Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
├───────────────┴──────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 17/2019 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională, sesizare formulată de Grupul parlamentar al Partidului Uniunea Salvaţi România din Camera Deputaţilor. 2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.876 din 14 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.342L/2/2019. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se arată că hotărârea adoptată este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât dezbaterile din plenul Camerei Deputaţilor privitoare la numirea unui judecător la Curtea Constituţională au depăşit programul regulamentar de lucru. Astfel, deşi programată a se desfăşura în intervalul 10,00-11,30 din ziua de 7 mai 2019, program agreat de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, liderul Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat a solicitat prelungirea şedinţei după depăşirea timpului alocat, în jurul orei 12,00. Se apreciază că prelungirea programului de lucru s-a realizat în mod neregulamentar, cu încălcarea art. 144 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, din moment ce, pe de o parte, programul de lucru, la momentul solicitării de prelungire, era deja depăşit, iar, pe de altă parte, solicitarea de prelungire a fost făcută în cursul dezbaterii, şi nu la începutul şedinţei. În consecinţă, se apreciază că hotărârea criticată a fost adoptată cu încălcarea principiului legalităţii, care impune inclusiv „puterii legiuitoare“ respectarea actelor normative pe care le emite. 4. Se susţine că hotărârea criticată contravine art. 144 din Constituţie coroborat cu art. 62 din Legea nr. 47/1992, întrucât domnul Gheorghe Stan, odată validat de plenul Camerei Deputaţilor, pentru a evita starea de incompatibilitate, avea obligaţia depunerii demisiei din calitatea de magistrat până la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii de numire în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. Or, deşi Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 17/2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, domnul Gheorghe Stan continuă să ocupe funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, întrucât nu a demisionat din calitatea de procuror, se consideră că domnul Gheorghe Stan este într-o vădită stare de incompatibilitate, contrar art. 144 din Constituţie. 5. Se apreciază că hotărârea criticată contravine art. 143 din Constituţie, întrucât domnul Gheorghe Stan nu are anvergura profesională necesară ocupării funcţiei de judecător la Curtea Constituţională. În acest sens se arată că, în cadrul audierilor desfăşurate în Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi în plenul Camerei Deputaţilor, acesta a răspuns greşit sau a refuzat să răspundă la o serie de întrebări şi că audierile în sine s-au desfăşurat într-un mod părtinitor, fiind limitat dreptul opoziţiei de a adresa întrebări [câte două pentru fiecare grup parlamentar]. Se mai arată că din CV-ul înaintat Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi se desprinde concluzia că domnul Gheorghe Stan nu are activitate publicistică de specialitate şi că, deşi rezultatele obţinute la examenele profesionale sunt adecvate, ele nu denotă în niciun caz „înaltă competenţă profesională“. Prin urmare, domnul Gheorghe Stan nu îndeplineşte condiţia de „înaltă competenţă profesională“ în domeniul juridic şi cu atât mai mult în domeniul dreptului constituţional. Se solicită Curţii Constituţionale modificarea jurisprudenţei sale reprezentate prin Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014 în sensul de a putea controla constituţionalitatea hotărârilor de numire în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva îndeplinirii condiţiei de „înaltă competenţă profesională“. Se face trimitere la „Opinia Comisiei de la Veneţia referitoare la propunerea de lege constituţională privind Curtea Constituţională a Armeniei [CDL-AD (2017)011]“, prin care s-au arătat următoarele: „criteriul «înaltei competenţe profesionale», astfel cum este prevăzut de Constituţie, nedezvoltat în propunerea legislativă, poate fi dificil de aplicat cu precizie în practică, dar este adecvat. Scopul acestei formulări este de a asigura că judecătorii Curţi Constituţionale au o pregătire juridică specială, «superioar㻓. 6. Se mai susţine că hotărârea criticată încalcă art. 145 din Constituţie, întrucât domnul Gheorghe Stan nu oferă suficiente garanţii de independenţă şi imparţialitate. În acest sens se arată că o serie întreagă de acţiuni ale Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află într-o sincronizare cu discursul public şi interesele Partidului Social Democrat. Cu referire la necesitatea independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale se invocă „Opinia Comisiei de la Veneţia referitoare la Amendamentele Legii privitoare la Tribunalul Constituţional din Polonia [CDL-AD (2016)001]“, prin care s-au arătat următoarele: „în vreme ce membrii Parlamentului reprezintă, în mod legitim, ideile partidelor politice, situaţia este foarte diferită în privinţa judecătorilor constituţionali. Judecătorii constituţionali au o obligaţie de ingratitudine faţă de autoritatea care i-a ales sau numit. (...) Ca judecători, ei sunt independenţi şi loiali Constituţiei, nu faţă de cei care i-au ales“. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Camerei Deputaţilor pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor. 8. Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, prin care se solicită respingerea sesizării de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 9. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căreia liderul Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat a solicitat prelungirea programului la momentul la care se depăşise intervalul de timp alocat dezbaterilor, şi nu la începutul şedinţei, se arată că, în raport cu timpul aprobat de Comitetul liderilor pentru dezbaterile din cadrul plenului Camerei Deputaţilor, aceasta nu se poate constitui într-un motiv de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale care a statuat că nu este de competenţa acesteia să intervină în procedura dezbaterilor parlamentare nici cu privire la pretinsele încălcări înregistrate în cadrul comisiilor şi nici cu privire la alte prevederi regulamentare care privesc modul de organizare a dezbaterilor. În acest sens se arată că Regulamentul Camerei Deputaţilor nu este normă de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 137 din 20 martie 2018) şi că nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale exercitarea controlului asupra actelor de aplicare a regulamentelor parlamentare, întrucât s-ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie (a se vedea şi Decizia nr. 786 din 13 mai 2009). În virtutea principiului autonomiei regulamentare, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite în propriul regulament. Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului conferă acestora dreptul de a dispune cu privire la propria organizare şi instituire a procedurilor de desfăşurare a activităţilor parlamentare, operând în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală, în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritatea reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională. În sensul celor de mai sus este invocată Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 96-98. Se mai arată că Regulamentul Camerei Deputaţilor trebuie să permită o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constituţie şi să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012). 10. Cu privire la încălcarea art. 144 din Constituţie, raportat la art. 62 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se arată că această critică vizează o pretinsă stare de incompatibilitate a cărei soluţionare nu este de competenţa Curţii Constituţionale, ci a Agenţiei Naţionale de Integritate, motiv pentru care autorul sesizării ar fi trebuit să se adreseze instituţiei competente. Se mai susţine că numirea judecătorului la Curtea Constituţională din data de 7 mai 2019 nu poate intra în efectivitate până la data de 15 iunie 2019, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 47/1992. Intrarea efectivă în exerciţiul funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale intervine doar în conformitate cu art. 63 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 care prevede în mod expres că judecătorii Curţii îşi vor exercita funcţia de la data depunerii jurământului. Prin urmare, la acest moment nu se poate susţine că există o incompatibilitate a domnului Gheorghe Stan, având în vedere că acesta nu desfăşoară activitatea de judecător la Curtea Constituţională, el fiind doar nominalizat de Camera Deputaţilor pentru a-şi exercita această funcţie cu începere de la data de 15 iunie 2019. De altfel, există chiar o ipoteză greu de imaginat în susţinerea autorului sesizării potrivit căreia, în intervalul 7 mai - 15 iunie 2019, Curtea Constituţională ar avea, prin încălcarea normelor Constituţiei, 10 judecători. În aceste condiţii, pretinsa stare de incompatibilitate, pe de-o parte, nu există, iar, pe de altă parte, Curtea Constituţională nu are calitatea să se pronunţe în locul Agenţiei Naţionale de Integritate. 11. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 143 din Constituţie se arată că, prin Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, Curtea Constituţională a statuat că decretele Preşedintelui privind numirea judecătorilor la Curtea Constituţională sunt excluse din sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiei „înaltei competenţe profesionale“. Prin urmare, evaluarea acestei condiţii revine, în exclusivitate, titularului dreptului de numire în funcţie. 12. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 145 din Constituţie în sensul că domnul procuror Gheorghe Stan nu ar prezenta garanţiile necesare de independenţă şi imparţialitate, se arată că aspectele invocate în sesizare nu pot fi avute în vedere din două motive: în primul rând, sunt opinii subiective, iar, în al doilea rând, textele invocate se referă la comportamentul pe care cel care ocupă funcţia de judecător al Curţii Constituţionale trebuie să îl îndeplinească după dobândirea calităţii de judecător la Curtea Constituţională. În privinţa comportamentului pretins neconform ce ar fi adus atingere eticii profesionale a unui procuror, autorul sesizării avea posibilitatea să se adreseze singurei autorităţi care are competenţa de a stabili încălcarea normelor profesiei de către procuror, Consiliului Superior al Magistraturii, acesta având atributul de a stabili dacă susţinerile sunt reale sau dacă ele constituie un atac la independenţa justiţiei. 13. La termenul de judecată fixat pentru data de 29 mai 2019, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 5 iunie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 1, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. 15. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 17/2019 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 7 mai 2019, potrivit căreia: „Articol unic. - Domnul Gheorghe Stan se numeşte în funcţia de judecător la Curtea Constituţională, pentru un mandat de 9 ani, ca urmare a încetării mandatului domnului judecător Minea Mircea Ştefan prin expirarea, la data de 15 iunie 2019, a termenului pentru care a fost numit.“ 16. Autorul sesizării invocă, în susţinerea acesteia, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind respectarea Constituţiei şi a legilor, art. 143 privind condiţiile pentru numirea în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, art. 144 privind incompatibilităţile funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale şi art. 145 privind independenţa şi inamovibilitatea judecătorului Curţii Constituţionale. 17. Totodată, sunt invocate şi prevederile art. 62 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţi Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora: „Numirea judecătorilor, în condiţiile prezentei legi, se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care candidatul ocupă o funcţie incompatibilă cu aceea de judecător al Curţii Constituţionale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul politic al cărui membru este.“, precum şi ale art. 86 alin. (1), art. 89, art. 90 şi art. 144 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, care au următorul cuprins: - Art. 86 alin. (1): "(1) Proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru ale Camerei Deputaţilor pentru săptămâna următoare se întocmesc de Biroul permanent.;" – Art. 89: „Proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru sunt săptămânale şi se aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare în ziua de miercuri a fiecărei săptămâni de lucru a Camerei, pentru săptămâna următoare.“; – Art. 90: „În cazuri excepţionale, modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru se aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, la cererea Biroului permanent.“; – Art. 144 alin. (3): „La solicitarea motivată a preşedintelui de şedinţă sau a unui lider de grup parlamentar, făcută la începutul unei şedinţe de lucru în plen, ordinea de zi sau programul de lucru se poate modifica prin aprobarea Camerei“. 18. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, şi anume un grup parlamentar, cât şi sub aspectul obiectului sesizării, respectiv Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 17/2019. 19. Referitor la obiectul hotărârilor Parlamentului care pot fi supuse controlului de constituţionalitate întemeiat pe art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992, în jurisprudenţa sa, Curtea a analizat şi alte condiţii de admisibilitate a sesizării, care nu sunt explicit prevăzute de lege, dar care au fost create pe cale jurisprudenţială [Decizia nr. 65 din 23 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 11 aprilie 2019, paragrafele 24-27]. Astfel, o condiţie de admisibilitate a sesizărilor privind neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului o reprezintă relevanţa constituţională a obiectului acestor hotărâri. Curtea a constatat că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 53 şi 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). Prin Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 21 mai 2014, paragraful 15, Curtea a stabilit că textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate - ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile. În cauza de faţă, hotărârea criticată are caracter individual şi vizează numirea unui judecător la Curtea Constituţională, instituţie de rang constituţional, astfel că această condiţie de admisibilitate este îndeplinită. 20. Curtea a mai stabilit că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate întemeiată pe art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional, pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin Constituţie, pe de altă parte. Aşadar, criticile formulate trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă. (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 15). Curtea a mai reţinut, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, că norma de referinţă, în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri - autorităţi şi instituţii de rang constituţional -, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională. Întrucât, în cauză, criticile formulate sunt raportate fie la texte constituţionale cu caracter generic coroborate cu texte de natură legală, fie la texte constituţionale având un conţinut normativ specific, acestea urmează a fi analizate pe fond în măsura în care ele se constituie în veritabile critici de neconstituţionalitate a căror soluţionare ţine de competenţa Curţii Constituţionale. 21. Astfel, cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul că dezbaterile din plenul Camerei Deputaţilor privitoare la numirea unui judecător la Curtea Constituţională au depăşit programul regulamentar de lucru şi că prelungirea programului de lucru s-a realizat în mod neregulamentar, cu încălcarea art. 144 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor din moment ce, pe de o parte, programul de lucru, la momentul solicitării de prelungire, era deja depăşit, iar, pe de altă parte, solicitarea de prelungire a fost făcută în cursul dezbaterii, şi nu la începutul şedinţei, Curtea constată că aceste aspecte ţin de modul de aplicare a regulamentelor parlamentare. Or, Curtea, în jurisprudenţa sa, în mod constant a subliniat faptul că nu este competentă a se pronunţa asupra modului de aplicare a regulamentelor (a se vedea Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, Decizia nr. 98 din 15 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 11 martie 2005, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, sau Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 30). 22. Curtea nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament (Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 30). 23. De principiu, dispoziţiile cuprinse în Regulamentul Camerei Deputaţilor nu sunt norme de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 137 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 11 mai 2018, paragraful 36, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 215). În măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 29 decembrie 2017), aspectele invocate nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, sau Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 215). 24. Curtea reţine că, de principiu, în lipsa unei prevederi constituţionale exprese şi în temeiul autonomiei de care se bucură, Camera Deputaţilor, prin votul pe care îl dă asupra proiectului de hotărâre, acoperă viciile regulamentare de procedură ale acesteia, Curtea neavând competenţa ca ea însăşi să cerceteze şi să determine starea de fapt, pentru ca din constatările astfel efectuate să stabilească starea de constituţionalitate a normei regulamentare (Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 28 septembrie 2016, paragraful 42). O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât nicio normă constituţională nu impune exigenţe procedurale cu privire la modul în care trebuie solicitată prelungirea programului de lucru al Camerei Deputaţilor. 25. Prin urmare, în cauza de faţă, având în vedere că se invocă anumite prevederi regulamentare care nu sunt consacrate expres/implicit în Constituţie şi care ţin de modul de organizare a activităţii Camerei Deputaţilor, nu se poate reţine incidenţa art. 1 alin. (5) din Constituţie, invocarea sa fiind formală. 26. Se mai susţine că hotărârea criticată contravine art. 144 din Constituţie coroborat cu art. 62 din Legea nr. 47/1992, întrucât domnul Gheorghe Stan, odată validat de plenul Camerei Deputaţilor, pentru a evita starea de incompatibilitate, avea obligaţia depunerii demisiei din calitatea de magistrat până la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii de numire în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. 27. Potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „(1) Cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, preşedintele Curţii sesizează pe preşedintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe Preşedintele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puţin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor“. Conform art. 62 din Legea nr. 47/1992, „Numirea judecătorilor, în condiţiile prezentei legi, se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care candidatul ocupă o funcţie incompatibilă cu aceea de judecător al Curţii Constituţionale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul politic al cărui membru este“. Potrivit art. 63 din Legea nr. 47/1992, „(1) Judecătorii Curţii Constituţionale vor depune, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, următorul jurământ: «Jur să respect şi să apăr Constituţia, îndeplinindu-mi cu bună-credinţă şi fără părtinire obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!». (2) Jurământul se depune individual. Judecătorii Curţii îşi vor exercita funcţia de la data depunerii jurământului“. 28. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că reglementarea prin Constituţie a procedurii de desemnare a judecătorilor constituţionali constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce le revin conform Legii fundamentale. Această funcţie este una de rang înalt în cadrul autorităţilor statului, rolul său fundamental derivând din competenţele care revin Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, menită să garanteze supremaţia Constituţiei. Dezvoltând normele constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 47/1992 prevăd procedura de numire de către Parlament a judecătorilor constituţionali, respectiv numirea persoanelor care au întrunit votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, la propunerea birourilor permanente şi pe baza recomandării comisiilor juridice, sau desemnarea judecătorilor constituţionali de către Preşedintele României, caz în care autoritatea decizională este una individuală, iar nu colectivă ca în cazul Parlamentului. Numirea se face în temeiul prevederilor constituţionale şi legale, prin hotărâre a Camerei Deputaţilor sau a Senatului, respectiv prin decret al Preşedintelui României. Ultima etapă a procedurii de numire o reprezintă depunerea jurământului în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, moment care marchează începerea mandatului de judecător (a se vedea Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, paragrafele 35-40, sau Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, paragraful 29). 29. Prin urmare, Curtea reţine că procedura de numire în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale se realizează într-un interval de 3 luni anterior expirării mandatului judecătorului înlocuit, indiferent de titularul dreptului de numire. Procedura de numire realizată de cele două Camere ale Parlamentului parcurge mai multe etape, şi anume: depunerea candidaturilor, însoţite de un „curriculum vitae“ şi actele doveditoare privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Constituţie, audierea candidaţilor, întocmirea raportului de către comisia juridică, adoptarea hotărârii de numire şi depunerea jurământului. Prin urmare, acordul care trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul politic al cărui membru este nu se referă la data adoptării hotărârii de numire, ci la data numirii în funcţie, dată începând cu care se poate depune jurământul. 30. Potrivit art. 144 din Constituţie, „Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior“. Or, persoana în cauză nu este numită în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale de la data emiterii/adoptării/publicării decretului/hotărârii de numire, ci de la data prevăzută în decretul/hotărârea de numire, iar, în lipsa unei asemenea date, de la data la care poate depune jurământul prevăzut de art. 63 din Legea nr. 47/1992, ca urmare a încetării mandatului judecătorului în locul căruia a fost numit. Curtea reţine că dobândirea calităţii de judecător al Curţii Constituţionale are loc la data numirii astfel determinată, în timp ce intrarea în exerciţiul mandatului are loc la data depunerii jurământului. Astfel, regimul incompatibilităţilor reglementat de art. 144 din Constituţie se raportează la data numirii în funcţie, şi nu la data emiterii/adoptării/publicării decretului/hotărârii de numire ori la data intrării în exerciţiul mandatului. 31. Rezultă că pe perioada cuprinsă între data adoptării hotărârii de numire de către Camera Parlamentului şi data numirii în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale nu se aplică regimul incompatibilităţilor reglementat de art. 144 din Constituţie. O teză contrară ar duce la concluzia - greşită - că în intervalul temporal cuprins între data adoptării hotărârii de numire şi data numirii în funcţie, interval care poate fi de maximum trei luni, persoana în cauză, deşi nu a fost numită în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, nu poate exercita nicio altă funcţie incompatibilă cu aceasta, ceea ce ar contraveni chiar art. 144 din Constituţie, potrivit căruia judecătorul Curţii Constituţionale, aşadar, persoana numită în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, are regimul incompatibilităţilor prevăzut de această normă constituţională, şi nu persoana care este numită judecător al Curţii Constituţionale sub condiţia suspensivă a trecerii unui interval temporar predeterminat. 32. Din modul de formulare al articolului unic al Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 17/2019 se înţelege foarte clar că jurământul poate fi depus începând cu data de 15 iunie 2019, în condiţiile în care mandatul judecătorului înlocuit, domnul judecător Mircea Ştefan Minea, fiind unul pe ani şi calculat potrivit regulilor de drept public (cu privire la modul de calcul al termenelor în dreptul public, a se vedea Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010, sau Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 47), a început în data de 15 iunie 2010 şi durează până în data de 14 iunie 2019 inclusiv. Rezultă, astfel, că domnul Gheorghe Stan este numit judecător al Curţii Constituţionale începând cu data de 15 iunie 2019, iar starea sa de incompatibilitate nu trebuie să existe de la data menţionată. 33. Se mai apreciază că hotărârea criticată contravine art. 143 din Constituţie, întrucât domnul Gheorghe Stan nu ar avea anvergura profesională necesară ocupării funcţiei de judecător la Curtea Constituţională. Prin Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragrafele 38 şi 42-44, Curtea a statuat că marja de apreciere a Preşedintelui României, a Senatului şi a Camerei Deputaţilor în exercitarea atribuţiei de a numi judecătorii constituţionali nu este limitată la verificarea aspectelor de legalitate pe care le presupune îndeplinirea condiţiilor obiective, cuantificabile (legea stabilind în ceea ce priveşte rangul studiilor şi al vechimii juridice nivelul minimal al condiţiilor pe care persoana numită trebuie să le respecte), ci vizează şi aspecte de oportunitate, autorităţile competente având libertate absolută, în acest caz, să aleagă o anumită persoană apreciată a întruni condiţia „înaltei competenţe profesionale“. Decizia de numire în funcţia de demnitate publică aparţine în exclusivitate titularilor prevăzuţi de Constituţie şi implică o apreciere subiectivă, întemeiată pe informaţiile care sunt evaluate în mod personal, de către fiecare deputat sau senator, prin acordarea votului în cadrul deciziei colective a fiecărei Camere a Parlamentului, respectiv de către Preşedintele României, care manifestă o opţiune personală, în cadrul unei decizii individuale. 34. Odată adoptate aceste decizii, opţiunea fiecărui for decident este asumată în plan instituţional şi politic, răspunderea pentru alegerea realizată fiind circumscrisă acestui cadru. O interpretare contrară ar însemna că, analizând condiţia subiectivă a „înaltei competenţe profesionale“, instanţele judecătoreşti, învestite cu exercitarea controlului de legalitate a decretului Preşedintelui, sau Curtea Constituţională, învestită cu controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului, s-ar substitui prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui României, ale Senatului sau ale Camerei Deputaţilor, după caz, în ceea ce priveşte numirea unor persoane în funcţiile de demnitate publică, decizia acestor autorităţi putând fi invalidată în urma efectuării unui control fundamentat pe aprecieri în egală măsură subiective, de către un for judiciar care ar pronunţa o hotărâre judecătorească întemeiată pe aceleaşi standarde relative, variabile şi echivoce, ceea ce este în evidentă contradicţie cu prevederile legale. A accepta o atare teză echivalează cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv ale Preşedintelui României, care ar deveni atribuţii comune/partajate cu Curtea Constituţională, respectiv instanţele judecătoreşti, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei „înaltei competenţe profesionale“, nici instanţele judecătoreşti şi nici Curtea Constituţională nu au vreo competenţă de control şi cenzură. 35. Consacrarea caracterului dihotomic al condiţiilor legale pe care persoana numită trebuie să le îndeplinească, şi anume condiţii obiective şi condiţii subiective, are drept consecinţă doar admisibilitatea unui control efectuat de instanţa constituţională exclusiv în ceea ce priveşte condiţiile obiective. Curtea Constituţională nu poate analiza şi cenzura opţiunea Camerei Deputaţilor prin cercetarea motivelor pentru care aceasta dispune de prerogativa sa de a numi un judecător la Curtea Constituţională cu privire la o persoană apreciată a întruni cerinţa „înaltei competenţe profesionale“, în condiţiile stabilite de Constituţie, ci poate doar să verifice şi să decidă în legătură cu îndeplinirea condiţiilor obiective prevăzute de lege (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, paragrafele 19 şi 20, Decizia nr. 389 din 2 iulie 2014, paragraful 23, Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, paragrafele 48 şi 49, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 18 iulie 2018, paragraful 31, Decizia nr. 65 din 23 ianuarie 2019, paragrafele 32 şi 33). 36. Prin urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să verifice îndeplinirea condiţiei subiective referitoare la „înalta competenţă profesională“ a persoanelor numite în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, condiţie prevăzută de art. 143 din Constituţie. 37. Se mai susţine că hotărârea criticată încalcă art. 145 din Constituţie, întrucât domnul Gheorghe Stan nu oferă suficiente garanţii de independenţă şi imparţialitate. În acest sens se arată că o serie întreagă de acţiuni ale Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află într-o sincronizare cu discursul public şi interesele Partidului Social Democrat. Curtea constată că aspectele învederate sunt chestiuni de apreciere personală/opinii/puncte de vedere de natură subiectivă ale autorului sesizării, astfel încât acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate a Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 17/2019, invocarea art. 145 din Constituţie fiind, aşadar, formală. 38. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată şi constată că Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 17/2019 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
