Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, inclusiv a modificărilor şi completărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă. Excepţia a fost ridicată de Kapcza Mikolt Krisztina în Dosarul nr. 664/33/2020 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 764D/2021. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 20 mai 2021, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror IoanSorin-Daniel Chiriazi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea formulată de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea la data de 8 iunie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 28 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 664/33/2020, Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, inclusiv a modificărilor şi completărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă. Excepţia a fost ridicată de Kapcza Mikolt Krisztina cu prilejul soluţionării acţiunii în contencios administrativ în care a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi a Hotărârii Guvernului nr. 967/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 noiembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile Legii nr. 55/2020 contravin prevederilor constituţionale ale art. 21, 52, 53 şi art. 115 alin. (6). În acest sens, arată că actele administrative emise în temeiul legii criticate, cu o aplicabilitate limitată de 30 de zile, nu pot fi atacate în justiţie într-un termen scurt, care să asigure eficacitatea controlului. Aminteşte că „autoritatea judecătorească are teoretic îndreptăţirea de a realiza un control de legalitate şi de oportunitate a unui act normativ tipic, dar acest control trebuie să se realizeze în mod efectiv şi eficace, nu doar formal, la nivel de posibilitate. În măsura în care nu există căile legale efective şi transparente de control al unei asemenea hotărâri, articolul de lege este neconstituţional“. 5. Autoarea excepţiei susţine şi că legea este neconstituţională prin introducerea şi folosirea noţiunii de „prelungire“ a stării de alertă. Astfel, arată că, prin natura ei, starea de alertă este, în mod necesar, ceva temporar, excepţional, care nu poate fi transformat în ceva general, având în vedere că restricţionarea drepturilor fundamentale ale omului nu poate fi permanentizată. În consecinţă, menţinerea stării de alertă atât timp cât există virusul în comunitate este în mod evident neconstituţională, întrucât poate duce la o prelungire nelimitată, prin suspendarea sine die a exercitării unor drepturi şi libertăţi, ceea ce aduce atingere înseşi esenţei şi existenţei acestora. 6. Cu privire la modificările şi completările pe care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 le-a adus Legii nr. 55/2020, autoarea excepţiei susţine că acestea nu pot afecta drepturi şi libertăţi fundamentale. În susţinerea acestei critici, arată că „omenirea a trăit din vechime cu diferiţi viruşi, care apar sau dispar. Nu a existat vreo perioadă din istoria omenirii în care să nu fi existat anumiţi viruşi, care puteau cauza diferite îmbolnăviri. Prin urmare, din acest motiv omenirea ar trebui să trăiască într-o permanentă stare de alertă, în care oricând drepturile fundamentale să fie restricţionate, sub falsul pretext al protecţiei personale, a sănătăţii“. 7. Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 în ceea ce priveşte lipsa reglementării unei proceduri speciale care să asigure accesul efectiv la instanţă. În acest sens, arată că prin Legea nr. 55/2020 se reglementează posibilitatea luării de măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi instituirea şi prelungirea stării de alertă, cu consecinţa restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Aceste măsuri sunt luate prin hotărâri ale Guvernului care au aplicabilitate pentru un termen relativ scurt, respectiv 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii. Împotriva acestor acte administrative normative persoanele interesate pot formula acţiune potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, nefiind prevăzută o procedură specială de contestare, cu termene speciale, care să reducă procedura judiciară şi să dea posibilitatea obţinerii de către partea interesată a unei hotărâri definitive sau cel puţin executorii în perioada în care hotărârea Guvernului îşi produce efectele. Astfel, chiar dacă instanţa de contencios administrativ are posibilitatea acordării de termene scurte în vederea soluţionării cauzei, faptul că hotărârea pronunţată de prima instanţă nu este executorie, iar termenul în care se poate declara recurs este de 15 zile de la comunicare, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, face ca accesul efectiv la instanţă să fie unul teoretic, iluzoriu. Astfel, în realitate, persoana care se consideră vătămată de emiterea actului administrativ normativ nu poate obţine o hotărâre de anulare a acestuia înainte de expirarea celor 30 de zile pentru care a fost emis. 8. În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că noţiunea de „prelungire“ a stării de alertă ar fi neconstituţională, întrucât se aduce atingere esenţei şi existenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că aceasta nu este întemeiată, dispoziţiile Legii nr. 55/2020 fiind reglementate în scopul prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, iar măsura în care restrângerile dispuse prin hotărârile Guvernului respectă sau nu exigenţele art. 53 alin. (2) din Constituţie se poate analiza de către instanţa învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 mai 2020, cu modificările şi completările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1042 din 6 noiembrie 2020. Examinând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate referitoare la procedura jurisdicţională aplicabilă în acţiunile în contencios administrativ îndreptate împotriva actelor administrative normative emise în temeiul Legii nr. 55/2020 se circumscriu doar dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din această lege, potrivit cărora „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie, în măsura în care acestea nu contravin prevederilor prezentei legi“, respectiv dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi articol de lege cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 au următorul conţinut: „Pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea unei pandemii COVID-19, dispoziţiile art. 2 lit. f) şi m), art. 4 alin. (1) lit. b), alin. (2), (5) şi (6), art. 20 lit. c) şi d), art. 21 lit. c), art. 22 lit. c), art. 23 lit. c), art. 24 lit. c) şi art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 15/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile.“ 13. De asemenea, Curtea consideră că aspectele de neconstituţionalitate referitoare la posibilitatea Guvernului de a prelungi starea de alertă se circumscriu dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 55/2020, care au următorul conţinut: - Art. 3 alin. (2): „Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.“; – Art. 4 alin. (1): „Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.“ 14. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă, totodată, că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică, în mod distinct, şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1042 din 6 noiembrie 2020. 15. Prin urmare, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 3 alin. (2), ale art. 4 alin. (1) teza a doua şi ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, ale art. 72 alin. (2) din aceeaşi lege cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, precum şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020. 16. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituţionale: art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 alin. (6) privind domeniul de reglementare al ordonanţelor de urgenţă. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că un prim aspect de neconstituţionalitate invocat de autoarea acesteia vizează încălcarea dreptului de acces la justiţie, respectiv absenţa unei reglementări care să prevadă o procedură de soluţionare într-un termen scurt a acţiunilor formulate împotriva actelor administrative de declarare şi prelungire a stării de alertă, astfel încât hotărârile judecătoreşti pronunţate să poată produce efecte eficiente, cât timp aceste acte administrative sunt aplicabile. 18. Curtea, analizând această critică, reţine că adoptarea Legii nr. 55/2020 a avut loc în contextul generat de dinamica evoluţiei situaţiei epidemiologice naţionale, dar şi internaţionale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, obiectivul fiind asigurarea, după încetarea stării de urgenţă, a unei protecţii adecvate împotriva îmbolnăvirii cu coronavirusul SARS-CoV-2 şi crearea în acelaşi timp a premiselor-cadru pentru revenirea etapizată, fără sincope majore, la situaţia de normalitate. Întrucât, aşa cum se afirmă în expunerea de motive la Legea nr. 55/2020, realizarea acestui obiectiv poate determina în unele situaţii restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, s-a considerat că, pentru a fi respectate exigenţele constituţionale ale art. 53, este necesară intervenţia legislativă a Parlamentului pentru adoptarea unui set de măsuri „cu caracter esenţialmente temporar şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale.“ În acelaşi sens, art. 1 din Legea nr. 55/2020 prevede că: „Prezenta lege are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condiţiile legii, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare şi, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii, inclusiv prin restrângerea exerciţiului altor drepturi şi libertăţi fundamentale.“ 19. Intervenţia autorităţilor în contextul pandemic pentru protejarea drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii depăşeşte cadrul obişnuit prin care acestea acţionează pentru apărarea sănătăţii publice, prin ansamblul măsurilor ce se impun a fi implementate prompt pentru a preveni şi combate efectele pandemiei de COVID-19, legiuitorul considerând că întruneşte caracteristicile stării de alertă. 20. În acelaşi timp, caracterul special al contextului pandemiei de COVID-19 şi necesitatea unei intervenţii prompte şi adecvate a autorităţilor au impus, totodată, reglementarea stării de alertă în cuprinsul Legii nr. 55/2020, în mod distinct faţă de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004. 21. Astfel, dispoziţiile Legii nr. 55/2020 definesc starea de alertă ca reprezentând „răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii“ (art. 2). Starea de alertă se declară la nivel local, judeţean sau naţional, atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situaţie de urgenţă, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile, şi poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menţinerea unui răspuns amplificat [art. 3 alin. (1), (2) şi (3)]. 22. Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, instituirea stării de alertă revine competenţei Guvernului, care o dispune la propunerea ministrului afacerilor interne pentru o perioadă ce nu poate depăşi 30 de zile. Prelungirea stării de alertă se realizează, de asemenea, printr-o hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne, pentru o durată de cel mult 30 de zile. 23. În aplicarea acestor dispoziţii de lege, Guvernul a emis până în prezent 13 hotărâri prin care a instituit, respectiv a prelungit starea de alertă consecutiv, pentru o perioadă de 30 de zile - hotărârile Guvernului nr. 394/2020, nr. 476/2020, nr. 553/2020, nr. 668/2020, nr. 782/2020, nr. 856/2020, nr. 967/2020, nr. 1.065/2020, nr. 3/2021, nr. 35/2021, nr. 293/2021, nr. 432/2021 şi nr. 531/2021. 24. Prin acţiunea în contencios administrativ în cadrul căreia a invocat excepţia de neconstituţionalitate, autoarea excepţiei a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 14 octombrie 2020, precum şi a Hotărârii Guvernului nr. 967/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 noiembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1078 din 13 noiembrie 2020. Prin aceste acte normative s-a prevăzut prelungirea cu 30 de zile a stării de alertă instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2020 privind declararea stării de alertă şi măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 18 mai 2020. 25. Distinct de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 55/2020 referitoare la instituirea stării de alertă, dispoziţiile art. 71 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prevăd că: „(1) În vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU. (2) În vederea aplicării măsurilor prevăzute de prezenta lege, ministerele şi celelalte autorităţi responsabile, la propunerea CNSSU, după caz, emit ordine şi instrucţiuni.“ Toate aceste acte administrative sunt circumscrise caracterului temporar al stării de alertă, aşa cum reiese chiar din prevederile art. 1 din Legea nr. 55/2020, care precizează că măsurile reglementate prin acest act normativ se instituie pe durata stării de alertă. 26. Curtea aminteşte că, potrivit art. 108 alin. (2) şi (4) din Constituţie, hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, fiind semnate de prim-ministru şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare, dispoziţii dezvoltate în art. 37 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Aceste dispoziţii constituţionale şi legale trebuie coroborate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă“. Prin urmare, hotărârile Guvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente şi care să asigure corecta aplicare a acestuia. 27. Dispoziţiile art. 108 alin. (2) şi (4) din Constituţie se coroborează cu cele ale art. 126 alin. (6) care consacră controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, precum şi cu cele ale art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, care îndreptăţesc persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Astfel, atunci când o hotărâre a Guvernului sau oricare acte administrative emise de o autoritate publică încalcă legea sau adaugă la dispoziţiile legii, acestea pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ în temeiul art. 52 şi al art. 126 alin. (6) din Constituţia României, republicată, şi al dispoziţiilor conţinute în legea specială în materie, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că „separaţia puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, ci, dimpotrivă, presupune existenţa unui control reciproc, precum şi realizarea unui echilibru de forţe între acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ“ (Decizia nr. 594 din 20 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008). 28. Analizând dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 55/2020 prin prisma prevederilor constituţionale şi legale mai sus amintite, Curtea constată că dispoziţiile primului alineat al acestui articol de lege fac trimitere la dreptul comun în ceea ce priveşte aspectele nereglementate în mod expres în cuprinsul legii şi care nu contravin prevederilor acesteia. Concluzia că o astfel de trimitere are în vedere prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 în ceea ce priveşte reglementările aplicabile acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă apare lipsită de susţinere însă în condiţiile în care dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 prevăd, în mod expres, că pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19 dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă nu sunt aplicabile. Or, dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 prevăd posibilitatea atacării în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004, a hotărârilor prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a celor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti. 29. Analizând evoluţia legislativă în materie, Curtea constată că în varianta iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 dispoziţiile art. 42 aveau următorul conţinut: „Declararea stării de alertă în cazul situaţiilor de urgenţă la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ-teritoriale respective“. Prin art. II pct. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020, art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 a fost modificat, având următorul conţinut: „(1) Hotărârile prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar cele prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, se publică în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ-teritoriale respective şi intră în vigoare la data publicării. (2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) se aduc neîntârziat la cunoştinţă populaţiei prin mijloacele de comunicare în masă, se difuzează pe posturile de radio şi de televiziune în cel mult două ore de la adoptare şi sunt retransmise în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de alertă. (3) Hotărârile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.“ 30. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 la data de 14 mai 2020, ulterior adoptării de Camera decizională la data de 13 mai 2020 a Legii nr. 55/2020, aşa cum reiese din fişa legislativă a actului normativ, dar anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 15 mai 2020. 31. Aşa fiind, Curtea, din coroborarea dispoziţiilor anterior menţionate, constată că art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 înlătură expres de la aplicare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca act normativ aplicabil în materia contestării dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de COVID-19. Pe de altă parte, Curtea constată că Legea nr. 55/2020 nu conţine o altă normă expresă care să instituie o procedură specială de contestare a dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de COVID-19, ceea ce are drept consecinţă practică sustragerea de la controlul judecătoresc a acestor acte administrative. Cadrul normativ existent determină instanţa de contencios constituţional să analizeze dacă poate aprecia că art. 72 din Legea nr. 55/2020 are în vedere, în realitate, textul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 în varianta nemodificată. 32. În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000, „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018, paragrafele 39-42, a reţinut că trimiterea la alte acte normative reprezintă un procedeu legislativ permis de Legea nr. 24/2000. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din acest act normativ, „În cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine“. Curtea a apreciat că, deşi trimiterea la alte acte normative este un procedeu legislativ permis, aceasta nu poate viza o normă abrogată. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 50 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 care dispun că „La modificarea, completarea şi abrogarea dispoziţiei la care s-a făcut trimitere, în actul de modificare, completare sau abrogare trebuie avută în vedere situaţia juridică a normei de trimitere“. Aceasta semnifică faptul că, la momentul recurgerii la procedeul legislativ al trimiterii la alte acte normative, norma la care se face trimitere trebuie să fie o normă în vigoare, aparţinând fondului activ al legislaţiei. Curtea a constatat că a considera altfel ar însemna că prin intermediul normei de trimitere să poată fi repusă în vigoare norma abrogată, la care se face trimitere. Curtea a constatat că prin adoptarea unei norme care face trimitere la o dispoziţie legală care nu mai este în vigoare se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la claritatea şi previzibilitatea actelor normative. 33. Curtea apreciază că cele anterior reţinute în jurisprudenţa sa sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă, în sensul că o normă de trimitere nu poate fi interpretată decât ca făcând trimitere la o normă în vigoare, aparţinând fondului activ al legislaţiei. A considera contrariul ar echivala cu situaţia în care ori de câte ori obiectul interpretării şi aplicării este o normă de trimitere, aceasta se completează cu dispoziţii în forma în vigoare la data adoptării (votului final) de către legiuitor a normei de trimitere, indiferent de modificările survenite ulterior în ceea ce priveşte norma la care se face trimitere. Or, Curtea constată că o astfel de interpretare dă naştere unei lipse de claritate şi previzibilitate, cu consecinţa creării unei insecurităţi juridice şi încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală. 34. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 nu pot fi interpretate decât ca făcând trimitere la art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020, astfel că incidenţa reglementărilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 este exclusă, în mod expres, în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă. 35. În măsura în care, aşa cum s-a reţinut mai sus, prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie consacră controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ, iar dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 exclud, în mod expres, aplicarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 relevă o reglementare lipsită de claritate şi predictibilitate în ceea ce priveşte stabilirea procedurii jurisdicţionale aplicabile acestor acţiuni în contencios administrativ, din conţinutul normei neputându-se decela care sunt „reglementările de drept comun aplicabile în materie“. 36. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. De principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate -care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010; Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011; Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015). Respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014). O dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul (Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). 37. Or, aşa cum s-a constatat, dispoziţiile de lege analizate nu întrunesc aceste cerinţe de claritate şi previzibilitate a normei legale, ce decurg din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), Curtea reţinând, în consecinţă, neconstituţionalitatea lor în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. 38. Mai mult, Curtea observă că lipsa de claritate a reglementării are consecinţe directe asupra exercitării dreptului de acces la justiţie şi a dreptului consacrat de art. 52 alin. (1) din Constituţie, persoana interesată să atace în justiţie o hotărâre a Guvernului ori un ordin sau o instrucţiune emisă în temeiul Legii nr. 55/2020 neputând identifica reglementările procedurale aplicabile, astfel încât să se conformeze acestora. 39. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în jurisprudenţa sa, strânsa legătură dintre exigenţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor juridice procedurale şi exercitarea dreptului de acces liber la justiţie. Astfel, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o atribuie principiului liberului acces la justiţie pentru însăşi existenţa unei societăţi democratice. Acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi tranşat problema privind sfera de aplicabilitate a art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condiţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, acela de a fi subliniat importanţa exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăţi democratice şi al unui stat de drept. Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace. 40. În sensul considerentelor expuse mai sus, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective“, în acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. 41. Totodată, principiul accesului liber la justiţie implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. În acest sens, prin Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita, iar prin Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, aceeaşi Curte a decis că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă“. 42. Aplicând aceste repere jurisprudenţiale reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la procesul echitabil, Curtea Constituţională constată că simpla trimitere cu caracter general pe care dispoziţiile de lege analizate o fac la prevederile de drept comun în materie, în condiţiile în care reglementările Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt excluse în mod expres de la aplicare, nu întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate necesare asigurării dreptului de acces liber la justiţie, fiind înfrânte, în consecinţă, prevederile constituţionale ale art. 21 şi 52. 43. Tot în lumina celor statuate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională, răspunzând criticilor formulate de autoarea excepţiei, reţine că asigurarea unui drept de acces efectiv la justiţie trebuie analizată şi prin prisma efectelor pe care hotărârea judecătorească le are asupra drepturilor persoanei care s-a adresat justiţiei. În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, s-a reţinut că un drept de acces la justiţie efectiv „nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat“. 44. În cazul atacării în justiţie a hotărârilor Guvernului, a ordinelor sau a instrucţiunilor miniştrilor emise în vederea punerii în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, asigurarea unui acces la justiţie efectiv, în sensul mai sus reţinut, s-ar realiza doar în măsura în care hotărârea pronunţată de instanţa de judecată ar determina, odată cu constatarea nelegalităţii actului administrativ atacat, înlăturarea efectelor acestuia şi a consecinţelor sale. Or, aceste efecte ale hotărârii judecătoreşti nu ar putea fi obţinute decât în măsura în care pronunţarea acesteia ar avea loc în termenul de aplicabilitate al acestor acte administrative, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor în vigoare, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020. 45. Aşa cum Curtea a constatat deja, dispoziţiile Legii nr. 55/2020 nu conţin niciun fel de dispoziţii procedurale care să garanteze soluţionarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiţie. 46. Sub acest aspect, Curtea observă că nici dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu ar răspunde acestor exigenţe. Chiar dacă ar urgenta soluţionarea acţiunilor referitoare la actele normative prin care se instituie starea de alertă, instanţa de judecată este ţinută să asigure îndeplinirea cerinţelor referitoare la citarea legală a părţilor şi a dreptului părţii adverse de a depune întâmpinare, care trebuie comunicată apoi reclamantului cu cel puţin 15 zile înainte de primul termen de judecată [art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. Dispoziţiile de lege prevăd un termen de cel mult 30 de zile în care hotărârile pot fi redactate, precum şi faptul că acestea pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. Deşi regula este aceea a suspendării executării actului administrativ atacat până la soluţionarea de urgenţă a recursului [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], Curtea constată că, în ceea ce priveşte acele acte administrative emise pentru înlăturarea consecinţelor epidemiilor, suspendarea nu este posibilă [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004]. 47. Prin urmare, aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecinţele actelor administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020. 48. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 şi ale art. 52 alin. (1) din Constituţie. 49. Curtea subliniază că, în vederea înlăturării viciului de neconstituţionalitate constatat şi a asigurării unei reglementări clare, ca să garanteze în mod efectiv şi eficient accesul la justiţie al persoanelor ale căror drepturi sau interese au fost încălcate prin emiterea unor hotărâri ale Guvernului, ordine sau instrucţiuni ale miniştrilor pentru punerea în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, legiuitorul este chemat să reglementeze o procedură al cărei conţinut să fie uşor identificabil, clar şi previzibil sub aspectul consecinţelor şi care să asigure posibilitatea soluţionării cauzelor în regim de urgenţă, într-un termen foarte scurt, astfel încât hotărârile pronunţate să fie apte să înlăture în mod concret şi eficient consecinţele actelor administrative atacate, în perioada în care acestea produc efecte. 50. Analizând, în continuare, al doilea aspect de neconstituţionalitate invocat de autoarea excepţiei, Curtea constată că acesta vizează dispoziţiile Legii nr. 55/2020 care reglementează competenţa Guvernului de a emite hotărâri prin care să dispună prelungirea stării de alertă, în critica formulată susţinându-se că prin aceste prelungiri se poate ajunge la o permanentizare a restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale. 51. Faţă de aceste critici, Curtea aminteşte că instituirea stării de alertă, în condiţiile Legii nr. 55/2020, reprezintă decizia Guvernului de a interveni printr-un ansamblu de măsuri, pentru a răspunde situaţiei urgente, de o amploare şi intensitate deosebite, în condiţiile în care viaţa şi sănătatea persoanelor sunt ameninţate. Întrucât, aşa cum se afirmă în chiar primul articol al actului normativ, o astfel de împrejurare impune acţiuni care pot avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, Legea nr. 55/2020 a reafirmat, în cuprinsul art. 2, condiţiile constituţionale ale art. 53 din Legea fundamentală în care o astfel de restrângere poate avea loc. Astfel, măsurile dispuse în timpul stării de alertă nu pot avea decât caracter temporar şi trebuie să fie proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al situaţiei care a impus instituirea stării de alertă, respectiv pandemia de COVID-19. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) precizează şi că măsurile dispuse trebuie să fie graduale. De asemenea, restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale nu poate fi justificată decât în măsura în care este necesară „pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii“. Totodată, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 subliniază că „Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile“. Tot din conţinutul art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 55/2020 reiese că măsurile dispuse pe durata stării de alertă sunt cele consacrate prin lege. 52. Pentru a garanta caracterul temporar al măsurilor dispuse în timpul stării de alertă, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 prevăd că starea de alertă nu poate fi dispusă decât pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. Cu toate acestea, în măsura în care, după expirarea termenului de aplicabilitate a hotărârii anterioare a Guvernului de instituire a acestei stări, se constată că raţiunile care au determinat-o se menţin, legea prevede posibilitatea prelungirii stării de alertă, pentru acelaşi termen limitat. Decizia Guvernului este circumscrisă unor condiţii obiective, clare, respectiv „ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă suplimentară“ şi „pentru motive temeinice“ [art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020]. Pentru a asigura transparenţa criteriilor pe care Guvernul le evaluează cu prilejul declarării şi al prelungirii stării de alertă, în cuprinsul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că vor fi avute în vedere: a) amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional; b) intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate; c) insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns; d) densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc; e) existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc. 53. Circumscrierea clară a stării de alertă existenţei condiţiilor obiective care impun declararea acesteia reiese şi din prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 55/2020, care precizează că: „Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menţinerea unui răspuns amplificat.“ 54. Alături de aceste cerinţe, măsurile dispuse odată cu emiterea hotărârilor Guvernului pentru prelungirea stării de alertă sunt condiţionate de respectarea aceloraşi exigenţe referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi aplicabile şi în cazul declarării stării de alertă. Analizând aceste prevederi legale, Curtea constată că reglementările referitoare la prelungirea stării de alertă prevăd cerinţe şi criterii clare şi suficiente pentru ca decizia executivului să fie circumscrisă în mod strict existenţei condiţiilor obiective generate de evoluţia şi efectele pandemiei de COVID-19, astfel încât dispariţia factorilor care ameninţă viaţa şi sănătatea persoanelor să justifice şi să determine decizia de încetare a stării de alertă. Dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 nu permit, aşa cum susţine autoarea excepţiei, o permanentizare a stării de alertă, ci doar prevăd menţinerea acesteia atât timp cât se păstrează condiţiile obiective care justifică instituirea unor măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale, cu respectarea condiţiilor constituţionale ale art. 53. Prin urmare, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 nu contravin, prin conţinutul lor, acestor prevederi constituţionale. 55. Curtea observă însă că ansamblul condiţiilor legale care condiţionează declararea şi prelungirea stării de alertă prin hotărâre a Guvernului dobândeşte eficienţă doar în măsura în care există un mecanism de control al respectării acestor condiţii şi de sancţionare a eventualelor încălcări. Altfel spus, garanţia respectării tuturor exigenţelor legale referitoare la instituirea şi prelungirea stării de alertă nu poate fi realizată decât în măsura în care, în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6), hotărârile Guvernului care dispun aceste măsuri sunt supuse controlului instanţelor de contencios administrativ. În cadrul controlului judecătoresc, instanţele pot analiza dacă există condiţiile obiective care justifică instituirea stării de alertă sau prelungirea acesteia, dacă măsurile sunt dispuse pentru termenul limitat prevăzut de lege, precum şi dacă respectă exigenţele constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. 56. Or, aşa cum Curtea a constatat cu prilejul analizării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 55/2020, dispoziţiile acestui act normativ nu asigură un acces efectiv la justiţie, întrucât persoanele interesate să conteste în contencios administrativ o hotărâre a Guvernului de declarare sau prelungire a stării de alertă nu au posibilitatea de a obţine o hotărâre judecătorească în termenul de aplicabilitate al acestei hotărâri, astfel încât efectele nelegale şi consecinţele acestora asupra drepturilor persoanei care s-a adresat justiţiei să poată fi înlăturate în mod eficient. 57. Aceste constatări nu fac decât să sublinieze efectele extinse, cu multiple implicaţii ale viciului de neconstituţionalitate ce afectează dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 55/2020 şi necesitatea unei intervenţii legislative prompte care să asigure exercitarea în mod efectiv şi eficace a dreptului de acces la justiţie. 58. Prin urmare, Curtea apreciază că afirmaţiile autoarei excepţiei referitoare la posibilitatea permanentizării stării de alertă, cu consecinţa afectării unor drepturi sau libertăţi fundamentale, nu îşi găsesc susţinere în dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, însă pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 55/2020, în măsura în care acestea nu asigură un acces efectiv la justiţie. 59. În sfârşit, analizând al treilea aspect de neconstituţionalitate invocat, Curtea constată că acesta vizează dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020, autoarea excepţiei susţinând că sunt încălcate prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, întrucât prin actul normativ criticat sunt afectate drepturi fundamentale. Curtea constată însă că autoarea excepţiei nu arată care sunt drepturile fundamentale pretins a fi încălcate, nici modalitatea în care dispoziţiile actului normativ criticat aduc atingere acestora, ci doar îşi exprimă opinia personală cu privire la succesiunea virusurilor de-a lungul istoriei omenirii. Curtea apreciază că această motivare nu constituie o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci aprecieri subiective referitoare la gravitatea situaţiei reprezentante de pandemia de COVID-19. 60. Prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, Curtea a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“. 61. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 este inadmisibilă. 62. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kapcza Mikolt Krisztina în Dosarul nr. 664/33/2020 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau se încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
