Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬───────────────────┬┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte ││
├─────────────────────┼───────────────────┼┤
│Marian Enache │- judecător ││
├─────────────────────┼───────────────────┼┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător ││
├─────────────────────┼───────────────────┼┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător ││
├─────────────────────┼───────────────────┼┤
│Daniel Marius Morar │- judecător ││
├─────────────────────┼───────────────────┼┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător ││
├─────────────────────┼───────────────────┼┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător ││
├─────────────────────┼───────────────────┴┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Bianca Drăghici │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 32.265/3/2014 al acestei instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 299D/2016. 2. La apelul nominal răspund părţile Gheorghe Puiu, personal, şi consilier juridic Florentina Costea, pentru Institutul Naţional de Statistică, lipsind celelalte părţi faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantei Institutului Naţional de Statistică, care învederează Curţii faptul că litigiul de fond vizează suspendarea şi anularea unui act administrativ, respectiv un ordin emis de preşedintele institutului, prin care s-a dispus eliberarea din funcţia publică de conducere a numitului Gheorghe Puiu, ordin care, în opinia instanţei de trimitere, ar fi trebuit contestat în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Însă, destinatarul ordinului nu l-a contestat în acest termen, ci s-a prevalat de dispoziţiile alin. (4) al art. 9 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Ca atare, reprezentanta părţii susţine că, în acest context, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat această normă ca fiind neconstituţională. În final, arată că lasă la aprecierea instanţei de contencios constituţional soluţionarea excepţiei. 4. Având cuvântul, partea Gheorghe Puiu arată că va respecta decizia Curţii Constituţionale. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, întrucât textul de lege criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei. În acest sens, arată că normele de lege supuse controlului de constituţionalitate instituie un termen de decădere de un an calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, în care acţiunea poate fi introdusă la instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă. Termenele din Legea nr. 554/2004 despre care face vorbire autoarea excepţiei, respectiv cel de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1), şi cel de un an, prevăzut de art. 9 alin. (4), sunt fundamental diferite, fiind instituţii diferite. Mai mult, termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o dispoziţie generală, în timp ce termenul reglementat de art. 9 alin. (4) din acelaşi act normativ este special instituit în considerarea materiei. Mai mult, în condiţiile în care textul de lege criticat se referă la o excepţie de neconstituţionalitate, iar decizia Curţii Constituţionale invocată de către petent în cererea de chemare în judecată se referă la o obiecţie de neconstituţionalitate, apreciază că dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu au legătură cu soluţionarea cauzei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 25 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 32.265/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în calea de atac a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 4.105 din 2 iunie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti -– Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, într-o cauză având ca obiect suspendarea şi anularea unui act administrativ, respectiv a unui ordin privind eliberarea dintr-o funcţie publică. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de trimitere arată, în esenţă, că, în principiu, art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă expresia prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (6) teza a doua şi că, potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională, în calitate de unică instanţă de contencios constituţional, „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial“. 8. De asemenea, arată că, prin Decizia nr. 479 din 18 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale numai în ceea ce priveşte situaţia în care reclamantul introduce acţiunea la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. 9. Însă, instanţa judecătorească consideră că, în prezenta cauză, problema de drept priveşte situaţia în care reclamantul introduce acţiunea la instanţa de contencios administrativ după pronunţarea şi publicarea unei decizii prin care se constată neconstituţionalitatea unei ordonanţe sau unor dispoziţii din ordonanţe, ca urmare a unei excepţii ridicate în altă cauză. Prin urmare, autoarea excepţiei consideră că termenul de un an calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, în care poate fi introdusă acţiunea la instanţa de contencios administrativ este mult mai generos decât cel iniţial reglementat pentru contestarea actului (30 de zile pentru formularea plângerii prealabile, 6 luni termen de prescripţie), neexistând o corelare între cele două termene. 10. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, autoarea arată că acţiunea prevăzută de art. 9, deci şi cea vizată de alin. (4), poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative, fără a distinge după cum raportul juridic s-a consolidat în mod definitiv, prin stingerea dreptului la acţiune în contencios administrativ (prin decăderea din dreptul de a formula plângerea prealabilă sau prescripţia dreptului material la acţiune). 11. Instanţa apreciază că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate definitiv şi irevocabil, potrivit Codului de procedură civilă din 1865, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o ordonanţă a Guvernului şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate având acelaşi obiect, acestea reprezintă facta praeterita. 12. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul şi care a dobândit autoritate de lucru judecat. Prin urmare, incidenţa deciziei de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. 13. Autoarea excepţiei arată că, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte“. Or, art. 509 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Obiectul şi motivele revizuirii“ prevede că: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...] 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii“. Aşadar, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. Motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional, în acea cauză. Prin urmare, contrar prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 conferă subiectelor de drept posibilitatea de a formula o acţiune în contencios administrativ prin care să obţină reexaminarea unor raporturi juridice care s-au consolidat în mod definitiv, prin stingerea dreptului la acţiune (prescripţie sau decădere) şi care reprezintă facta praeterita, ceea ce echivalează cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii. 14. De asemenea, autoarea excepţiei arată că, potrivit dreptului intern şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în cazul subiectelor de drept care au manifestat diligenţă, atacând actul administrativ în termenul iniţial, prevăzut de lege (de art. 11 din Legea nr. 554/2004 sau, după caz, de o normă specială) şi care au obţinut o hotărâre nefavorabilă, definitivă, asupra cauzei, fără a invoca excepţia de neconstituţionalitate, litigiul dobândind autoritate de lucru judecat, revizuirea pe motiv că s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate în altă cauză ar fi inadmisibilă. Or, într-o atare situaţie, se creează o situaţie defavorabilă categoriei persoanelor diligente, faţă de cea a persoanelor nediligente, care au rămas în pasivitate, acceptând intrarea în circuitul juridic civil a actului administrativ consolidat prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege. Ca atare, nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru ca o decizie de constatare a neconstituţionalităţii să profite numai categoriei de justiţiabili nediligenţi - a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 10 decembrie 2015. 15. În final, instanţa de trimitere apreciază că nu numai procedura jurisdicţională este supusă regulii conform căreia deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, ci şi procedura administrativă epuizată prin neexercitarea căilor de atac administrative, prin care raportul juridic este definitiv consolidat, ambele situaţii înscriindu-se, în mod egal, în principiul securităţii raporturilor juridice. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Guvernul consideră că dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 permit extinderea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra unei situaţii juridice realizate definitiv, înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României a acestora, ceea ce este de natură a afecta caracterul ex nunc al deciziilor instanţei constituţionale şi principiul securităţii juridice, în dimensiunea acestuia care priveşte stabilitatea raporturilor juridice. În ceea ce priveşte critica adusă alin. (5) al art. 9 din Legea contenciosului administrativ, apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât normele sunt aplicabile nu doar în cazul reglementat la alin. (4), ci în toate ipotezele art. 9. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "ART. 9 Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului (4) În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. (5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative." 21. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 147 alin. (4) potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României şi de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. 22. Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Curtea observă că, prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 23 septembrie 2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Puiu Gheorghe, în contradictoriu cu Institutul Naţional de Statistică, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună suspendarea executării şi anularea ordinului privind eliberarea sa din funcţia publică de conducere şi a actelor administrative subsecvente acestuia, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate de care ar fi beneficiat de la data eliberării din funcţia publică de conducere şi până la reintegrarea efectivă în această funcţie, şi obligarea pârâtului la reintegrarea sa în funcţia publică de conducere. 23. Curtea reţine că, în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordinul privind eliberarea sa din funcţia publică de conducere şi actele administrative subsecvente acestuia au fost emise în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcţionalităţii administraţiei publice locale, a numărului de posturi şi reducerea cheltuielilor la instituţiile şi autorităţile publice din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 29 iunie 2013, act normativ având ca obiect principal de reglementare măsuri de reducere a posturilor de execuţie/conducere vacante şi/sau ocupate din administraţia publică locală şi centrală, procedura de ocupare a posturilor vacante, precum şi configurarea structurii funcţionale a autorităţilor şi instituţiilor publice (birou/serviciu/direcţie/direcţie generală). Totodată, reclamantul a arătat că, prin Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013 sunt neconstituţionale. În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 5 februarie 2014. 24. De asemenea, Curtea observă că, prin Sentinţa civilă nr. 4.105/2015 din 2 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a dispus anularea ordinului emis de pârâtul Institutul Naţional de Statistică şi reintegrarea reclamantului într-o funcţie publică de conducere corespunzătoare funcţiei de şef serviciu şi a obligat pârâtul la plata despăgubirilor egale cu drepturile salariale corespunzătoare. În considerentele hotărârii, instanţa de fond, respingând excepţia tardivităţii plângerii prealabile acţiunii, a reţinut că momentul la care s-a născut dreptul reclamantului de a ataca în contencios administrativ ordinul care a produs vătămarea, ce a avut ca temei dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013 declarate neconstituţionale, este data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, pe fondul cauzei, a reţinut că ordinul atacat a fost emis în baza unor dispoziţii legale constatate neconforme cu Constituţia, fiind astfel lovit de un viciu de fond ce conduce la nelegalitatea sa. În aceste condiţii, instanţa a anulat ordinul prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere. 25. Împotriva sentinţei instanţei de fond, Institutul Naţional de Statistică a declarat recurs şi în această fază procesuală Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 26. Sub aspectul admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a arătat că soluţionarea cererii de casare, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, este indisolubil legată de constituţionalitatea prevederilor criticate, care au condus la respingerea, prin Sentinţa civilă nr. 4.105 din 02.06.2015, a excepţiei tardivităţii plângerii prealabile exercitării acţiunii în contencios administrativ. Textul de lege a fost invocat de intimatul-reclamant, în apărare, în dezbaterile pe fond în cadrul cărora a susţinut că motivul de recurs nu este întemeiat, fiind îndeplinită procedura de la data naşterii dreptului la acţiune - momentul stabilit de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, respectiv de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. 27. Prin urmare, pentru argumentele referite, instanţa de recurs a apreciat că dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 contravin principiilor autorităţii de lucru judecat şi egalităţii în faţa legii şi conferă un efect ex tunc deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că a invocat excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. 28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată netemeinicia acesteia din perspectiva argumentelor care vor fi expuse în continuare. 29. Astfel, Curtea reţine că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate fac parte din art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală „Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului“. 30. Referitor la competenţa Guvernului de a emite ordonanţe, instituită prin art. 108 alin. (3) şi art. 115 alin. (1)-(3) din Constituţie, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că este o competenţă normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, prin care unica autoritate legiuitoare din România deleagă, pentru un interval limitat de timp, competenţa de legiferare în domenii strict delimitate de Constituţie şi de legea de abilitare. Exercitarea acestei competenţe se include tot în sfera puterii executive, deoarece prin emiterea de ordonanţe Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce priveşte aprecierea limitelor abilitării acordate. Cu toate că, prin efectul abilitării, Guvernul emite un act care, prin conţinutul său, are caracter legislativ, fiind consecinţa unei delegări legislative, ordonanţa rămâne un act administrativ al autorităţii executive. 31. Mai mult, sub aspectul competenţei de legiferare, relaţia dintre puterea legislativă şi cea executivă se desăvârşeşte prin competenţa conferită Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie. Astfel, ordonanţa de urgenţă, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. 32. Ca atare, Curtea a reţinut că în art. 115 Constituţia consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe [art. 115 alin. (1)-(3)] sau ordonanţe de urgenţă [art. 115 alin. (4)-(6)]. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar. În acest sens, a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004, şi Decizia nr. 1.189 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011. 33. Din punct de vedere formal, al autorităţii emitente, atât legislaţia secundară (hotărârile de Guvern), cât şi legislaţia primară (ordonanţele simple şi de urgenţă) reprezintă acte administrative. Dreptul comun în materia controlului actelor administrative îl constituie Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede la art. 1 alin. (1) că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public“. Cu toate acestea, prin derogare de la regula de drept comun, ordonanţele simple sau de urgenţă ale Guvernului nu sunt supuse controlului de legalitate efectuat de instanţa judecătorească de drept comun, ci, în virtutea calităţii lor de acte de reglementare primară, deci echivalente legii, sunt supuse controlului de constituţionalitate consacrat de art. 146 lit. d) din Constituţie. Astfel, în temeiul normei constituţionale şi al dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, pot face obiect al controlului de constituţionalitate a posteriori, pe calea invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, o ordonanţă, în ansamblul său, ori doar anumite dispoziţii din aceasta. Controlul vizează aspecte de constituţionalitate extrinsecă, anume procedura de adoptare a actului, şi aspecte de constituţionalitate intrinsecă, respectiv conţinutul normativ al actului. Cu alte cuvinte, cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale pe care conţinutul acestuia trebuie să le respecte, Curtea Constituţională fiind instanţa abilitată să efectueze acest control. 34. În acest context, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă norma cu caracter special care evidenţiază raportul dintre caracterul de act administrativ al ordonanţei simple sau de urgenţă a Guvernului, care atrage competenţa instanţei de contencios administrativ sub aspectul remedierii vătămării create prin adoptarea acestui act, şi calitatea sa de act normativ de reglementare primară, care atrage competenţa Curţii Constituţionale sub aspectul controlului de constituţionalitate în raport cu Legea fundamentală. 35. Pentru a reliefa caracterul de normă specială al dispoziţiilor de lege criticate, Curtea va realiza o analiză comparativă a acestora cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Astfel, prin Decizia nr. 479 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 10 august 2015, Curtea a făcut o delimitare a cadrului legislativ care permite justiţiabililor să acţioneze împotriva ordonanţelor Guvernului, prin prisma efectelor produse de acestea. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reprezintă cadrul general în care persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h) din lege, respectiv în termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede altul, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Din economia textelor legale menţionate, Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 554/2004 reprezintă cadrul general pentru înlăturarea vătămării provocate prin acte administrative cu caracter individual, acţiuni sau omisiuni ale organelor administrative, admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ fiind condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege şi de respectarea unor termene legale. 36. În temeiul art. 8 din lege, persoana vătămată poate solicita anularea actului administrativ individual, putând invoca oricând pe parcursul procedurii desfăşurate în faţa instanţei de contencios administrativ excepţia de neconstituţionalitate a oricăror dispoziţii din legi sau ordonanţe ale Guvernului, care au legătură cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deci inclusiv cele în baza cărora au fost emise actele administrative. Într-o atare situaţie, instanţa va sesiza Curtea Constituţională, fără a suspenda cauza, litigiul continuând să se judece şi, eventual, să primească o soluţie definitivă. În cazul în care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ, care poate fi inclusiv o ordonanţă simplă sau de urgenţă a Guvernului, după soluţionarea definitivă a cauzei, decizia Curţii Constituţionale poate constitui temei al revizuirii, remediu procesual prevăzut de art. 509 din Codul de procedură civilă. Scopul reglementării căii de atac a revizuirii hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în cauza în care a fost ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate este tocmai acela de a garanta mijloacele de apărare necesare realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei, ca expresie a dreptului la un proces echitabil. 37. Cu privire la calea extraordinară de atac a revizuirii, Curtea constată că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, „în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret“. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunânduse din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Astfel, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, „întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, [...] atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61)“. Având în vedere aceste argumente, Curtea a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţia cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate (paragrafele 33, 34 şi 35). 38. În continuare, analizând dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, Curtea reţine că acestea reglementează o situaţie diferită de cea prevăzută de art. 8 din acelaşi act normativ şi au o incidenţă limitată, circumstanţiată situaţiei în care ordonanţa simplă sau de urgenţă a Guvernului vătămă în mod direct un drept ori un interes legitim. Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din lege, „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă“. 39. În jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 479 din 18 iunie 2015, precitată, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă expresia prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (6) teza a doua potrivit cărora „Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale“ şi reglementează o procedură specială determinată de natura actelor adoptate de Guvern pe calea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Prin art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 9 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a optat pentru încadrarea acţiunilor persoanelor vătămate prin ordonanţe ale Guvernului declarate neconstituţionale în mecanismul acţiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligaţiei de reparare a vătămării constă în însăşi adoptarea ordonanţelor neconstituţionale. Cu alte cuvinte, art. 9 din Legea nr. 554/2004 vizează situaţiile în care o persoană se consideră vătămată în mod direct printr-o ordonanţă a Guvernului, actul administrativ individual adoptat în baza ordonanţei sau refuzul privind emiterea unui act administrativ sau realizarea unei anumite operaţiuni administrative constituind doar materializarea formală a vătămării persoanei în cauză. Atât timp cât acţiunea reclamantului are ca scop înlăturarea efectelor ordonanţei Guvernului care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim, vătămându-le, reclamantul are deschisă procedura specială prevăzută de art. 9 din Legea contenciosului administrativ care prevede sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate a actului Guvernului. 40. Analizând conţinutul normativ al art. 9 din Legea nr. 554/2004, Curtea observă că alin. (1) prevede posibilitatea persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe de a introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ. Obiectul acţiunii este cel prevăzut de art. 9 alin. (5) din lege şi poate viza acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative. Acţiunea poate fi formulată oricând pe perioada de activitate a actului normativ (cât timp acesta continuă să producă efecte juridice), începând cu data intrării sale în vigoare. Acţiunea principală va fi însoţită de excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ordonanţei Guvernului. Potrivit alin. (2), instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond. După pronunţarea Curţii Constituţionale, potrivit alin. (3), instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei, în caz contrar acţiunea respingându-se ca inadmisibilă. Astfel, soluţia pronunţată în urma efectuării controlului de constituţionalitate constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii adresate instanţei de fond: o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a Guvernului permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii. Cu alte cuvinte, în această materie, decizia Curţii are efecte asupra înseşi admisibilităţii acţiunii principale, astfel că măsura suspendării de drept a acesteia din urmă, pe durata desfăşurării procedurii în faţa instanţei de contencios constituţional, constituie o condiţie mai mult decât necesară, fiind decisivă pentru continuarea litigiului (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010). 41. În continuare, Curtea observă că alin. (4) al art. 9 din Legea nr. 554/2004, dispoziţie criticată prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prevede că, în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea care are obiectul prevăzut de art. 9 alin. (5) din lege poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. 42. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 544/2004, Curtea constată că ordonanţa simplă sau de urgenţă, care reprezintă sursa vătămării într-un drept ori întrun interes legitim al persoanei, poate constitui temei al acţiunii în contencios administrativ în două situaţii. Prima este cea reglementată de art. 9 alin. (1) din lege, atunci când persoana vătămată formulează acţiunea principală, însoţind această cerere de excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţei simple sau de urgenţă a Guvernului. Într-o atare situaţie, acţiunea de chemare în judecată nu este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sau de respectarea unor termene. A doua situaţie este cea reglementată de art. 9 alin. (4) din lege şi este posibilă doar în cazul în care persoana vătămată a rămas în pasivitate, neformulând acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (1), situaţie în care legiuitorul îi pune la dispoziţie acţiunea principală cu acelaşi obiect, care va fi însoţită, de data aceasta, de decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea actului normativ emis de Guvern. În această ipoteză, legiuitorul condiţionează, însă, admisibilitatea acţiunii de respectarea unui termen care începe să curgă de la data publicării actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale. Acţiunea reglementată de art. 9 alin. (4) nu constituie nicidecum o repunere în termen a persoanei vătămate, aşa cum susţine autorul sesizării, [de altfel, acţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) nici nu este condiţionată de respectarea unui termen] sau o aplicare retroactivă a deciziei Curţii Constituţionale, ci are scopul de a disciplina conduita procesuală a persoanelor vătămate prin ordonanţe ale Guvernului, sub aspectul termenului în care acestea pot formula acţiunea în contencios administrativ în vederea remedierii vătămării produse prin actul declarat neconstituţional. Legiuitorul nu face decât să limiteze dreptul la acţiune al persoanei vătămate sub aspect temporal, tocmai ca expresie a principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, în lipsa dispoziţiilor art. 9 alin. (4), acţiunea în contencios administrativ împotriva ordonanţelor Guvernului întemeindu-se exclusiv pe norma cuprinsă în art. 9 alin. (1), deci putând fi admisibilă oricând. Or, tocmai o astfel de situaţie a evitat legiuitorul, condiţionând remedierea prejudiciilor cauzate prin actele normative cu caracter de reglementare primară adoptate de Guvern de exercitarea dreptului la acţiune în termenul de un an de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale. 43. Cu privire la instituirea unor termene procedurale sau de drept material, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, legiuitorul având competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În considerentele aceleiaşi decizii se reţine că, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. Termenele prevăzute de lege nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitânduse efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Mai mult, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea a constatat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură. 44. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile art. 9 alin. (4) nu sunt aplicabile decât în ipoteza în care vătămarea este rezultatul însăşi adoptării ordonanţei Guvernului, iar nu şi în ipotezele în care vătămarea este mediată prin actul/acţiunea/omisiunea autorităţii administrative, cazuri în care sunt incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi, implicit, prevederile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, referitoare la revizuirea hotărârii pronunţate, dacă Curtea a declarat neconstituţională prevederea ce a făcut obiectul excepţiei invocate în acea cauză. Aşa fiind, Curtea reţine că sfera de incidenţă a celor două norme legale - art. 8, respectiv art. 9 -, este diferită, legiuitorul distingând, prin ipoteza de aplicare a acestora, situaţiile juridice care sunt guvernate de fiecare dintre ele. 45. Pentru toate aceste argumente, Curtea consideră neîntemeiată critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căreia incidenţa deciziei de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional într-o cauză soluţionată de instanţa judecătorească definitiv, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate având acelaşi obiect, ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive, întrucât, prin ipoteza de incidenţă a dispoziţiei art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, o asemenea situaţie este exclusă. De asemenea, nu poate fi reţinută nici pretinsa lipsă de corelare între termenul de un an în care poate fi introdusă acţiunea la instanţa de contencios administrativ competentă, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi termenul prevăzut pentru contestarea actului, reglementat de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, aşa cum s-a arătat în prealabil, acestea vizează acţiuni diferite, cu temeiuri juridice distincte. 46. Referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că principiul egalităţii consacrat prin art. 16 din Constituţie „presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice“ (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată, sau Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012). Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, Curtea constată că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu instituie un tratament juridic diferit pentru persoane care se află în aceeaşi situaţie juridică. Astfel, dispoziţiile art. 9 alin. (4) din lege nu sunt aplicabile decât în ipoteza în care vătămarea este rezultatul însăşi adoptării ordonanţei Guvernului, acţiunea principală fiind indisolubil legată de înlăturarea efectelor ordonanţei Guvernului care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim al persoanei, vătămându-l, ceea ce determină obligatoriu sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate asupra actului Guvernului. Efectul specific al deciziei Curţii Constituţionale pronunţate într-o atare împrejurare se justifică tocmai prin faptul că, în această ipoteză, actul administrativ care a determinat lezarea unor drepturi sau interese legitime este însăşi ordonanţa Guvernului, iar nu actul administrativ individual subsecvent, iar legiuitorul limitează dreptul la acţiune al persoanei vătămate în considerarea unor principii inerente statului de drept, precum securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice. 47. În ceea ce priveşte situaţia premisă de incidenţă a dispoziţiilor art. 9 alin. (4), respectiv existenţa unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii ca urmare a unei excepţii ridicate în altă cauză, care ar limita accesul la instanţa de contencios administrativ doar la ipoteza pronunţării unei decizii a Curţii Constituţionale în cadrul unui control de constituţionalitate a posteriori a ordonanţei Guvernului, Curtea constată că fundamentul acţiunii în justiţie, întemeiate pe această normă legală, este decizia de declarare a neconstituţionalităţii ordonanţei Guvernului. Astfel, indiferent de calea pe care s-a realizat controlul de constituţionalitate, determinantă este decizia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională pentru ca remediul procesual prevăzut de alin. (4) al art. 9 din Legea nr. 554/2004 să opereze. 48. Cu privire la controlul de constituţionalitate al ordonanţelor Guvernului, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acesta se poate efectua atât pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, invocate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, cât şi pe calea soluţionării unei obiecţii de neconstituţionalitate, formulate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori declanşat anterior promulgării legii de aprobare a ordonanţei Guvernului. 49. Ordonanţele simple sau de urgenţă ale Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, sau Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009). Aşadar, Curtea este competentă să analizeze în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, care priveşte legea de aprobare a ordonanţei, îndeplinirea de către ordonanţa simplă sau de urgenţă a Guvernului a condiţiilor prevăzute de art. 115 din Constituţie (în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). Prin urmare, constatarea neconstituţionalităţii nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează, în primul rând, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale şi, ca atare, indiferent de modalitatea în care s-a realizat controlul de constituţionalitate, control a priori declanşat anterior promulgării legii de aprobare a ordonanţei, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie, sau a posteriori, declanşat în condiţiile art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, decizia de admitere a Curţii Constituţionale produce efecte erga omnes, întrucât efectele vătămătoare sunt produse prin însăşi ordonanţa Guvernului, iar nu prin lege, în sensul formal de act al Parlamentului. 50. În final, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate reprezintă, pe de o parte, o transpunere la nivel infraconstituţional a prevederilor art. 126 alin. (6) teza a doua din Constituţie, iar, pe de altă parte, o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie a persoanei vătămate printr-o ordonanţă sau, după caz, prin dispoziţii dintr-o ordonanţă a Guvernului declarată neconstituţională şi contribuie la crearea unei practici corecte de legiferare prin ordonanţe ale Guvernului. 51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 32.265/3/2014 şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Bianca Drăghici -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
