Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu│- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (5) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 180/2/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 529D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 28 mai 2019, în prezenţa reprezentanţilor părţilor şi a apărătorului ales prezent, precum şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 4 iunie 2019, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 28 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 180/2/2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (5) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în dosarul menţionat, având ca obiect acţiunea reclamantului Ministerul Apărării Naţionale, prin care se solicită anularea Decretului nr. 1.331/2018, emis de Preşedintele României pentru prelungirea mandatului de şef al Statului Major al Armatei pentru pârâtul Ciucă Gheorghe Nicolae-Ionel pentru durata de 1 an. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată se referă mai întâi la admisibilitatea acesteia, apreciind, în esenţă, că în cauză nu este în discuţie „numai o chestiune de interpretare“ a textului criticat, sens în care sunt susţinerile părţilor, ci „inclusiv imprecizia acestuia cu conotaţie neconstituţională“. De asemenea, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate are legătură cu soluţionarea cauzei, „date fiind obiectul cauzei şi textele legale incidente, pe care părţile şi-au bazat argumentele“. În continuare, instanţa susţine că art. 39 alin. (5) din Legea nr. 346/2006 este neconstituţional, în sensul că tinde să limiteze atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui României, în ceea ce priveşte calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate române, potrivit art. 92 alin. (1) teza întâi din Constituţie. Se susţine că, prin prisma aceloraşi prevederi constituţionale, textul de lege criticat încalcă şi prevederile art. 80 alin. (1) din Constituţie, întrucât „îi limitează şefului statului rolul esenţial de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, deoarece induce soluţia partajării atribuţiilor şefului statului cu deţinătorii altor funcţii publice înalte, dar care nu sunt menţionaţi în aceste texte constituţionale, anume ministrul apărării naţionale“. Potrivit motivării instanţei, calitatea de comandant al forţelor armate, respectiv atribuţia constituţională a Preşedintelui României de comandant suprem militar, conferită de art. 92 alin. (1) din Constituţie, nu este circumscrisă de textul constituţional niciunei intermedieri sau limitări, nu este condiţionată de acţiunile sau inacţiunile altor actori politici, indiferent de poziţionarea acestora în stat. Acolo unde legiuitorul constituant a dorit „să supună decretul preşedintelui unei cenzuri“, prin contrasemnarea sa de către prim-ministru, a prevăzut expres aceste ipoteze, cum sunt cele enumerate în art. 100 alin. (2) din Constituţie. Similare sunt şi cazurile în care preşedintele îşi exercită anumite atribuţii pe baza propunerilor altor autorităţi publice sau formulate de înalţi demnitari, când decretul preşedintelui nu poate fi emis în absenţa propunerilor respective (de exemplu, art. 125 şi art. 134 din Constituţie, referitoare la numirea în funcţie a magistraţilor definitivi, inclusiv a judecătorilor inamovibili). De asemenea, art. 92 alin. (1) din Constituţie nu are nicio trimitere la vreo lege („potrivit legii“), care să detalieze ulterior modul de organizare şi funcţionare a forţelor armate. Se conchide astfel că preşedintele României „îşi poate exercita această atribuţie constituţională esenţială pentru fiinţa statului de management al forţelor armate“ în cadrul normativ creat de art. 92 alin. (1), anume exercită direct atribuţia şi calitatea de comandant al forţelor armate. 5. Expunând „atribuţii tipice ale şefului statului în calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate“, cu referire la dispoziţiile art. 92 şi art. 93 din Constituţie, instanţa de judecată arată că pentru punerea lor în executare, „şeful statului are obligaţia conlucrării cu Parlamentul, (...) dar şi cu prim-ministrul, cu care partajează asumarea juridică a decretelor, pe care prim-ministrul le contrasemnează, conform art. 100 alin. (2) din Constituţie“. Examinarea tuturor normelor constituţionale incidente conduce însă la observaţia potrivit căreia „şeful statului nu partajează (...) conducerea forţelor militare ale României, la nivel de comandă de vârf, cu niciun alt actor politic - instituţional sau individual (...) poate doar cu excepţia Parlamentului (...) prin prisma rolului (...) dat de art. 61 alin. (1) din Constituţie“. Ca urmare, „atunci când o normă juridică cu forţă juridică inferioară Constituţiei introduce astfel de intermedieri şi limitări ale atribuţiilor şi competenţelor şefului statului, deşi legea fundamentală însăşi nu le prevede expres (...) este încărcată de venin neconstituţional (...)“. 6. Instanţa exprimă şi ideea potrivit căreia „se pune o problemă de neconstituţionalitate a Legii nr. 346/2006 în ansamblul său, întrucât actuala lege introduce o mare confuzie între Ministerul Apărării Naţionale ca organ al administraţiei publice centrale şi element component al structurii Guvernului, respectiv forţele armate în sensul art. 118 din legea fundamentală“. Dat fiind obiectul cauzei, instanţa precizează însă că „a limitat sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate numai la textul de lege care se aplică direct la speţa dedusă judecăţii“. Apreciază totuşi, în considerarea practicii Curţii Constituţionale de a extinde verificarea şi a altor norme din acelaşi act normativ, că, „pentru respectarea principiului supremaţiei Constituţiei, este utilă o analiză, în cadrul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de faţă, şi asupra altor texte cuprinse în Legea nr. 346/2006, pentru a verifica în ce măsură confuzia normativă între ministerul de resort (Ministerul Apărării Naţionale) şi forţele armate încalcă prevederile art. 116-119 şi art. 92-93 din Constituţie“. 7. Instanţa mai precizează că menţionarea art. 100 în sesizarea de neconstituţionalitate vizează, de fapt, efectele neconstituţionalităţii textului de lege criticat concret, prin împrejurarea că Preşedintele României emite decrete, iar în litigiu este un astfel de decret. Prevederile art. 52 şi art. 53, de asemenea invocate, pot să aibă o influenţă, cel puţin la nivel ipotetic, abstract, asupra situaţiei juridice a pârâtului Ciucă Gheorghe Nicolae-Ionel, generând, în cazul în care textul actual al legii rămâne în vigoare, „o restrângere a drepturilor acestei categorii de persoane atunci când soluţia juridică tinde spre anularea actului administrativ de acest fel atacat şi dacă, în demersul procesual de apărare promovat de un astfel de pârât (ajuns de regulă incidental în litigiu), acesta practic nu se poate apăra, deoarece apărările sale sunt indisolubil legate de cele ale emitentului actului administrativ astfel atacat, situaţia sa juridică fiind în realitate una subsecventă faţă de cea a emitentului actului administrativ“. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Niciuna dintre autorităţile menţionate nu a transmis punctul său de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, prevederile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, având următorul conţinut: „Şeful Statului Major al Apărării este militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din armată, numit de Preşedintele României, la propunerea ministrului apărării naţionale, cu avizul prim-ministrului, pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire cu până la un an. În funcţia de şef al Statului Major al Apărării poate fi numit locţiitorul acestuia sau unul dintre şefii categoriilor de forţe ale armatei.“ Curtea constată însă că excepţia a fost ridicată într-un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv anularea Decretului Preşedintelui României nr. 1.331 din 28 decembrie 2018 privind mandatul şefului Statului Major al Apărării, prin care „Domnului general Ciucă Gheorghe Nicolae-Ionel, numit prin Decretul nr. 950/2014, i se prelungeşte mandatul de şef al Statului Major al Apărării cu un an“. Văzând obiectul litigiului, care priveşte prelungirea mandatului de şef al Statului Major al Apărării, iar nu numirea în această funcţie, motivarea instanţei de judecată, care a invocat excepţia de neconstituţionalitate din oficiu, precum şi dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei (…)“, Curtea reţine că obiect al excepţiei îl constituie doar sintagma „cu posibilitatea de prelungire cu până la un an“, astfel încât urmează a se pronunţa cu privire la această sintagmă. 12. Dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 1 alin. (5), care consacră principiul legalităţii şi al supremaţiei Constituţiei, art. 80 - Rolul Preşedintelui, art. 92 - Atribuţii în domeniul apărării, art. 93 - Măsuri excepţionale, art. 94 - Alte atribuţii, art. 100 - Actele Preşedintelui, cu raportare şi la art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 13. Curtea urmează să examineze, mai întâi, admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, pusă în discuţie în faţa instanţei de judecată, unde părţile în dosar au solicitat atât respingerea excepţiei ca fiind neîntemeiată, cât şi faptul că excepţia vizează, în realitate, o chestiune de interpretare a legii, operaţiune care ţine strict de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu de cea a instanţei constituţionale. Curtea observă, mai întâi, că în cadrul dezbaterilor în şedinţă publică în faţa Curţii Constituţionale părţile nu au invocat inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, părţile Administraţia Prezidenţială, Preşedintele României şi Ciucă Gheorghe Nicolae-Ionel şi-au schimbat concluziile de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate consemnate în încheierea instanţei care a sesizat Curtea, susţinând admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii textului de lege criticat. 14. Observând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate şi cadrul în care aceasta a fost ridicată, Curtea reţine că în cauză nu subzistă doar o problemă de interpretare şi aplicare a normelor criticate, ci chiar o deficienţă cu relevanţă constituţională a sintagmei supuse analizei, sesizată de instanţa de judecată chemată să o interpreteze şi să o aplice. Practic, un dubiu al instanţei în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor legale menţionate este convertit într-o problemă de constituţionalitate, prin invocarea, în principal, a impreciziei care a determinat interpretările divergente, precum şi a unei contradicţii cu o serie de texte constituţionale, a uneia dintre interpretările identificate. Câtă vreme instanţa însăşi invocă lipsa de claritate a legii aplicabile în speţă, cu raportare la principiul supremaţiei Constituţiei, precum şi neconstituţionalitatea uneia dintre posibilele interpretări, identificate în raport cu o serie de norme constituţionale care configurează rolul, atribuţiile şi actele Preşedintelui României, a refuza examinarea pe fond a excepţiei de neconstituţionalitate, cu motivarea că în cauză competenţa ar reveni exclusiv instanţei chemate să interpreteze şi să aplice legea, ar avea semnificaţia încălcării chiar de către instanţa constituţională a rolului său constituţional. Aşadar, nu este vorba de o simplă dezlegare a unei chestiuni de drept, ci a unei probleme de constituţionalitate, de competenţa Curţii Constituţionale. Ca urmare, şi din acest punct de vedere, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că instanţa invocă, în esenţă, o imprecizie a textului, ceea ce semnifică neconstituţionalitatea acestuia în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel cum se arată pe larg în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, „se poate constata că atât în acţiunea introductivă a reclamantului, cât şi în notele scrise depuse ulterior de acesta la dosarul cauzei, respectiv întâmpinările depuse de pârâţi, notele lor scrise privind excepţia de neconstituţionalitate şi alte categorii de apărări pe care le-au considerat necesare sunt multiple raţionamente şi analize centrate pe textul ce se supune cenzurii Curţii Constituţionale (...) cu menţiunea că părţile, încercând să argumenteze claritatea şi fermitatea textului de lege, în special teza a doua a acestuia referitoare la prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării, au emis raţionamente total diferite, pornind practic de la aceeaşi premisă, şi anume că funcţia respectivă trebuie ocupată. (...) Atât reclamantul, cât şi pârâţii, din motivele ce le favorizează interesele procesuale imaginate de aceştia, induc ideea că lămurirea problemei juridice pe care o acoperă textul de lege din alineatul 5 al art. 39 ar fi numai o chestiune de interpretare, nu şi una de neconstituţionalitate a textului, inclusiv imprecizia acestuia cu conotaţie neconstituţională“. Totodată, instanţa apreciază că, prin modul de redactare, textul criticat tinde să limiteze atribuţiile constituţionale ale şefului statului, în ceea ce priveşte calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate române, potrivit art. 92 alin. (1) teza întâi din Constituţie, sens în care dezvoltă acest raţionament, cu referire şi la alte prevederi constituţionale, mai sus menţionate. 16. Văzând modul de redactare a sintagmei ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceste critici sunt întemeiate. Astfel, dacă în privinţa numirii şefului Statului Major al Apărării există o procedură prevăzută de lege, asupra căreia, însă, Curtea nu se va pronunţa în această cauză, în privinţa prelungirii mandatului este stabilită doar perioada (până la un an), iar nu şi procedura de urmat. Nu se stabileşte în mod expres dacă se urmează aceeaşi procedură aplicabilă în cazul numirii în funcţie (respectiv dacă sunt sau nu necesare propunerea ministrului apărării naţionale, respectiv avizul prim-ministrului), legiuitorul având, în acelaşi timp, libertatea de a opta şi pentru o altă configurare a procedurii, în condiţiile şi cu respectarea principiilor constituţionale reliefate şi de prezenta decizie. 17. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52 şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Curtea Constituţională a statuat, de asemenea, asupra faptului că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, cu referire, deopotrivă, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului incidentă (a se vedea cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 18. În cauză, având în vedere importanţa de rang constituţional a domeniului reglementat (apărarea naţională), precum şi a funcţiei la care normele criticate se referă („militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din armată“), se impune o reglementare clară, indubitabilă, atât a condiţiilor, cât şi a procedurii aplicabile numirii şi prelungirii mandatului şefului Statului Major al Apărării. Sub acest aspect, cu privire la exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că normele de tehnică legislativă prevăd că sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate prin actul normativ „trebuie să acopere întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele legislative. Astfel, pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare, se vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie enumerarea situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile.“ (a se vedea Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din data de 16 noiembrie 2018, paragraful 9). 19. În actuala redactare, textul art. 39 alin. (5) porneşte şi se fundamentează pe premisa unei colaborări în cadrul puterii executive în procedura de numire a şefului Statului Major al Apărării. De altfel, întregul aşezământ constituţional românesc este fundamentat pe principiul colaborării între autorităţile publice în exercitarea puterii în stat, câtă vreme art. 1 alin. (4) se referă expres la echilibrul puterilor. Dispoziţiile constituţionale consacră numeroase forme de colaborare şi echilibrare a puterilor, precum şi între autorităţile publice în exercitarea aceleiaşi puteri, toate subsumate dezideratului bunei funcţionări a statului de drept. Textele constituţionale invocate de instanţa de judecată reglementează atribuţii ale Preşedintelui României în domeniul apărării (art. 92), al măsurilor excepţionale (art. 93), precum şi alte atribuţii (art. 94). Enumerarea acestor atribuţii de către legiuitorul constituant nu înseamnă excluderea de plano a oricărei alte autorităţi din sfera exercitării lor, dar nici nesocotirea rolului Preşedintelui României în arhitectura constituţională. De altfel, art. 94 lit. c) din Constituţie stabileşte că Preşedintele României „numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii“, iar prelungirea mandatului în cauză se încadrează în ipoteza aceluiaşi text constituţional. Legiuitorul trebuie să reglementeze, însă, condiţiile şi procedura de urmat, cu respectarea cadrului constituţional care configurează atribuţiile Preşedintelui României în domeniul apărării, precum şi a principiilor de separaţie, echilibru şi cooperare loială între autorităţile publice, principii pe care deopotrivă toate autorităţile trebuie să le respecte în exercitarea atribuţiilor lor. 20. Cu toate aceste premise, modul imprecis de redactare a sintagmei criticate, în sensul că nu prevede expres condiţiile prelungirii mandatului şefului Statului Major al Apărării şi procedura de urmat, deschide posibilitatea unor interpretări diametral opuse, precum în speţă, şi a unor litigii în consecinţă, creând insecuritate juridică în legătură cu exercitarea unei funcţii publice într-un domeniu de importanţă fundamental, şi anume al apărării naţionale. Nu intră în competenţa instanţei de judecată şi nici a Curţii Constituţionale să stabilească, pe calea unei interpretări, calea de urmat, aceasta fiind exclusiv o problemă de legiferare, de competenţa legiuitorului, acesta având obligaţia de a stabili în mod clar condiţiile şi procedura aplicabile pentru prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării, cu respectarea principiilor şi dispoziţiilor constituţionale mai sus menţionate. 21. Curtea reţine că prezenta decizie produce efecte pentru viitor, ea neavând putere retroactivă, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.“ 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 180/2/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma „cu posibilitatea de prelungire cu până la un an“ din cuprinsul art. 39 alin. (5) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
