Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────────┬────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela Senia Costinescu│- magistrat-asistent-şef│
└────────────────────────┴────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Bombonica Prodan, în Dosarul nr. 2.628/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.328D/2017. 2. La apelul nominal răspund pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate avocaţii Maria Vasii şi Toni Neacşu, cu împuterniciri depuse la dosar, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentanţilor autoarei excepţiei, care susţin admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, în contextul în care textele de lege criticate sunt în vigoare, iar criticile formulate în prezenta cauză vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale dintr-o perspectivă diferită de cea asupra căreia s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. 4. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969, argumentele privind neconstituţionalitatea normei, reţinute prin decizia amintită, sunt aplicabile şi acestui articol, care trebuie declarat neconstituţional în mod expres de Curte, întrucât instanţele nu pot aplica prin analogie Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. 5. Cu privire la critica de neconstituţionalitate care vizează lipsa unui prag valoric al pagubei în funcţie de care să se stabilească incidenţa normei penale şi, implicit, angajarea răspunderii penale, reprezentantul autoarei excepţiei reiterează argumentele reţinute de Curte în decizia citată, arătând că, deşi Curtea a limitat efectele dispoziţiilor legale referitoare la abuzul în serviciu, soluţia pronunţată prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 nu a instituit o obligaţie în sarcina legiuitorului de a stabili un prag valoric al pagubei care să delimiteze diferitele forme de răspundere. Convenţiile internaţionale la care România este parte obligă statul român de a-şi defini cu claritate noţiunile cu care operează normele juridice şi să stabilească standarde penale întemeiate pe criterii certe, concrete care să concureze la legalitatea incriminării. În această lumină, doar o faptă de o anumită gravitate, determinată după standarde obiective, poate fi calificată drept faptă penală. 6. Referitor la dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, reprezentanţii autoarei excepţiei arată că, deşi acestea sunt norme de trimitere, întrucât constituie fundament distinct de incriminare, ele trebuie să aibă propriile criterii de delimitare. 7. În concluzie, se susţine admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. 8. Reprezentantul Ministerului Public ridică problema admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 din perspectiva neîndeplinirii condiţiei referitoare la legătura acesteia cu soluţionarea cauzei de fond, în măsura în care aceste dispoziţii au fost înlocuite de art. 297 alin. (1) din Codul penal, normă penală mai favorabilă. Prin urmare, propune respingerea ca inadmisibilă a excepţiei cu atare un obiect. 9. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate care vizează lipsa unui prag valoric al pagubei în funcţie de care să se stabilească incidenţa normei penale, reprezentantul Ministerului Public susţine că şi aceasta este inadmisibilă, întrucât nu este motivată, în notele scrise prin care se invocă excepţia, autoarea nefăcând altceva decât să reia argumentele reţinute de Curte în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, care nu prevăd obligaţia instituirii unui astfel de prag. Chiar dacă s-ar aprecia că excepţia este motivată, soluţia propusă este tot de respingere ca inadmisibilă, deoarece complinirea pretinsului viciu de neconstituţionalitate implică transformarea Curţii în legiuitor pozitiv, ceea ce excedează competenţelor constituţionale ale acestei autorităţi. 10. În situaţia în care instanţa constituţională trece peste argumentele de inadmisibilitate, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, susţinând că paragraful 75 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 nu poate fi interpretat ca instituind o obligaţie în sarcina legiuitorului în sensul reglementării unui prag valoric al pagubei, din ansamblul considerentelor deciziei Curţii rezultând că delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică se întemeiază pe criteriul unic al actului normativ încălcat, respectiv dacă acesta este un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau nu. Au caracter obligatoriu doar considerentele deciziilor Curţii pe care se întemeiază dispozitivul actului jurisdicţional, instanţa constituţională neavând abilitarea legală de a da indicaţii legiuitorului cu privire la exercitarea competenţelor acestuia, ea putând doar constata constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unui text legal. Mai mult, potrivit legii, nimic nu interzice cumulul mai multor forme de răspundere juridică (de exemplu, penală şi disciplinară), în aceste cazuri nefiind aplicabil principiul non bis in idem. În fine, se face precizarea că legislaţia niciunui stat membru al Uniunii Europene nu prevede un astfel de prag valoric în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu. 11. În replică, cu privire la susţinerile privind inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul autoarei excepţiei arată că instanţa de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la toate cele trei dispoziţii legale, urmând ca eventuala schimbare a încadrării juridice a faptelor care sunt imputate inculpatei să o decidă ulterior. În plus, susţine că tocmai interpretarea diferită pe care au primit-o considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 impune o nouă intervenţie, clarificatoare, a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 12. Prin Încheierea din 28 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.628/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Excepţia a fost ridicată de Bombonica Prodan, inculpată într-o cauză penală în care a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea faptei de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 din Codul penal din 1969. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea arată că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, întrucât legiuitorul nu a reglementat un prag valoric minim al „folosului necuvenit“, al „pagubei patrimoniului“, respectiv al „pagubei“ în cazul infracţiunii de rezultat care este abuzul în serviciu şi care, astfel, să o delimiteze de celelalte forme de răspundere penală, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969, acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 14. În susţinerea criticilor sale, autoarea face trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, reproducând in extenso considerentele reţinute de Curtea Constituţională în adoptarea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate care a vizat dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi de constatare a constituţionalităţii acestora în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 15. Astfel, autoarea excepţiei arată că, după ce a efectuat o analiză amplă a noţiunii de „ultima ratio“, Curtea a reţinut că există pârghii extrapenale pentru recuperarea unor eventuale prejudicii cauzate de funcţionarii publici şi a impus legiuitorului stabilirea unei limite, a unui prag peste care dispoziţiile penale să devină aplicabile. În acest sens sunt invocate paragrafele 78 şi 80 din decizia precitată, în care Curtea a statuat că „analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile legale [...] ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reţine că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei“. Prin urmare, Curtea a stabilit că „sarcina aplicării principiului «ultima ratio» revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. [...] responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind «abuzul în serviciu», ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare“. Or, pentru ca legea să fie clară, predictibilă şi previzibilă, un astfel de prag nu poate fi decât unul valoric, revenind legislativului obligaţia de a-l stabili. 16. Neinstituirea unei delimitări între diferitele forme ale răspunderii juridice pentru aceeaşi faptă, respectiv neprevederea unei gravităţi minime a faptei ilicite a funcţionarului public sau angajatului în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru incriminarea ei prin norme penale, imprimă dispoziţiilor legale criticate o lipsă de previzibilitate şi accesibilitate. Dispoziţiile criticate au un caracter ambiguu, ele contravenind astfel dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptate la New York şi, implicit, art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie. De asemenea, din dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie rezultă că restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi poate avea loc, chiar dacă se face prin lege, doar respectând proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o, impunând astfel legiuitorului penal incriminarea în funcţie de gravitatea faptei, care nu poate fi aceeaşi, în cazul unor infracţiuni de rezultat, indiferent de întinderea prejudiciului. 17. Autoarea excepţiei susţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. Este un considerent de principiu din ce în ce mai des folosit de instanţa constituţională, pentru a reaminti autorităţilor publice că au obligaţia aplicării conforme a deciziilor sale, inclusiv a efectelor stabilite prin acestea. În consecinţă, puterea de lucru judecat, care include şi componenta de putere de lucru interpretat, pe de o parte, acoperă şi considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, iar, pe de altă parte, incumbă şi înseşi Curţii Constituţionale care nu mai poate reveni asupra ceea ce a decis într-o decizie prin care, pe cale de interpretare, a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii înscrise într-o lege în vigoare. Infracţiunea de abuz în serviciu, în toate formele ei, este o infracţiune de rezultat în sensul că pentru realizarea conţinutului constitutiv este necesară realizarea unei urmări imediate constând într-o pagubă, vătămare sau folos necuvenit. Deşi Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, această competenţă nu este absolută în excluderea controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat deja că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). 18. În fine, autoarea excepţiei arată că, deşi avea posibilitatea, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu a extins constatarea neconstituţionalităţii şi asupra sintagmei identice „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul prevederilor art. 248 din Codul penal din 1969. Cu toate acestea, din considerentele deciziei rezultă că instanţa de jurisdicţie constituţională a analizat şi situaţia acestei infracţiuni, precum şi a normei de trimitere la ea înscrisă în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Având în vedere caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, care se extinde şi asupra considerentelor, rezultă că toate motivele de neconstituţionalitate reţinute de Curtea Constituţională în ce priveşte sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul art. 246 din Codul penal din 1969 şi a art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt pe deplin aplicabile şi sintagmei din cuprinsul art. 248 din Codul penal din 1969. 19. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, după ce a analizat şi a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate formulate în faţa sa, apreciază că pot exista aspecte de neconstituţionalitate, mai ales prin raportare la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, aspecte care fac necesară examinarea pe fond a cererii de sesizare de către Curtea Constituţională. 20. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 21. Guvernul a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/2.828/2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.057 din 15 mai 2017, prin care, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, precum şi identitatea sintagmelor folosite în cadrul art. 297 din Codul penal, art. 246 din Codul penal din 1969 şi art. 248 din Codul penal din 1969, apreciază că textul art. 248 din Codul penal din 1969 este constituţional în măsura în care prin „îndeplinire defectuoasă“ se înţelege „îndeplinire prin încălcarea legii“, excepţia de neconstituţionalitate a art. 297 din Codul penal este inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât Curtea a constatat deja neconstituţionalitatea soluţiei legislative criticate, iar excepţia de neconstituţionalitate a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este neîntemeiată. 22. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor şi Avocatul poporului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile reprezentanţilor autoarei excepţiei, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut: - Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“; – Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“; – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 25. În opinia autoarei excepţiei, textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 124 alin. (3) referitor la independenţa justiţiei. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. 26. Cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, instanţa constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. De asemenea, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, constatând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate la acea dată. Ca urmare a deciziei pronunţate, dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare şi continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale. 27. Analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză, Curtea observă că aceasta vizează aceleaşi soluţii legislative, însă criticile sunt formulate dintr-o perspectivă diferită de cea din cauza precedentă, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi va analiza pe fond excepţia ridicată. 28. Codul penal român din 1969, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor - art. 246, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi - art. 247 şi abuzul în serviciu contra intereselor publice - art. 248. În prezent, în art. 297 din Codul penal, cu denumirea marginală „Abuzul în serviciu“, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice şi de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite, menţionate anterior. 29. Pe de altă parte, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică categoriei de persoane circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Dispoziţia cuprinsă în art. 13^2 din acest act normativ reprezintă, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care acesta face parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. 30. Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. De asemenea, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, constatând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate la acea dată. 31. În continuare, Curtea urmează să analizeze în ce măsură argumentele reţinute cu prilejul pronunţării deciziei menţionate sunt aplicabile şi în cauza de faţă. 32. Cu privire la dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat în mod expres, însă întrucât în cuprinsul acestora se regăseşte sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“, raţionamentul instanţei cu privire la modalitatea de interpretare a acesteia este aplicabil mutatis mutandis. 33. Astfel, Curtea a apreciat că legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Având în vedere specificul dreptului penal, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos“ nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc., în vreme ce jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili criteriile ce trebuie avute în vedere la determinarea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Examinând jurisprudenţa în materie referitoare la legislaţia la care organele judiciare se raportează în determinarea actului ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu a subiectului activ al infracţiunii de abuz în serviciu şi, în consecinţă, a stabilirii neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia, Curtea a reţinut că, în stabilirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripţiile normative ale legii, şi încălcarea anumitor obligaţii prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activităţile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii şi a deontologiei profesionale. Mai mult, Curtea a constatat că inclusiv doctrina precizează că atribuţiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării şi încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucţiuni sau dispoziţii ale organelor competente (fişa postului), altele decât reglementările penale în vigoare. 34. Or, raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară. Curtea a observat că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi 248 din Codul penal din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din Codul penal, care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. 35. În această lumină, întrucât termenul „defectuos“ nu este definit în Codul penal şi legea nu precizează nici elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, având în vedere faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează „prin încălcarea legii“. 36. Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului], neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (paragraful 61). 37. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie - sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“ (paragraful 62). 38. Toate aceste argumente sunt pe deplin aplicabile şi în cazul dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969, prin urmare Curtea va admite excepţia şi va constata constituţionalitatea acestora numai în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 39. Cu privire la criticile aduse normelor incriminatoare ale infracţiunii de abuz în serviciu, după ce a constatat constituţionalitatea acestora în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul lor se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“, stabilind incidenţa normei penale şi, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară, Curtea a dezvoltat mai multe considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcţie de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat. 40. În primul rând, plecând de la premisa că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale. Având în vedere că legiuitorul se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, acesta se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă. 41. Însă, cu toate că Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). 42. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit (alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat), iar nu ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică. Mai mult, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului „ultima ratio“ în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. 43. În continuare, Curtea a observat că acest principiu este receptat în jurisprudenţa curţilor constituţionale (Curtea Constituţională a Lituaniei, Tribunalul Constituţional din Portugalia, Curtea Constituţională a Ungariei), precum şi în cuprinsul unor documente ale Comisiei europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia) sau ale altor entităţi. Astfel, Curtea a reţinut că, la solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneţia a adoptat Raportul privind relaţia dintre răspunderea politică şi răspunderea penală a membrilor Guvernului, adoptat la cea de-a 94-a sesiune plenară (Veneţia, 8-9 martie 2013). Curtea a constatat că, în cadrul acestui raport, Comisia de la Veneţia a considerat că „prevederile penale care interzic «abuzul în serviciu», «folosirea inadecvată a puterilor» şi «abuz de putere» sau infracţiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneţia recunoaşte că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale [...]. În acelaşi timp, Comisia subliniază că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerinţele calitative ale art. 7 al CEDO, cât şi la alte cerinţe fundamentale conform principiului statului de drept, precum previzibilitatea şi securitatea juridică, şi relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive. Comisia de la Veneţia consideră că prevederile penale naţionale cu privire la «abuzul în serviciu», «abuz de putere» şi expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns şi aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracţiuni grave împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice ş.a.m.d. [...]. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerinţa existenţei intenţiei sau neglijenţei grave. Pentru cazurile de «abuz în serviciu» sau «abuz de putere» care implică interese economice poate fi considerată adecvată cerinţa unei intenţii de câştig personal, fie pentru persoana în cauză sau, de exemplu, pentru un partid politic. [...] în măsura în care prevederile penale de «abuz în serviciu» şi «abuz de putere» sunt invocate împotriva miniştrilor pentru acţiuni care sunt în principal de natură politică, atunci acest fapt trebuie făcut ca ultimă soluţie (ultima ratio). Mai mult, nivelul sancţiunilor trebuie să fie proporţional cu infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente şi dezacorduri politice. Comisia de la Veneţia apreciază că responsabilitatea de a nu folosi eronat prevederile privind «abuzul în serviciu» împotriva foştilor sau actualilor miniştri pentru motive politice ţine atât de sistemul politic, cât şi de procurorul general şi instanţele de judecată, indiferent dacă ministrul este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare“. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reţinând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneţia, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluţia nr. 1950 (2013), în care: „îndeamnă majorităţile aflate la putere din statele membre să se abţină de a abuza de sistemul de justiţie penală pentru persecutarea oponenţilor politici; invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziţii generale referitoare la «abuzul în serviciu» să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziţii, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneţia; invită autorităţile competente ale acelor state membre ale căror Constituţii prevăd proceduri speciale de punere sub acuzare pentru răspunderea penală ministerială de a se asigura că acestea sunt interpretate şi aplicate cu gradul de precauţie şi de reţinere recomandate de Comisia de la Veneţia“. 44. Totodată, Curtea a observat că, în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573, la pct. 2.2.1 - Necesitate şi proporţionalitate - dreptul penal ca măsură de ultimă instanţă (ultima ratio) - se precizează că „anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.“ 45. Examinând dispoziţiile legale interne referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, Curtea a observat că sfera subiecţilor activi care pot săvârşi infracţiunea se circumscrie dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcţionari publici în sensul legii penale. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 308 alin. (1) din Codul penal, subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi orice persoană fizică, ce exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. 46. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce a determinat instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, fapta poate fi calificată drept infracţiune. 47. Mai mult, Curtea a observat că noţiunea de „act“, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracţiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanţiată la o anumită natură a acestuia. Astfel, această noţiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătoreşti. Din această perspectivă, Curtea a constatat că modalitatea de interpretare a noţiunii de „act“ poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislaţie distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepţiei de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. 48. Având în vedere cele expuse în prealabil, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare, constatare ce a determinat Curtea să formuleze rezerve cu privire la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea a constatat că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale. Analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sau din Codul civil, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea a reţinut că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei. 49. În concluzie, Curtea a constatat că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu“ ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti). 50. Având în vedere argumentele expuse, care au fost cuprinse în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea apreciază necesară formularea următoarelor consideraţii. 51. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional. 52. Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Prin sintagma considerente pe care dispozitivul deciziei Curţii se sprijină se înţelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de Curte. Astfel, argumente autonome, de sine-stătătoare, sau argumente multiple, coroborate, pot determina o construcţie logico-juridică după structura premisă-demonstraţie-concluzie. Cu alte cuvinte, considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat şi norma constituţională, procesul logic pornind de la situaţia premisă (care implică, pe de o parte, analiza textului legal, şi, pe de altă parte, analiza textului constituţional), realizând legături corelante, inferenţiale (analiza raportului dintre cele două norme) din care derivă o concluzie, consecinţa analizei (soluţia pronunţată de Curte). Această structură este una unitară, coerentă, întregul ansamblu argumentativ constituind fundamentul concluziei finale, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conţinutul unei decizii a Curţii ar putea exista considerente independente de raţionamentul juridic care converge la soluţia pronunţată şi implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicţional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei. 53. Ţinând seama de cele expuse, Curtea reţine că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului „ultima ratio“, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). Dezvoltând raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată în decizia menţionată, Curtea a considerat că delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut, drept criteriu suplimentar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării a drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei. 54. De altfel, nu este prima dată când Curtea stabileşte o astfel de legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluţia legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare ale victimei unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care atrage incidenţa legii penale, cu consecinţa dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reţinut că „legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale“, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală. 55. În ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, Curtea constată că lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispoziţiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii. O asemenea omisiune are relevanţă constituţională în cauza de faţă [a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, paragraful 41, prin care Curtea a statuat că „omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat“] pentru că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzaţie penală. În aceste condiţii, Curtea, fiind ţinută de obligaţia de a interpreta o dispoziţie legală în sensul de a produce efecte şi pentru a da, astfel, un sens constituţional acesteia [a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012], consideră necesară instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale. 56. Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, Curtea Constituţională nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea subliniază că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 57. Pentru argumentul prezentat în paragraful anterior, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate care vizează lipsa unui prag al pagubei şi a circumstanţierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu. 58. În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a reţinut că aceasta constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care face parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. 59. Curtea a observat că în legislaţia penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete şi norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“. 60. Prin urmare, Curtea constată că analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246, art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi prin prezenta decizie, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere. 61. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, şi cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodan în Dosarul nr. 2.628/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
