Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

$Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 390 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie$

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 390 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 612 din 22 iunie 2021

Comenteaza legea


┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian       │- judecător           │
│Deliorga       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius  │- judecător           │
│Morar          │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina    │- judecător           │
│Stanciu        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina   │- judecător           │
│Tănăsescu      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia  │-                     │
│Costinescu     │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, excepţie ridicată de Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România“, Asociaţia „Mişcarea pentru apărarea statutului procurorilor“ şi de Bogdan Ciprian Pîrlog în Dosarul nr. 45/46/2019 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.267D/2019.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20 mai 2021, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de amânare a începerii deliberărilor, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat începerea deliberărilor pentru data de 8 iunie 2021, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 29 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 45/46/2019, Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România“, Asociaţia „Mişcarea pentru apărarea statutului procurorilor“ şi de Bogdan Ciprian Pîrlog, reclamanţi într-o cauză care are ca obiect anularea Ordinului nr. 252/2018 privind organizarea şi funcţionarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, suspendarea executării acestui act administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004, autorii fac trimitere la Avizul nr. 934 din 13 iulie 2018, CPL-PI(2018)007, confirmat la 20 octombrie 2018, prin care Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) a sugerat reconsiderarea înfiinţării unei secţii speciale pentru anchetarea magistraţilor (ca alternativă, s-a propus folosirea unor procurori specializaţi, simultan cu măsuri de salvgardare procedurale eficiente). Susţin că înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (S.I.I.J.) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (P.Î.C.C.J.) permite redirecţionarea a zeci de dosare de mare corupţie, aflate pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), prin simpla formulare a unor plângeri fictive împotriva unui magistrat, desfiinţând pur şi simplu o parte însemnată din activitatea D.N.A. Crearea acestei secţii subminează şi folosirea procurorilor specializaţi (corupţie, spălare de bani, trafic de influenţă etc.), nefiind o măsură proporţională cu orice scop posibil de urmărit.
    5. Autorii excepţiei arată că anual se înregistrează mii de sesizări fictive împotriva magistraţilor, în care trebuie efectuat un minim de anchetă. În prezent aceste sesizări sunt cercetate de un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unităţi de parchet (P.C.A., P.Î.C.C.J., D.I.I.C.O.T. şi D.N.A.). Este evident că acei 15 procurori din cadrul noii secţii vor fi depăşiţi de volumul de activitate. Limitarea numărului de procurori la 15, prin lege, contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competenţele atribuite şi la importanţa cauzelor pe care le instrumentează, şi fragilizează buna funcţionare şi chiar independenţa funcţională a S.I.I.J. Competenţa S.I.I.J. este una personală, vizând atât magistraţii, cât şi alte persoane cercetate alături de aceştia în respectivele cauze. În plus, procurorii din această secţie vor trebui să instrumenteze orice tip de infracţiune, atât timp cât aceasta este săvârşită de o persoană având calitatea menţionată de lege. Dispunerea structurii unice în municipiul Bucureşti, unde cei 15 procurori îşi vor desfăşura activitatea, presupune obligarea magistraţilor cercetaţi la un efort mult mai mare faţă de alte categorii de persoane: deplasarea pe distanţe mari la audieri în timpul programului de lucru, în altă localitate, suportarea de cheltuieli excesive, aspecte de natură să afecteze chiar buna organizare a apărării de către respectivul magistrat. Mai mult, modalitatea de numire a procurorului-şef, dar şi cea a celorlalţi 14 procurori, pentru care proba interviului are o pondere de 60%, nu prezintă suficiente garanţii pentru un proces de selecţie derulat într-un mod imparţial, aspect de natură să se reflecte şi în derularea activităţii acestei secţii.
    6. Pe de altă parte, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile cuprinse în noua reglementare stabilesc norme derogatorii de la Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte statutul procurorilor, sub aspectul numirii procurorului-şef de secţie, al delegării şi detaşării procurorilor în această secţie.
    7. Mai mult, autorii consideră că art. 88^1 generează o suprapunere de competenţe ale structurilor existente cu noile competenţe atribuite S.I.I.J., ceea ce poate genera o serie de dificultăţi reale în buna desfăşurare a activităţii acestor entităţi. Astfel, noua secţie va prelua din atribuţiile D.N.A. şi din cele ale D.I.I.C.O.T. Această preluare a activităţii va avea un efect direct şi asupra calităţii desfăşurării activităţii de urmărire penală, dat fiind faptul că procurorii din cele două structuri ale P.Î.C.C.J. sunt procurori specializaţi.
    8. În fine, autorii excepţiei de neconstituţionalitate arată că, potrivit art. 11 din Constituţie, executarea obligaţiilor internaţionale care rezultă dintr-un tratat în vigoare pentru statul român revine tuturor autorităţilor statale, inclusiv Curţii Constituţionale. Recomandările formulate de Comisia de la Veneţia nu sunt utile doar legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, ci şi Curţii Constituţionale, la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, ţinând seama de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Constituţie.
    9. În ceea ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, autorii excepţiei susţin că aceasta încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, nefiind emisă cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.). Atribuţia de avizare a actelor normative de către instituţiile publice interesate nu este una pur formală şi nici nu trebuie înţeleasă în sensul că simpla solicitare a avizului (cu adoptarea îndată după solicitare a actului normativ) este suficientă pentru a fi îndeplinită cerinţa constituţională. Lipsa sancţionării unui astfel de comportament înseamnă acceptarea caracterului derizoriu al procedurii de avizare a actelor normative, respectiv a posibilităţii ca, în realitate, să se promoveze acte normative (sub eventualul pretext al urgenţei) fără niciunul dintre avizele prevăzute de lege. În plus, prin ignorarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie au fost încălcate şi prevederile art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, în sensul că neavizarea legii criticate pentru neconstituţionalitate echivalează cu o încălcare a rolului constituţional al C.S.M. de garant al independenţei justiţiei.
    10. Deşi în Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este clamată o separare a carierelor judecătorilor şi procurorilor, autorii excepţiei susţin că numirea, continuarea activităţii şi revocarea procurorilor cu funcţii de execuţie din cadrul S.I.I.J. încalcă acest principiu. Astfel, procurorii din cadrul secţiei sunt selectaţi de reprezentanţii Secţiei pentru judecători din C.S.M., ceea ce reprezintă o necorelare legislativă evidentă, de natură a încălca art. 1 alin. (5) din Constituţie. Mai mult, excluderea participării în comisia de concurs a unor membri ai C.S.M., judecători sau procurori, care nu au funcţionat la o instanţă de grad de cel puţin curte de apel sau, după caz, la un parchet de grad de cel puţin parchet de pe lângă curtea de apel, contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, deoarece sunt negate beneficiile gradului profesional obţinut în condiţiile legii.
    11. În motivarea criticilor de neconstituţionalitate, autorii excepţiei mai menţionează o serie de paragrafe din „Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare din 25 ianuarie 2017“, „Raportul Comisiei Europene în cadrul M.C.V. dat publicităţii la data de 13 noiembrie 2018“, „Concluziile Consiliului Uniunii Europene privind mecanismul de cooperare şi de verificare din 12 decembrie 2018“ şi, invocând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, potrivit cărora „calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru“, susţin încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie.
    12. Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal arată că, referitor la înfiinţarea, prin dispoziţiile legale ce fac obiectul criticilor de neconstituţionalitate, a S.I.I.J., în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare, prin raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare, precum şi în Raportul tehnic ce însoţeşte acest document, s-au identificat mai multe vulnerabilităţi, iar în vederea remedierii deficienţelor constatate s-au stabilit mai multe recomandări, între care suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiţiei şi a ordonanţelor de urgenţă subsecvente, precum şi revizuirea legilor justiţiei, ţinând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul Mecanismului de verificare şi cooperare (M.C.V.), precum şi de recomandările Comisiei de la Veneţia şi ale G.R.E.C.O. Prin urmare, în opinia instanţei, adoptarea acestor modificări legislative contravine recomandărilor menţionate şi, având în vedere scopul mecanismului de cooperare şi verificare, constând în respectarea criteriilor care garantează statul de drept şi aderarea la ordinea juridică europeană, această contradicţie reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 11 şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
    13. Cât priveşte prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, în acord cu punctul de vedere exprimat de autorii excepţiei, instanţa consideră că, în condiţiile în care avizul C.S.M. este obligatoriu a fi cerut, în situaţia în care nu este solicitat sau nu se aşteaptă comunicarea sa într-un termen rezonabil, sunt nesocotite prevederile art. 1 alin. (1) şi (5) din Constituţie, potrivit cărora, într-un stat de drept, respectarea legilor este obligatorie inclusiv pentru Guvern. De asemenea, sunt nesocotite prevederile art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, întrucât ignorarea lipsei avizului echivalează cu o încălcare a rolului constituţional al C.S.M., de garant al independenţei justiţiei.
    14. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 10 octombrie 2018, în ansamblul său. Dispoziţiile art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 au fost introduse prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, sunt cuprinse în secţiunea 2^1, intitulată Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, şi reglementează înfiinţarea şi funcţionarea, în cadrul P.Î.C.C.J., a S.I.I.J., care are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai C.S.M. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 a reglementat o procedură derogatorie de la art. 88^3-88^5 din Legea nr. 304/2004, în vederea numirii provizorii a procurorului-şef, a procurorului-şef adjunct şi a cel puţin unei treimi din procurorii secţiei, ceea ce a permis operaţionalizarea secţiei în termenul stabilit de lege.
    18. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 11, art. 16, art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4).
    19. Examinând evoluţia cadrului normativ cu privire la S.I.I.J., Curtea reţine că această secţie a fost înfiinţată prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018. Potrivit art. III alin. (1) din lege, secţia urma să devină operaţională în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii, respectiv la data de 23 octombrie 2018.
    20. Înainte de promulgarea legii, au fost formulate obiecţii de neconstituţionalitate, care au fost soluţionate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018. Prin soluţia pronunţată de Curte, au fost admise mai multe critici şi s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale.
    21. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, referitoare la efectele pe care înfiinţarea acestei secţii le are asupra competenţei D.N.A., în sensul diminuării acesteia în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunilor de corupţie, a infracţiunilor asimilate şi în legătură directă cu acestea, comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum şi a celor comise de alte persoane alături de magistraţi, diminuare a competenţei care, în opinia autorilor sesizării, încălca „recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele M.C.V.“ şi, implicit, prevederile constituţionale invocate, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Curtea a subliniat că, „în ceea ce priveşte competenţa de reglementare a legiuitorului ordinar a normelor privind structura instanţelor de judecată, secţiile şi completele specializate din cadrul acestora sau compunerea completelor de judecată, respectiv a faptului că stabilirea lor intră în marja legiuitorului de apreciere, în virtutea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (1) şi (4), toate argumentele menţionate sunt pe deplin aplicabile şi în cazul structurilor de parchete care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, în condiţiile legii, potrivit art. 131 alin. (3) din Constituţie. Aşadar, opţiunea legiuitorului în sensul înfiinţării unei noi structuri de parchet - secţie, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. -, corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar“. Cu privire la invocarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, care prevăd prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern, Curtea a constatat că aceste norme constituţionale nu au incidenţă în materia supusă controlului, „întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter obligatoriu care să susţină criticile formulate“.
    22. Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 a fost trimisă la Parlament în vederea reexaminării dispoziţiilor declarate neconstituţionale şi punerii lor de acord cu decizia instanţei constituţionale. Legea rezultată în urma reexaminării a fost supusă unui nou control de constituţionalitate soluţionat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018. Prin soluţia pronunţată de Curte au fost respinse criticile şi s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, care a fost promulgată şi a intrat în vigoare.
    23. La data de 10 octombrie 2018, având în vedere că autoritatea competentă - C.S.M. - nu a finalizat procedura de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2018 prin care a dispus o procedură derogatorie de la normele legale în vigoare, dar cu caracter provizoriu, având ca scop numirea temporară/provizorie a procurorului-şef, a procurorului-şef adjunct şi a cel puţin unei treimi din procurorii secţiei. Adoptarea acestor măsuri a avut ca finalitate operaţionalizarea secţiei în termenul stabilit de legea prin care fusese înfiinţată structura de parchet.
    24. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 a fost criticată la Curtea Constituţională, prin intermediul legii de aprobare adoptate de Parlament, prin Decizia nr. 137 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 17 aprilie 2019, Curtea constatând constituţionalitatea actelor normative în raport cu criticile formulate. În acest cadru procesual a fost formulată o cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), care vizau recunoaşterea caracterului obligatoriu al recomandărilor cuprinse în Raportul M.C.V. din 13 noiembrie 2018, şi anume suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiţiei şi a ordonanţelor de urgenţă subsecvente şi revizuirea legilor justiţiei, prin care s-a înfiinţat Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Curtea a respins ca inadmisibilă cererea, întrucât argumentele prezentate de autorii cererii de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E. au vizat înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, acestea neavând legătură cu obiectul cauzei în care cererea a fost formulată, care priveşte controlul de constituţionalitate asupra unor dispoziţii legale referitoare la operaţionalizarea acestei structuri de parchet, iar nu la înfiinţarea sa.
    25. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, pornind de la cele statuate cu privire la incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituţionalitate [folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: (i) norma trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi (ii) norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională] şi având în vedere că actul invocat drept normă interpusă celei de referinţă a fost Raportul din 13 noiembrie 2018, elaborat în cadrul M.C.V., Curtea a apreciat ca fiind necesară stabilirea caracterului recomandărilor cuprinse în rapoartele M.C.V., întocmite în aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 354 din 14 decembrie 2006.
    26. Pe de o parte, Curtea a reţinut că, pe lângă tratatele constitutive ale Uniunii Europene, actele de drept european care au caracter obligatoriu sunt regulamentele (act legislativ care trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre), directivele (act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre, fiecare dintre ele având însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit) şi deciziile (act legislativ direct aplicabil şi obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează; destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile).
    27. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că M.C.V. a fost instituit în temeiul Deciziei 2006/928/CE, decizie care s-a întemeiat pe articolele 37 şi 38 din Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeană, care împuternicesc Comisia să adopte măsurile necesare în cazul unui risc iminent de perturbare a funcţionării pieţei interne ca urmare a nerespectării de către România a angajamentelor asumate, respectiv în cazul unui risc iminent privind apariţia unor deficienţe grave în România în ceea ce priveşte transpunerea, stadiul aplicării sau al asigurării respectării actelor adoptate în temeiul titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E.) sau a actelor adoptate în temeiul titlului IV din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
    28. Analizând conţinutul deciziei, Curtea a constatat că actul de drept european conţine o serie de obiective de referinţă, enumerate în anexa sa, trasând o serie de obligaţii cu caracter general statului român. Însă Curtea a constatat că, deşi obligatorie pentru statul român, Decizia 2006/928/CE nu are relevanţă constituţională, întrucât nici nu complineşte o lacună a Legii fundamentale naţionale şi nici nu dezvoltă o normă constituţională, fiind circumscrisă normelor existente. Cu atât mai puţin poate fi reţinută relevanţa constituţională a rapoartelor emise în cadrul M.C.V. În acest caz, actele emise nu îndeplinesc nici condiţia prevăzută de art. 148 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia numai „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“. Astfel, deşi sunt acte adoptate în temeiul unei decizii, rapoartele cuprind doar dispoziţii cu caracter de recomandare, or, este cunoscut că prin intermediul unei recomandări instituţiile îşi fac cunoscută opinia şi sugerează direcţii de acţiune, fără a impune însă vreo obligaţie legală destinatarilor recomandării.
    29. În fine, Curtea a constatat că ţine de competenţa exclusivă a statului membru stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitare a competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală, întrucât Legea fundamentală a statului - Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene, iar aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice.
    30. Pentru aceste argumente, Curtea a respins criticile de neconstituţionalitate întemeiate pe încălcarea prevederilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală.
    31. Ulterior, dispoziţiile art. 88^1-88^9 (secţiunea a 2^1-a - Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie) din Legea nr. 304/2004 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019. Cu privire la aceste modificări, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020, Curtea şi-a menţinut jurisprudenţa anterioară şi a respins unele critici de neconstituţionalitate, însă a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 88^1 alin. (6), care prevedeau că prin sintagma „procurorul ierarhic superior“ în cazul infracţiunilor de competenţa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se înţelege procurorul-şef al secţiei, inclusiv în cazul soluţiilor dispuse anterior operaţionalizării acesteia, şi ale art. 88^8 alin. (1) lit. d), care prevedeau, printre atribuţiile S.I.I.J., exercitarea şi retragerea căilor de atac în cauzele de competenţa secţiei, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor sau soluţionate definitiv anterior operaţionalizării acesteia, stabilind că acestea contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) referitor la claritatea şi previzibilitatea normei, precum şi în art. 131 alin. (1) şi în art. 132 alin. (1) cu referire la principiul legalităţii şi al controlului ierarhic în virtutea cărora funcţionează Ministerul Public.
    32. Cu privire la cadrul procesual în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România“, Asociaţia „Mişcarea pentru apărarea statutului procurorilor“ şi Bogdan Ciprian Pîrlog, reclamanţi în Dosarul nr. 45/46/2019 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal care are ca obiect anularea Ordinului nr. 252/2018 privind organizarea şi funcţionarea în cadrul P.Î.C.C.J. a S.I.I.J. şi suspendarea executării acestui act administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei, au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, cu privire la următoarele întrebări:
    "1. Mecanismul de cooperare şi de verificare (M.C.V.), instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, trebuie considerat un act adoptat de o instituţie a Uniunii Europene, în sensul art. 267 TFUE, care poate fi supus interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene?
2. Conţinutul, caracterul şi întinderea temporală a Mecanismului de cooperare şi de verificare (M.C.V.), instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, se circumscriu Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005? Cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român?
3. Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul obligaţiei statelor membre de a respecta criteriile statului de drept, solicitate şi în rapoartele din cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare (M.C.V.), instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, în cazul înfiinţării urgente a unei secţii de parchet de anchetare exclusiv a infracţiunilor comise de magistraţi, ce dă naştere unei îngrijorări deosebite în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei şi poate fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraţilor şi de exercitare de presiuni asupra acestora?
4. Art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul obligaţiei statelor membre de a stabili măsurile necesare pentru o protecţie juridică efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv prin înlăturarea oricărui risc legat de influenţa politică asupra cercetării penale a unor judecători, cazul înfiinţării urgente a unei secţii de parchet de anchetare exclusiv a infracţiunilor comise de magistraţi, ce dă naştere unei îngrijorări deosebite în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei şi poate fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraţilor şi de exercitare de presiuni asupra acestora?"

    33. În data de 29 martie 2019, Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat atât Curtea Constituţională cu excepţia care formează obiectul prezentei cauze, cât şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a înregistrat cauza C-355/19.
    34. La data de 18 mai 2021, C.J.U.E. (Marea Cameră) a pronunţat hotărârea prin care a soluţionat cauza C-355/19, conexată cu cauzele C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19 şi C-397/19, şi a declarat următoarele:
    "1. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, precum şi rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza acestei decizii constituie acte adoptate de o instituţie a Uniunii, care pot fi interpretate de Curte în temeiul articolului 267 TFUE.
2. Articolele 2, 37 şi 38 din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană coroborate cu articolele 2 şi 49 TUE trebuie interpretate în sensul că Decizia 2006/928 intră, în ceea ce priveşte natura sa juridică, conţinutul său şi efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană. Această decizie este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.
3. Reglementările care guvernează organizarea justiţiei în România, cum sunt cele referitoare la [...] înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei Secţii pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, astfel încât acestea trebuie să respecte cerinţele care decurg din dreptul Uniunii şi în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE. [...]
5. Articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care prevede înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei secţii specializate care are competenţa exclusivă de a ancheta infracţiunile săvârşite de judecători şi de procurori fără ca înfiinţarea unei astfel de secţii să fie justificată de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei şi să fie însoţită de garanţii specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secţie să fie folosită ca instrument de control politic al activităţii respectivilor judecători şi procurori susceptibil să aducă atingere independenţei acestora şi, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competenţă poate fi exercitată în privinţa acestora din urmă cu respectarea deplină a cerinţelor care decurg din articolele 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. [...]
7. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituţional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanţa constituţională a acestuia, potrivit căreia o instanţă inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.“"

    35. Având în vedere că la termenul de 20 mai 2021, când a avut loc dezbaterea în şedinţa publică din faţa Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, atât P.Î.C.C.J. - procurorul general al României, în calitate de parte în dosar, cât şi procurorul de şedinţă au solicitat ca, în analiza de constituţionalitate pe care o efectuează, Curtea să ţină seama de Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-355/19, considerată un element ce poate determina un reviriment jurisprudenţial sub aspectul constatării incidenţei Deciziei 2006/928/CE în controlul de constituţionalitate şi, implicit, a încălcării art. 148 din Constituţie, Curtea urmează să analizeze cererea astfel formulată.
    36. În prealabil, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa cu privire la incidenţa Deciziei 2006/928/CE în controlul de constituţionalitate, referindu-se la înţelesul prevederilor art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, instanţa de contencios constituţional a arătat că acestea vizează „implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“ şi că „[...] statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquis-ul comunitar - tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea - pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii“. Totodată, Curtea a observat că prevederile în discuţie reprezintă o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“ (a se vedea Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014).
    37. Cu privire la normele de drept al Uniunii care intră în sfera de aplicare a art. 148 din Constituţie, Curtea a reţinut că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“ (Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, sau Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011). Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.
    38. Analizând Decizia 2006/928 a Comisiei Europene din perspectiva dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea a reţinut că, „aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competenţa exclusivă aparţine Uniunii Europene, [...], implementarea obligaţiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii [...]“ şi că, „în virtutea clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru“. Totodată, Curtea a remarcat că „toate cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, exprimată în ceea ce Curtea a calificat «identitate constituţională naţională»“, şi că „înţelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 [...], act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte conţinutul, caracterul şi întinderea temporală şi dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, [...] care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin prisma art. 148 din Constituţie“ (Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018).
    39. Mai mult, Curtea a statuat că Decizia 2006/928/CE, act de drept european cu caracter obligatoriu pentru statul român, este lipsită şi de relevanţă constituţională. Curtea a conchis că, chiar dacă aceste acte (Decizia 2006/928/CE şi rapoartele M.C.V.) ar respecta condiţiile de claritate, precizie şi neechivoc, înţelesul acestora fiind stabilit de C.J.U.E., respectivele acte nu constituie norme care se circumscriu nivelului de relevanţă constituţională necesar efectuării controlului de constituţionalitate prin raportare la ele. Nefiind întrunită condiţionalitatea cumulativă stabilită în jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale, Curtea a reţinut că acestea nu pot fundamenta o posibilă încălcare de către legea naţională a Constituţiei, ca unică normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 137 din 13 martie 2019).
    40. Prin Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, C.J.U.E. (Marea Cameră) a dispus cu privire la efectele juridice ale Deciziei 2006/928 şi ale rapoartelor M.C.V. întocmite în baza acesteia.
    41. Astfel, în ceea ce priveşte Decizia 2006/928, C.J.U.E. a stabilit că aceasta „are caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru acest stat membru de la data aderării sale la Uniune“, impunând României „obligaţia de a atinge obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta şi de a prezenta Comisiei în fiecare an, în temeiul articolului 1 primul paragraf, un raport privind progresele realizate în această privinţă“ (paragrafele 167 şi 168). Referitor la obiectivele de referinţă, acestea „urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE, condiţie pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privinţa statului membru menţionat“ (paragraful 169), C.J.U.E. concluzionând: „Aşadar, după cum a subliniat în special Comisia şi aşa cum reiese din considerentele (4) şi (6) ale Deciziei 2006/928, instituirea M.C.V. şi stabilirea obiectivelor de referinţă au avut ca scop finalizarea aderării României la Uniune, pentru a remedia deficienţele constatate de Comisie anterior acestei aderări în domeniile respective [...], au caracter obligatoriu pentru România, astfel încât acest stat membru este supus obligaţiei specifice de a atinge obiectivele respective şi de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menţionat are obligaţia de a se abţine să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea aceloraşi obiective“ (paragrafele 171 şi 172).
    42. În concluzie, C.J.U.E. a statuat că Decizia 2006/928 „este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective“ (paragraful 178).
    43. Cu privire la rapoartele întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928, C.J.U.E. a observat că acestea „sunt, în temeiul articolului 2 primul paragraf din aceasta, adresate nu României, ci Parlamentului şi Consiliului. În plus, deşi aceste rapoarte conţin o analiză a situaţiei din România şi formulează cerinţe în privinţa acestui stat membru, concluziile cuprinse în ele adresează «recomandări» statului membru respectiv întemeindu-se pe aceste cerinţe.[...] Referitor în special la recomandările care figurează în aceste rapoarte, ele sunt formulate, după cum a arătat şi Comisia, în vederea atingerii obiectivelor respective şi pentru a orienta reformele statului membru menţionat în această privinţă“ (paragrafele 174 şi 175). „România trebuie să ţină seama în mod corespunzător de cerinţele şi de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii“, iar „în cazul în care Comisia exprimă într-un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naţionale cu unul dintre obiectivele de referinţă, revine României sarcina de a colabora cu bunăcredinţă cu această instituţie pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referinţă şi a dispoziţiilor tratatelor, dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate“ (paragraful 177).
    44. Prin urmare, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din TUE, statul „va ţine seama în mod corespunzător de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate“ (paragraful 178). Cu privire la principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) din TUE, C.J.U.E. a arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, „statele membre sunt ţinute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului Uniunii, precum şi să elimine consecinţele ilicite ale unei încălcări a acestui drept şi că o astfel de obligaţie revine, în cadrul competenţelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE), C-316/19, EU:C:2020:1030, punctele 119 şi 124, precum şi jurisprudenţa citată]“ (paragraful 176).
    45. Analizând cele statuate prin Hotărârea din 18 mai 2021 sub aspectele menţionate, Curtea Constituţională constată că C.J.U.E. a stabilit că Decizia 2006/928 „intră, în ceea ce priveşte natura sa juridică, conţinutul său şi efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare şi continuă să îşi producă efectele atât timp cât nu a fost abrogată“ şi „este obligatorie în toate elementele sale“. Cu privire la rapoartele întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928, C.J.U.E. a menţionat că, „pentru a stabili dacă un act al Uniunii produce efecte obligatorii, este necesar să se examineze substanţa acestuia şi să se evalueze efectele lui în lumina unor criterii obiective, cum este conţinutul acestui act, ţinându-se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării acestuia din urmă, precum şi de competenţele instituţiei care este autoarea actului respectiv“ (paragraful 173). Prin urmare, C.J.U.E. a constatat că acestea sunt acte ale Comisiei Europene adresate Parlamentului European şi Consiliului European, iar nu României, formulează cerinţe în privinţa României, concluziile cuprinse în ele adresând „recomandări“, de care statul va ţine seama în virtutea principiului cooperării loiale. C.J.U.E. explicitează modul în care iau naştere „recomandările“ din rapoartele M.C.V., precizând în paragraful 177 al hotărârii că acestea sunt formulate ca urmare a unor „îndoieli“ exprimate de Comisie cu privire la compatibilitatea unei măsuri naţionale cu unul dintre obiectivele de referinţă. În acelaşi paragraf, Curtea menţionează că, dacă se formulează o astfel de recomandare, România are sarcina de a colabora cu bună-credinţă cu Comisia „pentru a surmonta [...] dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate“. Cu alte cuvinte, C.J.U.E. nu reţine caracterul obligatoriu al rapoartelor întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928,, ci stabileşte cu privire la autorităţile statului român sarcina de a colabora cu o instituţie a Uniunii Europene (Comisia), în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din TUE. Faptul că statul „este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate“, prevăzut în pct. 2 al dispozitivului Hotărârii din 18 mai 2021, semnifică obligaţia statului român, prin autorităţile sale competente, să colaboreze instituţional cu Comisia Europeană şi să adopte măsuri compatibile cu obiectivele menţionate în Decizia 2006/928.
    46. Cu privire la acest aspect, C.J.U.E. a făcut trimitere la jurisprudenţa sa, potrivit căreia din principiul cooperării loiale „rezultă că statele membre sunt ţinute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului Uniunii, precum şi să elimine consecinţele ilicite ale unei încălcări a acestui drept şi că o astfel de obligaţie revine, în cadrul competenţelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză“ (paragraful 176).
    47. Curtea Constituţională reţine că C.J.U.E. nu a constatat neîndeplinirea obligaţiei generale de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din TUE. De altfel, nici nu ar fi putut reţine acest lucru atâta vreme cât în jurisprudenţa sa a statuat în mod constant că „o neîndeplinire a obligaţiei generale de cooperare loială care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE este distinctă de o neîndeplinire a obligaţiilor specifice în care aceasta se manifestă. Ea nu poate fi, aşadar, constatată decât în măsura în care vizează comportamente distincte de cele care constituie încălcarea acestor obligaţii specifice“ [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2006, Comisia/Irlanda, C459/03, EU:C:2006:345, punctele 169-171, Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE), C-316/19, EU:C:2020:1030, punctul 121]. Or, stabilind obligaţia statului român ca, prin autorităţile sale competente, să colaboreze instituţional cu Comisia Europeană şi să adopte măsuri compatibile cu obiectivele menţionate în Decizia 2006/928, C.J.U.E. nu a reţinut nicio conduită distinctă a vreunui organ al statului care, în cadrul competenţelor sale, să încalce obligaţia generală de cooperare loială.
    48. Din perspectiva controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională constată că Hotărârea C.J.U.E. nu aduce elemente de noutate nici cu privire la efectele juridice pe care le produc Decizia 2006/928 şi rapoartele M.C.V. întocmite de Comisie pe baza acesteia, stabilind, aşa cum o făcuse în prealabil şi instanţa constituţională română, caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928 şi caracterul de recomandare al rapoartelor M.C.V., şi nici cu privire la conţinutul Deciziei 2006/928, stabilind că România are sarcina de a colabora cu bună-credinţă cu Comisia „pentru a surmonta [...] dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate“.
    49. Prin urmare, Curtea îşi menţine jurisprudenţa anterioară şi constată că singurul act care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituţionalitate realizat prin raportare la art. 148 din Constituţie - Decizia 2006/928 -, prin dispoziţiile şi obiectivele pe care le impune, nu are relevanţă constituţională, întrucât nu complineşte o lacună a Legii fundamentale şi nici nu dezvoltă normele acesteia prin stabilirea unui standard mai ridicat de protecţie.
    50. Cu privire la reglementările care guvernează organizarea justiţiei în România, cum sunt cele referitoare la înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a S.I.I.J., C.J.U.E. a reţinut, invocând propria jurisprudenţă, că organizarea justiţiei, inclusiv cea a Ministerului Public, în statele membre intră în competenţa acestora din urmă, cu respectarea dreptului Uniunii. C.J.U.E. a stabilit că aceste reglementări „intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, astfel încât acestea trebuie să respecte cerinţele care decurg din dreptul Uniunii şi în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE“. Explicitând aceste cerinţe, C.J.U.E. a constatat că art. 2 din TUE (referitor la principiul statului de drept), art. 19 alin. (1) paragraful al doilea din TUE (referitor la căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii), precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că „se opun unei reglementări naţionale care prevede înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei secţii specializate care are competenţa exclusivă de a ancheta infracţiunile săvârşite de judecători şi de procurori fără ca înfiinţarea unei astfel de secţii să fie justificată de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei şi să fie însoţită de garanţii specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secţie să fie folosită ca instrument de control politic al activităţii respectivilor judecători şi procurori susceptibil să aducă atingere independenţei acestora şi, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competenţă poate fi exercitată în privinţa acestora din urmă cu respectarea deplină a cerinţelor care decurg din articolele 44 (Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, n.n.) şi 48 (Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, n.n.) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene“.
    51. Cu alte cuvinte, pentru a respecta dreptul Uniunii, Hotărârea C.J.U.E. din 18 mai 2021 stabileşte că reglementările care guvernează înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei Secţii pentru investigarea infracţiunilor din justiţie trebuie: (i) să fie justificate de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei, (ii) să fie însoţite de garanţii specifice care să înlăture orice risc care să aducă atingere independenţei judecătorilor şi procurorilor şi (iii) în cadrul procedurii de investigare, judecătorii şi procurorii să beneficieze de dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, de prezumţia de nevinovăţie şi de dreptul la apărare.
    52. Cu privire la primul aspect, C.J.U.E. a reţinut că „deşi C.S.M. a susţinut în faţa Curţii că înfiinţarea S.I.I.J. se justifica prin necesitatea de a proteja judecătorii şi procurorii împotriva unor plângeri penale arbitrare, din dosarul aflat la dispoziţia Curţii reiese că expunerea de motive a acestei legi nu indică nicio justificare legată de imperative întemeiate pe buna administrare a justiţiei“. C.J.U.E. a arătat că verificarea acestui aspect „este totuşi de competenţa instanţelor de trimitere, ţinând seama de ansamblul elementelor pertinente“ (paragraful 215).
    53. Cu privire la cel de-al doilea aspect, C.J.U.E. a reţinut că o structură autonomă în cadrul Ministerului Public cum este S.I.I.J. „este susceptibilă să aducă atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept“, întrucât „ar putea fi percepută [...] ca urmărind instituirea unui instrument de presiune şi de intimidare a judecătorilor şi întrucât ar putea conduce, aşadar, la o aparenţă de lipsă de independenţă sau de imparţialitate a acestor judecători“. Concluzia s-a întemeiat pe patru aspecte reţinute în paragrafele 217 şi 218 ale hotărârii: (i) „introducerea la S.I.I.J. a unei plângeri penale împotriva unui judecător sau a unui procuror este suficientă pentru ca aceasta să deschidă o procedură“, astfel că, „potrivit indicaţiilor furnizate de instanţele de trimitere, sistemul astfel instituit ar permite să fie formulate plângeri în mod abuziv [...] întrucât, în cazul depunerii unei asemenea plângeri, dosarul ar intra în mod automat în competenţa S.I.I.J.“, (ii) dacă „plângerea este introdusă în cadrul unei anchete penale în curs privind o altă persoană decât un judecător sau un procuror, această din urmă anchetă este transferată S.I.I.J.“, (iii) „în ipoteza în care ancheta în curs priveşte o infracţiune care este de competenţa unei alte secţii specializate din cadrul Ministerului Public, precum D.N.A.“, aceasta este transferată S.I.I.J. şi (iv) „S.I.I.J. poate exercita căi de atac împotriva deciziilor soluţionate anterior înfiinţării sale sau poate retrage o cale de atac formulată de D.N.A., de D.I.I.C.O.T. sau de procurorul general în faţa instanţelor superioare“. Fără a analiza aspectele enumerate, C.J.U.E. s-a limitat la a reţine că „exemple practice din activităţile S.I.I.J.“, rezultate din „elementele aflate la dispoziţia Curţii“ (care nu sunt menţionate în cuprinsul hotărârii), „sunt de natură să confirme realizarea riscului, menţionat la punctul 216 din prezenta hotărâre, ca această secţie să se asemene unui instrument de presiune politică şi să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare privind, printre altele, fapte de corupţie la nivel înalt [...]“ (paragraful 219). C.J.U.E. stabileşte că „revine de asemenea acestor instanţe (de trimitere, n.n.) sarcina de a verifica dacă normele referitoare la organizarea şi funcţionarea S.I.I.J., precum şi cele referitoare la numirea şi revocarea procurorilor încadraţi în aceasta nu sunt - având în vedere în special modificările care le-au fost aduse prin ordonanţe de urgenţă care derogă de la procedura ordinară prevăzută de dreptul naţional - de natură să facă secţia menţionată permeabilă la influenţe exterioare“ (paragraful 220).
    54. Cu privire la cel de-al treilea aspect, C.J.U.E. a reţinut că „este necesar, printre altele, ca normele care reglementează organizarea şi funcţionarea unei secţii specializate din cadrul Ministerului Public, precum S.I.I.J., să fie concepute astfel încât să nu împiedice examinarea cauzei judecătorilor şi a procurorilor vizaţi într-un termen rezonabil. Or, sub rezerva verificării de către instanţele de trimitere, din indicaţiile furnizate de acestea reiese că nu aceasta ar fi situaţia în cazul S.I.I.J., în special ca urmare a efectului combinat al numărului aparent considerabil redus de procurori încadraţi în această secţie, care nu ar dispune, în plus, nici de mijloacele, nici de experienţa necesară pentru efectuarea unor anchete în cauze complexe de corupţie, şi al volumului suplimentar de muncă rezultat pentru aceşti procurori din transferul unor astfel de cauze de la secţiile competente pentru instrumentarea acestora“.
    55. Având în vedere cele trei aspecte asupra cărora s-a pronunţat C.J.U.E., care decurg din dreptul Uniunii şi, în special, din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 din TUE, Curtea Constituţională urmează să analizeze în ce măsură principiul statului de drept, care are consacrare expresă în dreptul naţional, în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, este afectat prin reglementările care guvernează înfiinţarea S.I.I.J.
    56. Cu privire la primul aspect - inexistenţa unor imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei care să justifice înfiinţarea S.I.I.J. - Curtea reiterează cele statuate în jurisprudenţa sa cu privire la înfiinţarea acestei structuri de investigare a infracţiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraţilor (a se vedea Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 şi Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, precitate). Constatând că înfiinţarea S.I.I.J. la nivelul celui mai înalt parchet naţional are ca scop crearea unei structuri specializate, cu un obiect determinat de investigaţie, şi constituie o garanţie legală a principiului independenţei justiţiei, sub aspectul componentei sale individuale, independenţa judecătorului, Curtea reţine că „se asigură, pe această cale, o protecţie adecvată a magistraţilor împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârşite prin sesizări/denunţuri arbitrare şi se asigură o practică unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi“. Nu se poate reţine că reglementarea nu are la bază un criteriu obiectiv şi raţional şi reprezintă o măsură discriminatorie, întrucât înfiinţarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competenţă materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (S.I.I.J.) constituie expresia opţiunii legiuitorului, care, în funcţie de necesitatea prevenirii şi combaterii anumitor fenomene infracţionale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora. Curtea constată că, în considerarea unor valori şi principii constituţionale, aparţine competenţei legiuitorului ordinar dreptul de a adopta norme care să dea conţinut Legii fundamentale. Curtea face trimitere la Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, în care a reţinut că dispoziţiile constituţionale potrivit cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii „nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzut prin art. 1 alin. (3) din Constituţie“. Curtea reţine că, în contextul normativ constituţional şi legal în vigoare, stabilind competenţa P.Î.C.C.J. de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de „judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai C.S.M.“, dispoziţiile criticate completează competenţa P.Î.C.C.J. de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel şi procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe.
    57. Aşadar, chiar dacă în expunerea de motive care a însoţit legea prin care a fost înfiinţată S.I.I.J. nu au fost menţionate „imperativele obiective şi verificabile“ care au impus adoptarea acestei reglementări, Curtea Constituţională constată că din conţinutul normativ al legii rezultă aspectele ce vizează „buna administrare a justiţiei“: pe de o parte, crearea unei structuri specializate de investigare care să asigure o practică unitară cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi şi, pe de altă parte, reglementarea unei forme adecvate de protecţie a magistraţilor împotriva presiunilor exercitate asupra lor prin sesizări/denunţuri arbitrare.
    58. De asemenea, în ceea ce priveşte caracterul derogator al reglementării (sub aspectul numirii procurorului-şef de secţie, delegării sau detaşării procurorilor în această secţie) de la principiul separării carierelor consacrat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004 referitoare la statutul procurorilor, Curtea menţionează că opţiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul actului normativ prin care se înfiinţează noua structură de parchet acele norme de drept care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituţionalitatea acestei din urmă legi, de vreme ce principiul invocat nu are o consacrare constituţională, iar toate celelalte elemente care vizează statutul procurorului rămân pe deplin aplicabile procurorilor S.I.I.J. Astfel, în ceea ce priveşte modul de reglementare a instituţiei procurorului-şef al S.I.I.J. sub aspectul respectării principiului controlului ierarhic, având în vedere că S.I.I.J. este o structură specializată din cadrul P.Î.C.C.J., Curtea a reţinut deja că procurorul-şef al acestei secţii este subordonat ierarhic procurorului general al P.Î.C.C.J.
    59. Referitor la cel de-al doilea aspect, cu privire la care C.J.U.E. a reţinut că S.I.I.J. ar putea fi percepută ca un instrument de presiune şi de intimidare a judecătorilor, fapt ce ar putea conduce la o aparentă lipsă de independenţă sau de imparţialitate a acestor judecători, Curtea Constituţională urmează să analizeze cele patru aspecte pe care s-a întemeiat concluzia C.J.U.E..
    60. (i) În ceea ce priveşte împrejurarea că „introducerea la S.I.I.J. a unei plângeri penale împotriva unui judecător sau a unui procuror este suficientă pentru ca aceasta să deschidă o procedură“, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, normă cu caracter general în materia începerii urmăririi penale în România, „Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut“. Cu privire la aceste dispoziţii legale, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea a reţinut că reglementarea etapei urmăririi penale in rem reprezintă o garanţie a caracterului echitabil al efectuării urmăririi penale, prin asigurarea desfăşurării oricărui act de cercetare penală într-un cadru procesual, precum şi a faptului că nicio persoană nu este pusă sub acuzaţie în lipsa unor indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care să rezulte din date sau probe administrate de către organele judiciare. În acest sens, Curtea observă că norma procesual penală prevede că procurorul este obligat ca, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, să dispună începerea urmăririi penale, astfel că norma nu poate fi interpretată în sensul că lasă la aprecierea procurorului deschiderea procedurii de investigare, iar aceasta are o aplicabilitate generală indiferent de calitatea celui împotriva căruia este formulată o sesizare penală şi indiferent de organul de urmărire penală care realizează investigaţia.
    61. (ii) Curtea reţine că investigarea unor categorii diferite de persoane în cadrul aceluiaşi dosar al S.I.I.J. nu poate confirma prin ea însăşi realizarea riscului de presiune politică. Codul de procedură penală român prevede, de exemplu, urmărirea penală şi judecarea unor persoane fără vreo calitate specială de către parchete, respectiv de către instanţe superioare în grad celor cărora le-ar reveni competenţa după materie, atunci când în aceeaşi cauză sunt implicate persoane a căror calitate specială atrage o anumită competenţă. Normele de prorogare a competenţei unui organ judiciar, care extind, în mod excepţional, competenţa unor organe judiciare, au la bază raţiuni de bună administrare a justiţiei şi au în vedere faptul că efectuarea urmăririi penale de către acelaşi parchet faţă de toţi participanţii este de natură să asigure continuitate, eficienţă şi celeritate activităţii de urmărire penală, evitându-se, astfel, soluţiile contradictorii care ar putea apărea în ipoteza în care competenţa de urmărire ar fi împărţită între diferite structuri de parchet, fiind o premisă a realizării actului de justiţie într-un termen rezonabil şi în mod echitabil.
    62. (iii) Cu privire la efectele pe care înfiinţarea acestei secţii le are asupra competenţei altor structuri de parchet, în sensul diminuării acesteia în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunilor comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum şi a celor comise de alte persoane alături de magistraţi, Curtea apreciază că opţiunea legiuitorului corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar şi nu constituie o problemă de constituţionalitate faptul că o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competenţele sale legale, atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituţională (a se vedea Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 şi Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020).
    63. (iv) Cu privire la posibilitatea S.I.I.J. de a exercita căi de atac împotriva deciziilor soluţionate anterior înfiinţării sale sau de a retrage o cale de atac formulată de D.N.A., de D.I.I.C.O.T. sau de procurorul general în faţa instanţelor superioare, care ar determina „realizarea riscului ca această secţie să se asemene unui instrument de presiune politică şi să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare“, Curtea Constituţională reţine că o atare posibilitate a fost înlăturată ca urmare a constatării neconstituţionalităţii art. 88^1 alin. (6) şi art. 88^8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, decizie pe care C.J.U.E. nu o observă.
    64. Prin această decizie, pornind de la premisa că, odată cu înfiinţarea S.I.I.J. şi stabilirea competenţei acesteia după calitatea persoanei în activitatea de urmărire penală, Curtea a reţinut că legiuitorul a stabilit competenţa funcţională a acestei structuri de parchet cu privire la exercitarea şi retragerea căilor de atac în cauzele de competenţa secţiei, deci o competenţă ce ţine de activitatea judiciară a Ministerului Public, Curtea a constatat că, atribuind competenţa promovării sau retragerii căilor de atac în cauzele de competenţa S.I.I.J., inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor sau soluţionate definitiv anterior operaţionalizării acesteia potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, legiuitorul nu a operat modificarea corelativă a dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la competenţa Ministerului Public de reprezentare judiciară în faţa instanţelor judecătoreşti. Curtea a făcut trimitere la cele statuate în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 345 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 15 iunie 2006), potrivit cărora „prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice“, şi a reţinut că activităţile judiciare pe care le implică participarea procurorului la şedinţele de judecată sunt riguros stabilite prin lege. Or, prin modul în care este reglementată competenţa S.I.I.J. de a promova şi retrage căile de atac, rezultă că această secţie, evaluând legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti pronunţate, exercita, implicit, un control asupra activităţii procurorului de şedinţă, în condiţiile în care nu există niciun temei legal care să instituie supraordonarea ierarhică a procurorului-şef al S.I.I.J faţă de procurorii din cadrul celorlalte secţii ale P.Î.C.C.J., respectiv a procurorilor din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.
    65. Curtea a mai reţinut că, deşi statutul S.I.I.J. este cel de secţie în cadrul P.Î.C.C.J., dispoziţiile legale criticate atribuiau S.I.I.J. un statut special, preeminent faţă de celelalte structuri de parchet din P.Î.C.C.J. (D.N.A., D.I.I.C.O.T., Secţia judiciară) şi, totodată, o poziţie supraordonată în ierarhia Ministerului Public, cu încălcarea art. 132 din Constituţie, care consacră principiul controlului ierarhic în cadrul acestei autorităţi publice, ignorând principiile legalităţii şi imparţialităţii, materializate în principiul libertăţii concluziilor pe care procurorul de şedinţă le poate formula în cauza în care asigură reprezentarea intereselor generale ale societăţii.
    66. În fine, având în vedere cadrul normativ actual în care procurorii S.I.I.J. îşi desfăşoară competenţele, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 88^8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 referitoare la promovarea şi retragerea căilor de atac în cauzele date în competenţa lor de urmărire penală nu se corelau cu celelalte dispoziţii ale legii de organizare judiciară, neîntrunind condiţiile de calitate ale normei, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, pe de o parte, procurorii S.I.I.J. nu asigurau şi participarea la şedinţele de judecată în dosarele de competenţa acesteia, activitate ce este realizată de procurori din cadrul Secţiei judiciare a P.Î.C.C.J. sau de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, şi, pe de altă parte, normele în cauză puteau fi interpretate şi în sensul că, alături de procurorii care participă la şedinţele de judecată, care aparţin altor structuri de parchet, S.I.I.J. devine titular al acestei competenţe, ceea ce putea genera practici neunitare sau conflicte pozitive de competenţă, situaţii pe care legiuitorul a omis să le reglementeze.
    67. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 88^8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin art. 14 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) referitor la respectarea legii şi supremaţia Constituţiei, precum şi în art. 131 alin. (1) şi în art. 132 alin. (1) cu referire la principiul legalităţii şi controlului ierarhic în virtutea cărora funcţionează Ministerul Public.
    68. Mai mult, analizând art. 88^1 alin. (6) din Legea nr. 304/2004, prin aceeaşi Decizie nr. 547 din 7 iulie 2020, Curtea a observat că legiuitorul a stabilit în mod expres că în cazul infracţiunilor de competenţa secţiei, indiferent de ierarhiile intermediare existente în interiorul acesteia, numai procurorulşef al secţiei reprezintă „procuror ierarhic superior“, în sensul legii penale. Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte sintagma „inclusiv în cazul soluţiilor dispuse anterior operaţionalizării acesteia“, textul este echivoc şi confuz, întrucât norma defineşte noţiunea prin raportare „la soluţii dispuse“, ceea ce nu numai că este lipsit de logică juridică, dar generează şi confuzie cu privire la modul în care se exercită competenţele procurorului ierarhic superior, ordinea ierarhică neputând avea ca fundament soluţiile dispuse în anumite cauze, ci o structură predeterminată, care funcţionează, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, după principiile legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. De asemenea, având în vedere momentul în care sunt dispuse soluţiile prin raportare la care procurorul-şef al secţiei îşi exercită calitatea de procuror ierarhic superior, norma dobândeşte un vădit caracter tranzitoriu, reglementând situaţia cauzelor preluate de către S.I.I.J. de la alte structuri de parchet, cu încălcarea principiului controlului ierarhic, întrucât stabileşte în competenţa procurorului-şef al S.I.I.J. controlul asupra activităţii unor procurori din afara acestei secţii.
    69. Prin urmare, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 88^1 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin art. 14 pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019.
    70. Având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, inclusiv prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, dispoziţiile legale care stabileau competenţa procurorilor S.I.I.J. de a exercita şi retrage căile de atac în cauzele de competenţa secţiei, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor sau soluţionate definitiv anterior operaţionalizării acesteia, şi-au încetat aplicabilitatea, astfel că la data pronunţării Hotărârii din 18 mai 2021 de către C.J.U.E. acestea nu mai erau susceptibile de a produce efectele juridice reţinute în actul C.J.U.E., iar argumentul instanţei europene apare ca fiind fără suport factual şi juridic.
    71. Cu privire la cel de-al treilea aspect, respectiv ca în cadrul procedurii de investigare judecătorii şi procurorii să beneficieze de dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, de prezumţia de nevinovăţie şi de dreptul la apărare, C.J.U.E. a reţinut că este necesar ca normele care reglementează organizarea şi funcţionarea S.I.I.J. „să fie concepute astfel încât să nu împiedice examinarea cauzei judecătorilor şi a procurorilor vizaţi într-un termen rezonabil“.
    72. Referitor la instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei, Curtea Constituţională constată că aceasta „nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel“ (a se vedea Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 şi Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020).
    73. Referitor la „termenul rezonabil“, consacrat ca garanţie a dreptului la un proces echitabil în art. 21 alin. (3) din Constituţia României, Curtea Constituţională reţine că noua reglementare nu prevede nicio derogare de la normele de drept comun instituite de Codul de procedură penală sub aspectul procedurii de desfăşurare a procesului penal, deci nici al termenelor procesuale, astfel că nu se poate susţine că aceasta ar constitui premisa unei eventuale încălcări a termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor.
    74. În ceea ce priveşte „efectul combinat al numărului aparent considerabil redus de procurori încadraţi în această secţie, care nu ar dispune, în plus, nici de mijloacele, nici de experienţa necesară pentru efectuarea unor anchete în cauze complexe de corupţie, şi al volumului suplimentar de muncă“, Curtea reţine că, în vederea operaţionalizării S.I.I.J., legiuitorul a prevăzut în art. II alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 că, „în termen de 5 zile calendaristice de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură resursele umane şi materiale necesare funcţionării acesteia, inclusiv personalul auxiliar de specialitate, ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, specialişti şi alte categorii de personal“. Cu privire la numărul de procurori încadraţi în secţie, art. 88^2 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prevede că „Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror“, iar la alin. (4) se prevede posibilitatea ca numărul de posturi să poată fi modificat, „în funcţie de volumul de activitate, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea procurorului-şef secţie, cu avizul conform al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii“. Cu privire la „experienţa necesară pentru efectuarea unor anchete în cauze complexe“, Curtea reţine că prevederile art. 88^5 alin. (3) stabilesc, printre condiţiile de participare la concursul pentru numirea în cadrul S.I.I.J., ca procurorii să aibă cel puţin gradul de parchet de pe lângă curte de apel şi să aibă o vechime efectivă de cel puţin 18 ani în funcţia de procuror. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile legale care normează înfiinţarea S.I.I.J. nu pot constitui, ele însele, premise ale încălcării garanţiei constituţionale prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, referitoare la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil.
    75. Pe de altă parte, Curtea nu poate ignora faptul că perioada scursă de la data operaţionalizării S.I.I.J. (octombrie-noiembrie 2018) până la data sesizării C.J.U.E. cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare (29 martie 2019) reprezintă un termen mai mic de 6 luni. În acest context, apar discutabile „indicaţiile furnizate“ C.J.U.E. de către instanţa de trimitere din care reiese că normele care reglementează organizarea şi funcţionarea acestei secţii nu au fost concepute astfel încât să respecte examinarea cauzei judecătorilor şi a procurorilor vizaţi într-un termen rezonabil, „indicaţii“ care au stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa europeană.
    76. Pentru toate argumentele expuse, Curtea Constituţională constată că reglementarea care prevede înfiinţarea S.I.I.J. reprezintă o opţiune a legiuitorului naţional, în acord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept şi în art. 21 alin. (1) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi, implicit, în acord cu prevederile art. 2 şi ale art. 19 alin. (1) din TUE.
    77. În fine, cu privire la aspectul comun tuturor celor trei perspective din care C.J.U.E. a realizat interpretarea dreptului Uniunii, şi anume faptul că revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica dacă normele referitoare la organizarea şi funcţionarea S.I.I.J., precum şi cele referitoare la numirea şi revocarea procurorilor încadraţi în aceasta corespund cerinţelor stabilite prin hotărârea C.J.U.E., Curtea Constituţională urmează să facă o serie de precizări.
    78. Cu titlu preliminar, Curtea observă că, deşi articolul 267 din TFUE nu abilitează C.J.U.E. să aplice normele dreptului Uniunii la o speţă determinată, ci numai să se pronunţe cu privire la interpretarea tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile Uniunii, revenind instanţei de trimitere sarcina de a se pronunţa cu privire la aceste aspecte după ce va fi efectuat aprecierile necesare (aspect reţinut, de altfel, în paragraful 201 al Hotărârii din 18 mai 2021), C.J.U.E. nu se limitează „să furnizeze instanţei naţionale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispoziţiile acestuia“, astfel cum a stabilit în propria jurisprudenţă (invocată de asemenea în paragraful 201 al hotărârii). Astfel, C.J.U.E. constată că „expunerea de motive a acestei legi nu indică nicio justificare legată de imperative întemeiate pe buna administrare a justiţiei“ (paragraful 215), „din elementele aflate la dispoziţia Curţii [...] reiese că exemple practice luate din activităţile S.I.I.J. sunt de natură să confirme realizarea riscului [...] ca această secţie să se asemene unui instrument de presiune politică şi să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare“ (paragraful 219), din indicaţiile furnizate de instanţa de trimitere reiese că reglementările nu au fost concepute astfel încât să nu împiedice examinarea cauzei judecătorilor şi a procurorilor vizaţi într-un termen rezonabil (paragrafele 221 şi 222). Or, toate aceste constatări nu reprezintă „elemente de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispoziţiile acestuia“, ci de aplicare a normelor dreptului Uniunii la o speţă determinată.
    79. Cu privire la interpretarea principiului „supremaţiei dreptului Uniunii“ în sensul că acesta se opune unei reglementări de rang constituţional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanţa constituţională a acestuia, potrivit căreia o instanţă inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională pe care o consideră contrară dreptului Uniunii, Curtea Constituţională reafirmă că stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitare a competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală ţine de competenţa exclusivă a statului membru şi reiterează cele statuate prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 456, potrivit căruia Legea fundamentală a statului - Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene, apartenenţa statului la Uniunea Europeană neputând afecta supremaţia Constituţiei naţionale asupra întregii ordini juridice. De asemenea, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, Curtea Constituţională a arătat că „de esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe - tot mai multe la număr - pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale“ şi că, „pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţin de marja constituţională de apreciere a statelor membre“.
    80. În acest context, Curtea constată că raportul dintre dreptul naţional şi dreptul internaţional este stabilit în Constituţia României în cuprinsul art. 11 şi 20. Din interpretarea coroborată a celor două norme constituţionale se desprind următoarele principii: (i) angajamentul asumat de statul român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte; (ii) prin ratificarea actelor sau tratatelor internaţionale de către Parlamentul României, acestea devin norme naţionale, de drept intern; (iii) supremaţia Constituţiei României în raport cu dreptul internaţional: România nu poate ratifica un tratat internaţional care cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei decât după revizuirea prealabilă a Legii fundamentale naţionale; (iv) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor se realizează în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; (v) în materia drepturilor omului, conflictul între un tratat internaţional la care România este parte şi dreptul intern se soluţionează în favoarea tratatului internaţional doar dacă acesta cuprinde norme mai favorabile.
    81. O reglementare specială în Constituţia României o are raportul dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art. 148 alin. (2) şi (4), potrivit căruia: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. [...] (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).“ Astfel, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naţionale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze şi să aplice dreptul U.E. Acest lucru este valabil şi pentru Curtea Constituţională, care asigură, în virtutea art. 148 din Constituţie, prioritatea de aplicare a dreptului european. Însă această prioritate de aplicare nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identităţii constituţionale naţionale, consacrate de art. 11 alin. (3) coroborat cu art. 152 din Legea fundamentală, ca garanţie a unui nucleu identitar de fond al Constituţiei României şi care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene. În virtutea acestei identităţi constituţionale, Curtea Constituţională este abilitată să asigure supremaţia Legii fundamentale pe teritoriul României (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 30 iunie 2009, 2 BvE 2/08 ş.a., pronunţată de Curtea Constituţională Federală a Republicii Federale Germania). Potrivit clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru (a se vedea Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016, paragraful 75), însă cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, întemeiată pe conceptul de „identitate constituţională naţională“ (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, paragraful 81).
    82. Pe de altă parte, chiar articolul 4 paragraful 2 din TUE, stabilind în mod expres că Uniunea respectă „egalitatea statelor membre în raport cu tratatele“, „identitatea lor naţională“ şi „funcţiile esenţiale ale statului“, foloseşte conceptul de „identitate naţională“, care este „inerentă structurilor fundamentale politice şi constituţionale“ ale statelor membre şi care are semnificaţia că procesul de integrare constituţională în cadrul U.E. are ca limită tocmai structurile fundamentale, politice şi constituţionale, ale statelor membre.
    83. Curtea reţine că o instanţă judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziţii „din legile interne“, deci aparţinând dreptului intern, cu dispoziţiile de drept european prin prisma art. 148 din Constituţie şi, în cazul în care constată contrarietatea, are competenţa să aplice cu prioritate dispoziţiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noţiunile de „legi interne“ şi „drept intern“, Constituţia are în vedere exclusiv legislaţia infraconstituţională, Legea fundamentală prezervându-şi poziţia ierarhic superioară în virtutea art. 11 alin. (3). Aşa fiind, atunci când stabileşte că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne“, art. 148 din Constituţie nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare faţă de Constituţia României, astfel că o instanţă naţională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziţii din dreptul intern, constatate ca fiind constituţionale prin prisma art. 148 din Constituţie, cu dispoziţiile de drept european. Sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român şi care trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, principii înscrise în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, unica autoritate legiuitoare a ţării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Democraţia constituţională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracţie, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremaţia Constituţiei limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice şi de adoptare a unor acte normative trebuie să ţină cont de o serie de principii de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, paragraful 73).
    84. Curtea constată că C.J.U.E., declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, a limitat efectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligaţiile ce rezultă din decizie cad în sarcina autorităţilor române competente să colaboreze instituţional cu Comisia Europeană (paragraful 177 din hotărâre), deci în sarcina instituţiilor politice, Parlamentul şi Guvernul României, şi, pe de altă parte, că obligaţiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art. 4 din TUE. Din ambele perspective, obligaţiile nu pot incumba instanţelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituţie politică a Uniunii Europene.
    85. Prin urmare, Curtea constată că aplicarea pct. 7 din dispozitivul hotărârii, potrivit căruia o instanţă de judecată „este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE“, nu are temei în Constituţia României, întrucât, aşa cum sa menţionat în prealabil, art. 148 din Constituţie consacră prioritatea de aplicare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Or, rapoartele M.C.V., întocmite în baza Deciziei 2006/928, prin conţinutul şi efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 mai 2021, nu constituie norme de drept european, pe care instanţa de judecată să le aplice cu prioritate, înlăturând norma naţională. Prin urmare, judecătorul naţional nu poate fi pus în situaţia de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislaţiei naţionale, întrucât rapoartele M.C.V. nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislaţia internă. Această concluzie se impune cu atât mai mult în ipoteza în care legislaţia naţională a fost declarată conformă Constituţiei de către instanţa constituţională naţională prin prisma dispoziţiilor art. 148 din Constituţie.
    86. Nu în ultimul rând, Curtea menţionează că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică şi, implicit, încălcarea principiului statului de drept.
    87. În concluzie, întrucât Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-355/19, nu poate fi considerată un element ce poate determina un reviriment jurisprudenţial sub aspectul constatării incidenţei Deciziei 2006/928/CE în controlul de constituţionalitate şi, implicit, a încălcării art. 148 din Constituţie, Curtea Constituţională urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1 alin. (1)-(5), ale art. 88^2-88^7, ale art. 88^8 alin. (1) lit. a)-c) şi e) şi alin. (2), precum şi ale art. 88^9 din Legea nr. 304/2004.
    88. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, mai sus menţionată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1 alin. (6) şi ale art. 88^8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 a devenit inadmisibilă.
    89. Cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, analizând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea reţine că actul normativ a reglementat o procedură derogatorie de la art. 88^3-88^5 din Legea nr. 304/2004, care a permis operaţionalizarea secţiei în termenul stabilit de lege. Având în vedere caracterul temporar al reglementării, care a vizat numirea provizorie a procurorului-şef, a procurorului-şef adjunct şi a cel puţin unei treimi din procurorii secţiei, Curtea constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia, astfel că aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    90. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 88^1 alin. (1)-(5), ale art. 88^2-88^7, ale art. 88^8 alin. (1) lit. a)-c) şi e) şi alin. (2), precum şi ale art. 88^9 din Legea nr. 304/2004, şi cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 88^1 alin. (6) şi ale art. 88^8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România“, Asociaţia „Mişcarea pentru apărarea statutului procurorilor“ şi de Bogdan Ciprian Pîrlog în Dosarul nr. 45/46/2019 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 88^1 alin. (1)-(5), ale art. 88^2-88^7, ale art. 88^8 alin. (1) lit. a)-c) şi e) şi alin. (2), precum şi ale art. 88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1 alin. (6) şi ale art. 88^8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, formulată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
    3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, excepţie formulată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 8 iunie 2021.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia de la punctul 1 din dispozitivul deciziei pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88^1 alin. (1)-(5), ale art. 88^2-88^7, ale art. 88^8 alin. (1) lit. a)-c) şi e) şi alin. (2), precum şi ale art. 88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia trebuia să fie admisă întrucât:
    • Prin modalitatea de adoptare a dispoziţiilor care permit înfiinţarea unei structuri de parchet exclusiv pentru investigarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi au fost încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la statul de drept, ale art. 1 alin. (5) referitoare la respectarea legii şi supremaţia Constituţiei şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la obligaţiile ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene;
    • Prin înfiinţarea unei structuri de parchet exclusiv pentru investigarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi au fost încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în faţa legii şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la obligaţiile ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

    *
    * *
    1. În ceea ce priveşte înfiinţarea şi operaţionalizarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.), respectiv a unei structuri de parchet exclusiv pentru investigarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi, reiterăm toate considerentele care au argumentat:
    - opinia separată formulată la Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020;
    – opinia separată, paragrafele 30-41, formulată la Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, şi care susţin concluzia noastră fermă şi constantă în sensul că normele juridice cuprinse în art. 88^1 alin. (1)-(5), art. 88^2-88^7, art. 88^8 alin. (1) lit. a)-c) şi e) şi alin. (2), precum şi art. 88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale atât din punct de vedere formal şi procedural, prin modalitatea în care respectivele prevederi au intrat în dreptul pozitiv român, cât şi din punct de vedere material, prin conţinutul reglementărilor pe care le cuprind.

    2. În plus, având în vedere că la data de 18 mai 2021 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), întrunită în Marea Cameră, a pronunţat în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19 o hotărâre referitoare, între altele, şi la înfiinţarea şi operaţionalizarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.), facem următoarele precizări:
    3. În Hotărârea din 18 mai 2021 CJUE a răspuns mai multor întrebări preliminare adresate de instanţe judecătoreşti din România şi, relevant pentru excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză, a analizat:
    a) natura juridică a (1) Deciziei 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei şi a (2) rapoartelor întocmite de Comisie pe baza acestei decizii, precum şi (3) obligaţiile care rezultă pentru România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, din aceste acte juridice emise de instituţiile Uniunii Europene şi care vizează, între altele, organizarea sistemului judiciar din România;
    b) conformitatea cu dreptul Uniunii Europene a reglementărilor referitoare la înfiinţarea şi operaţionalizarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei secţii de urmărire penală (S.I.I.J.) care are competenţă exclusivă pentru investigarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi;
    c) aplicarea principiilor fundamentale şi structurante ale sistemului normativ al Uniunii Europene - respectiv prevalenţa dreptului UE, efectul direct al dreptului UE şi eficacitatea dreptului UE - la cazul concret dedus judecăţii sale.

    4.1. În esenţă, Hotărârea din 18 mai 2021 confirmă o lungă şi constantă jurisprudenţă anterioară a CJUE şi nu face decât să aplice dreptul Uniunii Europene la speţa concretă pentru a aduce răspunsurile pertinente la întrebările ce i-au fost adresate.
    4.2.1. CJUE a reiterat prevederile art. 288 alin. (4) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) atunci când a arătat că decizia este unul dintre actele normative ale ordinii juridice a UE prin care instituţiile UE îşi exercită competenţele ce le-au fost atribuite şi că ea este obligatorie în toate elementele sale. Concret, în acest caz, CJUE a stabilit că Decizia 2006/928/CE [de instituire a Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) pentru România - n.r.] este obligatorie în întregime, inclusiv anexele care stabilesc obiective de referinţă pentru statul român. De asemenea, având în vedere că este formulată în termeni clari şi precişi şi nu este însoţită de nicio condiţie, Decizia 2006/928/CE are şi efect direct. În plus, ea se supune regimului juridic specific dreptului UE, respectiv are prioritate de aplicare faţă de dreptul naţional al statelor membre şi trebuie să se bucure de efecte depline, adică să împiedice adoptarea ori aplicarea unor acte normative naţionale care i-ar fi contrare. Nimic nou până aici.
    4.2.2. Ca orice stat membru al UE, România este ţinută să acţioneze în baza principiului cooperării loiale [art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)] pentru a asigura aplicarea şi respectarea dreptului UE pe teritoriul său; concret, în acest caz, România este obligată să ia măsurile adecvate în vederea realizării obiectivelor de referinţă menţionate în anexele la Decizia 2006/928/CE şi să se abţină de la adoptarea ori aplicarea oricăror măsuri ce ar risca să compromită atingerea aceloraşi obiective. Acest lucru priveşte inclusiv rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928/CE întrucât, în virtutea teleologiei proprii dreptului UE, România nu poate adopta sau menţine în vigoare, în domeniile acoperite de obiectivele de referinţă sus-menţionate, măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. Interpretarea CJUE, teleologică şi lipsită de formalism, nu constituie un novum juridic.
    4.2.3. În baza art. 5 TUE, organizarea judiciară a statelor membre ţine de competenţa decizională a acestora, dar, în baza art. 4 TUE, exercitarea competenţelor proprii ale statelor membre trebuie realizată astfel încât să nu împiedice îndeplinirea competenţelor proprii ale UE şi să nu încalce valorile, prevăzute de art. 2 TUE, pe care se întemeiază UE, şi printre care statul de drept şi independenţa justiţiei joacă un rol central. În plus, în baza art. 19 alin. (1) fraza finală din TUE, statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă a drepturilor conferite cetăţenilor europeni în domeniile reglementate de dreptul UE. Concret, în acest caz, România nu numai că nu poate ignora valorile prevăzute de art. 2 TUE, ci trebuie să şi sprijine UE în îndeplinirea propriilor competenţe, cu atât mai mult cu cât sistemul de competenţe al UE este complex, teleologic şi evolutiv, iar statul de drept şi independenţa justiţiei din România au relevanţă pentru UE în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului UE, protecţia jurisdicţională efectivă a drepturilor acordate cetăţenilor europeni de sistemul normativ al UE, principiul încrederii reciproce a instanţelor judecătoreşti din UE şi, nu în ultimul rând, posibilitatea instanţelor de a adresa întrebări preliminare către CJUE fără nicio intervenţie. Nimic nou în această aplicare la cazul concret a principiilor generale ale dreptului UE.

    4.3. În baza aceloraşi prevederi ale tratatelor UE, CJUE a stabilit că, în acest caz concret, înfiinţarea şi operaţionalizarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei secţii de urmărire penală (S.I.I.J.) care are competenţă exclusivă pentru investigarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi ţine - ratione materiae - de domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928/CE şi, prin urmare, trebuie să respecte art. 2 TUE, inclusiv exigenţa statului de drept, adică să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate care să permită să fie îndepărtată orice îndoială legitimă cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor organului menţionat ca instrument de presiune ori de control politic asupra activităţii judiciare. În acest sens, CJUE a precizat şi un set de criterii ce trebuie verificate de judecătorii naţionali în faţa cărora cetăţeni europeni, justiţiabili în România, ar putea contesta înfiinţarea respectivei secţii specializate. Nimic nou nici în această aplicare la cazul concret a principiilor generale ale dreptului UE.
    4.4. În final, reluând jurisprudenţa sa clasică şi constantă referitoare la sistemul normativ al UE, CJUE a reamintit semnificaţia juridică a principiului interpretării conforme a dreptului naţional, a principiului prevalenţei dreptului UE, a principiului efectului direct al dreptului UE şi a principiului eficacităţii dreptului UE. Astfel, în acest caz concret, CJUE a ajuns la concluzia că, atunci când judecă litigiul cu care sunt sesizate, instanţele naţionale - în calitate de instanţe de aplicare a dreptului UE - sunt obligate, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerinţele dreptului UE pentru a asigura deplina eficacitate a dreptului UE şi sunt autorizate să lase neaplicate din oficiu dispoziţiile naţionale care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi pe care le consideră, în lumina unei hotărâri a CJUE, ca fiind contrare acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (a se vedea punctul 7 al dispozitivului Hotărârii C.J.U.E. din 18 mai 2021). Nimic nou nici în această privinţă.
    5. Dincolo de poziţionări moniste, dualiste ori pluraliste cu privire la raporturile de sistem dintre dreptul UE şi dreptul naţional al statelor membre, precum şi dincolo de distincţiile care pot fi făcute între supremaţia Constituţiei în cadrul oricărui sistem normativ naţional şi prioritatea de aplicare ori prevalenţa dreptului UE faţă de orice dispoziţii normative - inclusiv de natură constituţională - din dreptul intern al statelor membre, în speţa de faţă trebuie observat că analiza CJUE se raportează la dreptul UE, iar analiza CCR se raportează la Constituţia României. Tocmai de aceea Curtea Constituţională a României a acţionat ultra vires atunci când, nesesizată de instanţa care în mod corect a trimis excepţia de neconstituţionalitate la CCR şi întrebările preliminare la CJUE, s-a lansat în aprecieri cu privire la competenţa jurisdicţiei supranaţionale (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 17 aprilie 2019).
    6. Hotărârea CJUE din 18 mai 2021 ar fi putut deveni un argument suplimentar pentru ca jurisdicţia constituţională din România să realizeze un reviriment de jurisprudenţă. Cu toate acestea, considerăm că revirimentul de jurisprudenţă ar fi trebuit să intervină chiar şi independent de Hotărârea CJUE, pe baza unei reexaminări atente a prevederilor din Constituţia României referitoare la statul de drept, principiul legalităţii şi al supremaţiei Constituţiei, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, precum şi a celor care explicitează obligaţiile ce revin României ca stat membru al Uniunii Europene, aşa cum am arătat anterior, în opiniile separate la deciziile nr. 33/2018 şi nr. 547/2020.
    7. Adăugăm aici faptul că art. 148 din Constituţia României impune - ca normă juridică obligatorie, aşa cum, de altfel, sunt toate normele din Constituţia României - respectarea priorităţii dreptului UE faţă de dispoziţiile contrare din dreptul naţional şi obligă toate autorităţile publice din România, enumerând expressis verbis „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească“ să garanteze aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prioritatea dreptului UE faţă de dreptul naţional.
    8. Prin codificarea în 2003 a jurisprudenţei CJUE referitoare la prioritatea de aplicare a dreptului UE, Constituţia României sa demarcat de celelalte legi fundamentale ale statelor membre ale UE, dintre care niciuna nu cuprinde o reglementare asemănătoare. Pe cale de consecinţă, voinţa constituantului român este cea care impune tuturor autorităţilor publice din România prioritatea sistematică de aplicare a dreptului UE în faţa dispoziţiilor contrare din dreptul intern, ca o obligaţie juridică la nivel naţional care o dublează pe cea stabilită prin jurisprudenţa constantă a CJUE la nivel supranaţional. Că în această situaţie este vorba de o prioritate sistematică, şi nu de una electivă, rezultă şi din comparaţia dintre prevederile art. 20 şi 148 din Constituţie: în vreme ce în privinţa drepturilor fundamentale în caz de neconcordanţă între prevederile naţionale şi cele internaţionale constituantul derivat a făcut aplicarea lex mitior, în al doilea caz a dat prioritate exclusiv dreptului UE. În cazul de faţă nu este vorba de o contradicţie dintre Constituţia României şi conţinutul normativ al Deciziei 2006/928/CE, ci despre analiza conformităţii unor prevederi din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cu norme de referinţă constituţionale, referitoare la statul de drept, egalitate şi legalitate pentru Curtea Constituţională a României, respectiv cu dispoziţii clare, necondiţionate şi juridic eficiente referitoare la statul de drept şi independenţa justiţiei din dreptul UE pentru Curtea de Justiţie a UE şi pentru instanţele judecătoreşti. Prioritatea de aplicare a dreptului UE într-o astfel de situaţie decurge atât din caracteristicile proprii ale dreptului UE, cât şi din prevederile art. 148 din Constituţia României. Ea poate şi trebuie constatată de orice autoritate publică naţională (instanţă judecătorească sau administraţie publică) care ar fi chemată să aplice la o situaţie concretă prevederile criticate din Legea nr. 304/2004 şi normele din Decizia 2006/928/CE.
    9. Prioritatea de aplicare presupune interpretarea, pe cât posibil, a dreptului naţional în conformitate cu dreptul UE şi, în subsidiar, atunci când interpretarea conformă nu este posibilă, înlăturarea de la aplicare a dreptului naţional contrar celui al UE. Înlăturarea de la aplicare poate fi realizată, din oficiu, atât de instanţele judecătoreşti, cât şi de autorităţile administrative, atunci când acestea trebuie să pună în aplicare concomitent norme din dreptul naţional şi din cel european şi constată contradicţii între cele două. Ea nu are semnificaţia abrogării ori invalidării dreptului naţional contrar, căci administraţia publică sau instanţele judecătoreşti, nu adoptă şi nu abrogă norme juridice, ci presupune doar compararea conţinutului normativ al celor două norme juridice aflate în sisteme normative diferite şi alegerea celei care se va aplica în acel caz concret. Abrogarea normelor naţionale contrare dreptului UE poate fi realizată doar de legiuitor; invalidarea normelor naţionale contrare dreptului UE poate fi realizată de jurisdicţia constituţională. Însă în situaţia în care legiuitorul naţional ori judecătorul constituţional nu poate acţiona sau nu acţionează, articolul 148 din Constituţie obligă autorităţile publice naţionale (inclusiv - sau mai ales - instanţele judecătoreşti) să dea invariabil prioritate de aplicare dreptului UE.
    10. Nu în ultimul rând, prin obligarea tuturor autorităţilor publice, inclusiv a autorităţii judecătoreşti, la garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de statul român pe calea aderării la Uniunea Europeană, constituantul derivat a asigurat o protecţie juridică eficientă drepturilor tuturor cetăţenilor europeni. În ultimă instanţă, cetăţenii europeni sunt cei care solicită administraţiilor publice ori instanţelor judecătoreşti să le fie respectate, protejate şi garantate, inclusiv în plan jurisdicţional, drepturile subiective ce le-au fost conferite de sistemul normativ al UE, iar cetăţenii europeni pot face acest lucru în şi din oricare stat membru al UE prin raportare la orice sistem normativ naţional. Prin urmare, instanţele judecătoreşti din oricare stat membru al UE au „puterea şi îndatorirea“ (pentru a cita din titlul unui celebru articol de doctrină ce a însoţit în 1912 prima hotărâre judecătorească prin care Tribunalul Ilfov - Secţia a IIa a realizat controlul constituţionalităţii legilor în România, în absenţa oricăror reglementări în materie - a se vedea Gaston Jιze, „Pouvoir et devoir des tribunaux en général et des tribunaux roumains en particulier de vérifier la constitutionnalité des lois \'e0 l’occasion des procιs portés devant eux“, în „Revue de droit public et science politique en France et \'e0 l’étranger“, 1912, tom XIX, p.140 şi următoarele) de a înlătura de la aplicare, din oficiu, orice dispoziţii naţionale contrare dreptului UE. Pe cale de consecinţă, în paradigma de gândire specifică integrării europene, orice încercare de autarhie juridică rămâne iluzorie.
    *
    * *
    Pentru toate aceste motive considerăm că normele juridice cuprinse în art. 88^1 alin. (1)-(5), art. 88^2-88^7, art. 88^8 alin. (1) lit. a)-c) şi e) şi alin. (2), precum şi art. 88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale, inclusiv pentru că sunt contrare dreptului UE pertinent, respectiv Deciziei 2006/928/CE ca act juridic obligatoriu în toate elementele sale, prioritar faţă de dreptul intern şi care beneficiază de efect direct şi produce efecte depline în sistemul normativ român.

                    JUDECĂTORI
                    dr. Livia Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 390 din 8 iunie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"