Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 39 din 23 septembrie 2019 referitoare la sesizarea formulată privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în ceea ce priveşte raportarea la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 39 din 23 septembrie 2019 referitoare la sesizarea formulată privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în ceea ce priveşte raportarea la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 909 din 11 noiembrie 2019

Comenteaza legea

Dosar nr. 1.812/1/2019


┌──────────┬───────────────────────────┐
│          │- preşedintele delegat al  │
│Ionel     │Secţiei de contencios      │
│Barbă     │administrativ şi fiscal -  │
│          │preşedintele completului   │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana   │- judecător la Secţia de   │
│Florina   │contencios administrativ şi│
│Secreţeanu│fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Daniel    │- judecător la Secţia de   │
│Gheorghe  │contencios administrativ şi│
│Severin   │fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Virginia  │- judecător la Secţia de   │
│Filipescu │contencios administrativ şi│
│          │fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gheza     │- judecător la Secţia de   │
│Attila    │contencios administrativ şi│
│Farmathy  │fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Iuliana   │- judecător la Secţia de   │
│Măiereanu │contencios administrativ şi│
│          │fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gabriel   │- judecător la Secţia de   │
│Viziru    │contencios administrativ şi│
│          │fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adrian    │- judecător la Secţia de   │
│Remus     │contencios administrativ şi│
│Ghiculescu│fiscal                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Nicolae   │- judecător la Secţia de   │
│Gabriel   │contencios administrativ şi│
│Ionaş     │fiscal                     │
└──────────┴───────────────────────────┘

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, competent să judece sesizarea ce formează obiectul dosarului, este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.)
    Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul Î.C.C.J.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 33.478/245/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    "Dacă, raportat la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, compania aeriană are sau nu obligaţia de a efectua controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente sau vize, sau sancţiunea prevăzută de dispoziţia legală intervine numai în situaţia în care îmbarcă pasagerii care nu sunt în posesia documentelor de călătorie necesare pentru intrarea pe teritoriile părţilor contractante după ce autorităţile de la frontieră au constatat lipsa documentelor de trecere a frontierei sau falsul/falsificarea acestora;
    Dacă, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990, şi la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face numai de către poliţistul de frontieră sau şi de către companiile de transport aeriene"

    Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au transmis puncte de vedere sau simple opinii referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, unele însoţite de jurisprudenţă, iar răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la respectivele probleme de drept; se arată, de asemenea, că raportul întocmit în cauză a fost comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere.
    În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    1. Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 21 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 33.478/245/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele probleme de drept:
    "Dacă, raportat la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, compania aeriană are sau nu obligaţia de a efectua controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente sau vize, sau sancţiunea prevăzută de dispoziţia legală intervine numai în situaţia în care îmbarcă
    pasagerii care nu sunt în posesia documentelor de călătorie necesare pentru intrarea pe teritoriile părţilor contractante după ce autorităţile de la frontieră au constatat lipsa documentelor de trecere a frontierei sau falsul/falsificarea acestora;
    Dacă, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990, şi la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face numai de către poliţistul de frontieră sau şi de către companiile de transport aeriene"

    II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina
    A. Obiectul judecăţii şi soluţia instanţei de fond
    2. Prin Sentinţa civilă nr. 9.700 din 26.09.2018, Judecătoria Iaşi a respins plângerea formulată de compania de transport aeriană A., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, încheiat la data de 11.11.2017 de către agentul constatator al intimatului, prin care petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în suma de 8.000 lei.
    3. S-a reţinut că, în data de 9.11.2017, ora 21,50, pe PPF Aeroport Iaşi, petenta a transportat, din direcţia München cu zborul 0B6886, pe cetăţeanul B, cu document de călătorie fals, faptă prevăzută de art. 7 alin. (1) şi de art. 134 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002), şi sancţionată de art. 135 lit. d) din acelaşi act normativ.
    4. Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat a fost semnat de către petentă, agentul constatator menţionând că societatea sancţionată nu are de făcut menţiuni cu privire la conţinutul procesului-verbal.
    5. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, potrivit cărora intrarea pe teritoriul României poate fi permisă străinilor care (...) posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de statul român, precum şi prevederile art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora este interzisă aducerea în România de către companiile de transport aeriene, navale sau terestre a străinilor fără documente de trecere a frontierei, cu documente sau vize false ori falsificate sau ascunşi în mijloacele de transport ori care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) şi b).
    6. Potrivit art. 134 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, este considerată contravenţie nerespectarea de către transportator a interdicţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, iar conform art. 135 lit. d) din actul normativ în discuţie contravenţia prevăzută la art. 134 pct. 1 din aceeaşi ordonanţă de ordonanţă se sancţionează cu amendă de la 8.000 lei la 15.000 lei, calculată pentru fiecare străin transportat.
    7. În conformitate cu art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001), controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face de către poliţistul de frontieră.
    8. Potrivit art. 21 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, aprobată cu modificări prin Legea nr. 81/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001), în zona de competenţă, Poliţia de Frontieră Română realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internaţional, la intrarea în şi la ieşirea din zonele libere, în punctele de mic trafic şi treceri simplificate sau în alte locuri, după caz, potrivit legii.
    9. Instanţa de judecată a constatat că plângerea a fost introdusă în termenul prevăzut la art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), şi că procesul-verbal contestat a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 16 şi 17 din acelaşi act normativ, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
    10. Sub aspectul temeiniciei, instanţa de judecată a reţinut că, deşi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art. 34 din acelaşi act normativ rezultă că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării juridice până la proba contrară.
    11. Instanţa de judecată a apreciat că sancţiunea principală a amenzii contravenţionale, în cuantum de 8.000 lei, aplicată în cauză, este suficient de gravă pentru a determina instanţa să concluzioneze în sensul că faţă de petentă a fost formulată o „acuzaţie în materie penală“, în sensul dat acestei sintagme de jurisprudenţa CEDO. Pe cale de consecinţă, prezumţia de nevinovăţie de care se bucură petenta, se impune cu forţă superioară.
    12. Judecătoria a reţinut, de asemenea, că procesul-verbal de contravenţie, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forţă probantă prin el însuşi şi constituie o dovadă suficientă a vinovăţiei contestatorului, cât timp acesta din urmă nu este în măsură să prezinte o probă contrară.
    13. Instanţa de judecată a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat reprezintă un mijloc de probă şi conţine constatările personale ale agentului de poliţie aflat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
    14. În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 7 alin. (1),art. 134 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 şi sancţionată de art. 135 lit. d) din acelaşi act normativ, instanţa de judecată a reţinut că plângerea apare ca neîntemeiată.
    15. A fost respinsă apărarea petentei, întemeiată pe argumentul că obligaţia legală de a verifica legalitatea documentelor prezentate de către pasageri la trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internaţional revine Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, ea având doar obligaţia de a verifica dacă există identitate între datele înscrise pe biletul de avion şi cele din documentul de identitate, întrucât agenţii de handling nu deţin mijloacele tehnice necesare identificării unor documente de călătorie false, iar autoritatea competentă - Autoritatea de Frontieră de la Aeroportul din München nu a descoperit nicio neregulă în ceea ce priveşte documentele de transport prezentate de pasager.
    16. Instanţa a reţinut că simpla negare a petentei, în sensul că faptele nu corespund adevărului, nu este suficientă, atât timp cât aceasta nu aduce probe sau nu prezintă o explicaţie raţională pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situaţii nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia; or, în cauză, petenta nu a făcut dovada unei situaţii contrare celei reţinute în procesul-verbal de contravenţie contestat, existând la dosar doar susţinerile acesteia împotriva prezumţiei de temeinicie a actului contestat şi a probelor indubitabile administrate în cauză, respectiv refuzul intrării la frontieră nr. 1.542/9.11.2017, dovada de reţinere a obiectelor (înscrisuri) ex. nr. 1/9.11.2017, proces-verbal nr. 4.332.529/9.11.2017, proces-verbal din 9.11.2017, permis conducere Suedia, carte de identitate Suedia, punct de vedere agent din 19.02.2018, din care rezultă, fără dubiu şi contrar susţinerilor petentei, realitatea celor reţinute în cuprinsul procesului-verbal contestat.
    17. Sub acest aspect, deşi se menţionează prevederile art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, potrivit cărora controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face de către poliţistul de frontieră, şi prevederile art. 21 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001, potrivit cărora în zona de competenţă, Poliţia de Frontieră Română realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internaţional, la intrarea în şi la ieşirea din zonele libere, în punctele de mic trafic şi treceri simplificate sau în alte locuri, după caz, potrivit legii, nu poate fi contestat conţinutul clar, previzibil şi accesibil al prevederilor art. 7 alin. (1),art. 134 pct. 1 şi art. 135 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002.
    18. Cu alte cuvinte, deşi culpa primordială în permiterea accesului peste punctul de control al cetăţeanului B, cu document de călătorie fals, aparţine Autorităţii de Frontieră de la Aeroportul din München, autoritate care nu a descoperit/nu a raportat nicio neregulă în ceea ce priveşte documentele de transport prezentate de pasager, o interpretare contrară, în sensul că petenta nu are nicio culpă în transportul acestui cetăţean, ar lipsi de conţinut prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, potrivit cărora este interzisă aducerea în România de către companiile de transport aeriene, navale sau terestre a străinilor fără documente de trecere a frontierei, cu documente sau vize false ori falsificate sau ascunşi în mijloacele de transport ori care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) şi b).
    19. Mai mult decât atât, deşi petenta, într-o redare exhaustivă a dispoziţiilor legale, evidenţiază atribuţiile Poliţiei de frontieră în controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat române, ea invocă propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept, interpretare care nu poate fi primită.
    20. Instanţa de judecată a respins şi argumentul petentei, potrivit căreia aceasta, în calitate de transportator aerian, nu este dotată cu aparatura necesară pentru identificarea documentelor de transport falsificate şi că, în raport cu acestea, nu i se poate angaja răspunderea pentru fapta prevăzută de art. 7 alin. (1),art. 134 pct. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 şi sancţionată de art. 135 lit. d) din acelaşi act normativ, justificat de faptul că o atare interpretare ar face inaplicabilă o dispoziţie legală în vigoare.
    21. Judecătoria a invocat, în sprijinul soluţiei de respingere a plângerii contravenţionale, şi practica instanţei de contencios al drepturilor omului, menţionând în acest sens Cauza Ioan Pop c. României (Cererea nr. 40.301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea reiterează că a stabilit deja că nu este surprinzător faptul că instanţele interne se aşteptaseră ca reclamantul să infirme prezumţia de legalitate şi validitate a procesului-verbal de constatare a contravenţiilor în legătură cu principiile generale de drept procedural aplicabil cu privire la legislaţia privind contravenţiile (a se vedea Anghel, citată anterior, pct. 58 şi 59), paragraful 30.
    22. În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa a apreciat că s-a realizat o corectă individualizare a sancţiunilor aplicate, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ.
    23. Instanţa de judecată a reţinut că, din probele administrate, rezultă că pericolul social al faptei reţinute în sarcina petentei este unul ridicat, aducându-se atingere unor norme sociale de o importanţă deosebită, respectiv cele privind regimul străinilor în România.
    24. În ceea ce priveşte posibilitatea de înlocuire a amenzii cu sancţiunea avertismentului, reţinând că petenta a fost sancţionată cu amenda egală cu minimul prevăzut de lege, faţă de atitudinea procesuală a petentei şi de neconştientizare de către aceasta a obligaţiilor care îi revin în materia circulaţiei străinilor, instanţa a considerat că scopul educativ şi cel preventiv al sancţiunii poate fi atins numai prin aplicarea amenzii în cuantumul stabilit de către agentul constatator.

    B. Calea de atac formulată
    25. Împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de fond a declarat apel petenta, care a susţinut că litigiul face parte dintr-o serie de alte litigii în care compania aeriană a fost implicată şi ale căror soluţii au fost şi sunt contradictorii. A arătat că toate litigiile sale decurg din modalitatea defectuoasă de înţelegere a aplicării dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, lăsate la latitudinea fiecărui agent constatator.
    26. Apelanta a reiterat argumentul potrivit căruia obligaţia sa, stabilită prin Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990 (Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen), este aceea de a lua măsuri pentru a se asigura că străinul transportat se află în posesia documentelor de călătorie cerute la intrarea pe teritoriul statelor contractante, întrucât nu este autoritate de control şi nu are alt fel de atribuţii. De asemenea, a susţinut că deţinerea de aparatură pentru detectarea de falsuri şi accesul la baza de date internaţionale nu îi sunt permise.
    27. Apelanta a apreciat că instanţa de fond a făcut o analiză incorectă şi a concluzionat eronat asupra vinovăţiei şi gravităţii faptei, făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale şi soluţiilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
    28. S-a susţinut de către apelantă că soluţia atacată nu rezolvă problema existentă, şi anume sancţionarea societăţii în condiţiile în care aceasta nu are dreptul să deţină aparatura specifică şi nici acces la bazele de date.
    29. În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului.
    30. Prin cererea de apel, apelanta a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării supuse analizei de faţă.
    31. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că aceasta vizează, în realitate, aplicarea unor norme legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii în litigiul dintre părţi; a apreciat că situaţia juridică dedusă judecăţii, ce constituie problema de drept invocată în sesizare, este reglementată expres şi explicit de către legiuitor, textul art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nelăsând loc de interpretări.
    32. Intimata susţine că ceea ce se urmăreşte, în realitate, prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ca instanţa supremă să stabilească dacă transportatorul aerian are obligaţia de a se dota cu mijloace tehnice de specialitate pentru a depista documentele sau vizele false, însă această obligaţie nu poate fi stabilită prin dezlegarea unei chestiuni de drept pe calea mecanismului de prevenire a unei practici juridice neuniforme şi doar de către legiuitor.

    III. Dispoziţiile legale supuse interpretării
    33. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002:
    "ART. 7
    Obligaţiile transportatorilor
    (1) Este interzisă aducerea în România de către companiile de transport aeriene, navale sau terestre a străinilor fără documente de trecere a frontierei, cu documente sau vize false ori falsificate sau ascunşi în mijloacele de transport ori care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) şi b).
    (2) În cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (1), compania de transport respectivă este obligată să asigure transportul imediat al străinilor în cauză la locul de îmbarcare sau într-un alt loc pe care străinii îl acceptă şi unde sunt acceptaţi. Dacă acest lucru nu este posibil, transportatorul este obligat să asigure cheltuielile determinate de acordarea drepturilor prevăzute la art. 9 alin. (4), precum şi cele de punere în executare a măsurii nepermiterii intrării în România.
    (3) Obligaţiile prevăzute la alin. (2) sunt aplicabile şi companiilor de transport cu care sosesc în România străinii aflaţi în tranzit, dacă:
    a) transportatorul care urmează să-i preia pentru a-i duce în ţara de destinaţie refuză să-i îmbarce;
    b) autorităţile statului de destinaţie nu permit intrarea străinilor şi îi returnează în România."

    34. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001:
    "ART. 18
    (1) Controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face de către poliţistul de frontieră."

    IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    A. Apelanta a opinat în sensul că dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 contravine altor dispoziţii legale în vigoare, întrucât o societate de transport aerian nu dispune de dispozitive tehnice specifice şi nu poate consulta baze de date relevante, aflate la îndemâna Poliţiei de frontieră, conform practicilor naţionale şi internaţionale.
    35. Susţine că, în cazul operaţiunilor de check in, efectuate online, fără bagaje de cală, verificarea acestor documente se face sumar la uşa avionului şi constă în verificarea vizuală a conformităţii dintre fotografia de pe documentul prezentat pentru îmbarcare şi pasagerul care se prezintă, concomitent cu scanarea cărţii de îmbarcare. Apelanta consideră că interdicţia reglementată de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 ar fi încălcată doar în situaţia în care transportatorii aerieni cunosc aspectele reiterate, pot verifica din punct de vedere tehnic falsul, elementele falsificate sunt grosolane, vizibil cu ştersături, dar cu toate acestea îi transportă pe străini în România. Apreciază că Poliţia de frontieră este singura autoritate care are dreptul de a verifica prezenţa indicilor de falsificare sau de contrafacere a documentelor, sens în care recurge la dispozitivele tehnice pe care le deţine şi la bazele de date specifice; susţine că trebuie făcută diferenţa dintre obligaţia transportatorilor de a verifica existenţa şi valabilitatea documentelor de călătorie şi obligaţia Poliţiei de frontieră de a verifica pe lângă valabilitate şi autenticitatea/veridicitatea documentelor de călătorie prezentate spre control.
    36. În opinia apelantei, modul în care este reglementat art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, raportat la art. 134 pct. 1 din acelaşi act normativ, nu este în concordanţă cu dispoziţiile europene, în sensul că ar putea lăsa impresia că transportatorii aerieni ar avea şi obligaţia de a verifica autenticitatea documentelor de călătorie folosite de către pasagerii străini, subrogându-se, astfel, în drepturile şi obligaţiile poliţiştilor de frontieră. O astfel de interpretare vine însă în contradicţie cu legislaţia europeană, cu legislaţia specifică Poliţiei de frontieră, cu practicile internaţionale şi face din societăţile de transport subiectul activ al unei contravenţii, în condiţiile în care aceste societăţi nu sunt organisme de control.

    B. Intimatul a apreciat că cererea de sesizare este inadmisibilă, întrucât priveşte modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, în litigiul dintre părţi, normă legală care este prevăzută expres şi explicit şi nu lasă loc de interpretări.

    V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea
    A. Cu privire la admisibilitatea sesizării
    37. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri.
    38. S-a arătat, astfel, că cererea este formulată în faţa unui complet de judecată constituit la nivelul unui tribunal, care este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), că de chestiunea de drept supusă dezlegării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept în discuţie este nouă şi asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării
    39. Instanţa de trimitere opinează că dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 sunt neechivoce, revenind acesteia, ca instanţă învestită cu soluţionarea cauzei, competenţa să stabilească, în funcţie de probele cauzei, dacă situaţia de fapt dedusă judecăţii în litigiul dintre părţi se încadrează sau nu în textul de lege invocat, sub aspectul existenţei subiectului şi obiectului contravenţiei, a laturii obiective şi subiective.
    40. Se arată că problema, invocată de apelantă, referitoare la obligaţia companiei de transport aerian de a se dota cu mijloace tehnice de specialitate pentru a depista documentele sau vizele false, nu poate fi rezolvată prin folosirea mecanismului de prevenire a unei practici juridice neuniforme. De asemenea, instanţa de trimitere apreciază că prin interpretarea propusă, apelanta tinde la o restrângere nejustificată a efectelor directe ce decurg din dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la obligaţiile sale.

    VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    41. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au transmis puncte de vedere sau simple opinii referitoare la problema de drept supusă dezlegării, unele însoţite de jurisprudenţă, din analiza cărora rezultă două orientări:
    A. Unele instanţe au apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, companiile de transport aerian au obligaţia de a efectua controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente sau vize.
    42. Au opinat, respectiv s-au pronunţat în acest sens tribunalele Neamţ (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Ilfov (Secţia civilă - deciziile nr. 2.208/A din 16 mai 2018, nr. 2.277/A din 23 mai 2018, nr. 2.084/A din 15 mai 2019 şi nr. 1.596 din 8 aprilie 2019), Ialomiţa şi Suceava (Secţia de contencios administrativ şi fiscal).
    43. În sprijinul acestei orientări s-a arătat că obligaţia controlului paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, incumbă şi companiilor de transport aeriene, conform dispoziţiilor Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen şi prevederilor art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001.

    B. Alte instanţe au apreciat, dimpotrivă, că efectuarea controlului paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face numai de către poliţistul de frontieră.
    44. Şi-au exprimat opinia în acest sens Curtea de Apel Ploieşti (Secţia de contencios administrativ şi fiscal), tribunalele Bucureşti, Giurgiu, Maramureş (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal) şi Bihor (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal) şi Judecătoria Dorohoi.
    45. În sprijinul acestei opinii au fost invocate dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, art. 26 alin. (1) lit. b) din Convenţia de aplicare a acordului de la Schengen şi Regulamentului (UE) 2016/399 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), arătându-se că din interpretarea acestora rezultă că sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 intervine numai în situaţia în care compania de transport aerian îmbarcă pasagerii care nu sunt în posesia documentelor de călătorie necesare pentru intrarea pe teritoriile părţilor contractante, după ce autorităţile de la frontieră au constatat lipsa documentelor de trecere a frontierei sau falsul/falsificarea acestora.

    C. O opinie nuanţată a fost exprimată de Curtea de Apel Galaţi (Secţia contencios administrativ şi fiscal), în sensul că, deşi controlul paşpoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei se face de către poliţistul de frontieră, lipsa documentelor respective trebuie şi poate fi constatată de către companiile de transport aeriene, independent de intervenţia poliţistului de frontieră.
    46. S-a apreciat că aducerea în România a străinilor cu documente ce prezintă urme de falsificare evidente trebuie şi poate fi constatată de către companiile aeriene de transport, independent de intervenţia poliţistului de frontieră, faptele respective putând atrage răspunderea contravenţională a companiei de transport, întrunirea elementelor constitutive ale contravenţiei verificându-se în funcţie de situaţia concretă a fiecărei cauze.

    VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    47. Prin Adresa nr. 1.664/C/2.299/III-5/2019 din 5 august 2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    48. Prin Decizia nr. 41 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 10 mai 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, statuând următoarele:
    "16. În ceea ce priveşte criticile formulate de autorii excepţiei, referitoare la lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea reţine că acestea nu pot fi primite deoarece problema supusă controlului, şi anume dacă angajatorul poate verifica falsurile din documentele celor pe care-i angajează este o problemă de fapt care se examinează în concret de instanţa de judecată şi excedează controlului de constituţionalitate. În acest cadru, instanţa poate să verifice dacă angajatorul a întreprins diligenţele corespunzătoare şi necesare pentru a se asigura că persoana în cauză a fost angajată cu respectarea cerinţelor legale şi pe baza documentelor pe care persoana le prezintă la angajare."

    IX. Raportul asupra chestiunii de drept
    49. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    50. Examinând sesizarea, întrebările ce fac obiectul acesteia şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, constată următoarele:
    51. Înainte de cercetarea în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    52. Conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă:
    "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

    53. Din cuprinsul dispoziţiilor legale citate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ:
    - existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;
    – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;
    – chestiunea de drept să fie nouă;
    – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

    54. Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că cea de-a doua condiţie este îndeplinită, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
    55. De asemenea, este îndeplinită şi a treia condiţie de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de interpretarea dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001.
    56. În ceea ce priveşte prima cerinţă de admisibilitate se constată că se impun mai multe clarificări.
    57. Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul unificării jurisprudenţei, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, este necesar ca problema de interpretare a unui text de lege să fie reală, dificilă, întrucât norma juridică este redactată în termeni neclari sau poate conduce la soluţii diferite în practica judiciară.
    58. Din această perspectivă, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat cu consecvenţă că în sesizarea instanţei supreme cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, o normă legală îndoielnică, lacunară sau neclară, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).
    59. Jurisprudenţa şi doctrina au reţinut, în mod constant, că dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât, altfel, s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti din România, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înşişi legea şi de a o aplica aşa cum apreciază la circumstanţele cauzei.
    60. Se apreciază că, în cauză, nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, controversată, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare, dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită neavând un caracter neclar, susceptibil de mai multe interpretări, de natură să determine pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti divergente.
    61. Pentru a evita transformarea mecanismului procedural reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi pentru a nu se deturna această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere trebuie să arate în încheierea de sesizare care este problema de drept punctuală care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi în ce constă dificultatea de interpretare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.
    62. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept sau divergenţa de interpretare existentă între reclamant şi pârât nu poate constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).
    63. Deşi instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri, aceasta a reţinut că dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 sunt neechivoce, revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei competenţa să stabilească, în funcţie de probele administrate în cauză, dacă situaţia de fapt dedusă judecăţii în litigiul dintre părţi se încadrează sau nu în textul de lege invocat, sub aspectul existenţei subiectului şi obiectului contravenţiei, a laturii obiective şi subiective.
    64. Instanţa de trimitere a apreciat că problema, invocată de apelantă, referitoare la obligaţia companiei de transport aerian de a se dota cu mijloace tehnice de specialitate pentru a depista documentele sau vizele false, nu poate fi rezolvată prin folosirea mecanismului de prevenire a unei practici juridice neuniforme. De asemenea, instanţa de trimitere a apreciat că, prin interpretarea solicitată, apelanta tinde la o restrângere nejustificată a efectelor directe ce decurg din aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la obligaţiile sale.
    65. În considerentele Deciziei nr. 41 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 10 mai 2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea Constituţională a reţinut că problema supusă controlului, şi anume dacă transportatorul poate verifica falsurile din documentele celor pe care îi transportă, este o problemă de fapt care se examinează în concret de instanţa de judecată şi excedează controlului de constituţionalitate.
    66. Curtea Constituţională a mai reţinut că, în acest cadru, instanţa poate să verifice dacă transportatorul a întreprins diligentele corespunzătoare şi necesare pentru a se asigura că persoana în cauză a fost transportată cu respectarea cerinţelor legale şi pe baza documentelor pe care persoana le prezintă la îmbarcare.
    67. Instanţa supremă constată că, prin sesizarea formulată, instanţa de trimitere nu urmăreşte stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, mai degrabă, pornind de la un anumit rezultat al interpretării dispoziţiilor legale, are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a identifica soluţia ce trebuie dispusă în cauză.
    68. Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016), operaţiunea de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. Instanţei de judecată îi revine rolul de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final.
    69. Întrucât obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, rezultă că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

    70. Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 33.478/245/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    "Dacă, raportat la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, compania aeriană are sau nu obligaţia de a efectua controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente sau vize, sau sancţiunea prevăzută de dispoziţia legală intervine numai în situaţia în care îmbarcă pasagerii care nu sunt în posesia documentelor de călătorie necesare pentru intrarea pe teritoriile părţilor contractante după ce autorităţile de la frontieră au constatat lipsa documentelor de trecere a frontierei sau falsul/falsificarea acestora;
    Dacă, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990, şi la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, eliberate de autorităţile române, precum şi al celor eliberate de autorităţile străine, recunoscute sau acceptate de statul român, potrivit legii, se face numai de către poliţistul de frontieră sau şi de către companiile de transport aeriene"

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 septembrie 2019.

                    PREŞEDINTELE DELEGAT AL SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
                    IONEL BARBĂ
                    Magistrat-asistent,
                    Aurel Segărceanu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 39 din 23 septembrie 2019

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 39 din 23 septembrie 2019 referitoare la sesizarea formulată privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în ceea ce priveşte raportarea la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 39 din 23 septembrie 2019 referitoare la sesizarea formulată privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în ceea ce priveşte raportarea la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată