Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 4 din 11 februarie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 4 din 11 februarie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 546 din 3 iulie 2019

Comenteaza legea

Dosar nr. 3.078/1/2018


┌─────────────┬────────────────────────┐
│             │- vicepreşedintele      │
│Ilie Iulian  │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Dragomir     │şi Justiţie,            │
│             │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel       │- preşedintele Secţiei  │
│Grădinaru    │penale                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici    │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia      │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci     │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Corina Alina │- preşedintele Secţiei  │
│Corbu        │de contencios           │
│             │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marius Dan   │- judecător la Secţia   │
│Foitoş       │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Dan Andrei   │- judecător la Secţia   │
│Enescu       │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Oana Burnel  │- judecător la Secţia   │
│             │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la Secţia   │
│Cîrnaru      │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lucia Tatiana│- judecător la Secţia   │
│Rog          │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Francisca    │- judecător la Secţia   │
│Maria Vasile │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Silvia Cerbu │- judecător la Secţia   │
│             │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Bogdan │- judecător la Secţia   │
│             │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Săndel Lucian│- judecător la Secţia   │
│Macavei      │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ştefan Pistol│- judecător la Secţia   │
│             │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Aida  │- judecător la Secţia   │
│Popa         │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andrei       │- judecător la Secţia   │
│Claudiu Rus  │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin     │- judecător la Secţia   │
│Horia Şelaru │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Alina  │- judecător la Secţia   │
│Ilie         │penală                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreia Liana│- judecător la Secţia I │
│Constanda    │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag      │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Minodora     │- judecător la Secţia a │
│Condoiu      │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Roxana Popa  │- judecător la Secţia a │
│             │II-a civilă             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Luiza Maria  │- judecător la Secţia de│
│Păun         │contencios administrativ│
│             │şi fiscal               │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marius Ionel │- judecător la Secţia de│
│Ionescu      │contencios administrativ│
│             │şi fiscal               │
└─────────────┴────────────────────────┘

    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi celor ale art. 27^1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.
    La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-şef al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Florin Nicuşor Mihalache, desemnat conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit fiind depus la dosar şi comunicat membrilor completului.
    A mai învederat că, la dosar, au fost transmise hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, opiniile curţilor de apel şi ale Facultăţilor de drept din Cluj-Napoca şi Bucureşti.
    După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă, a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, în ipoteza admiterii de către instanţă a procedurii simplificate de judecată, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.
    Astfel, a precizat că în practică s-au conturat două orientări, şi anume: una în care s-a apreciat că încuviinţarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu o soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală şi alta în care, dimpotrivă, s-a considerat că, într-o asemenea ipoteză, nu este posibilă pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind în sensul ultimei orientări jurisprudenţiale.
    În susţinerea acestei opinii, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că actualul Cod de procedură penală reglementează instituţia recunoaşterii învinuirii, la fel ca şi reglementarea precedentă, ca o derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.
    Analiza comparativă a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală anterior cu cele ale art. 374 alin. (4),art. 375,377 şi 396 din Codul de procedură penală în vigoare relevă însă că, deşi scopul introducerii acestei proceduri s-a menţinut - reducerea duratei proceselor şi prevenirea tergiversării cauzelor -, există totuşi o serie de deosebiri între cele două reglementări.
    Astfel, în timp ce Codul de procedură penală din 1968 limita aplicarea procedurii simplificate la situaţia în care instanţa constata, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, că fapta există şi constituie infracţiune, în actuala reglementare, pentru admiterea cererii de judecare în această procedură trebuie îndeplinită condiţia recunoaşterii de către inculpat a faptelor aşa cum au fost reţinute în sarcina sa în rechizitoriu, indiferent dacă acestea constituie sau nu infracţiune ori dacă atrag răspunderea penală a persoanelor trimise în judecată.
    Totodată, faţă de reglementarea anterioară, care limita soluţiile pe care instanţa le putea pronunţa în cadrul acestei proceduri, dispoziţiile noului Cod de procedură penală nu mai obligă judecătorul să pronunţe o hotărâre de condamnare în cazul în care inculpatul recurge la procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a sintagmei în caz de din cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    Formularea acestui articol este neechivocă, stabilind că în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele acesteia se reduc în condiţiile legii, dar permiţând totodată şi pronunţarea unei alte soluţii, cum ar fi aceea a achitării sau a încetării procesului penal.
    Sub acelaşi aspect, procurorul a mai arătat că doctrina este unanimă în a aprecia că art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală oferă posibilitatea instanţei de a pronunţa exact aceleaşi soluţii ca în ipoteza judecării cauzei în procedura de drept comun, respectiv condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Mai mult, în ceea ce priveşte cazurile de achitare, s-a susţinut că nu mai este nevoie ca instanţa să repună cauza pe rol, să efectueze cercetarea judecătorească în procedură comună şi abia apoi să pronunţe soluţia de achitare, întrucât dacă există toate piesele probatorii, iar judecătorul se consideră lămurit, acesta va putea să pronunţe oricare dintre soluţii, chiar dacă s-a urmat procedura simplificată.
    Cu toate acestea, s-a susţinut că pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului în procedura simplificată este limitată chiar de condiţiile în care se poate încuviinţa urmarea unei asemenea proceduri, ce rezultă din cuprinsul prevederilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Astfel, pentru a se putea urma procedura abreviată, instanţa trebuie să constate, în primul rând, că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Insuficienţa probelor ori cel puţin aprecierea instanţei în acest sens nu poate conduce la pronunţarea unei hotărâri de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fără să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura obişnuită. Chiar dacă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că şi o astfel de soluţie este posibilă în cazul judecării cauzei în procedura abreviată, achitarea nu poate depinde însă de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de intervenţia unor cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernământului în săvârşirea faptei, absenţa calităţii speciale prevăzute de lege pentru a fi autor al infracţiunii etc.).
    În al doilea rând, o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru aplicarea procedurii simplificate este aceea ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa în actul de sesizare. Prin urmare, aprecierea instanţei cu privire la lipsa vinovăţiei inculpatului nu poate conduce la admiterea cererii şi, implicit, la pronunţarea în procedura abreviată a unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală.
    Astfel, condiţia recunoaşterii totale a faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a fost interpretată în doctrină în sensul obligativităţii recunoaşterii acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, procedura abreviată neputând fi aplicată atunci când inculpatul recunoaşte fapta în materialitatea ei, dar nu şi forma de vinovăţie cu care procurorul a considerat că fapta a fost comisă.
    Ca atare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate că, în ipoteza admiterii procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa nu poate dispune o soluţie de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.
    La interpelarea preşedintelui Secţiei penale, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, deşi în sesizarea formulată s-a indicat că practica neunitară priveşte ipotezele în care soluţia de achitare ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii nu vizează şi ipoteza în care soluţia de achitare este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, întrucât nu există practică neunitară sub acest aspect.
    Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitară
    Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 3.078/1/2018, s-a arătat că în practica instanţelor naţionale nu există un punct de vedere unitar cu privire la „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală vizând posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, în ipoteza admiterii de către instanţă a procedurii simplificate de judecată“.

    2. Dispoziţiile legale relevante
    2.1. Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 29/1968, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicată, cu modificările şi completările ulterioare
    "ART. 320^1
    Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei
    1. Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
    2. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
    3. La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.
    4. Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
    5. Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.
    6. În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.
    7. Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.
    8. Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."

    2.2. Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare
    "ART. 16
    Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
    (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
    a) fapta nu există;
    b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
    c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
    d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
    e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
    f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
    g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
    h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
    i) există autoritate de lucru judecat;
    j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
    (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege."

    "ART. 349
    Rolul instanţei de judecată
    (1) Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.
    (2) Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă."

    "ART. 374
    Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
    (...)
    (4) În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).
    (…)."

    "ART. 375
    Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
    (1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.
    (1^1) Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic.
    (1^2) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (1^1), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal.
    (2) Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.
    (3) Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10)."

    "ART. 377
    Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
    (1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.
    (2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.
    (3) Dispoziţiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
    (4) Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispoziţiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
    (5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător."

    "ART. 395
    Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
    (…)
    (2) Dacă judecata a avut loc în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti."

    "ART. 396
    Rezolvarea acţiunii penale
    (1) Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
    (2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
    (3) Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.
    (4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.
    (5) Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
    (6) Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
    (7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea.
    (8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.
    (9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
    (10) Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime."

    3. Examenul jurisprudenţei naţionale evidenţiază două orientări în problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală:
    3.1. Într-o primă opinie (anexele nr. 1-22 la cererea de recurs în interesul legii) s-a apreciat că încuviinţarea procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 din Codul de procedură penală nu este incompatibilă cu pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod.
    În acest sens s-a reţinut, în esenţă, că singura condiţie ce trebuie îndeplinită, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru aplicarea procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii (pe lângă cea negativă care impune ca fapta să nu fie pedepsită cu detenţiunea pe viaţă) este aceea ca inculpatul să recunoască starea de fapt în modalitatea în care a fost expusă în rechizitoriu, aspect care nu echivalează însă cu reţinerea caracterului infracţional al faptei. Ca atare, această procedură nu exclude examinarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, deoarece, în caz contrar, ar însemna ca instanţele să nu poată dispune o altă soluţie decât condamnarea, ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului.
    Cu alte cuvinte, s-a susţinut că şi în cazul în care se uzitează procedura simplificată judecătorul are obligaţia de a verifica dacă probele administrate în faza de urmărire penală stabilesc cu claritate săvârşirea faptei cu vinovăţie de către inculpat şi dacă fapta reţinută în sarcina acestuia întruneşte cerinţele de tipicitate ale infracţiunii. Astfel, nu orice recunoaştere a comiterii unei fapte conduce automat şi la condamnarea inculpatului, judecătorul având obligaţia de a constata că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
    În susţinerea acestui punct de vedere au fost invocate şi celelalte cazuri de achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală, respectiv retragerea plângerii, împăcarea părţilor, decesul inculpatului, prescripţia sau apariţia unei cauze de impunitate.

    3.2. Alte instanţe au considerat, dimpotrivă, că, în ipoteza judecării cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală (anexele nr. 23-28 la cererea de recurs în interesul legii).
    În susţinerea acestei opinii s-a arătat că procedura abreviată are la bază o recunoaştere de vinovăţie, putând fi urmată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) şi art. 375 din Codul de procedură penală, şi anume: inculpatul să nu fie acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă; declaraţia de recunoaştere să fie făcută de inculpat personal sau prin înscris autentic, iar în cazul în care este minor să existe şi încuviinţarea reprezentantului legal; inculpatul să solicite ca judecata să se facă numai în baza probelor din faza de urmărire penală (care au fost apreciate ca fiind legale şi loial administrate de judecătorul de cameră preliminară) şi a înscrisurilor prezentate de părţi sau de persoana vătămată; recunoaşterea faptelor descrise în actul de sesizare să fie făcută până la începerea cercetării judecătoreşti; recunoaşterea faptelor să fie totală, adică atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, condiţie ce nu este îndeplinită când recunoaşterea vizează fapta în materialitatea ei, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul a reţinut că a fost comisă; inculpatul să recunoască toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea; instanţa să aprecieze că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
    În situaţia în care instanţa consideră că cea din urmă cerinţă, reglementată de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este îndeplinită sau are dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, aceasta are obligaţia de a respinge cererea de judecare în procedura simplificată şi de a parcurge cercetarea judecătorească de drept comun, putând administra la solicitarea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate sau din oficiu probele pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
    Astfel, s-a reţinut că simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a urma procedura accelerată de judecată nu poate conduce automat la aplicarea acesteia, în situaţia în care instanţa are dubii cu privire la existenţa faptei, a vinovăţiei inculpatului sau a persoanei care a săvârşit-o. Ca atare, în această ipoteză, în pofida opţiunii procesuale a inculpatului, instanţa trebuie să respingă cererea acestuia de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii şi să procedeze la administrarea nemijlocită a probatoriului, în vederea deplinei respectări a principiului aflării adevărului, deoarece numai în acest fel va putea stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conţinutul concret al faptelor săvârşite şi caracterul lor infracţional.
    Totodată, în cazul în care instanţa, cu ocazia deliberării conform art. 393 din Codul de procedură penală, nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, nu va dispune achitarea inculpatului, ci, conform art. 395 alin. (2) din acelaşi cod, va repune dosarul pe rol şi va dispune efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii de drept comun.
    În susţinerea acestei orientări a fost invocată şi opinia doctrinară potrivit căreia posibilitatea instanţei de a dispune achitarea inculpatului care a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare şi a solicitat să fie judecat conform procedurii speciale se circumscrie exclusiv cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală (fapta constituie contravenţie, a fost dezincriminată, persoana nu întruneşte condiţiile subiectului activ calificat etc.).

    4. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii
    Decizia nr. 16 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320^1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968, că „într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun“
    În considerentele hotărârii s-a arătat, în esenţă, că admiterea cererii de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 are drept consecinţă stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru rezolvarea laturii penale, interpretare ce răspunde exigenţelor privind simplificarea şi celeritatea soluţionării proceselor, în acord cu Legea nr. 202/2010, căci, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a acorda posibilitatea aplicării mixte a procedurii simplificate şi a celei de drept comun, atunci nu ar mai fi prevăzut, printre condiţiile de aplicare a judecăţii abreviate, recunoaşterea tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. Lipsa impunerii unei astfel de cerinţe ar fi însemnat ca, în acelaşi proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracţiuni şi erau săvârşite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate, iar cele nerecunoscute să fie soluţionate potrivit procedurii de drept comun.
    În acelaşi sens s-a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968, care prevăd că instanţa continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, fără a face distincţie dacă obiectul judecăţii îl reprezintă una sau mai multe fapte.

    5. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale
    5.1. Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală    În considerentele deciziei, făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reţinut că „aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului“ (paragraful 19).
    De asemenea, instanţa de contencios constituţional a arătat că „ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei (…), în virtutea temeiului constituţional (…) al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept“ (paragraful 22).
    În acelaşi sens s-a menţionat că „în realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală şi poate proceda conform dispoziţiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală“ (paragraful 25), dar şi că „(…) dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale şi de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opţiune pe care o poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că (…) faptele reţinute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăţiei sale nu corespund realităţii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obişnuite, în cadrul căreia poate pune în discuţie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-şi în mod efectiv dreptul la apărare“ (paragraful 26).

    5.2. Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală    În cuprinsul deciziei, instanţa de contencios constituţional a statuat că, în raport cu „efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia cu privire la faptele pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun“ (paragraful 16).
    În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018.

    5.3. Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală    În argumentare, Curtea a arătat, printre altele, că „(...) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii presupune manifestarea de voinţă a inculpatului de a recurge la această procedură, precum şi o recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată şi declaraţia formală de recunoaştere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri şi a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri“ (paragraful 15).

    6. Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale.
    Astfel, făcând referire la actuala reglementare a instituţiei procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii şi la aspectele ce o diferenţiază de vechea codificare procesual penală care, în art. 320^1, consacra judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, procurorul general a apreciat că, în ipoteza admiterii solicitării de soluţionare a cauzei în procedura simplificată de judecată, instanţa nu poate dispune o soluţie de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.
    Fără a nega posibilitatea pronunţării unei hotărâri de achitare a inculpatului în cazul parcurgerii procedurii abreviate a recunoaşterii învinuirii, fapt ce rezultă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care folosesc sintagma „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei“, titularul sesizării a arătat însă că temeiurile care pot fundamenta o astfel de soluţie sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate a unei asemenea proceduri, ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Astfel, pentru a putea urma procedura abreviată, instanţa trebuie să constate că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, insuficienţa lor ori, cel puţin, aprecierea instanţei în acest sens neputând conduce la pronunţarea unei hotărâri de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fără efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită. Chiar dacă din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că şi o astfel de soluţie este posibilă în ipoteza judecării cauzei în procedura abreviată, s-a apreciat însă că aceasta nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de intervenţia unor cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernământului în săvârşirea faptei, absenţa calităţii speciale prevăzute de lege pentru a fi autor al infracţiunii etc.).
    S-a mai menţionat totodată că o altă condiţie prevăzută expres de textul de lege este aceea ca inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare, exigenţă ce a fost interpretată în doctrină în sensul obligativităţii recunoaşterii faptelor atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, astfel încât procedura abreviată nu poate fi aplicată atunci când inculpatul recunoaşte fapta în materialitatea ei, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul consideră că a fost comisă. Prin urmare, s-a arătat că aprecierea instanţei cu privire la lipsa vinovăţiei inculpatului nu poate conduce la pronunţarea în procedura recunoaşterii învinuirii a unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, deoarece, în acest caz, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea de urmare a judecăţii simplificate şi de a proceda la efectuarea cercetării judecătoreşti obişnuite.
    În plus, dacă inculpatul apreciază că faptele reţinute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăţiei sale nu corespund realităţii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii de drept comun, în cadrul căreia poate pune în discuţie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-şi în mod efectiv dreptul la apărare.

    7. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul posibilităţii pronunţării unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii, şi al incompatibilităţii unei asemenea proceduri cu aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.
    În concret, pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza I din Codul de procedură penală („în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei“) şi de la absenţa unei interdicţii exprese în ceea ce priveşte pronunţarea unei soluţii de achitare în cazul judecăţii simplificate, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a arătat că o asemenea hotărâre întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod este determinată de inexistenţa tipicităţii (obiective şi subiective), ceea ce presupune lipsa unei concordanţe între fapta concretă şi norma de incriminare. Or, judecata în procedura recunoaşterii învinuirii permite instanţei să realizeze o evaluare a acestei concordanţe şi să stabilească dacă fapta concretă are sau nu are corespondent în modelul descris în norma de incriminare, iar, în ipoteza în care constată inexistenţa unei atare concordanţe (atât din punctul de vedere al elementelor de ordin obiectiv, cât şi sub aspectul formei şi al modalităţii de vinovăţie), va dispune achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.
    În schimb, s-a apreciat că instanţa nu poate pronunţa o soluţie de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală în ipoteza soluţionării procesului în procedura accelerată, existând o incompatibilitate între cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale menţionat şi normele ce reglementează judecata în situaţia recunoaşterii învinuirii.
    În acest sens s-a arătat că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt aplicabile atunci când nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, or, în conformitate cu art. 349 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale dacă apreciază că acestea sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Ca atare, în timp ce primele prevederi procedurale îşi găsesc incidenţa în situaţia în care nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea, judecata accelerată este aplicabilă numai atunci când probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu alte cuvinte, în ipoteza în care există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.
    Astfel, s-a considerat că dacă probele sunt insuficiente sau nu există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, instanţa de judecată nu poate admite cererea de aplicare a procedurii abreviate, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală în această ipoteză, având obligaţia de a respinge cererea şi de a soluţiona cauza în procedura de drept comun.

    8. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării
    Facultatea de Drept, Colectivul de drept penal, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în temeiul art. 473 alin. (5) din codificarea procesual penală, a apreciat că nu poate fi exclusă de plano posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală în ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoaşterii învinuirii.
    În susţinerea acestui punct de vedere s-au adus aceleaşi argumente de text, ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care utilizează sintagma „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei“, şi s-a arătat, în esenţă, cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii de judecare în procedura simplificată, că ceea ce se pretinde inculpatului prin art. 374 alin. (4) din acelaşi cod este să recunoască „în totalitate faptele reţinute în sarcina sa“, iar nu săvârşirea infracţiunii, urmând ca instanţa, cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei, să se pronunţe asupra elementelor de tipicitate şi a calificării faptei ca infracţiune, fără ca eventualele „dubii cu privire la vinovăţia inculpatului“ să condiţioneze, în mod necesar, ex ante, aplicarea procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii.
    Sub acelaşi aspect, s-a mai subliniat că, deşi evaluarea suficienţei probelor presupune o examinare a acestora atât cantitativă, cât şi calitativă, prin raportare la fiabilitatea şi forţa lor probantă, la momentul verificării condiţiei prevăzute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se realizează o activitate de apreciere a probelor care să permită instanţei stabilirea tipicităţii infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, acţiuni care sunt proprii etapei deliberării cu privire la temeinicia acuzaţiei, etapă care, inclusiv în procedura abreviată, are loc după stadiul dezbaterilor judiciare asupra fondului cauzei.
    Deopotrivă, pornind de la dispoziţiile art. 377 alin. (5) şi art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a susţinut că admiterea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată nu este incompatibilă cu efectuarea cercetării judecătoreşti (care nu echivalează cu o revenire asupra dispoziţiei iniţiale de încuviinţare a solicitării de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii), or, în situaţia în care se procedează astfel, „instanţa penală va putea pronunţa oricare dintre soluţiile de achitare reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, cel puţin pentru motivul că nu este ţinută de situaţia de fapt recunoscută iniţial de inculpat, aspect ce rezultă neechivoc din interpretarea per a contrario a prevederilor cuprinse în art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală“.
    În consecinţă, s-a menţionat că, în ipoteza în care cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii abreviate este admisă, nu poate fi exclusă de plano posibilitatea instanţei de a pronunţa oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(6) din Codul de procedură penală, deci implicit achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, mai ales în situaţiile în care instanţa procedează la efectuarea cercetării judecătoreşti.

    9. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării
    În urma consultării instanţelor de judecată, s-au evidenţiat mai multe opinii, fie în sensul posibilităţii pronunţării unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, în ipoteza admiterii de către instanţă a cererii inculpatului de judecare a cauzei în procedura simplificată [curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Timişoara, Constanţa, Oradea, Piteşti, Suceava; tribunalele Bucureşti, Ilfov, Constanţa, Arad, Brăila, Bihor, Bistriţa-Năsăud; judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Constanţa, Olteniţa, Giurgiu (una dintre opinii), Măcin, Sfântu Gheorghe, Zărneşti (una dintre opinii), Bistriţa, Năsăud, Vişeu de Sus, Paşcani], fie în sensul posibilităţii instanţei de se a pronunţa într-o asemenea procedură doar în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, exceptând temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală [curţile de apel Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi; tribunalele Cluj, Maramureş, Giurgiu (una dintre opinii); judecătoriile Giurgiu, Tulcea, ClujNapoca, Baia Mare], fie în sensul incompatibilităţii judecării cauzei în procedura abreviată în cazul recunoaşterii învinuirii cu aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală (curţile de apel Galaţi, Ploieşti; Tribunalul Vaslui; judecătoriile Iaşi, Rupea, Huşi, Vaslui).
    Alte instanţe s-au exprimat în sensul posibilităţii pronunţării, în procedura simplificată, a oricăreia dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(6) din Codul de procedură penală, cu excepţia achitării, fie în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din acelaşi cod (tribunalele Călăraşi, Covasna), fie în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală (tribunalele Ialomiţa, Timiş, Sălaj; judecătoriile Babadag, Zărneşti).

    10. Raportul asupra recursului în interesul legii
    Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală întruneşte condiţiile de admisibilitate impuse de codificarea procesual penală în art. 471 şi 472 numai în ceea ce priveşte posibilitatea/imposibilitatea instanţei de a pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din acelaşi cod, în ipoteza în care a admis cererea inculpatului de judecare conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, nefiind întrunite cumulativ exigenţele de admisibilitate prevăzute de lege cu referire la chestiunea ce vizează compatibilitatea/incompatibilitatea unei asemenea proceduri cu aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală.
    Referitor la problema de drept ce face obiectul sesizării şi care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, judecătorul-raportor a considerat, în esenţă, că nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii.

    11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    11.1. Admisibilitatea cererii de recurs în interesul legii
    În virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, instanţa supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile.
    Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii de admisibilitate.
    Astfel, introducerea recursului în interesul legii trebuie realizată de unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Totodată, aşa cum se arată în mod imperativ în cuprinsul art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, cererea trebuie să cuprindă mai multe elemente de conţinut, respectiv enunţarea interpretărilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune de către titular a fi pronunţată în recursul în interesul legii.
    Sub acest din urmă aspect se constată însă că sesizarea adresată instanţei supreme conţine anumite necorelări de ordin formal, în sensul că, deşi obiectul acesteia, indicat în preambulul cererii, vizează stabilirea, în interpretarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a posibilităţii pronunţării unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi cod, în ipoteza admiterii de către instanţă a cererii inculpatului de judecare în procedura simplificată, expunerea ulterioară a argumentelor invocate de procurorul general în susţinerea caracterului legal al uneia dintre cele două orientări jurisprudenţiale se referă exclusiv la potenţialitatea incidenţei, în respectiva procedură, a cazurilor de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală, fără ca analiza efectuată să privească în mod expres şi aplicabilitatea, în procedura abreviată, a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod, cu toate că obiectul cererii de recurs în interesul legii, prin trimiterea generală la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, acoperea şi situaţia reglementată de prima teză a normei procesual penale indicate.
    Mai mult, contrar dispoziţiilor exprese ale art. 471 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, sesizarea formulată nu cuprinde nici soluţia ce se propune de către titular a fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii cu privire la compatibilitatea/incompatibilitatea judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii cu pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod, arătându-se, în mod expres, în finalul cererii, doar faptul că „în ipoteza admiterii procedurii simplificate de judecată prevăzute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa nu poate dispune o soluţie de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală“. De asemenea, cu ocazia enunţării soluţiilor jurisprudenţiale şi a motivării acestora, semnatarul cererii a menţionat că „în opinia contrară s-a susţinut că în ipoteza judecării cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii nu este posibilă pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală“ fără să rezulte că practica judiciară neunitară ar viza şi ipoteza achitării în temeiul lit. b) teza I a aceluiaşi articol din codificarea procesual penală.
    Aşadar, cererea de recurs în interesul legii adresată de procurorul general Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte doar parţial cerinţele de formă prevăzute expres de legea procesual penală, neputând fi considerată admisibilă decât în limitele anterior arătate, respectiv numai cu privire la solicitarea de stabilire, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a posibilităţii/imposibilităţii instanţei care a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată de a pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din acelaşi cod.
    În fine, o altă condiţie, cu caracter esenţial, pentru promovarea recursului în interesul legii, ce rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) şi a celor ale art. 472 din Codul de procedură penală, este reprezentată de existenţa unei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri definitive, condiţie ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării, sub sancţiunea respingerii ei, în caz contrar, ca inadmisibilă.
    Raportând cerinţa instituită de normele procedural penale la datele concrete ale cauzei cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii, se constată că aceasta este îndeplinită doar cu privire la chestiunea ce vizează posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală, în ipoteza admiterii de către instanţă a cererii inculpatului de judecare în procedura abreviată, jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, şi anume anexele nr. 3, 7, 8, 12, 14, 16, 17, 21, 22 şi, respectiv, nr. 23-25, 27-29, relevând soluţionarea în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept menţionate, care se subsumează obiectului judecăţii.
    Referitor la aspectul ce priveşte compatibilitatea/ incompatibilitatea judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii cu pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, se observă că nu este întrunită condiţia de admisibilitate anterior enunţată, nefăcându-se dovada de către titularul cererii a existenţei unei practici neunitare la nivelul jurisdicţiilor naţionale în legătură cu chestiunea de drept în discuţie. Astfel, ataşat sesizării, au fost depuse 13 hotărâri judecătoreşti definitive prin care instanţele, ulterior admiterii cererii inculpatului/inculpaţilor de a fi judecat/judecaţi în condiţiile prevăzute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, au rezolvat conflictul juridic de drept penal prin pronunţarea unor soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod (anexele nr. 1-2, 4-6, 9-11, 13, 15, 18-20), cu motivarea că faptele fie nu întrunesc unul dintre elementele de tipicitate ale laturii obiective a infracţiunii, fie au fost dezincriminate, fie au fost comise de o persoană ce nu îndeplineşte cerinţa subiectului activ, în timp ce, în sprijinul imposibilităţii aplicării acestor prevederi legale în procedura simplificată, a fost prezentată o singură hotărâre, respectiv Sentinţa penală nr. 1.052 din 26 mai 2017 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în Dosarul nr. 23.114/211/2015, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 766/A din 14 iunie 2018 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori (anexa nr. 26).
    Mai mult, din analiza deciziilor judiciare anexate actului de sesizare se reţine că exclusiv în cadrul acestei din urmă instanţe (Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori) a fost identificată practică diferită cu privire la problema de drept menţionată (pe de o parte, Decizia nr. 1.450/A din 14 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 596/211/2016, iar, pe de altă parte, Decizia nr. 766/A din 14 iunie 2018, dată în Dosarul nr. 23.114/211/2015), or, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009 şi Decizia nr. 6 din 20 septembrie 2010, prin care au fost respinse cererile de recurs în interesul legii promovate de colegiile de conducere ale curţilor de apel Cluj şi, respectiv, Craiova, publicate pe site-ul www.scj.ro) şi Completul competent să judece recursul în interesul legii (Decizia nr. 6 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 30 iunie 2016; Decizia nr. 7 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 23 iunie 2017), a statuat că, „atunci când se constată existenţa unei practici neunitare la nivelul unei singure curţi de apel, există alte modalităţi de rezolvare a divergenţelor de opinii ori pârghii de unificare a acestora, nefiind justificată punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii.“
    Ca atare, se observă că autorul sesizării nu a făcut dovada interpretării diferite de către jurisdicţiile naţionale a chestiunii ce vizează posibilitatea pronunţării, în procedura prescurtată a recunoaşterii învinuirii, a unei soluţii de achitare întemeiate pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, aşa cum impun prevederile art. 471 alin. (1) şi (3) şi art. 472 din acelaşi cod, identificarea şi ataşarea la cererea prin care a fost învestită Înalta Curte a unei singure hotărâri definitive în care s-a susţinut interdicţia aplicării respectivelor dispoziţii legale în procedura simplificată fiind absolut nerelevante şi insuficiente pentru a ilustra existenţa unei practici judiciare divergente sub acest aspect şi, implicit, pentru a apela la mecanismul de unificare al recursului în interesul legii, reglementat de codificarea procesual penală.
    Chiar dacă la nivelul instanţelor judecătoreşti ar exista o jurisprudenţă neunitară cu privire la problema de drept menţionată, însă aceasta nu este probată prin anexarea de către titularul sesizării a hotărârilor judecătoreşti definitive care să demonstreze o asemenea situaţie, condiţia de admisibilitate cerută în mod imperativ de prevederile art. 471 alin. (1) şi (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită atât timp cât normele procesual penale atribuie competenţa exclusivă de a face o asemenea dovadă în sarcina autorului cererii, instanţa supremă neavând obligaţia legală de a verifica dacă au fost pronunţate de către jurisdicţiile naţionale hotărâri judecătoreşti definitive contradictorii referitoare la chestiunea ce formează obiectul învestirii sale.
    În consecinţă, pentru toate aceste considerente şi având în vedere aspectele anterior expuse cu privire la îndeplinirea doar parţială a cerinţei formale a actului de sesizare prevăzute expres de art. 471 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, dar şi precizările făcute de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor, în sensul că sesizarea nu vizează şi situaţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, întrucât nu a fost identificată practică judiciară neunitară în acest sens, Înalta Curte apreciază că cererea de recurs în interesul legii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întruneşte condiţiile de admisibilitate impuse de codificarea procesual penală în art. 471 şi 472 numai în ceea ce priveşte solicitarea de stabilire, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a posibilităţii/imposibilităţii instanţei de a pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din acelaşi cod, în ipoteza în care a admis cererea inculpatului de judecare conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, nefiind întrunite exigenţele cumulative ale legii cu referire la chestiunea ce vizează compatibilitatea/incompatibilitatea unei asemenea proceduri cu aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală.

    11.2. Pe fondul recursului în interesul legii
    În vederea atingerii criteriilor de eficienţă şi celeritate a procedurilor judiciare, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, a introdus în Codul de procedură penală din 1968 articolul 320^1 (modificat ulterior prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011) prin care a fost reglementată judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, aceasta fiind configurată de legiuitor ca reprezentând o procedură simplificată, ce avea la bază pledoaria de vinovăţie a inculpatului.
    Pentru raţiuni identice ce privesc crearea unui cadru procesual adecvat care să asigure rezolvarea cauzelor într-un termen optim şi în mod eficient, aceeaşi construcţie juridică a fost preluată, în esenţă, şi în actuala codificare procesual penală, adoptată prin Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, fiind reglementată, sub o nouă denumire - „Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii“ -, în cuprinsul art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4),art. 375,art. 377,art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit expunerii de motive a proiectului Legii nr. 135/2010, care a transpus întocmai, sub acest aspect, argumentele ce au justificat includerea în fondul activ al legislaţiei a art. 320^1 prin Legea nr. 202/2010, noua instituţie introdusă în structura procesului penal român „presupune recunoaşterea de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei“ şi constituie un răspuns la nevoia „de eficacitate a judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale actului de justiţie“.
    Din interpretarea logică, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor din legea de procedură penală în vigoare, ce au fost anterior menţionate, rezultă că judecata în cazul recunoaşterii învinuirii reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, particulară, de soluţionare a cauzei, derogatorie de la judecata desfăşurată potrivit dreptului comun şi care, prin natura sa şi consecinţele produse atât în plan procesual penal, cât şi în aplicarea normelor de drept substanţial, creează premisele trecerii de la o ordine juridică impusă, cu caracter imperativ, la una negociată, menită să stingă conflictul de drept penal dedus judecăţii, dar şi să satisfacă interesele părţilor, în principal prin diminuarea duratei procesului şi atenuarea răspunderii penale a acuzatului care a optat pentru parcurgerea procedurii abreviate având la bază pledoaria de vinovăţie.
    Manifestarea de voinţă a inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, deşi necesară, nu este suficientă pentru declanşarea acesteia, legiuitorul configurând, în cuprinsul actualei reglementări (care a păstrat acelaşi caracter mixt, cuprinzând atât norme de drept procesual, cât şi prevederi de drept pozitiv, substanţial), în mod similar cu dispoziţiile din vechea codificare procesual penală (art. 320^1), condiţiile de procedibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea solicitării şi urmarea unei astfel de proceduri [art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4)], cadrul procesual în care o atare cerere poate fi formulată şi, ulterior, soluţionată (prin admitere sau respingere), forma pe care este necesar să o prezinte şi mijloacele de probă ce pot fi administrate în ipoteza încuviinţării ei de către instanţă [art. 375 şi art. 377 alin. (1)-(3)], dar stabilind, deopotrivă, şi efectele obligatorii în planul dreptului material pe care o asemenea conduită procesuală le determină [art. 396 alin. (10)].
    Astfel, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, când judecata s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2) din acelaşi cod (şi anume în procedura recunoaşterii învinuirii), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească s-a derulat în temeiul art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de acuzat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele prevăzute de lege în cazul închisorii se reduc cu o treime, iar, în privinţa amenzii penale, cu o pătrime, urmând ca, pentru inculpaţii minori, atitudinea lor procesuală să fie avută în vedere la alegerea măsurilor educative, cu precizarea că, în cazul celor privative de libertate, limitele perioadelor pentru care se dispun, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
    Aşadar, din interpretarea gramaticală a textului de lege menţionat, care foloseşte sintagma „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei“, reiese că, spre deosebire de dispoziţiile Codului de procedură penală din 1968, care, în art. 320^1 alin. 7, prevedeau exclusiv soluţia condamnării [jurisprudenţa, inclusiv cea a instanţei supreme, stabilind însă că respectiva procedură era compatibilă şi cu aplicarea prevederilor art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală anterior], în noua codificare procesual penală nu este exclusă de plano posibilitatea pronunţării de către instanţă a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata a parcurs procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, mai ales că nu există vreo prevedere legală care să interzică în mod expres o asemenea modalitate de stingere a acţiunii penale în situaţia dată.
    Cu toate acestea, având în vedere, pe de o parte, faptul că dispoziţiile de drept substanţial din cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu vizează exclusiv ipoteza în care cauza a fost soluţionată în procedura abreviată, ci şi alte trei situaţii în care o asemenea procedură fie nu a fost admisă pentru neîndeplinirea unei/unor condiţii de procedibilitate, fie a fost abandonată ulterior încuviinţării şi s-a dispus efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită, reţinându-se, în final, aceeaşi situaţie de fapt cu cea recunoscută de inculpat [art. 377 alin. (5) şi art. 395 alin. (2)], iar, pe de altă parte, împrejurarea că normele procesual penale instituie condiţii stricte ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca manifestarea de voinţă a acuzatului de a fi judecat în condiţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală să poată fi valorificată prin admiterea cererii, se consideră că stabilirea temeiurilor legale ce pot fundamenta eventuale soluţii de achitare în cazul în care s-a urmat procedura recunoaşterii învinuirii nu se poate realiza decât prin interpretarea teleologică şi sistematică a textelor de lege ce reglementează această instituţie, a căror analiză coroborată conduce la concluzia incompatibilităţii unei atare proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.
    Astfel, una dintre exigenţele obligatorii ce trebuie satisfăcută în vederea incidenţei prevederilor referitoare la procedura simplificată constă, potrivit art. 349 alin. (2) teza I şi art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (1) şi (1^1) din Codul de procedură penală, în solicitarea inculpatului, făcută personal sau prin înscris autentic, anterior începerii cercetării judecătoreşti în cauză, ca judecata să se realizeze numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale [bineînţeles, a celor care nu au fost excluse în procedura de cameră preliminară, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, sau în procedura plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelaşi cod] şi a înscrisurilor noi pe care le pot prezenta părţile şi persoana vătămată, cerinţă ce se regăsea şi în reglementarea anterioară [art. 320^1 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală de la 1968], cu singura diferenţă că, faţă de noile dispoziţii, aceasta făcea referire doar la înscrisurile în circumstanţiere ce puteau fi depuse de acuzat.
    Totodată, potrivit aceloraşi norme procesual penale, o altă condiţie pe care inculpatul trebuie să o îndeplinească pentru ca cererea sa de judecare în procedura accelerată să poată fi admisă este aceea de a „recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa“ prin actul de sesizare a instanţei sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atitudine procesuală care, deopotrivă, trebuie exprimată fie personal, fie prin act autentic. Soluţia legislativă actuală este esenţialmente identică cu cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, care, în art. 320^1 alin. 2, stipula că „judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere (...)“, situaţie în care, neintervenind nicio modificare de conţinut în ceea ce priveşte această cerinţă de admisibilitate, toate consideraţiile exprimate în literatura de specialitate şi aspectele statuate în jurisprudenţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 îşi păstrează pe deplin valabilitatea.
    Aşadar, conform art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală, care au preluat întocmai textul art. 320^1 alin. 2 din codificarea procesual penală abrogată, pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârşite, astfel cum au fost reţinute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punctul de vedere al laturii obiective, cât şi al celei subiective, dar şi sub aspectul tuturor circumstanţelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor şi de momentul în care intervin în raport cu acţiunile sau inacţiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfăşoare în procedura recunoaşterii învinuirii, ca urmare a încuviinţării de către instanţă a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispoziţiile legale în vigoare, ca şi cele anterioare, pretind să existe o acceptare/confirmare necondiţionată de către cel din urmă a faptelor reţinute în sarcina sa, adică a existenţei acestora şi a comiterii lor cu forma de vinovăţie cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiţiei instituite de norma procesuală, o recunoaştere parţială, calificată, indiferent dacă aceasta priveşte participarea la faptă în altă calitate decât cea reţinută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârşirea acţiunilor cu o altă formă de vinovăţie decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenţie) sau comiterea altor acte materiale ori a infracţiunii în alte împrejurări, circumstanţe şi modalităţi (în acelaşi sens, Daniel Atasiei şi Horia Ţiţ, „Mica Reformă în Justiţie, Legea nr. 202/2010 comentată“, Editura Hamangiu, 2010, pag. 308-309; Cristina Celea, „Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei“ în Revista de drept penal, nr. 1/2011, pag. 86-96; Victor Văduva, „Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii“ în Revista Dreptul, nr. 5/2014, pag. 195-212; Valentin Cristian Ştefan, „Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii“ în Revista de drept penal, nr. 2/2014, pag. 96-102; Magdalena Iordache, „Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii“, Editura Universul Juridic, 2014, pag. 54-56; Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău şi colaboratorii, „Noul Cod de procedură penală comentat“, ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1015-1016; Mihail Udroiu şi colaboratorii, „Codul de procedură penală“, Comentariu pe articole, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1451, 1536-1539).
    Aşadar, procedura simplificată nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţă în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, sau judecătorul de cameră preliminară, în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, a reţinut că a fost comisă activitatea imputată, aspect subliniat, de altfel, aşa cum s-a arătat în dezvoltările de mai sus, atât de literatura de specialitate, dar şi de instanţele judecătoreşti, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât anterior, cât şi ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuând, în jurisprudenţa sa constantă, că admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedură este condiţionată de recunoaşterea integrală a săvârşirii faptei, atât ca realitate obiectivă, cu toate circumstanţele şi împrejurările menţionate în actul de sesizare, cât şi ca poziţie psihică, sub aspectul formei de vinovăţie cu care s-a acţionat, aceasta neputând fi contestată într-un atare demers procesual (spre exemplu, deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instanţei supreme, Secţia penală).
    În sensul unei asemenea interpretări a sintagmei „recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa“ din cuprinsul art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pledează şi denumirea sub care legiuitorul a reglementat această instituţie în actuala codificare procesual penală, respectiv „Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii“, astfel cum reiese din titlurile marginale ale art. 375 şi 377 din acelaşi cod, noţiunea de „învinuire“ referindu-se, în mod evident, atât la aspectele de ordin obiectiv ale acţiunii inculpatului, cât şi la poziţia sa subiectivă în raport cu fapta de care este acuzat.
    Astfel, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998, prin „învinuire“ se înţelege acţiunea de a învinui şi rezultatul ei, învinovăţire, acuzare, acuzaţie, inculpare, vină, culpă, iar „a învinui“ înseamnă a acuza pe cineva în faţa unei instanţe judecătoreşti, a inculpa, a considera vinovat, a învinovăţi, a acuza. Pe de altă parte, definiţia juridică a termenului se referă la activitatea procesuală ce are ca scop stabilirea săvârşirii unei infracţiuni de către o persoană, trimiterea acesteia în judecată penală şi susţinerea vinovăţiei ei în faţa organului judiciar, în vederea tragerii la răspundere penală, în condiţiile legii.
    Rezultă, aşadar, în mod incontestabil, că pentru aplicarea dispoziţiilor privind procedura abreviată persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa având obligaţia legală de a verifica manifestarea de voinţă a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menţionate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzaţiei formulate (ale învinuirii), şi de a admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea sunt recunoscute în totalitate.
    Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanţele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii date în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, însă nu manifestă acelaşi comportament procesual şi cu privire la forma de vinovăţie reţinută în actul de acuzare, exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanţă pentru neîntrunirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din acelaşi cod.
    De altfel, din punct de vedere semantic, prezintă relevanţă şi împrejurarea că sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul textelor de lege anterior invocate, pentru a defini una dintre cerinţele de admisibilitate ale procedurii recunoaşterii învinuirii („dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa“), se regăseşte şi în reglementarea unei alte instituţii care, asemenea celei dintâi, reprezintă o formă prescurtată a judecăţii în cazul anumitor infracţiuni, înţelesul său fiind unul identic, care nu a suscitat până în prezent controverse în literatura de specialitate şi jurisprudenţa instanţelor. Astfel, una dintre exigenţele ce se impun a fi întrunite pentru aplicarea procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei constă, potrivit art. 479 şi art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în recunoaşterea fără rezerve de către inculpat a faptei pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, cerinţă ce presupune cu evidenţă confirmarea existenţei acesteia şi a comiterii ei cu forma de vinovăţie cerută de lege şi reţinută de procuror (aşa cum, de altfel, indică şi denumirea instituţiei), căci, în absenţa unei recunoaşteri totale şi necondiţionate, de care depinde în mod evident şi acceptarea încadrării juridice, ar lipsi înseşi premisele negocierii soluţiei ce urmează a fi dată acţiunii penale, a felului şi a cuantumului pedepsei, precum şi a modalităţii ei de executare, ceea ce ar echivala, practic, cu imposibilitatea încheierii acordului între procuror şi acuzat şi, implicit, cu inaplicabilitatea respectivei proceduri.
    Ca atare, neexistând motive pertinente care să justifice atribuirea unui sens diferit aceleiaşi sintagme folosite de legiuitor în reglementarea celor două instituţii ale „justiţiei negociate“, se apreciază că cerinţa instituită de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală pentru parcurgerea procedurii abreviate nu poate avea decât semnificaţia unei recunoaşteri integrale şi necondiţionate a faptelor de către inculpat, inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie stabilite în rechizitoriu sau în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelaşi cod, în lipsa unei asemenea manifestări de voinţă solicitarea acuzatului de a se prevala de aceste dispoziţii de favoare neputând fi admisă de instanţă, cu consecinţa firească a efectuării cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită.
    Dacă, dimpotrivă, cererea de soluţionare a cauzei în procedura simplificată este încuviinţată de instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatându-se, astfel, că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de normele procesual penale, deci inclusiv aceea a recunoaşterii integrale şi necondiţionate a învinuirii, adică a faptei în materialitatea ei, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, dar şi din punctul de vedere al elementelor de ordin subiectiv care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelaşi cod, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, din moment ce inculpatul a recunoscut comiterea faptei cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, iar instanţa, dispunând parcurgerea judecăţii prescurtate, a apreciat, implicit, că probele administrate în cursul urmăririi penale, în baza cărora acuzatul a cerut să fie judecat, sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi deplina lămurire a tuturor aspectelor de care depinde dezlegarea pricinii.
    În situaţia în care, în pofida atitudinii inculpatului de recunoaştere în totalitate a faptei, inclusiv sub aspectul poziţiei sale psihice la momentul săvârşirii acesteia, instanţa consideră că mijloacele de probă din faza anchetei penale nu oferă informaţii satisfăcătoare, îndestulătoare, pentru corecta soluţionare a conflictului de drept penal şi aflarea adevărului în speţă, existând îndoieli în ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care a acţionat acuzatul (recunoscută, de altfel, fără rezerve), aceasta are obligaţia legală de a respinge cererea de judecată în procedura prescurtată şi de a aplica dispoziţiile privind procedura de drept comun sau, după caz, de a repune cauza pe rol şi a efectua cercetarea judecătorească, în condiţiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care, anterior, încuviinţase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, urmând ca, în final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, să dispună fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi cod, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care a arătat, în considerentele Deciziei nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, că „aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului“ (paragraful 19), dar şi că „ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei (...), în virtutea temeiului constituţional (...) al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept“ (paragraful 22).
    A aprecia că recunoaşterea învinuirii se referă la acceptarea situaţiei faptice descrise în rechizitoriu sau în încheierea dată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, în sensul exclusiv de realitate obiectivă, fără a viza şi elementele de factură subiectivă ale infracţiunii deduse judecaţii, şi a admite cererea de judecare în procedura simplificată în ipoteza unei asemenea recunoaşteri (parţială şi condiţionată), cu consecinţa achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor noi, echivalează, practic, cu transformarea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, într-una obişnuită, ce se converteşte în regulă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, recunoscut, deopotrivă, şi celorlalte părţi, dar şi persoanei vătămate (nu doar acuzatului), care sunt în acest mod lipsite de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de art. 81 alin. (1) lit. b), c), f), g) şi art. 85 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru a dovedi poziţia psihică conştientă cu care a acţionat inculpatul şi a obţine astfel o hotărâre de condamnare a acestuia şi de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile. Cu alte cuvinte, acceptarea unei asemenea semnificaţii a noţiunii de recunoaştere a învinuirii ar conduce automat la încuviinţarea solicitării de soluţionare a cauzelor în procedura abreviată în toate situaţiile în care inculpatul, deşi a recunoscut fapta în materialitatea ei, nu a confirmat toate împrejurările şi circumstanţele ce o caracterizează, astfel cum au fost reţinute în actul de sesizare, atât în privinţa laturii obiective, cât şi a celei subiective, aspect care, pe de o parte, determină, în mod nepermis, eludarea dispoziţiilor privind efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura tipică, care oferă cele mai multe garanţii de administrare a justiţiei în mod echitabil, iar, pe de altă parte, contravine însăşi voinţei legiuitorului, care a reglementat această instituţie ca fiind una de favoare pentru acuzat, dar numai în situaţia în care acceptă în integralitate şi necondiţionat actele de conduită reţinute în sarcina sa din perspectiva tuturor aspectelor de ordin obiectiv, dar şi a resorturilor de natură subiectivă ce au stat la baza săvârşirii acestora.
    Ca atare, în ipoteza în care manifestarea de voinţă a inculpatului nu se circumscrie unor asemenea exigenţe şi, deci, nu îndeplineşte condiţia de recunoaştere în totalitate a faptelor, astfel cum această sintagmă a fost explicitată în debutul expunerii, cu prilejul analizării cerinţei instituite de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4)teza finală din Codul de procedură penală , instanţa are obligaţia de a respinge cererea de parcurgere a procedurii simplificate, conform art. 375 alin. (3), şi de a efectua cercetarea judecătorească potrivit art. 376,378 şi următoarele din acelaşi cod, fără ca, în final, să fie exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a din Codul de procedură penală, în situaţia în care există identitate între starea de fapt constatată de judecător şi cea recunoscută de acuzat.
    Sub acest din urmă aspect, este de menţionat că deşi în textul indicat nu se face distincţie în privinţa cazurilor în care se impune îndeplinirea cerinţei reţinerii de către instanţă a aceleiaşi situaţii de fapt ca cea recunoscută de inculpat pentru a se individualiza o pedeapsă între limitele reduse cu o treime, din interpretarea coroborată a normelor de procedură reiese că această condiţie se referă doar la ultimele două ipoteze, adică atunci când s-a respins cererea acuzatului de judecare în procedură simplificată sau când cercetarea judecătorească a avut loc conform art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât, pentru încuviinţarea solicitării inculpatului de a se urma procedura abreviată, aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2) din acelaşi cod, este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor cumulative prevăzute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, la care se face trimitere, printre care şi cea a recunoaşterii necondiţionate şi integrale a faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu sau încheierea prevăzută de legea procesual penală în art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).
    Altfel spus, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 396 alin. (10) teza I din acelaşi cod, este obligatoriu să existe o triplă identitate a situaţiei de fapt, respectiv cea reţinută de instanţă, cea descrisă în actul de sesizare şi cea recunoscută de inculpat, în timp ce, pentru celelalte două ipoteze reglementate de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, când instanţa dispune efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune, sens în care administrează probele ce sunt necesare, este suficientă doar îndeplinirea identităţii între împrejurările faptice stabilite de judecător şi cele recunoscute de către inculpat. O asemenea soluţie îşi găseşte explicaţia tocmai în faptul că acuzatul nu a recunoscut integral învinuirea ce i-a fost adusă, motiv pentru care cererea sa de judecare în procedura simplificată a fost respinsă, însă, ulterior, probele administrate în cauză au confirmat poziţia sa procesuală, sens în care conduita corespunzătoare manifestată se impune a fi valorificată prin atenuarea răspunderii sale penale în condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
    În consecinţă, pentru toate motivele expuse în dezvoltările anterioare, se constată că, în situaţia în care cererea de soluţionare a cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii a fost încuviinţată de instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatându-se astfel întrunirea tuturor condiţiilor de admisibilitate prevăzute de normele procesual penale, deci inclusiv aceea a recunoaşterii integrale şi necondiţionate a faptelor, prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti efectuate în conformitate cu prevederile art. 377 alin. (1)-(4) din acelaşi cod, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală.
    În fine, o condiţie esenţială pentru a se recurge la procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, instituită de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală, este şi aceea ca probele administrate în cursul urmăririi penale [în concret, cele care nu au fost excluse în procedura de cameră preliminară, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, sau în procedura plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, conform art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelaşi cod] să fie suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, caracterul neîndestulător al acestora sau, cel puţin, aprecierea instanţei în acest sens conducând la respingerea cererii inculpatului de judecare într-o atare procedură şi la efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită, în care instanţa, la solicitarea procurorului, a părţilor şi a persoanei vătămate sau chiar din oficiu, poate administra probele necesare pentru corecta dezlegare a conflictului juridic de drept penal cu care a fost învestită.
    Într-adevăr, raportat la specificul său derogatoriu de la dreptul comun, se impunea ca procedura abreviată să fie însoţită de reglementarea unor garanţii care să asigure caracterul echitabil al procesului penal, astfel încât să nu se ajungă la nesocotirea principului aflării adevărului în favoarea respectării regulii celerităţii soluţionării cauzelor. Prin admiterea cererii de parcurgere a unei asemenea proceduri, ce are drept consecinţă derularea cercetării judecătoreşti într-o formă atipică, restrânsă, prescurtată, nu trebuie să se aducă atingere demersului de cunoaştere deplină a existenţei sau inexistenţei faptei pentru care se desfăşoară procesul penal (cu toate circumstanţele de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop ce o caracterizează), a formei de vinovăţie cu care a fost comisă, a mobilului şi scopului ce a stat la baza săvârşirii acesteia, a naturii şi întinderii prejudiciului cauzat, a identităţii certe a autorului, precum şi a aspectelor care influenţează răspunderea lui penală, motiv pentru care una dintre condiţiile imperios necesare pentru încuviinţarea judecăţii simplificate, alături de poziţia inculpatului de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, o constituie caracterul suficient al probelor administrate în cursul urmăririi penale pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
    Chiar dacă verificarea îndeplinirii cerinţei instituite de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală nu obligă la o analiză a materialului probator din faza anchetei penale de natura celei specifice etapei deliberării asupra soluţiei procesului (aşa cum prevedea codificarea procesual penală anterioară în art. 320^1 alin. 4), aceasta presupune, în mod evident, o evaluare cantitativă, dar şi calitativă a dovezilor administrate, inclusiv din perspectiva fiabilităţii şi a forţei probante, astfel încât instanţa să aprecieze asupra suficienţei lor pentru corecta dezlegare a conflictului juridic de drept penal, mai ales în cazul în care, deşi inculpatul a recunoscut în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, există dubii sau neclarităţi cu privire la anumite aspecte de care depinde fie existenţa acestora, fie întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii deduse judecăţii, fie comiterea lor de către acuzat. Or, în această din urmă situaţie, dacă apreciază că materialul strâns în etapa instrucţiei penale nu permite justa soluţionare a cauzei, neîndeplinind criteriul suficienţei instituit de norma procesual penală, instanţa are obligaţia legală de a respinge, în temeiul art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, cererea inculpatului de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii şi de a efectua cercetarea judecătorească obişnuită, astfel încât să se asigure caracterul echitabil al procedurii judiciare, prin garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi administrarea tuturor mijloacelor de probă necesare pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, aşa cum impun dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală.
    De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat, în mod constant, şi Curtea Constituţională care, examinând conformitatea cu Legea fundamentală a mai multor dispoziţii ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, a statuat că, raportat la „efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia cu privire la faptele pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. (...) Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun“ (Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, paragraful 16; în acelaşi sens, deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018).
    De asemenea instanţa de contencios constituţional a arătat că „(...) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii presupune manifestarea de voinţă a inculpatului de a recurge la această procedură, precum şi o recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată şi declaraţia formală de recunoaştere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri şi a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri (Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, paragraful 15).
    Aşadar, chiar dacă acuzatul recunoaşte integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, instanţei îi este interzis sa încuviinţeze cererea acestuia de urmare a procedurii abreviate în situaţia în care constată că probele strânse în cursul urmăririi penale, în baza cărora inculpatul a solicitat să fie judecat, nu sunt satisfăcătoare, îndestulătoare, lămuritoare pentru clarificarea tuturor aspectelor necesare pentru rezolvarea corespunzătoare a cauzei, în acord cu principiul legalităţii şi cel al aflării adevărului, într-o atare ipoteză revenindu-i obligaţia de a parcurge procedura obişnuită şi de a administra, la propunerea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate sau din oficiu, toate dovezile necesare pentru justa soluţionare a procesului.
    Reprezentând elementul central al oricărei proceduri judiciare penale, probele furnizează elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor indispensabile pentru corecta rezolvare a conflictului de drept penal, astfel încât administrarea lor potrivit dreptului comun, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, în situaţia în care instanţa constată insuficienţa celor strânse în cursul anchetei penale, constituie o garanţie fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului aflării adevărului în cauza dedusă judecăţii, astfel încât orice acuzat care a comis o infracţiune să fie pedepsit potrivit legii şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, indiferent dacă, din diverse motive, a recunoscut învinuirea formulată împotriva sa.
    Ca atare, obligaţia instanţei de a respinge solicitarea de urmare a procedurii simplificate de judecată în cazul în care nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală, chiar dacă inculpatul a acceptat integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, are menirea de a asigura tocmai lămurirea, prin administrarea de probe, a tuturor aspectelor ce privesc cauza dedusă judecăţii, astfel încât să se stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că persoana trimisă în judecată a săvârşit infracţiunea ce i-a fost imputată sau, dimpotrivă, să se constate că dovezile strânse pe parcursul procesului nu confirmă ori nu demonstrează cu certitudine că aceasta este autorul faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, caz în care devin incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.
    Dacă însă cererea de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii este încuviinţată, considerându-se astfel că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, inclusiv recunoaşterea integrală şi necondiţionată a faptelor (atât sub aspectul elementelor de natură obiectivă, cât şi al celor de factură subiectivă) şi caracterul îndestulător al probelor administrate în cursul urmăririi penale pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelaşi cod, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, din moment ce inculpatul a acceptat fără rezerve comiterea actelor de conduită ce i-au fost imputate, iar organul judiciar, dispunând parcurgerea judecăţii prescurtate, a apreciat, implicit, că există probe suficiente că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora.
    În situaţia în care, în pofida atitudinii inculpatului de asumare integrală şi necondiţionată a învinuirii, se apreciază că mijloacele de probă din faza anchetei penale nu oferă informaţii satisfăcătoare, îndestulătoare, pentru corecta soluţionare a conflictului de drept penal şi aflarea adevărului în speţă, existând dubii/îndoieli ca acesta ar fi autorul faptelor, instanţa, aşa cum sa arătat şi anterior, are obligaţia legală de a respinge cererea de judecată în procedura abreviată şi de a aplica dispoziţiile privind procedura de drept comun sau, după caz, de a repune cauza pe rol şi a efectua cercetarea judecătorească, în condiţiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care, anterior, încuviinţase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, urmând ca, în final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, să dispună fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi cod, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat.
    Între procedura în cazul recunoaşterii învinuirii şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală există o incompatibilitate evidentă, ce rezultă chiar din modul de edictare a normelor ce reglementează această instituţie şi, respectiv, cazul de împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale indicat, deoarece, în privinţa celui din urmă, textul de lege stipulează că este incident atunci când „nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea“, în timp ce procedura abreviată poate fi urmată numai dacă, printre altele, inculpatul „recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa“, iar „instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei“, cu alte cuvinte, în ipoteza în care există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.
    Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală rezultă că noua codificare procesual penală nu exclude de plano pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata s-a efectuat în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, însă cazurile în care aceasta se poate dispune sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate ale cererii de parcurgere a unei atare proceduri (cu referire, în special, la recunoaşterea în totalitate a faptelor şi aprecierea caracterului suficient al probelor pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei), aşa încât, dacă se consideră că acestea sunt îndeplinite şi se face aplicarea art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, o eventuală soluţie de achitare nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat (altfel decât prin prisma suficienţei probelor în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în comiterea ei), ci exclusiv de intervenţia unor cauze evidente care împiedică exercitarea, în continuare, a acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, intrarea în vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea neconstituţionalităţii normei de incriminare şi neintervenţia legiuitorului în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, absenţa discernământului în comiterea faptei, lipsa calităţii speciale prevăzute de lege pentru subiectul activ al infracţiunii etc. (în acelaşi sens, Mihail Udroiu şi colaboratorii, „Codul de procedură penală“, Comentariu pe articole, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1539).
    În concluzie, având în vedere că, potrivit prescripţiilor normative ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, pentru aplicarea acesteia este imperios necesar ca inculpatul să accepte integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul tuturor elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv [condiţie reglementată de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală], dar şi ca instanţa să aprecieze că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [cerinţă prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală ], în situaţia admiterii cererii şi judecării cauzei într-o asemenea procedură, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din acelaşi cod.

    În considerarea celor expuse, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii, în temeiul art. 474 alin. (1) din Codul de procedură penală, va admite sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, va stabili că, în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.
    PENTRU ACESTE MOTIVE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabileşte că:
    În ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală.
    Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 februarie 2019.

                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    Ilie Iulian Dragomir
                    Magistrat-asistent,
                    Florin Nicuşor Mihalache

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 4 din 11 februarie 2019

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 4 din 11 februarie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 4 din 11 februarie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală