra acesteia. 48. Se consideră că analiza în ansamblu a art. 519 din Codul de procedură civilă determină concluzia întrunirii cerinţei legale, întrucât chestiunea de drept este nouă atât timp cât problema de drept nu a fost deja soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii, adică printr-o hotărâre judecătorească cu forţă juridică obligatorie erga omnes şi care să aibă menirea să atingă scopul urmărit de legiuitor din perspectiva sporirii rolului constituţional al instanţei supreme, respectiv acela de unificator al practicii judiciare, prin asigurarea funcţionalităţii mecanismelor judiciare reglementate de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Cu privire la chestiunea de drept sesizată se poate observa că nu există nicio jurisprudenţă consolidată a instanţelor naţionale în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 49. Aşadar, este îndeplinită condiţia privind elementul de noutate a chestiunii de drept supuse analizei atât timp cât, potrivit evidenţelor statistice, asupra problemei de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă ori decizie în interesul legii, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi, mai mult, jurisprudenţa conturată este de dată relativ recentă. 50. În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează existenţa unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă determinată o chestiune de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. 51. Or, în privinţa chestiunii de drept identificate de către titularul sesizării, problema semnalată nu reprezintă o veritabilă chestiune juridică care să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii. 52. Se observă că, spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente. 53. În doctrină s-a apreciat, de asemenea, că: „Această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare“, iar problema de drept supusă dezbaterii „trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare“ (V. Ciobanu, M. Nicolae, coordonatori, ş.a. - Noul cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, pag. 1214). 54. În condiţiile în care, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor, se poate realiza cu uşurinţă, aşa cum, de altfel, au procedat majoritatea instanţelor naţionale, corecta aplicare a normelor menţionate anterior, se vădeşte a nu fi întrunită cerinţa ca această chestiune de drept să prezinte o dificultate suficient de mare, necesară declanşării procedurii deduse judecăţii. 55. Astfel, verificând jurisprudenţa instanţelor naţionale, se constată că aceasta a recunoscut, în mod cvasiunanim, posibilitatea transmiterii calităţii procesuale, indiferent de stadiul procesual, deci inclusiv în căile de atac, ca urmare a facultăţii părţilor de a dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii. Potrivit jurisprudenţei, persoana care dobândeşte drepturi sau şi-a asumat obligaţii în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil. De altfel, concepţia potrivit căreia îndreptăţirea de a fi parte în proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material şi că nu ar exista un caracter strict procesual al noţiunii de legitimare procesuală a fost majoritară şi anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă şi a fost confirmată de legea nouă prin art. 36. 56. Totodată, din conţinutul hotărârilor transmise de curţile de apel rezultă că art. 39 din Codul de procedură civilă vizează modul de realizare a substituirii procesuale a părţii care a transmis dreptul prin acte cu titlu particular şi, fie că acest lucru se realizează din iniţiativa dobânditorului cu titlu particular, fie că o cerere de introducere în cauză a fost formulată de părţile iniţiale sau de succesorii lor universali sau cu titlu universal, nu au fost aplicate de niciuna dintre instanţe instituţii precum intervenţia voluntară, chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul ş.a.m.d. 57. În acest context este util a se arăta că, practic, un punct de vedere contrar celor anterior arătate a fost identificat într-o singură hotărâre (Decizia nr. 1.452 din 22 martie 2019 a Tribunalului Argeş). Este adevărat că instanţa de trimitere invocă existenţa şi a altor hotărâri, însă acestea nu au fost anexate sesizării şi nici nu au fost transmise de către Curtea de Apel Târgu Mureş. Aşadar, o opinie izolată, nesprijinită măcar de o parte a doctrinei, nu poate susţine caracterul dificil al chestiunii de drept sau potenţialul textelor de lege de a genera practică neunitară. 58. De asemenea, trebuie arătat că examenul sumar al doctrinei a relevat că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, din oficiu sau la cererea uneia din părţile iniţiale, a succesorilor universali ori cu titlu universal ai acestora sau din iniţiativa dobânditorului cu titlu particular însuşi este o instituţie procesuală de sine stătătoare, care nu se identifică cu niciuna dintre formele de intervenţie a terţilor în proces, că poate interveni în orice moment al procesului, deci inclusiv în căile de atac, că înlocuirea înstrăinătorului se analizează de către instanţă, avându-se în vedere împrejurările cauzei ş.a.m.d. (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, fila 43, Editura Hamangiu, 2015, G. Boroi, Octavia Spineanu Matei ş.a., Noul Cod de procedură civilă, Comentarii pe articole, ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, paginile 127, 128, Ioan Leş, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, art. 1-1133, filele 66, 67, Editura C.H. Beck, 2013). Prin urmare, doctrina nu a identificat în textele supuse analizei nicio potenţială dilemă de interpretare, de natură să justifice demersul instanţei de trimitere. 59. Scopul pronunţării unei hotărâri prealabile este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. 60. Cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o chestiune de drept reală, iar nu aparentă, trebuind să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ori incidenţa şi aplicarea unor principii generale al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 61. În acest sens, instanţa care iniţiază sesizarea este obligată să releve norma a cărei interpretare se solicită, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudenţă neunitară. 62. Or, în cuprinsul încheierii de sesizare, în raport cu modul concret de formulare a întrebărilor de către instanţa de trimitere, nu este evidenţiată o chestiune de drept care să poată antrena o interpretare duală sau contradictorie a unui anume text de lege incident cauzei şi nici nu sunt relevate aspecte de drept determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, a căror dificultate să atragă necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile, astfel cum impun cerinţele instituite de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. De altfel, la nivelul instanţei de trimitere - Curtea de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor din aria sa de competenţă, aşa cum rezultă din minuta întâlnirii profesionale din trimestrul III 2018 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională, menţionate la paragraful 39 din prezenta decizie, s-a luat în dezbatere această chestiune de drept şi a fost însuşit, prin vot majoritar, punctul de vedere exprimat unanim de doctrină. 63. Pe de altă parte, întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, ci întreaga problematică, ridicată de incidenţa textelor legale privind „transmiterea calităţii procesuale“, „situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi“, „subiectele căilor de atac“ şi „limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă“. Instanţa de trimitere solicită Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie o interpretare a acestor prevederi legale, pentru a da o dezlegare concretă propriei cauze. Or, asemenea operaţiuni de interpretare a unor texte de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu în parte nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. 64. Din această perspectivă se constată că prin întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dezlege, cu valoare de principiu, o veritabilă problemă de drept, ci să ofere un răspuns în legătură cu „transmiterea calităţii procesuale prin acte juridice între vii cu titlu particular, cu acordarea unei atenţii deosebite dispoziţiilor art. 458 din Codul de procedură civilă aplicabil judecăţii în apel“ - fila 8 din încheierea de sesizare. Practic, autorul sesizării transferă instanţei supreme chestiunea punctuală cu care se confruntă, anume aceea de a şti dacă poate primi un apel declarat de succesorul cu titlu particular al uneia din părţile iniţiale, în condiţiile în care dobânditorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză în faza procesuală anterioară. 65. Demersul instanţei de trimitere vine în contextul în care aceasta nu a identificat în plan doctrinar posibile interpretări diferite ale textelor de lege incidente, ci, dimpotrivă, o opinie unanimă a doctrinei, conturată, într-adevăr, cu privire la norme relativ noi, dar îmbrăţişată treptat de majoritatea covârşitoare a jurisprudenţei. Aşadar, autorul sesizării nu face altceva decât să opună, în mod temerar, opiniei unanime a doctrinei propriul punct de vedere. 66. Or, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. 67. Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept. 68. Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei puse în faţa sa, prin clarificarea şi lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situaţiei de fapt prezentate, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanţelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecaţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, să se procedeze la interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final. 69. Totodată, în această materie, în doctrină, s-a subliniat că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare (Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, G. Boroi şi alţii, Editura Hamangiu, 2013). 70. Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziţii legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, se apreciază că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată. 71. În acest context, în considerarea finalităţii şi condiţiilor de admisibilitate ale procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenţei unitare, se constată că nu există în cauză premisele necesare declanşării unui astfel de mecanism de unificare, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu care acest complet a fost învestit. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş în Dosarul nr. 11.035/320/2017* privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "1. Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă cu trimitere la ipotezele de transmisiune a calităţii procesuale în situaţia actelor de înstrăinare cu titlu particular, inter vivos, în sensul în care calitatea procesuală se raportează şi decurge strict din calitatea de parte în raportul juridic de drept material, indiferent de etapele judecăţii, sau în etapa judecării căilor de atac interpretarea noţiunii se subsumează preluării calităţii de parte ca urmare a participării la judecata litigiului în primă instanţă?2. Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 38-39 din Codul de procedură civilă în sensul în care acestea reglementează o instituţie de sine stătătoare, fără distincţia dată de calitatea părţilor în proces şi etapa de judecată (primă instanţă, respectiv căi de atac), sub rezerva dovedirii transmisiunii intervenite în cadrul raportului de drept material dedus judecăţii, sau, din contră, reţinerea reglementărilor ca fiind de drept comun în materia transmisiunii calităţii procesuale a părţilor prin acte cu titlu particular, inter vivos, valorificate în concret în cadrul litigiului prin mijlocirea unei forme de intervenţie dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, în condiţiile şi limitele stabilite de acestea, inclusiv în raport cu dispoziţiile aplicabile în funcţie de etapele judecăţii (primă instanţă, respectiv căi de atac)?" Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Pentru magistratul-asistent Ileana Peligrad, aflat în imposibilitatea de a semna, semnează magistratul-asistent-şef delegat, Bogdan Silviu Georgescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
