Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 989/1/2024
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina│Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Elena│- preşedintele Secţiei I │
│Popoiag │civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele delegat al│
│ │Secţiei a II-a civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Diana │- preşedintele Secţiei de│
│Tămagă │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor│civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andreia │- judecător la Secţia I │
│Liana │civilă │
│Constanda │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela Vişan│- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dorina Zeca │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Diana Manole│- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adina Oana │- judecător la Secţia a │
│Surdu │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefan Ioan │- judecător la Secţia a │
│Lucaciuc │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luiza Maria │- judecător la Secţia de │
│Păun │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Cristian │- judecător la Secţia de │
│Daniel Oana │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ramona Maria│- judecător la Secţia de │
│Gliga │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihnea │- judecător la Secţia de │
│Adrian │contencios administrativ │
│Tănase │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de │
│Iulia Craiu │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
└────────────┴─────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 989/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: "Dacă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri?" 5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi opinii ale Universităţii din Timişoara şi Universităţii din Bucureşti. 6. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 31 octombrie 2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată. 8. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 989/1/2024. II. Normele de drept intern incidente 9. Codul de procedură civilă ART. 341 Lucrurile ca mijloace de probă (2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri. III. Expunerea succintă a procesului 10. Prin acţiunea introductivă, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâta, persoană juridică, obligarea acesteia la plata sumei de 10.000 de euro reprezentând daune morale şi compensatorii pentru prejudiciul creat, ca urmare a unor pretinse acţiuni necorespunzătoare ale pârâtei, ce au fost considerate a se subsuma noţiunii de hărţuire. 11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 7.679/2022 de la 13 decembrie 2022, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 22.500 lei cu titlu de prejudiciu material şi 1.000 lei cu titlu de prejudiciu moral cauzat acestuia prin fapta ilicită a angajatorului. 12. În motivare s-a reţinut că a fost demonstrată o conduită prin care reclamantul a fost hărţuit la locul de muncă, în scopul de a-l determina să îşi prezinte demisia, o parte importantă a soluţiei asupra căreia prima instanţă s-a oprit având la bază conţinutul conversaţiei telefonice înregistrate fără acordul celui cu care a fost purtată conversaţia, fiind redată în considerentele sentinţei, în scopul justificării soluţiei pronunţate. 13. Din înregistrările depuse rezultă intenţia pârâtei de a înceta colaborarea cu reclamantul, chiar dacă din aceleaşi înregistrări rezultă că această intenţie este justificată de refuzul reclamantului de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu. De asemenea, rezultă că pârâta a propus reclamantului variante de încetare a raporturilor de muncă care să fie acceptabile pentru ambele părţi, însă acestea au fost refuzate de reclamant, cu justificarea că nu îl mai angajează nimeni cu un an înainte de pensie. 14. Cu toate că discuţiile legate de o eventuală încetare a contractului de muncă au fost generate de reclamant, care a avut un comportament provocator faţă de superiorul său, în scopul evident de preconstituire a unor probe, refuzând, totodată, îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, pârâta (prin reprezentanţii săi) a avut un comportament şicanator la adresa reclamantului, fiind astfel întrunite condiţiile spre a fi reţinută teza hărţuirii, invocată de reclamant. 15. Or, conversaţiile purtate şi intenţia explicită a angajatorului de a obţine încetarea raporturilor de serviciu cu salariatul au fost de natură să creeze un mediu de lucru ostil, chiar dacă reclamantul a avut el însuşi o culpă în crearea acestei situaţii, culpă constând, pe de o parte, în neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi, pe de altă parte, în conduita provocatoare adoptată în toate discuţiile cu reprezentantul angajatorului. 16. Împotriva sentinţei, atât reclamantul, cât şi pârâta au declarat apel; în cuprinsul apelului formulat, pârâta a contestat acordarea valenţei probatorii convorbirii telefonice înregistrate, susţinând că aceasta a fost realizată fără ca interlocutorul reclamantului să fi fost încunoştinţat asupra împrejurării înregistrării, respectiv fără consimţământul acestuia, aspect care nu a fost negat de către reclamant. 17. În cadrul soluţionării apelurilor, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 18. Instanţa de trimitere a apreciat că problema de drept este una nouă, nefiind identificată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o întrebare identică, soluţionată în procedura reglementată de prevederile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă sau ale art. 514 şi următoarele din acelaşi act normativ. 19. Curtea de Apel Bucureşti, autoare a cererii de sesizare, se regăseşte printre instanţele enumerate în art. 519 din Codul de procedură civilă, judecând pricina în ultimă instanţă, solicitându-se interpretarea prevederilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă; este adevărat că sesizarea vizează interpretarea unei norme de procedură civilă, iar nu a uneia de drept material, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa sa recentă, a conferit dezlegări şi unor chestiuni care priveau modul de aplicare a unor norme de procedură civilă (şi penală). 20. Cu titlu exemplificativ a fost menţionată Decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 3 martie 2023, referitoare la o anumită modalitate de comunicare a citaţiei şi la situaţiile în care se poate constata nulitatea procedurii de citare, raportat, printre altele, şi la conţinutul cererii de chemare în judecată. 21. Problema de drept a speţei, care generează şi dificultatea de interpretare, constă în a lămuri dacă o convorbire telefonică, înregistrată fără acordul interlocutorului, care acţionează în numele sau care este perceput a acţiona în numele angajatorului, poate constitui sau nu un mijloc de probă, circumscriindu-se unei probe obţinute fără a fi încălcată legea sau bunele moravuri. 22. Dificultatea interpretării sintagmei „bunele moravuri“ din cuprinsul textului art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, căreia îi corespunde, în dinamica particulară a speţei, împrejurarea înregistrării, fără acord, a unei convorbiri telefonice cu un reprezentant al angajatorului (sau a unei persoane percepute de către salariat ca vorbind în numele angajatorului, indiferent de poziţia respectivei persoane în organigrama angajatorului) rezidă în necesitatea de a cunoaşte/lămuri dacă şi angajatorul se bucură de o protecţie similară cu cea a salariatului, în ipoteza în care o formă de monitorizare (respectiv înregistrarea unei convorbiri telefonice) este realizată de către salariat, jurisprudenţa existentă punând accent pe ipoteza protejării salariatului în faţa unei acţiuni intruzive, neloiale, din partea angajatorului. 23. Dezlegarea este esenţială pentru soluţionarea cauzei, întrucât soluţia primei instanţe şi o parte dintre criticile apelantei pârâte au avut în vedere valorificarea conţinutului conversaţiei telefonice purtate între reclamant şi o altă persoană, percepută de către reclamant ca fiind un reprezentant al pârâtei. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere 24. În opinia titularului sesizării, înregistrarea unei convorbiri telefonice, fără acordul sau încunoştinţarea interlocutorului, nu este în mod expres interzisă de lege, cel puţin nu în materie civilă, domeniu căruia i se circumscrie şi ramura dreptului muncii. 25. Prin urmare, ar trebui desluşit dacă o astfel de conduită constând în înregistrarea convorbirii cu un interlocutor căruia nu i se aduce la cunoştinţă împrejurarea înregistrării conversaţiei este compatibilă cu noţiunea de „bune moravuri“ pe care legiuitorul o foloseşte în cuprinsul textului art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 26. În raporturile dintre clienţi/consumatori şi agenţi economici, avertizarea primilor cu privire la înregistrarea conversaţiei/mesajului constituie o regulă în ceea ce priveşte desfăşurarea unei convorbiri telefonice sau înaintea înregistrării unui mesaj transmis de către client/consumator. 27. Aceasta se întâmplă nu doar pentru a veni în ajutorul agentului economic în scopul soluţionării problemei sesizate, dar şi pentru a modela conduita celui care îl apelează pe agentul economic. 28. Or, dacă în astfel de situaţii în care interrelaţionarea este una întâmplătoare, sporadică, se impune, cel puţin la nivel cutumiar, încunoştinţarea asupra faptului că o conversaţie telefonică este înregistrată, cu atât mai mult s-ar impune o conduită similară şi în ipoteza în care aceasta priveşte împrejurări de fapt ce ar putea prezenta relevanţă privitor la raporturi juridice în desfăşurare sau anterior derulate. 29. Spre deosebire de mesajele text care, prin natura lor, dacă nu au ataşată opţiunea de ştergere automată după trecerea unui interval de timp, rămân consemnate scriptic, convorbirile telefonice nu sunt destinate a lăsa o amprentă similară decât dacă subzistă un acord al celor care poartă o astfel de conversaţie. 30. În plus, în astfel de conversaţii se pot strecura, uneori şi involuntar, aspecte de ordin personal, ceea ce ar face dificilă prezentarea unui astfel de mijloc de probă, fracţionat, pentru protejarea aspectelor fără legătură cu pretenţia în a cărei dovedire a fost solicitat ca mijloc material de probă. 31. Avertizarea interlocutorului cu privire la înregistrarea conversaţiei are drept scop evitarea unor astfel de situaţii, permiţând concentrarea discuţiei, în baza avertizării prealabile, în deplină cunoştinţă de cauză, asupra aspectelor de fapt care privesc raporturile juridice dintre părţi, reprezentând o punere în practică a principiului consensualităţii şi al bunei-credinţe, care, potrivit art. 8 din Codul muncii, trebuie să guverneze relaţiile dintre părţi. 32. În Cauza Bărbulescu contra României, prin Hotărârea pronunţată la 15 septembrie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a reţinut încălcarea dreptului la viaţă privată, ca efect al monitorizării felului în care salariatul folosea, în timpul orelor de program, un serviciu de mesagerie (Yahoo Messenger), deşi fusese încunoştinţat asupra faptului că nu avea voie să folosească resursele companiei în interes personal, paragrafele 77-81 fiind relevante în acest sens: "Curtea consideră că rezultă în mod clar din dosar că reclamantul fusese, într-adevăr, informat cu privire la interdicţia de a utiliza internetul în scopuri personale, impusă prin regulamentul intern al angajatorului său. Cu toate acestea, nu este la fel de clar că a fost informat cu privire la monitorizarea comunicărilor sale înainte de iniţierea operaţiunii de monitorizare. Astfel, Guvernul susţine că reclamantul a luat cunoştinţă de informarea angajatorului la o dată nespecificată, în perioada 3-13 iulie 2007. Or, autorităţile naţionale au omis să examineze dacă reclamantul fusese informat cu privire la activitatea de monitorizare la o dată anterioară datei instituirii acestei măsuri, având în vedere că angajatorul a înregistrat comunicările în timp real în perioada 5-13 iulie 2007. În orice caz, nu pare că reclamantul a fost informat în prealabil cu privire la amploarea şi natura monitorizării efectuate de către angajatorul său ori cu privire la posibilitatea ca acesta să aibă acces la conţinutul comunicărilor sale. Curtea ia notă, de asemenea, de argumentul reclamantului, potrivit căruia el însuşi crease contul de Yahoo Messenger în cauză şi era singurul care îi cunoştea parola. De asemenea, Curtea constată că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, angajatorul a avut, de asemenea, acces la contul personal de Yahoo Messenger al reclamantului. Astfel, reclamantul crease contul de Yahoo Messenger în cauză în urma instrucţiunilor angajatorului său pentru a răspunde întrebărilor clienţilor, iar angajatorul avea acces la acesta. Nu s-a stabilit dacă - şi în acest caz, în ce măsură - regulamentele restrictive ale angajatorului i-au permis reclamantului să aibă aşteptări rezonabile privind viaţa privată. Astfel, instrucţiunile unui angajator nu pot să reducă la zero exercitarea dreptului la viaţă privată socială la locul de muncă. Respectarea vieţii private şi a confidenţialităţii comunicărilor se impune în continuare, chiar dacă acestea pot fi limitate în măsura în care este necesar. Având în vedere toate aceste consideraţii, Curtea concluzionează că acele comunicări efectuate de reclamant la locul său de muncă intrau în sfera noţiunilor de «viaţă privată» şi «corespondenţă" 33. Prin urmare, ceea ce s-a considerat esenţial a fost lipsa unei avertizări prealabile referitor la măsura monitorizării, ceea ce, mutatis mutandis, se poate aplica şi în cazul convorbirilor telefonice, atunci când unul dintre interlocutori nu este avertizat, în prealabil, asupra înregistrării conversaţiei. 34. În Cauza Copland împotriva Marii Britanii, reclamanta, angajată ca secretară a unui director adjunct dintr-o unitate de învăţământ, a reclamat încălcarea vieţii private ca urmare a monitorizării telefonului, modului în care a accesat internetul şi e-mailul, în condiţiile în care instituţia de învăţământ care o angajase pe reclamantă nu avea nicio politică de monitorizare, legislaţia din Marea Britanie negarantând un drept general la protecţia vieţii private, abia ulterior fiind introduse norme privind reglementarea interceptării comunicaţiilor şi condiţiile în care angajatorii puteau înregistra sau monitoriza comunicaţiile angajaţilor lor, fără consimţământul acestora. 35. Monitorizarea utilizării telefonului s-a realizat prin analizarea facturilor telefonice ale şcolii, care arătau numerele apelate, datele şi orele apelurilor, precum şi durata şi costul acestora; monitorizarea internetului a vizat verificarea site-urilor vizitate, a datelor şi orelor acestor vizite, iar controlul e-mailului a examinat adresele, datele şi orele de trimitere a mesajelor. 36. Curtea de la Strasbourg, constatând o încălcare a art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia), a reţinut următoarele: „Colectarea şi păstrarea, fără înştiinţarea reclamantei, a informaţiilor cu caracter personal despre utilizarea telefonului, a e-mailului şi a Internetului sunt, prin urmare, o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectul vieţii private şi a corespondenţei sale. Pentru a îndeplini cerinţa de previzibilitate, legea trebuie să fie suficient de clară, pentru a exprima de manieră satisfăcătoare în ce condiţii şi circumstanţe se permite autorităţii publice să recurgă la măsurile în cauză.“ 37. Este adevărat că, în prezenta cauză, cel înregistrat fără un acord prealabil exprimat a fost un reprezentant sau cel puţin o persoană percepută de către reclamant ca fiind un reprezentat de facto al angajatorului, iar nu salariatul, însă, în opinia unuia dintre membrii completului, rămâne aceeaşi necesitate a încunoştinţării prealabile asupra înregistrării conversaţiei, întrucât, în aplicarea principiului mai sus amintit, cel al consensualităţii şi bunei-credinţe („Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.“), fiecare dintre părţi, aşadar şi salariatul, trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi să aducă la cunoştinţa persoanei care se recomandă a purta o conversaţie în numele angajatorului sau lasă această impresie salariatului împrejurarea înregistrării conversaţiei, tocmai pentru a permite reglarea conduitei interlocutorului, în sensul de a imprima respectivei conversaţii un caracter care să o relaţioneze complet cu sfera raporturilor de muncă. 38. Bunele moravuri, o exprimare elegantă, dar, în egală măsură, ambiguă a Codului de procedură civilă, trebuie să fie interpretate ca impunând oricărei părţi ce participă la o conversaţie o cunoaştere rezonabilă a condiţiilor în care se desfăşoară interacţionarea. 39. O astfel de cunoaştere presupune încunoştinţarea părţilor asupra înregistrării/fotografierii/filmării respectivei conversaţii sau interacţiuni, cu excepţia situaţiilor în care astfel de demersuri au un caracter jurnalistic (reportaj, anchetă jurnalistică), au un caracter întâmplător (ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii) sau sunt autorizate într-o procedură cu caracter penal. 40. În doctrină, cu privire la utilizarea, ca mijloc de probă, a înregistrării convorbirilor telefonice s-a subliniat necesitatea ca acestea să fie obţinute şi utilizate cu respectarea principiului loialităţii (care nu pare a fi altceva decât o aplicare particulară a ceea ce legiuitorul a înţeles să subsumeze termenului generic de bune moravuri): „Aşadar, loialitatea administrării probei are o importanţă principial mai mare decât necesitatea probării unor raporturi juridice.“ (Zidaru Liviu, Pop P., în Drept procesual civil, Editura Solomon, pag. 227). 41. În opinia celuilalt membru al completului de judecată, înregistrarea conversaţiei telefonice purtate, fără acordul persoanei înregistrate, poate fi folosită ca mijloc de probă, întrucât nu vizează aspecte legate de viaţa privată a celor implicaţi în conversaţia înregistrată. VI. Punctul de vedere al părţilor 42. Apelanta, persoană juridică, a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este utilă şi necesară soluţionării cauzei. 43. Apelantul, persoană fizică, a arătat că înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, chiar şi în condiţiile în care aceasta a fost realizată fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării, este o probă admisibilă şi poate fi încuviinţată într-un litigiu de muncă, această opinie fiind în acord cu minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale ce a avut loc la nivelul Curţii de Apel Cluj, la 19 aprilie 2019. 44. Aşadar, legiuitorul îngăduie în mod expres ca înregistrările audio să reprezinte probe în procesul civil. 45. Prin sintagma „încălcarea bunelor moravuri“ (întrucât de încălcarea legii nu se poate pune problema) legiuitorul a înţeles situaţiile în care înregistrările cuprind aspecte din viaţa privată a persoanelor înregistrate. Atât timp cât înregistrările privesc aspecte strict legate de faptele ce urmează a fi probate, consideră că nu se poate vorbi, în niciun caz, despre încălcarea bunelor moravuri. 46. Unul dintre scopurile principale ale procesului civil, ca şi ale celui penal de altfel, este aflarea adevărului. 47. Se poate considera că prin administrarea acestei probe instanţa poate audia în mod nemijlocit interacţiunile care au avut loc între părţi, fapt ce facilitează în mod negreşit procesul de aflare a adevărului. 48. Consideră această probă ca fiind în mod deosebit concludentă şi utilă cauzei, întrucât redă în mod nealterat interacţiunea dintre părţi. 49. Trebuie, de asemenea, luat în considerare şi faptul că autenticitatea înregistrărilor nu a fost contestată de către partea adversă, deci rezultă o recunoaştere implicită a faptului că pe înregistrări sunt, într-adevăr, persoanele care se susţine că sunt. 50. De asemenea, nu s-au ridicat critici cu privire la faptul că ar fi existat tăieri sau alipiri ale fragmentelor audio, ceea ce ar fi putut conduce la scoateri din context, existând deci implicit o recunoaştere şi a faptului că înregistrările sunt fluente şi conversaţiile înregistrate nu prezintă scoateri din context. 51. Consideră util şi punctul de vedere al minutei formatorilor I.N.M., care exprima opinia conform căreia această probă este admisibilă dacă conţine aspecte care pot duce la soluţionarea cauzei, cum este cazul şi în speţa de faţă. Aşadar, şi în doctrină, această probă este validată. 52. În concluzie, în opinia sa, nu există niciun motiv legal sau de altă natură pentru care proba cu înregistrările audio să nu poată fi încuviinţată şi administrată de către instanţă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 53. Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele: Pe rolul Curţii de Apel Cluj, atât în cadrul Secţiei a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, cât şi în jurisprudenţa Secţiei a III-a de contencios administrativ (în cadrul raporturilor dintre funcţionarii publici şi instituţia în care funcţionează, similare sub aspectul specificului derulării unei activităţi profesionale şi deci implicit sub cel al probaţiunii cu litigiile de muncă) au fost identificate mai multe dosare în care s-a invocat problema utilizării ca mijloace de probă a unor înregistrări ale unor convorbiri făcute fără avizarea persoanei înregistrate. Practica este una neunitară şi fluctuantă, fiind pronunţate atât soluţii în care s-au fructificat probe constând din înregistrări neautorizate ale unor convorbiri dintre colegi, respectiv dintre şefi şi subalterni, în cadrul raporturilor de muncă, cât şi unele în care s-a respins cererea de încuviinţare a unor astfel de probe, reţinându-se faptul că au fost obţinute cu încălcarea legii. Chestiunea de drept a fost abordată în cadrul întâlnirii profesionale trimestriale privind problemele de practică judiciară neunitară în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale discutate de judecătorii de la instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Cluj, la 14 decembrie 2018, când s-a conchis, cu majoritate, că „înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, chiar şi în condiţiile în care aceasta a fost realizată fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării, este o probă admisibilă şi poate fi încuviinţată într-un litigiu de muncă în funcţie de conţinutul concret al înregistrării şi în măsura în care aceasta cuprinde aspecte referitoare la raporturile de muncă sau de serviciu. În acest sens, s-a apreciat că anterior încuviinţării probei este necesar a stabili, pe baza celor arătate de parte sau pe baza verificărilor efectuate de instanţă, care este conţinutul concret al înregistrării“. Din analiza jurisprudenţei identificate pe marginea problemei de drept ridicate se constată, pe de o parte, că nu în toate dosarele în care astfel de înregistrări sunt propuse ca probe există opoziţia părţii adverse, identificându-se, în acest sens, mai multe dosare în care partea adversă admite fără discuţii proba, fie din considerente de oportunitate (cele surprinse îi profită şi ei), fie pentru că consideră înregistrarea ca o manifestare normală în cadrul raporturilor de muncă/serviciu şi nu se problematizează. De asemenea, se constată că, în unele speţe, instanţa evită să abordeze frontal această chestiune de admisibilitate, mărginindu-se să constate că proba este inutilă, existând probaţiune suficientă pentru a se dovedi raporturile juridice care fac obiectul judecăţii şi fără folosirea acestor înregistrări. Ceea ce s-a reţinut, în ipoteza admiterii unei astfel de probe, este caracterul cu totul excepţional al acesteia, doar pentru cazul în care se conturează în mod evident un abuz de drept care nu ar putea fi dovedit altfel. Faptul înregistrării unui colaborator sau a unui şef de la locul de muncă denotă, în sine, o eschivare de la atitudinea sinceră pe care derularea raporturilor de muncă (de serviciu) ar trebui să o presupună, astfel încât acest fapt trebuie să poată fi justificat de o manieră suficient de puternică încât cel care se prevalează de probă să fie exclus, el însuşi, din sfera de aplicare a principiului nemo propriam turpitudinem allegans. În plus, o tranşare decisivă în sensul admisibilităţii acestor probe, fără garanţii puternice împotriva abuzului, ar fi de natură a deteriora în mod grav normalitatea raporturilor de muncă/de serviciu. Posibilitatea de a înregistra fără limite colegi sau şefi ar conduce la o escaladare fără precedent a calităţii raporturilor interumane din instituţii, posibilitatea de a fi oricând înregistrat (iar probele astfel obţinute să poată fi folosite fără cenzură în instanţe), anulând practic încrederea dintre colaboratori, care trebuie să rămână, totuşi, norma. Totodată, nu trebuie omisă tendinţa naturală a omului de a se pune într-o lumină favorabilă atunci când se ştie urmărit/înregistrat, astfel încât, în mod natural, cel care face o înregistrare ocultă este avantajat, prin aceea că are grijă să nu încalce normele de comportare în unitate, în timp ce persoana înregistrată, neştiind că este înregistrată, îşi menţine comportarea la standardele obişnuite în cadrul raporturilor juridice dintre părţi. Ca atare, însăşi credibilitatea acestor probe este una problematică, tocmai pentru că reflectă o realitate modificată, falsă (cel care înregistrează nu mai este el însuşi, ci se comportă exemplar, chiar dacă, prin ipoteză, de obicei are un comportament pe măsura răspunsului interlocutorului). Împrejurarea că litigiile de muncă se derulează între angajat şi angajator nu anulează faptul că interacţiunea concretă este una între oameni, astfel încât, chiar dacă un şef de întreprindere acţionează în calitatea sa de reprezentant al acesteia, tot ca om acţionează. În plus, acesta din urmă poate fi expus, eventual, unei acţiuni de regres a angajatorului împotriva sa, în ipoteza în care, în baza înregistrărilor în care apare ca actor neavizat, un alt angajat câştigă litigiul de muncă îndreptat împotriva angajatorului, astfel încât şi în acest cadru, al raporturilor angajat-angajator, ar trebui respectate standardele aplicabile înregistrării persoanei fizice. 54. Curtea de Apel Târgu Mureş a înaintat o hotărâre judecătorească, comunicând, totodată, că la nivelul Secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş opinia de principiu este în sensul că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, sunt considerate de instanţă ca probe admisibile. 55. Punctul de vedere exprimat de judecătorii din cadrul Secţiei civile a Judecătoriei Piatra-Neamţ şi a Judecătoriei Târgu-Neamţ, instanţe arondate Curţii de Apel Bacău, este în sensul că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, nu pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştiinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. 56. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti a apreciat că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat discuţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, potrivit art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, înregistrările audio sunt mijloace de probă doar dacă au fost obţinute cu respectarea legii şi a bunelor moravuri, art. 58 din Codul civil consacră dreptul la viaţă, iar art. 74 din acelaşi cod consideră atingere adusă vieţii private captarea sau utilizarea vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat fără acordul acesteia. S-a apreciat că prin sintagma „încălcarea bunelor moravuri“ (întrucât de încălcarea legii nu se poate pune problema) legiuitorul a înţeles situaţiile în care înregistrările cuprind aspecte din viaţa privată a persoanelor înregistrate. Atât timp cât înregistrările privesc aspecte strict legate de faptele ce urmează a fi probate, s-a considerat că nu se poate vorbi, în niciun caz, despre încălcarea bunelor moravuri. S-a menţionat că unul dintre scopurile principale ale procesului civil este aflarea adevărului. S-a apreciat că prin administrarea acestei probe instanţa poate audia în mod nemijlocit interacţiunile care au avut loc între părţi, fapt ce facilitează în mod negreşit procesul de aflare a adevărului. La nivelul Tribunalului Giurgiu, plecând de la prevederile art. 255 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 341 din acelaşi cod şi art. 74 din Codul civil, s-a opinat că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau reprezentanţi ai angajatorului nu sunt interzise de lege. S-a considerat că atât angajatorul, cât şi angajatul nu pot invoca încălcarea dispoziţiilor referitoare la viaţa privată, întrucât art. 74 din Codul civil nu face trimitere şi la astfel de relaţii. Prin urmare, revine instanţelor de judecată de a realiza o aplicare cazuală, care presupune studiul circumstanţelor particulare ale obţinerii probelor reprezentând convorbirile telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului. Magistraţii din cadrul Tribunalului Ialomiţa şi-au însuşit opinia potrivit căreia înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, numai în cazul în care salariatul care a purtat conversaţia a fost în cunoştinţă şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. Tribunalul Ilfov a arătat că înregistrarea unei convorbiri telefonice fără acordul sau încunoştinţarea interlocutorului nu este în mod expres interzisă de lege, cel puţin nu în materie civilă, domeniu căruia i se circumscrie şi ramura dreptului muncii. Prin urmare, raportat la cuprinsul textului art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, trebuie stabilit dacă o astfel de conduită constând în înregistrarea convorbirii cu un interlocutor căruia nu i se aduce la cunoştinţă împrejurarea înregistrării conversaţiei este compatibilă cu noţiunea de „bune moravuri“ pe care legiuitorul o foloseşte. Având în vedere natura informală a comunicării, în astfel de conversaţii se pot strecura, uneori şi involuntar, aspecte de ordin personal, a căror expunere fără acordul prealabil al persoanei respective constituie o atingere adusă dreptului la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţie, relevante în acest sens fiind Cauza Bărbulescu contra României (Hotărârea pronunţată la 15 septembrie 2017) şi Cauza Copland împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză se pune problema înregistrării, fără un acord prealabil exprimat, atât a unui reprezentant ori a unei persoane percepute de reclamant ca fiind un reprezentant al angajatorului, cât şi a unui alt salariat. În ceea ce priveşte poziţia salariatului, jurisprudenţa C.E.D.O. amintită califică colectarea şi păstrarea, în cadrul raporturilor de serviciu, a datelor obţinute fără acordul salariatului, inclusiv de pe urma utilizării telefonului, ca fiind o ingerinţă în dreptul la viaţă privată. Referitor la poziţia reprezentantului angajatorului, chiar dacă acesta nu este unul dintre subiectele protejate prin jurisprudenţa C.E.D.O., rămâne aceeaşi necesitate a încunoştinţării prealabile asupra înregistrării conversaţiei, în aplicarea principiului consensualităţii şi bunei-credinţe. Oricum, privind prin prisma dreptului naţional, acelaşi raţionament se poate aplica mutatis mutandis şi în ipoteza salariatului, întărind necesitatea unei confirmări prealabile a înregistrării, chiar şi atunci când subiectul convorbirii se axează strict pe aspecte de ordin profesional. În doctrină, cu privire la utilizarea, ca mijloc de probă, a înregistrării convorbirilor telefonice s-a subliniat necesitatea ca acestea să fie obţinute şi utilizate cu respectarea principiului loialităţii (care nu pare a fi altceva decât o aplicare particulară a ceea ce legiuitorul a înţeles să subsumeze termenului generic de bune moravuri): „Aşadar, loialitatea administrării probei are o importanţă principial mai mare decât necesitatea probării unor raporturi juridice.“ (Zidaru L., Pop P., în Drept procesual civil, Editura Solomon, pag. 227). O astfel de cunoaştere presupune încunoştinţarea părţilor asupra înregistrării/fotografierii/filmării respectivei conversaţii sau interacţiuni, cu excepţia situaţiilor în care astfel de demersuri au un caracter jurnalistic (reportaj, anchetă jurnalistică), au un caracter întâmplător (ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii) sau sunt autorizate într-o procedură cu caracter penal. Concluzionând, exprimarea „bunele moravuri“ conţinută de Codul de procedură civilă trebuie să fie interpretată ca impunând oricărei părţi ce participă la o conversaţie o cunoaştere rezonabilă a condiţiilor în care se desfăşoară interacţiunea, fiind necesară, aşadar, încunoştinţarea prealabilă a persoanei cu care salariatul a purtat conversaţia, indiferent dacă acesta este un reprezentant al angajatorului ori un alt salariat, şi, subsecvent, exprimarea acordului acestuia pentru înregistrarea respectivei convorbiri. Tribunalul Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal a considerat că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, nu pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. 57. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat trei hotărâri judecătoreşti care ar putea viza chestiunea de drept în discuţie, precum şi punctul de vedere al judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Tribunalului Buzău, în sensul că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau reprezentanţii identificabili ai angajatorului pot fi considerate mijloace de probă, în condiţiile în care nu se contestă autenticitatea lor de către persoana cu care a avut loc convorbirea. 58. Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Suceava au comunicat că pe rolul Curţii şi al instanţelor arondate nu au fost înregistrate litigii având ca obiect chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, fără a transmite un punct de vedere cu privire la problema de drept. 59. Curtea de Apel Timişoara a comunicat un răspuns similar, precizând, totodată, că au fost soluţionate cauze în care instanţa de apel a avut de dezbătut şi, după caz, de administrat probe cu înregistrări audio-video. 60. Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Opinia specialiştilor 61. În opinia prof. univ. dr. Claudia Roşu, conf. univ. dr. Alin Speriuşi-Vlad şi a asist. univ. dr. Cătălin Lungănaşu, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept, cu privire la admisibilitatea sesizării, s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, anume nu este vorba de o veritabilă problemă de drept şi de lămurirea acesteia nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În cazul în care se va considera admisibilă sesizarea, s-a apreciat că pot fi considerate mijloace de probă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri, în măsura în care acestea pot fi calificate ca fiind mijloace materiale de probă în sensul dat de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În susţinere, s-a arătat că solicitarea de a fi încuviinţată administrarea probei cu o convorbire telefonică, fără acordul sau încunoştinţarea celeilalte părţi, poate fi admisă în procesul civil, respectiv în cadrul litigiilor de muncă, deoarece în cadrul acestor relaţii nu se pune problema încălcării vieţii private; aşadar, nefiind interzisă proba printr-o normă expresă, nu este încălcată vreo lege; nici bunele moravuri nu sunt încălcate, deoarece, în relaţiile de muncă, angajatul, fiind partea care necesită ocrotire faţă de posibilele abuzuri ale angajatorului, poate să se prevaleze de probe care atestă starea de fapt care stă la baza cererii de chemare în judecată. Aşadar, instanţa de trimitere trebuie să evalueze dacă înregistrările audio au fost obţinute în conformitate cu aceste principii şi dacă folosirea lor respectă atât legislaţia naţională, cât şi standardele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. În concluzie, noţiunea de „bune moravuri“ trebuie interpretată în contextul asigurării în cauză a unui proces echitabil şi respectării loialităţii în administrarea probelor. Acest principiu este esenţial pentru a menţine integritatea procesului judiciar şi protejarea drepturilor fundamentale ale părţilor implicate. În contextul litigiilor de muncă, aplicarea principiului loialităţii şi a bunei-credinţe devine şi mai critică, având în vedere relaţiile de putere dintre angajator şi salariat. Orice probă obţinută fără informarea prealabilă a persoanei înregistrate poate fi considerată a fi obţinută în mod neloial, încălcând astfel atât drepturile salariatului, cât şi pe cele ale angajatorului. În plus, utilizarea unor astfel de probe ar putea compromite climatul de încredere şi cooperare necesar într-un mediu de lucru sănătos. Astfel, interpretarea noţiunii de „bune moravuri“ prin prisma loialităţii în administrarea probelor nu doar că se conformează standardelor internaţionale, dar şi asigură un echilibru just între drepturile tuturor părţilor implicate. Aceasta necesită o abordare diligentă şi informată, unde fiecare parte este conştientă de consecinţele acţiunilor sale şi unde se respectă principiile fundamentale ale justiţiei. Evident, instanţa de judecată sesizată va fi suverană să aprecieze dacă admite sau nu administrarea unei probe reprezentând o înregistrare audio, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, mijloacele materiale de probă, inclusiv cele cu caracter tehnic, putând fi folosite numai dacă îndeplinesc şi condiţiile generale de admisibilitate privitoare la pertinenţa şi concludenţa lor. Conf. univ. dr. Dana Moţiu şi lectorul Bogdan Dumitrache, cadre didactice ale aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, s-au raliat opiniei potrivit căreia condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă nu sunt îndeplinite, iar pe fond au considerat că înregistrările telefonice şi alte asemenea mijloace tehnice să nu fie considerate ca mijloace de probă atunci când sunt obţinute „cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri“. Sintagma „respectarea/încălcarea legii sau a bunelor moravuri“ nu poate avea decât acelaşi conţinut, indiferent de ramura de drept în care îşi găseşte aplicarea. Astfel, specificul raporturilor de muncă nu poate amprenta răspunsul într-o manieră care să conducă la nesocotirea dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, tocmai specificul relaţiilor de muncă ar trebui să reprezinte un indicator atât de relevant încât să determine furnizarea unui răspuns negativ la întrebarea instanţei de trimitere, deoarece înregistrarea convorbirii telefonice ulterior încunoştinţării, respectiv informării şi/sau a obţinerii acordului persoanei care ar urma să fie înregistrată ar constitui un început de dovadă (scrisă, dacă conţinutul convorbirii ar fi tipărit) completat cu administrarea probei testimoniale în faţa instanţei de judecată. Regula de drept „tăcerea valorează consimţământ“ nu îşi găseşte aplicabilitatea în acest caz. Celelalte ipoteze (încunoştinţarea urmată de neobţinerea acordului, dar efectuată în aceste condiţii, într-un moment „prielnic“ şi în mod premeditat; lipsa încunoştinţării urmată de înregistrare, ulterior de informare asupra înregistrării realizate, iar subsecvent, de ratificare sau nu din partea persoanei înregistrate; lipsa încunoştinţării urmată de înregistrare şi folosirea înregistrării în absenţa informării persoanei înregistrate) demonstrează prin ele însele caracterul clandestin al înregistrărilor efectuate, aspect care determină ca mijlocul de probă să nu fie considerat ca fiind obţinut cu „respectarea legii sau a bunelor moravuri“. În plus, specificitatea relaţiilor de muncă se impune a fi valorizată în sens pozitiv: între colegi (şi şeful sau reprezentantul acestuia au acelaşi statut în cadrul unităţii) este important a se clădi şi menţine relaţii sănătoase, întemeiate pe probitate profesională, încredere, în măsură să conducă la instaurarea şi dezvoltarea continuă a unui climat de lucru coeziv, optim etc. Exprimarea fiecărui coleg trebuie să fie cu adevărat liberă şi voluntară. Având în vedere că îndeplinirea sarcinilor de serviciu reprezintă prin ea însăşi o activitate costisitoare din punctul de vedere al energiei consumate şi nu de puţine ori cauzatoare de stres, salariaţii trebuie încurajaţi în promovarea unei atitudini şi comunicări deschise, sincere, apte să favorizeze cooperarea şi conlucrarea intercolegială. Legiuitorul nu a urmărit ca relaţiile de muncă desfăşurate la locul de muncă într-o perioadă covârşitoare din cadrul fiecărei zile de muncă să se desfăşoare exclusiv sau cu preponderenţă prin intermediul comunicărilor scrise, sub imperiul sentimentelor de frică, teamă, stres etc. induse de sloganul tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Cum drepturile şi libertăţile fiecărei persoane se sfârşesc acolo unde încep drepturile şi libertăţile celuilalt, îndeplinirea interesului personal al salariatului care înregistrează este posibilă doar prin sacrificarea interesului salariatului înregistrat, „provocat“ în a face afirmaţii pe care, în condiţii obişnuite, cel dintâi salariat nu le-a putut obţine din partea celui din urmă. Sunt deteriorate nu numai relaţiile de muncă triunghiulare dintre salariatul care înregistrează, salariatul înregistrat şi persoana cu putere de decizie din cadrul unităţii, dar şi relaţiile dintre salariatul înregistrat şi persoana cu putere de decizie din cadrul unităţii, iar în jurul acestor relaţii se vor găsi şi alţi colegi care se poziţionează, aspect care determină şubrezirea colectivului de salariaţi pentru o perioadă de timp suficientă. De asemenea, simpla exprimare a opiniei personale de către salariatul înregistrat în convorbirea telefonică purtată cu colegul său este suficientă prin ea însăşi în devoalarea aspectelor care ţin de viaţa privată a acestuia, fiind dificil în a se face o delimitare strictă şi constantă între aspectele profesionale şi cele care ţin de viaţa privată. Acest aspect este confirmat prin dispoziţiile art. 74 lit. b) şi c) din Codul civil. Considerarea locului de muncă ca nefiind un spaţiu privat rămâne fără efecte juridice din moment ce o convorbire telefonică nu presupune, de regulă, prezenţa persoanelor faţă în faţă, în acelaşi spaţiu, putând avea loc în cadrul sau în afara programului de lucru; şi chiar dacă răspunsul ar fi unul pozitiv, buna-credinţă obligă a nu se lua în considerare înregistrările efectuate în condiţii de clandestinitate. 62. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti a apreciat că nu sunt admisibile înregistrările audio ale conversaţiilor telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau reprezentanţi ai angajatorului, în litigiile de muncă împotriva angajatorului, dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia nu a fost încunoştinţată şi nu şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. În esenţă, astfel de probe nu sunt admisibile în litigiile de muncă, întrucât: - sunt obţinute fără acordul părţii, adică prin încălcarea legii şi a bunelor moravuri; – în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, iar relaţiile de muncă sunt guvernate de principiul bunei-credinţe; – reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată conform dispoziţiilor constituţionale, ale art. 74 din Codul civil şi reglementărilor privind protecţia datelor cu caracter personal; – art. 74 din Codul civil nu distinge în funcţie de calitatea persoanei subiect al înregistrării, astfel că protecţia dreptului la viaţă privată trebuie recunoscută persoanei fizice, indiferent de calitatea acesteia - salariat, coleg, superior ierarhic etc.; – în jurisprudenţa sa cu privire la aplicarea art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, C.E.D.O. a statuat că, de principiu, nu se pot exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, art. 8 oferind protecţie nu doar în cercul intim al unei persoane, ci şi în timpul şi parcursul activităţii sale profesionale (C.E.D.O., Camera, Hotărârea Niemietz contra Germaniei, 16 decembrie 1992, Cererea 13.710/88); – nu pot fi încadrate de Codul de procedură civilă printre probele ce se administrează legal în faţa instanţei de judecată, deoarece nu au caracter direct şi nemijlocit pentru instanţă; – faptul că instanţa nu consideră admisibile în soluţionarea cauzei astfel de probe nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la justiţie, fiind atributul instanţei să reţină numai împrejurările şi mijloacele de probă determinante în aflarea adevărului judiciar. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 63. Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul acestora. X. Raportul asupra chestiunii de drept 64. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi prin raportare la dispoziţiile art. 74 şi 75 din Codul civil, proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiţia asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, în sensul că încuviinţarea probei trebuie să fie indispensabilă exerciţiului dreptului la probă şi strict proporţională cu acest scop. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării 65. Prin întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa de trimitere urmăreşte interpretarea dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se clarifica dacă, în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. 66. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 67. Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea acesteia; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 68. Verificarea admisibilităţii prezentei sesizări relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 69. Cererea în pretenţii dedusă judecăţii a fost soluţionată în primă instanţă pe temeiul art. 253 alin. (1) din Codul muncii, ce reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului pentru prejudiciul material sau moral suferit din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Titularul sesizării, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, este învestit cu soluţionarea apelului, urmând să se pronunţe, aşadar, în materia conflictelor de muncă, printr-o hotărâre ce nu este supusă recursului, potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi, prin urmare, este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 70. Este îndeplinită şi condiţia referitoare la existenţa unei probleme de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. După cum s-a statuat în jurisprudenţa formată în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 71. Chestiunea de drept supusă clarificării prin sesizarea de faţă este una veritabilă, constând în interpretarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pentru a se determina admisibilitatea probei vizate de sesizare, solicitate de către salariat în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, în condiţiile lipsei acordului şi informării prealabile a interlocutorului - la rându-i, salariat sau reprezentant al angajatorului. 72. Dificultatea problemei de drept rezidă în posibilitatea unor interpretări diferite, contradictorii ale textului de lege sus-arătat şi în potenţialul acesteia de a genera practică judiciară neunitară, în special prin corelare cu art. 74 şi 75 din Codul civil. Astfel, s-ar putea considera că proba este inadmisibilă în ipoteza dată, întrucât lipsa acordului şi a informării prealabile a interlocutorului se subsumează sintagmei „bune moravuri“ din cuprinsul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, iar, întrucât textul nu distinge, nu este vorba despre un mijloc de probă ce poate fi încuviinţat şi administrat. Dimpotrivă, proba ar putea fi apreciată ca fiind admisibilă, în situaţiile de excepţie din art. 75 din Codul civil. În ambele interpretări este discutabil dacă angajatorul pârât ar putea invoca absenţa acordului şi a informării prealabile în privinţa altei persoane, care nu figurează în proces. În acest sens, instanţa de trimitere a solicitat a se clarifica „dacă şi angajatorul se bucură de o protecţie similară cu cea a salariatului, în ipoteza în care o formă de monitorizare (respectiv înregistrarea unei convorbiri telefonice) este realizată de către salariat, jurisprudenţa existentă punând accent pe ipoteza protejării salariatului în faţa unei acţiuni intruzive, neloiale, din partea angajatorului“. 73. Cât priveşte legătura chestiunii de drept cu cauza, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea fondului litigiului, prin statuarea neechivocă asupra raportului juridic dedus judecăţii. Din acest punct de vedere este relevant faptul că soluţia primei instanţe s-a bazat pe conţinutul conversaţiei telefonice purtate între reclamant şi o altă persoană, considerată drept un reprezentant al pârâtei, iar prin motivele de apel pârâta a criticat valorificarea acestuia ca mijloc de probă, arătând, printre altele, că s-a opus la administrarea probei cu înregistrarea audio, efectuată fără acordul persoanei fizice înregistrate, acesteia încălcându-i-se dreptul la viaţa privată, astfel încât proba nu îndeplineşte exigenţele art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi nu trebuia încuviinţată. Întrucât instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza. 74. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit articolului anterior menţionat, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Aceasta este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare ori chiar într-o reglementare mai veche, dar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. 75. În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat următoarele: Doar 4 curţi de apel au indicat şi, după caz, au ataşat hotărâri considerate relevante pentru chestiunea de drept. Curtea de Apel Cluj a indicat 19 hotărâri, inclusiv încheieri, însă din examinarea conţinutului acestora doar 5 hotărâri ale Secţiei a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale pot fi considerate relevante, respectiv: Încheierea din 9.12.2019 din Dosarul nr. 743/117/2019 (celelalte încheieri din acelaşi dosar vizând proba cu expertiză a înregistrărilor audio); Decizia nr. 2.466/6.12.2022 din Dosarul nr. 896/100/2021; Decizia nr. 1.648/16.11.2021 din Dosarul nr. 3.507/117/2020; Încheierea din 7.11.2017 în Dosarul nr. 5.078/117/2015; Decizia intermediară nr. 6/2018 din Dosarul nr. 1.806/100/2017 (finalizat prin Decizia nr. 304/27.02.2019; Încheierea din 22.01.2019 în acelaşi dosar vizează o cerere de abţinere). Celelalte hotărâri ale Curţii de Apel Cluj sunt nerelevante: nu au legătură cu chestiunea de drept (deciziile nr. 1.315/22.06.2022 şi nr. 2.590/13.12.2022); proba cu înregistrarea audio a fost respinsă pentru un alt motiv de inadmisibilitate (Decizia nr. 1.441/10.11.2017) sau a fost administrată cu acordul părţii adverse (Sentinţa civilă nr. 532/1.04.2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, definitivă); sunt hotărâri pronunţate în materia contenciosului administrativ (Sentinţa civilă nr. 170/29.04.2024 nefiind, de altfel, definitivă). Alte două hotărâri indicate nu au putut fi identificate. Curtea de Apel Târgu Mureş a indicat Decizia nr. 686/3.11.2021 din Dosarul nr. 459/102/2020, dar, verificându-se conţinutul încheierii de şedinţă din 22.10.2020 a Tribunalului Mureş, a reieşit că pârâtul a fost de acord cu administrarea probei, însă a contestat autenticitatea înregistrării audio, proba cu expertiză fiind respinsă. Curtea de Apel Bucureşti a indicat un dosar în curs de soluţionare la Tribunalul Ialomiţa. Curtea de Apel Ploieşti a indicat 3 hotărâri definitive, fiind relevantă doar Decizia nr. 46/20.02.2023; din celelalte hotărâri fie nu rezultă lipsa acordului la înregistrare şi nici la administrarea probei (Decizia nr. 569/1.03.2022), fie proba a fost respinsă şi ca nefiind concludentă, iar reclamantul nu a declarat apel împotriva încheierii de şedinţă (Decizia nr. 2.936/6.12.2021). Poate fi menţionată ca relevantă pentru chestiunea de drept şi Decizia nr. 30/8.01.2024 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 14.988/3/2021, menţionată în punctul de vedere comunicat de către Universitatea din Bucureşti. În aceste condiţii se apreciază că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă constantă, unitară sau neunitară în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. 76. Prin urmare, condiţia noutăţii se verifică, iar necesitatea interpretării normei de drept în discuţie, prin intervenţia instanţei supreme, devine pregnantă şi de actualitate. 77. Totodată, se constată că asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile. 78. Faţă de cele ce precedă, se constată că sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI.2. Asupra fondului sesizării 79. Chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării de faţă s-a ivit într-un litigiu în care salariatul reclamant a invocat răspunderea patrimonială a angajatorului, solicitând repararea prejudiciului suferit prin conduita necorespunzătoare a acestuia, pârâtul din cauză. Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, considerând că pârâta a comis acte de hărţuire şi reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul muncii, care subsumează hărţuirea la locul de muncă actelor de discriminare^1. ^1 În conformitate cu art. 5 din Codul muncii, „(1) În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. (...) (5) Hărţuirea constă în orice tip de comportament care are la bază unul dintre criteriile prevăzute la alin. (2) care are ca scop sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi duce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator.“ 80. Potrivit elementelor furnizate de către instanţa de trimitere, conţinutul conversaţiei telefonice purtate de către reclamant cu un alt salariat sau cu un reprezentant al angajatorului şi înregistrate fără acordul acestuia din urmă a avut o pondere importantă în soluţia pronunţată. 81. De asemenea, angajatorul pârât s-a opus la încuviinţarea probei cu mijlocul material de probă şi a criticat prin motivele de apel inclusiv această soluţie. Este exclusă, aşadar, ipoteza unei convenţii asupra admisibilităţii probei, în sensul art. 256 din Codul de procedură civilă, iar din motivarea sesizării rezultă fără echivoc faptul că întrebarea adresată nu vizează o asemenea ipoteză. 82. În aceste circumstanţe, instanţa de trimitere solicită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a se clarifica, în esenţă, dacă obţinerea de către salariatul reclamant a probei „cu încălcarea bunelor moravuri“, respectiv efectuarea înregistrării telefonice fără acordul şi informarea prealabilă a interlocutorului, conduce la inadmisibilitatea probei pe temeiul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă într-un litigiu împotriva angajatorului. 83. Chestiunea de drept presupune a se stabili, în primul rând, circumscrierea unei asemenea manifestări de voinţă a persoanei cu care s-a purtat conversaţia telefonică înregistrată sintagmei „cu încălcarea bunelor moravuri“ din conţinutul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi relevanţa calităţii interlocutorului de salariat sau de reprezentant al angajatorului, într-un litigiu iniţiat împotriva angajatorului. 84. În al doilea rând, trebuie stabilit dacă lipsa acordului şi a informării prealabile este suficientă în sine pentru a atrage, după caz, admisibilitatea ori inadmisibilitatea probei. Atingerea adusă vieţii private 85. Potrivit art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere“, iar art. 255 alin. (1) din acelaşi cod prevede că „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului“. 86. În conformitate cu art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.“ 87. Înregistrarea unei conversaţii telefonice fixate pe un suport de felul celor menţionate cu titlu exemplificativ în alin. (2) al normei citate, indiferent de modul în care a fost făcută înregistrarea, intră, fără echivoc, în categoria mijloacelor tehnice vizate de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 88. Aptitudinea de a reprezenta mijloc material de probă a suporturilor depinde, în termenii în care norma este formulată, de producerea lor cu respectarea legii ori a bunelor moravuri. 89. Prima parte a dezlegării preconizate prin sesizarea de faţă presupune a se stabili dacă existenţa acordului interlocutorului la înregistrarea conversaţiei telefonice şi/sau informarea prealabilă a acestuia despre înregistrare prezintă relevanţă pentru calificarea înregistrării telefonice ca fiind licită ori loială, în sensul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când interlocutorul este un salariat sau un reprezentant al angajatorului. 90. În reglementarea drepturilor personalităţii din Codul civil, vocea umană este integrată imaginii persoanei şi protejată de imixtiuni în viaţa privată a titularului prin intermediul dreptului la propria imagine. 91. Astfel, art. 73 alin. (2) din Codul civil conferă titularului prerogativa ca, în exercitarea dreptului la propria imagine, „să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri“, prevăzând, în acelaşi timp, în teza finală, că dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile. 92. De asemenea, potrivit art. 74 din Codul civil, „Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: (...) b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; (...)“. 93. Se observă că, în ambele ipoteze prevăzute de art. 74 din Codul civil, lipsa acordului persoanei este esenţială pentru caracterizarea unei fapte drept atingere adusă vieţii private, prin coroborare cu prevederile art. 73 alin. (2) din acelaşi cod. 94. Chiar dacă acordul persoanei a cărei voce a fost captată sau utilizată este prevăzut în mod explicit doar în cea de-a doua ipoteză, descrisă la lit. c) a art. 74 din Codul civil, aceeaşi condiţie trebuie reţinută şi în cazul de la lit. b), cel puţin pentru utilizarea interceptării unei convorbiri private, dacă nu pentru interceptarea în sine. Înregistrarea - care interesează prezenta sesizare -, în sensul de fixare pe un suport a sunetelor, respectiv a vocii, poate fi integrată noţiunii de „reproducere“ regăsite în art. 73 alin. (2) din Codul civil, fiind, în acelaşi timp, o formă de utilizare a operaţiunii de interceptare. 95. De asemenea, nu este exclusă existenţa unei atingeri aduse vieţii private prin orice altă formă de „reproducere“ a vocii, dat fiind că art. 71 alin. (2) din Codul civil interzice orice imixtiune „în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75“, iar în alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că „Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75“. 96. Normele ce alcătuiesc reglementarea dreptului la viaţa privată relevă, fără dubiu, intenţia legiuitorului de a condiţiona, ca regulă, reproducerea, în orice mod, a vocii sau utilizarea unei asemenea reproduceri de consimţământul titularului ori, cel puţin, de informarea prealabilă a acestuia în legătură cu respectiva operaţiune, care prezumă acordul său. 97. Această din urmă cerinţă rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. 98. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, comunicările telefonice sunt incluse în noţiunile de „corespondenţă“ şi de „viaţă privată“ în sensul art. 8 din Convenţie, iar titularul poate reclama o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private şi a corespondenţei, în considerarea interceptării conversaţiilor sale, chiar independent de relaţia profesională cu persoana pentru care exista autorizaţia legală de interceptare (Hotărârea din 3 februarie 2015 din Cauza Pruteanu împotriva României, paragraful 41). 99. Această calificare a fost reţinută chiar şi în cazul în care astfel de comunicări, întocmai ca cele efectuate din domiciliu, sunt efectuate din sau primite în sedii profesionale (Hotărârea din data de 25 iunie 1997, Cauza Halford împotriva Regatului Unit, paragraful 44) ori sunt de natură profesională: criteriul naturii activităţii nu este relevant, deoarece activităţile profesionale implică, într-un grad mai ridicat ori mai scăzut, elemente confidenţiale, iar linia de demarcaţie ar fi greu de trasat (Hotărârea din 16 decembrie 1992 din Cauza Niemitz împotriva Germaniei, paragrafele 28 şi 29). 100. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este consecventă în includerea activităţii profesionale ca intrând în sfera noţiunilor de „viaţă privată“ şi „corespondenţă“ şi în contextul dezvoltării mijloacelor tehnice de comunicaţie, cu referire, de exemplu, la mesajele transmise ori primite prin contul personal de internet, indiferent dacă este vorba despre mesaje personale sau comunicări cu caracter profesional şi în pofida faptului că acel cont se află în computerul angajatorului (Hotărârea din 5 septembrie 2017, pronunţată în Cauza Bărbulescu contra României, paragraful 81). 101. Or, în privinţa acestor comunicări, s-a reţinut, drept factor relevant pentru circumscrierea lor domeniului de aplicare al art. 8 din Convenţie, lipsa avertizării prealabile a salariatului de către angajator în privinţa accesului, monitorizării şi a amplorii acesteia (hotărârea pronunţată în Cauza Bărbulescu contra României, paragrafele 77 şi 78). 102. Prin urmare, incidenţa art. 8 din Convenţie poate fi atrasă şi în situaţia înregistrării convorbirii telefonice a unei persoane, fără înştiinţarea sa prealabilă, chiar şi atunci când are loc la locul de muncă, cu atât mai mult atunci când este o convorbire la domiciliu sau cu caracter exclusiv privat. În cazurile prevăzute în mod expres de art. 74 din Codul civil, astfel cum s-a arătat, este necesar chiar acordul titularului dreptului la viaţă privată. 103. Este lipsită de importanţă calitatea persoanei care efectuează înregistrarea, respectiv dacă este vorba despre angajator sau despre o altă persoană, întrucât dreptul la viaţă privată este garantat împotriva oricărei imixtiuni, indiferent de autorul acesteia, raţiunile protecţiei juridice asigurate fiind aceleaşi. 104. Protecţia juridică a dreptului la viaţa privată şi la corespondenţă este acordată oricărei persoane fizice, aşadar, inclusiv salariatului sau unui reprezentant al angajatorului. 105. Activarea acestei protecţii juridice nu poate fi împiedicată de împrejurarea că, într-un litigiu privind raporturile de muncă, titularul dreptului la viaţă privată nu figurează ca parte în proces, atunci când reclamantul urmăreşte să îşi probeze pretenţiile prin „corespondenţa“ (în sens larg, incluzând înregistrarea convorbirii telefonice) purtată cu acest terţ, iar angajatorul, pârât în cauză, se opune administrării probei, chiar dacă acest drept nu îi aparţine. 106. O asemenea constatare nu se bazează pe protejarea angajatorului persoană juridică, care nu poate invoca în persoana sa dreptul la viaţă privată, ci pe obligaţia negativă ce revine statului în contextul art. 8 din Convenţie, aceea de a se abţine a exercita ingerinţe arbitrare, dat fiind că, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant, consacrarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice (Hotărârea din 13 iunie 1979 din Cauza Marckx contra Belgiei, paragraful 31). 107. Pe de altă parte, trebuie să se ţină cont şi de exigenţele unui proces echitabil, pentru respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare. În situaţia în care o probă solicitată ar fi încuviinţată şi administrată pentru unicul motiv că pârâtul nu este îndreptăţit să se opună, partea ar fi lipsită, practic, de posibilitatea de a combate un mijloc de probă, care, mai mult decât atât, ar putea fi decisiv în admiterea pretenţiilor reclamantului. 108. În acelaşi timp, în măsura în care răspunderea patrimonială a angajatorului a fost stabilită, iar acesta a fost obligat, prin hotărâre judecătorească definitivă, să îl despăgubească pe salariat pentru prejudiciul material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, angajatorul are drept de regres împotriva persoanei vinovate de săvârşirea faptei prejudiciabile, conform art. 254 alin. (3) din Codul muncii. 109. Or, chiar dacă în acea procedură subsecventă autorul faptei beneficiază, la rândul său, de un drept la apărare, sunt incerte atât readucerea în discuţie a înregistrării audio folosite ca probă în procesul anterior, cât şi măsurile procesuale pe care instanţa de judecată le-ar adopta în acel litigiu, în sensul că ar considera proba ca fiind admisibilă şi ar efectua o analiză a ingerinţei în exerciţiul dreptului la viaţă privată. 110. Se impune a se reţine, în aceste condiţii, că protecţia juridică a dreptului la viaţă privată trebuie asigurată într-un litigiu în care nu figurează însuşi titularul dreptului, chiar dacă pârâtul persoană juridică nu poate fi titularul unui asemenea drept, ce aparţine exclusiv persoanelor fizice. 111. Temeiul unei opoziţii a pârâtului persoană juridică la încuviinţarea probei cu înregistrarea audio rezidă, fără îndoială, în dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dat fiind că atingerea adusă vieţii private şi riscul unei încălcări a acestui drept intră în conţinutul sintagmei „cu încălcarea bunelor moravuri“, în situaţia efectuării unei înregistrări a unei conversaţii telefonice fără acordul ori cel puţin informarea prealabilă a interlocutorului, chiar atunci când acesta este un salariat sau un reprezentant al angajatorului. 112. Prin punctul de vedere exprimat asupra fondului sesizării, instanţa de trimitere nu a luat niciun moment în considerare ipoteza unei încălcări a legii, referindu-se exclusiv la noţiunea de „bune moravuri“. 113. Din acest motiv, dar, mai ales, pentru considerentul că, astfel cum se va arăta în continuare, analiza ingerinţei în viaţa privată este aceeaşi în cazul obţinerii ilicite ori neloiale a probei, nu este necesar a se dezvolta chestiunea dacă, în absenţa acordului şi/sau a informării prealabile a interlocutorului, salariat sau reprezentant al angajatorului, suntem, mai degrabă, în prezenţa unei încălcări a bunelor moravuri, decât a nerespectării legii. 114. Este suficient a se menţiona că, în circumstanţe particulare, se poate vorbi fie despre o ipoteză, fie despre cealaltă, iar înregistrarea unei convorbiri telefonice chiar de către unul dintre interlocutori, prin mijloace tehnice proprii, se plasează în sfera înfrângerii unor reguli de conduită socială, ce aşază demnitatea, respectul reciproc şi buna-credinţă la baza relaţiilor interumane. Aceste valori se impun şi în raporturile de serviciu, fiind relevante, în acest sens, şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe“. Ingerinţa în exercitarea dreptului la viaţa privată - încheierea de încuviinţare a probei 115. Textele din Codul civil, citate anterior, care reglementează existenţa şi conţinutul dreptului la respectarea vieţii private, incluzând dreptul la propria imagine, respectiv art. 73 şi 74, dar şi art. 71, trimit în egală măsură la dispoziţiile art. 75 din cod („sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75“, „dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile“). 116. Norma la care se face trimitere consacră limitele exercitării drepturilor din secţiunea dedicată respectului vieţii private şi al demnităţii persoanei umane şi este formulată astfel: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.“ 117. Pe acest temei, este posibil ca o atingere adusă unui drept fundamental al individului, de natura celor prevăzute de lege, să nu constituie totuşi o încălcare a dreptului, dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a normei ce limitează acel drept fundamental. 118. Întrucât art. 75 alin. (1) din Codul civil se referă şi la atingeri „permise de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte“, se impune a se constata că art. 8 din Convenţie consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie ca un drept condiţional^2. ^2 C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, ed. 1, vol. I Drepturi şi libertăţi, 2005, pag. 665. 119. Potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui text, este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în măsura în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei publice ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. 120. Aşadar, cel de-al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie creează cadrul analizei unei restrângeri a exerciţiului dreptului la respectarea vieţii private şi, prin urmare, a constatării inexistenţei unei încălcări a acestuia, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Codul civil, în pofida unei atingeri aduse dreptului. 121. Fiind vorba însă despre o situaţie de excepţie, inexistenţa unei încălcări a dreptului fundamental trebuie să se bazeze pe întrunirea tuturor cerinţelor desprinse din art. 8 alin. (2) din Convenţie. 122. Pentru a reprezenta o ingerinţă în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie, aceasta trebuie să provină din partea unei autorităţi publice, întrucât textul arată în mod explicit că „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept“. 123. După cum s-a arătat deja, cu referire la obligaţiile negative sau pozitive ale statului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că reglementarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice. 124. Aceste obligaţii pot consta în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private (obligaţii pozitive), chiar în raporturile dintre indivizi, iar nu numai în raporturile cu statul. Deşi graniţa dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului nu se pretează la o definire precisă, principiile aplicabile sunt comparabile, în sensul că, în ambele cazuri, trebuie asigurat un just echilibru între interesul general şi interesul individual (de exemplu, Hotărârea din 7 septembrie 2021 în Cauza M.P. împotriva Portugaliei, paragraful 39, cu jurisprudenţa acolo citată). 125. Pornind de la această premisă şi faţă de cele deja expuse, se impune a se constata că, într-un litigiu generat de un conflict de muncă, atunci când se înfăţişează instanţei de judecată o înregistrare telefonică obţinută fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, inclusiv atunci când acesta este un salariat sau un reprezentant al angajatorului, în vederea valorificării conţinutului înregistrării ca mijloc de probă, are loc o utilizare de către un particular a unei înregistrări audio produse în condiţii neloiale, respectiv cu încălcarea bunelor moravuri. 126. Întrucât din perspectiva art. 8 alin. (2) din Convenţie interesează o ingerinţă a autorităţii publice, trebuie stabilit dacă aceasta poate decurge şi din hotărârea (respectiv încheierea) prin care instanţa de judecată încuviinţează un asemenea mijloc de probă, iar nu numai din hotărârea definitivă, pronunţată pe fondul cauzei, în defavoarea titularului la viaţa privată. 127. În cazul unui răspuns negativ s-ar ajunge la concluzia că faptul obţinerii înregistrării audio cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri ar fi suficient pentru respingerea probei ca inadmisibilă, pe temeiul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 128. În caz afirmativ, încuviinţarea probei reprezintă ea însăşi o atingere adusă dreptului la viaţa privată, care este însă permisă de Convenţie şi nu conduce la încălcarea acestui drept, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Codul civil, cu condiţia ca această ingerinţă să fie prevăzută de lege, să îndeplinească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit. 129. Totodată, ingerinţa este reprezentată şi de hotărârea de încuviinţare a probei, potrivit celor ce succedă. 130. Este adevărat că, în hotărârea pronunţată în Cauza Bărbulescu împotriva României (anterior menţionată), în ceea ce priveşte supravegherea exercitată de către angajator a comunicărilor angajatului la locul de muncă (hotărâre de referinţă în materie, dezlegările sale fiind aplicate în hotărâri ulterioare - de pildă, în cauzele López Ribalda şi alţii împotriva Spaniei şi Florindo de Almeida Vasconcelos Gramaxo împotriva Portugaliei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat următoarele (paragrafele 109 şi 110): "În speţă, Curtea observă că măsura contestată de reclamant, şi anume monitorizarea comunicărilor efectuate prin Yahoo Messenger, care a determinat iniţierea unei proceduri disciplinare împotriva acestuia şi concedierea lui ulterioară, pentru nerespectarea normelor interne de interzicere a utilizării resurselor societăţii în scopuri personale, stabilite de către angajatorul acestuia, nu a fost luată de o autoritate a statului, ci de o societate comercială de drept privat. Monitorizarea comunicărilor reclamantului de către angajator şi consultarea de către acesta din urmă a conţinutului lor, în vederea justificării concedierii persoanei în cauză, nu pot fi considerate aşadar ca fiind o «ingerinţă» din partea unei autorităţi publice în exercitarea dreptului acestuia. Cu toate acestea, Curtea observă că măsura adoptată de către angajator a fost confirmată de instanţele naţionale. Este adevărat că monitorizarea comunicărilor reclamantului nu rezultă dintr-o intervenţie directă a autorităţilor naţionale; cu toate acestea, răspunderea acestor autorităţi ar fi angajată dacă faptele în litigiu ar rezulta din neîndeplinirea de către acestea a obligaţiei de a garanta reclamantului exercitarea unui drept consacrat la art. 8 din Convenţie (...)" 131. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ingerinţa din perspectiva măsurilor unei autorităţi publice, însă a examinat eventuala încălcare a art. 8 din Convenţie prin raportare la decizia pe fond a instanţei de judecată, prin care s-a confirmat legalitatea măsurii angajatorului. 132. Acest mod de analiză este explicabil în contextul obiectului litigiului naţional în legătură cu care s-a reclamat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea dreptului la viaţa privată: titularul dreptului contesta o decizie de concediere ce fusese emisă tocmai pe baza unei monitorizări a corespondenţei angajatului la locul de muncă. Soluţionarea pretenţiilor reclamantului presupunea stabilirea unei încălcări de către angajator a dreptului la viaţa privată, ca urmare a monitorizării fără acordul şi informarea prealabilă a angajatului. 133. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a procedat în acest fel în mod constant, atunci când, în litigiile naţionale, contestarea unei înregistrări a comunicărilor titularului dreptului la viaţa privată (în sens larg, „corespondenţă“, fie că era vorba despre înregistrarea unor convorbiri telefonice, fie a corespondenţei electronice) reprezenta chiar obiectul pretenţiilor deduse judecăţii (după caz, motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată), indiferent de materia litigiului - civil sau dreptul muncii. 134. În schimb, atunci când „corespondenţa“ a fost invocată şi depusă la dosar ca mijloc de probă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat „ingerinţa“ prin raportare chiar la admisibilitatea probei în proces. 135. Astfel, în Hotărârea din 10 octombrie 2006 din Cauza L.L. împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că admisibilitatea şi utilizarea de către judecătorul cauzei, ca mijloc de probă, a unui înscris (reprezentat, în acea cauză ce avea ca obiect desfacerea căsătoriei, de un act medical obţinut cu încălcarea secretului profesional) au constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, drept garantat de paragraful 1 al art. 8 din Convenţie (paragraful 34). 136. Din perspectiva acestei ingerinţe au fost analizate celelalte condiţii prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenţie, constatându-se că ingerinţa era destinată protecţiei „drepturilor şi libertăţilor altuia“, respectiv a dreptului la probă al părţii, cu finalitatea de a avea câştig de cauză pe fondul cauzei, aşadar, unui scop legitim. 137. De asemenea, în Hotărârea din 13 mai 2008, pronunţată în Cauza N.N. şi T.A. împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „prezentarea şi depunerea la dosar, în cadrul unei proceduri judiciare, a unei corespondenţe scrise dintre două persoane, fără acordul lor, de către un terţ care nu este nici expeditorul, nici destinatarul, poate fi analizată din perspectiva unei ingerinţe în viaţa privată a acestor persoane. (...). Este nerelevant pe acest aspect dacă terţul este soţul unuia dintre corespondenţi, locul şi maniera în care acesta a intrat în posesia scrisorilor (...)“ (paragraful 36). 138. Şi în acest caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „dreptul părţii în proces de a i se oferi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza - inclusiv probele“ reprezintă un scop legitim al ingerinţei (paragraful 42), motiv pentru care a procedat la examinarea proporţionalităţii acesteia cu scopul legitim urmărit, arătând următoarele (în paragraful 43): "(...) Curtea este chemată să tranşeze conflictul dintre, pe de o parte, dreptul uneia dintre părţi (...) de a-şi afirma argumentele şi mijloacele de probă în susţinerea pretenţiilor, faţă de dreptul său la un proces echitabil, iar pe de altă parte, dreptul la intimitate al celeilalte părţi, care poate impune statului obligaţia pozitivă de a împiedica utilizarea unor elemente de probă susceptibile să aducă atingere dreptului său la viaţa privată. Şi de o parte, şi de cealaltă, este vorba despre drepturi care merită a priori un egal respect, ceea ce conduce Curtea la examinarea ansamblului situaţiei" 139. Prin urmare, din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că la momentul încuviinţării probei este necesară efectuarea testului de proporţionalitate presupus de art. 8 alin. (2) din Convenţie, neputând a se considera că încălcarea dreptului la viaţa privată interesează doar soluţionarea pe fond a cauzei. 140. În caz contrar, partea care solicită proba ar fi privată de dreptul de a-şi dovedi pretenţiile, de vreme ce un mijloc de probă esenţial pentru soluţionarea cauzei nu ar fi încuviinţat şi administrat. Atare consecinţă este inacceptabilă, din moment ce dreptul la un proces echitabil, ce include dreptul la probă, este prevăzut, la rândul său, de Convenţie, respectiv în art. 6, justificând protecţia din partea autorităţilor publice, inclusiv din partea instanţei de judecată. 141. Dreptul la respectarea vieţii private nu este un drept absolut, după cum s-a arătat, iar pe de altă parte, dreptul la probă este considerat de către C.E.D.O. un scop legitim al ingerinţei, protecţia sa legitimând limitarea dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţie. 142. Mai mult decât atât, Curtea de la Strasbourg a statuat în mod constant că Convenţia nu reglementează regimul probelor ca atare şi, din acest motiv, nu ar putea fi exclusă de principiu şi in abstracto admisibilitatea unei probe utilizate fără respectarea normelor naţionale în materie. S-a arătat că revine exclusiv jurisdicţiilor naţionale sarcina de a aprecia elementele de probă obţinute şi pertinenţa celor pe care o parte doreşte să le administreze. Curtea cercetează numai caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, inclusiv prin prisma modului de administrare a probelor (Hotărârea din 25 martie 1999 din Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 45, cu trimitere la jurisprudenţa anterioară). S-ar putea ajunge la concluzia unei încălcări a dreptului fundamental prin aprecierea instanţelor naţionale doar dacă atare apreciere este arbitrară sau vădit nerezonabilă (Hotărârea din 5 februarie 2015 din Cauza Bochan împotriva Ucrainei, paragraful 61, cu jurisprudenţa acolo menţionată). 143. Aceste principii au fost confirmate în Hotărârea pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 17 octombrie 2019 în Cauza López Ribalda şi alţii împotriva Spaniei (paragraful 149), prin care s-a arătat în continuare (paragrafele 150 şi 151): "Curtea nu are, deci, a se pronunţa de principiu asupra admisibilităţii anumitor mijloace de probă, de exemplu a celor obţinute în mod ilegal din perspectiva dreptului intern. Ea trebuie să examineze dacă procedura, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea în care acele elemente probatorii au fost obţinute, a fost echitabilă în ansamblul său, ceea ce implică examinarea nelegalităţii în chestiune şi, în cazul încălcării unui alt drept protejat de Convenţie, a naturii acestei încălcări (...). În ceea ce priveşte natura nelegalităţii sau a încălcării constatate a Convenţiei, pentru a se determina dacă (...) utilizarea ca probe a informaţiilor obţinute cu ignorarea art. 8 sau cu încălcarea dreptului intern a privat procesul de un caracter echitabil, trebuie luate în considerare toate circumstanţele cauzei şi a se clarifica în particular dacă dreptul la apărare a fost respectat, precum şi calitatea şi importanţa mijloacelor de probă respective. Trebuie cercetat în special dacă partea a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea mijlocului de probă şi de a se opune utilizării sale. Trebuie, de asemenea, luată în considerare calitatea mijlocului de probă, inclusiv dacă circumstanţele în care a fost obţinut induc vreun dubiu în privinţa fiabilităţii sau exactităţii sale (...). Dacă nu există vreo problemă de echitate atunci când proba obţinută nu se coroborează cu alte elemente, trebuie observat că, dacă este foarte puternică şi neîndoielnică, scade nevoia altor elemente de probă care să o susţină (...)." 144. Aşadar, instanţa de judecată într-un litigiu generat de un conflict de muncă în care reclamantul a solicitat proba cu înregistrarea audio efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului (salariat sau reprezentant al angajatorului pârât) are obligaţia, pe de o parte, să nu dispună măsuri arbitrare care să conducă la o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, dar, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al reclamantului, inclusiv la momentul încuviinţării probei. 145. În contextul celui de-al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie, analiza ingerinţei, astfel cum aceasta a fost enunţată anterior, presupune a se stabili dacă ingerinţa este prevăzută de lege, îndeplineşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit. 146. În situaţia în care aceste cerinţe sunt întrunite, proba cu mijlocul material de probă este admisibilă, în considerarea art. 75 alin. (1) din Codul civil şi art. 8 alin. (2) din Convenţie, chiar dacă obiectul probei a fost obţinut în mod neloial. 147. Mecanismul juridic bazat pe art. 8 alin. (2) din Convenţie nu este de natură să valideze caracterul neloial al obţinerii probei, întrucât verificările pe care le presupune analiza ingerinţei se raportează la cererile şi apărările părţilor şi au ca premisă tocmai obţinerea obiectului probei cu încălcarea bunelor moravuri. 148. În schimb, admisibilitatea probei, ca rezultat al acestei analize, presupune inaplicabilitatea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă în situaţia întrunirii tuturor cerinţelor desprinse din art. 8 alin. (2) din Convenţie. În acest caz, are loc, practic, un examen de determinare a compatibilităţii normei interne cu dispoziţiile din Convenţie, în raport cu situaţia particulară fiecărei speţe. 149. În acelaşi sens, se poate menţiona că prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012, Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat, în considerente, că un asemenea control de convenţionalitate poate fi efectuat chiar atunci când Curtea Constituţională a constatat că o normă nu este contrară Convenţiei: „Aşadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte convenţionalitatea normelor în discuţie nu exclude posibilitatea instanţelor judecătoreşti de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziţii cu cele ale Convenţiei, în raport cu situaţia particulară fiecărei speţe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor.“ Condiţiile ingerinţei 150. Cât priveşte condiţia ca ingerinţa să fie „prevăzută de lege“, potrivit Curţii Europene de la Strasbourg, atingerea adusă dreptului trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa interpretării şi aplicării normelor de către instanţa naţională, ţinându-se seama, aşadar, de specificul materiei litigiului. 151. Spre exemplu, instanţa europeană a regăsit „baza legală“ în modul obişnuit de administrare a probelor într-o procedură de divorţ, probe care erau supuse unui regim juridic particular prin dispoziţiile Codului civil francez, în sensul că faptele pretinse puteau fi dovedite prin orice mijloc de probă, deşi se prevedea, în acelaşi timp, că nu pot fi folosite probe obţinute prin violarea domiciliului sau prin atingerea ilicită a intimităţii vieţii private (hotărârea din Cauza L.L. împotriva Franţei, paragraful 35, anterior menţionată). 152. Stabilirea legii aplicabile într-o anumită cauză, atât a celei de drept material, cât şi a celei de drept procesual, relevă, fără dubiu, prerogativa exclusivă a instanţei de judecată. Existând un numitor comun în ceea ce priveşte probaţiunea în litigiile ce privesc raporturile de muncă, inclusiv în cel pendinte pe rolul instanţei de trimitere, se pot face, totuşi, observaţii cu caracter general cu scopul de a se demonstra existenţa unei baze legale a „ingerinţei“ reprezentate de încuviinţarea probei cu un mijloc material de probă. 153. Astfel, în absenţa unor norme particulare de procedură, sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă, conform art. 275 din Codul muncii, ceea ce înseamnă că dovada unui fapt invocat se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă. 154. Este adevărat că, în ceea ce priveşte sarcina probei în conflictele de muncă, aceasta revine angajatorului, conform art. 272 din acelaşi cod, însă propunerea şi administrarea probelor se circumscriu principiilor ce guvernează orice litigiu civil, inclusiv principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare. Angajatul, la rândul său, pe lângă faptul că este îndreptăţit să combată probele propuse de partea adversă, nu este scutit de a proba propriile susţineri, potrivit principiului actori incumbit probatio. 155. În acelaşi timp, în cazul particular al hărţuirii la locul de muncă, se poate aminti faptul că, în anul 2020, au fost introduse, concomitent, prevederi specifice referitoare, în principal, la definirea hărţuirii la locul de muncă, drept formă de discriminare, precum şi extinderea criteriilor de identificare a unei conduite discriminatorii, atât în Codul muncii (prin Legea nr. 151/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii), cât şi în legea-cadru privind discriminarea, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (prin Legea nr. 167/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi pentru completarea art. 6 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi). 156. Aşa cum reiese din expunerea de motive a modificărilor propuse^3, legiuitorul a urmărit armonizarea reglementărilor naţionale în materie, prin unificarea acestora, dar şi prin corelarea lor cu instrumentele juridice internaţionale de la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, menţionate în propunerile legislative. ^3 https://www.cdep.ro/proiecte/2018/700/10/8/em947.pdf. https://www.cdep.ro/proiecte/2018/300/50/6/em451.pdf. 157. Fără a constitui o preocupare eventualul paralelism legislativ în planul dreptului substanţial ori al celui procesual, aspect ce nu face obiectul sesizării, este de semnalat că, potrivit art. 2 alin. (5^7) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 (introdus prin Legea nr. 167/2020), „Angajatul, victimă a hărţuirii morale la locul de muncă, trebuie să dovedească elementele de fapt ale hărţuirii morale, sarcina probei revenind angajatorului, în condiţiile legii. Intenţia de a prejudicia prin acte sau fapte de hărţuire morală la locul de muncă nu trebuie dovedită.“ 158. De asemenea, art. 27 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă prevede că „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.“ 159. Aşadar, în litigiile în care instanţa de judecată consideră că sunt aplicabile prevederile citate, salariatul care se pretinde victimă a hărţuirii morale la locul de muncă are sarcina de a dovedi, totuşi, elementele de fapt ale hărţuirii morale, prin orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video, dar cu respectarea drepturilor fundamentale, ceea ce înseamnă, de fapt, atunci când se pune problema respectării vieţii private, o analiză similară cu cea propusă prin prezentul raport, în interpretarea şi aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 160. Cele expuse sunt suficiente pentru demonstrarea existenţei unei baze legale pentru ingerinţa reprezentată de încuviinţarea probei. 161. În ceea ce priveşte celelalte condiţii ale ingerinţei s-a arătat deja că protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, respectiv a dreptului la un proces echitabil, ce implică dreptul părţii de a-şi proba pretenţiile, reprezintă un scop legitim. 162. Acesta nu este, însă, suficient în sine, analiza ingerinţei presupunând stabilirea caracterului necesar şi a proporţionalităţii cu scopul urmărit. 163. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că o ingerinţă este considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică“, pentru un scop legitim, atunci când răspunde „unei nevoi sociale imperioase“ şi, în particular, dacă este proporţională cu scopul urmărit. 164. Proporţionalitatea ingerinţei este, aşadar, strâns legată de condiţia ca măsura autorităţii statale să fie necesară într-o societate democratică, de aceea se analizează în cadrul acesteia, iar îndeplinirea acestei condiţii se apreciază în funcţie de situaţia concretă din fiecare cauză^4. ^4 C. Bârsan, op. cit., pag. 695. 165. În conformitate cu principiul subsidiarităţii, statelor membre ale Convenţiei le revine prioritar obligaţia de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie şi în protocoalele adiţionale, sens în care dispun de o marjă de apreciere supusă controlului Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a arătat în mod constant de către aceasta, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional de a se pronunţa asupra nevoilor şi contextelor locale. Marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale, fie că este vorba despre obligaţiile negative, fie despre cele pozitive ale statului, variază în funcţie de natura chestiunii litigioase şi de gravitatea intereselor aflate în conflict. Marja este mai restrânsă atunci când se relevă un aspect important al existenţei sau al identităţii individului, în special de ordin intim (de exemplu, Hotărârea din 9 martie 2023 din Cauza L.B. împotriva Ungariei^5, paragrafele 115, 118 şi 124, cu jurisprudenţa acolo menţionată). ^5 În acea cauză au fost reamintite regulile de analiză a unei ingerinţe rezultând din publicarea de date cu caracter personal: Curtea ţine cont de natura informaţiei divulgate şi de conţinutul acesteia, în sensul dacă priveşte cele mai intime aspecte ale individului, precum starea de sănătate, credinţele religioase etc.; în schimb, o informaţie financiară care nu presupune transmiterea de date intime sau strâns legate de identitate nu merită o protecţie crescută. 166. Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează doar dacă argumentele invocate de către instanţa naţională sunt pertinente şi suficiente, însă este esenţial ca ingerinţa să se limiteze la ceea ce este strict necesar în raport cu specificitatea procedurii, pe de o parte, şi de datele litigiului, pe de altă parte (de exemplu, Hotărârea din 13 octombrie 2020 din Cauza Frâncu împotriva României, paragraful 55, cu jurisprudenţa arătată). 167. Prin urmare, la momentul încuviinţării probei cu un mijloc material de natura celor prevăzute de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unui conflict de muncă, atunci când cântăreşte, pe de o parte, dreptul la apărare, iar pe de altă parte, dreptul la viaţa privată, trebuie să aibă în vedere că este vorba despre o situaţie excepţională, vizând o „nevoie socială imperioasă“, în care este posibilă limitarea exerciţiului dreptului la viaţa privată doar pentru a nu priva partea care a propus proba de orice mijloc de a-şi dovedi pretenţiile sau apărările, cu asigurarea unui proces echitabil în ansamblul său, atât în ceea ce priveşte propunerea, cât şi administrarea probatoriului. 168. Această situaţie de excepţie permite părţilor să surmonteze dificultăţi de ordin probator, dar nu este menită a scuti partea de efortul pe care l-ar presupune procurarea unor mijloace de probă accesibile, în condiţii licite sau loiale, compatibile cu faptul ce constituie obiect al probei şi în limitele motivelor şi apărărilor formulate. 169. În acest sens, nu este suficient a se verifica dacă proba este admisibilă (din altă perspectivă decât aceea care interesează prezenta sesizare - de exemplu, dacă se tinde la a se dovedi un act juridic) ori nu duce la soluţionarea procesului, în termenii art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât acestea relevă condiţiile de admisibilitate ale oricărei probe. 170. Se impune suplimentar ca proba să fie determinantă şi imperios necesară pentru partea care înţelege să o folosească, în raport cu obiectul şi sarcina probei, cu alte cuvinte, încuviinţarea ei să fie indispensabilă pentru exercitarea dreptului, în circumstanţele particulare ale speţei, care se apreciază de la caz la caz. 171. O asemenea exigenţă specifică nu este întrunită în special în cazurile în care fie partea a formulat mai multe motive ori apărări, dar nu propune mijloace de probă admisibile - în sensul art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă - şi pentru dovedirea altor fapte invocate, fie faptul vizat de solicitarea părţii poate fi dovedit prin alte mijloace de probă. 172. Totodată, s-ar putea constata că admiterea probei nu este proporţională cu scopul legitim şi în cazurile în care nu este strict necesară, în raport cu reguli particulare privind sarcina probei, precum în cazul actelor discriminatorii, în măsura în care acestea sunt reţinute a fi incidente în cauză. 173. În toate cazurile, trebuie asigurat un proces echitabil în ansamblul său, atât în ceea ce priveşte propunerea, cât şi administrarea probatoriului, pentru toate părţile în proces. 174. Din acest punct de vedere, este importantă şi calitatea mijlocului de probă, urmând a se determina, astfel cum a arătat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv dacă circumstanţele în care proba a fost obţinută induc vreun dubiu în privinţa fiabilităţii sau exactităţii sale. 175. Totodată, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este necesar ca partea interesată să aibă posibilitatea de a contesta autenticitatea mijlocului de probă. Fiind vorba despre un incident procedural vizând administrarea probei, o asemenea contestare nu împiedică încuviinţarea probei, dar poate reclama, în circumstanţele speţei, verificările pe care instanţa de judecată le apreciază ca fiind necesare. Drept comparat 176. Şi în alte state, în cadrul proceselor civile, un mijloc de probă obţinut în mod ilicit sau neloial este considerat admisibil, în situaţiile de excepţie în care se pun în balanţă drepturi fundamentale ale părţilor cu interese contrare. 177. Astfel, în Franţa, o decizie recentă a Curţii de Casaţie a marcat un reviriment jurisprudenţial prin consacrarea unui drept la probă autonom, care justifică administrarea unei probe obţinute în mod neloial. 178. În anul 2011, Curtea de Casaţie consacrase principiul loialităţii administrării probelor^6, care presupunea că este inadmisibilă utilizarea unei probe obţinute fără înştiinţarea persoanei sau ca urmare a unei manopere dolozive ori a unei stratageme. ^6 G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, vol. I Partea generală. Judecata în faţa primei instanţe, ediţia a 6-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2023, pag. 738 nota de subsol 1; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe şi în căile de atac, Ed. Solomon, 2020, pag. 228-230 (cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie din Germania). 179. În anul 2023, însă, printr-o decizie pronunţată în Plen^7, Curtea de Casaţie franceză a statuat, la paragrafele 8, 9 şi 12, următoarele: ^7 Cour de Cassation, Assemblée pléniιre, 22 décembre 2023, 20-20.648 - https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000048769030. "Aplicarea acestei jurisprudenţe (conform principiului loialităţii administrării probelor) poate, totuşi, să conducă la privarea unei părţi de a face dovada drepturilor sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reţine de principiu inadmisibilitatea probelor considerate drept neloiale. Ea apreciază că, atunci când dreptul de a proba, astfel cum este garantat de art. 6 (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, intră în conflict cu alte drepturi şi libertăţi, în special dreptul la respectarea vieţii private, instanţa trebuie să pună în balanţă respectivele drepturi şi interese. Ea adaugă că «egalitatea armelor implică obligaţia de a oferi, în litigiile între particulari, fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarul său». Ea subliniază că acest text implică mai ales obligaţia judecătorului de a face un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de probe ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa pentru decizia ce urmează a fi pronunţată (...). Astfel, trebuie să se considere că, într-un proces civil, ilicitatea sau lipsa de loialitate în obţinerea sau utilizarea unui mijloc de probă nu conduce în mod necesar la înlăturarea sa din dezbateri. Judecătorul trebuie, atunci când i se solicită, să aprecieze dacă o asemenea probă aduce atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său, punând în balanţă dreptul la probă şi drepturile contrare respective, dreptul la probă putând justifica folosirea unor elemente probatorii care aduc atingere altor drepturi, cu condiţia ca această utilizare să fie indispensabilă exerciţiului dreptului, iar atingerea strict proporţională cu scopul urmărit" 180. Admisibilitatea în litigiile civile a probelor obţinute în mod nelegal, în cazuri excepţionale, pe baza testului de proporţionalitate, este acceptată şi în ţări precum Germania, Polonia, Slovacia^8, Irlanda şi Belgia (în ultimele două, cel puţin în cazuri de discriminare)^9. ^8 Noticias CIELO n. 4/2024 „Le droit \'e0 la preuve en droit du travail \'e0 l’ιre du numérique-El derecho a la prueba en el Derecho laboral en la era digital“ -https://mailchi.mp/cielolaboral/noticias-cielo-no-535476. ^9 Julie Ringelheim, The Burden of Proof in Antidiscrimination Proceedings. A Focus on Belgium, France and Ireland, European Equality Law Review, No 2, 2019, pag. 56. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, în interpretarea şi aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi prin raportare la dispoziţiile art. 74 şi 75 din Codul civil, stabileşte că: Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiţia asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, în sensul că încuviinţarea probei trebuie să fie indispensabilă exerciţiului dreptului la probă şi strict proporţională cu acest scop. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
