Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 39 din 15 mai 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 39 din 15 mai 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 553 din 20 iunie 2023

Comenteaza legea

Dosar nr. 672/1/2023


┌─────────────────┬────────────────────┐
│                 │- preşedintele      │
│                 │Secţiei penale a    │
│Andrei Claudiu   │Înaltei Curţi de    │
│Rus              │Casaţie şi Justiţie │
│                 │- preşedintele      │
│                 │completului         │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Rodica-Aida Popa │- judecător la      │
│                 │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Valerica Voica   │- judecător la      │
│                 │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Francisca-Maria  │- judecător la      │
│Vasile           │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Adriana Ispas    │- judecător la      │
│                 │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Elena Barbu      │- judecător la      │
│                 │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Alin-Sorin       │- judecător la      │
│Nicolescu        │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Ilie-Iulian      │- judecător la      │
│Dragomir         │Secţia penală       │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Valentin-Gheorghe│- judecător la      │
│Chitidean        │Secţia penală       │
└─────────────────┴────────────────────┘

    1. Pe rol se află Dosarul nr. 672/1/2023, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    2. „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?“.
    3. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul ÎCCJ).
    4. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus.
    5. Conform dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul ÎCCJ, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.
    6. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Alin-Sorin Nicolescu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    7. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.
    8. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 672/1/2023 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    9. De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    10. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    11. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 672/1/2023.
    12. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
    13. Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a susţinut că instanţa de trimitere încearcă să lămurească, din nou, dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care instituie o cauză de nepedepsire în ipoteza acoperirii prejudiciului, ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv o procedură de executare silită.
    14. Noţiunea de acoperire integrală a prejudiciului a fost lămurită prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022), în considerentele acestei decizii făcându-se vorbire de Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021). Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că pentru a beneficia de cauza de neimpunitate este necesară asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    15. Or, în situaţia în care stingerea creanţelor datorate bugetului statului se face în cursul unei proceduri de executare silită nu se poate vorbi de o conduită activă, voluntară.
    16. De altfel, art. 259 din Codul de procedură fiscală prevede reguli pentru eliberarea şi distribuirea sumelor de bani rezultate din executarea silită, nefiind posibilă, prin urmare, constatarea de către instanţa penală, în raport cu aceste sume, a acoperirii prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi a majorării de 20% prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    17. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia anterior menţionată, a oferit suficiente elemente care să conducă la dezlegarea problemei de drept cu care instanţa este sesizată în cauza pendinte.
    18. Pe de altă parte, a arătat că obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt.
    19. Or, instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei prin care s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, ca urmare a constatării existenţei unei cauze de nepedepsire.
    20. Raportat la situaţia de fapt descrisă în încheierea de sesizare a instanţei supreme, se constată că soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei dezlegare o solicită curtea de apel.
    21. Astfel, fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv înregistrarea în evidenţele contabile şi declararea la organul fiscal a unor operaţiuni comerciale fictive, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat, este identică cu cea care a făcut anterior obiectul unei inspecţii fiscale, finalizată prin emiterea unei decizii de impunere.
    22. În cauza cu care este învestită instanţa de apel, aceeaşi faptă a fost încadrată juridic în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.
    23. Or, în aceste condiţii se pune problema aplicării în cauză nu a dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ci a principiului „ne bis in idem“ prevăzut de art. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică“.
    24. Acest principiu este consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, aplicarea sa fiind reflectată într-o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    25. Faţă de aceste considerente, a susţinut că, în raport cu elementele de fapt specifice cauzei, îi revine instanţei de apel sarcina de a lămuri care este dezlegarea concretă a speţei cu care a fost sesizată. Întrucât un astfel de demers presupune analiza prealabilă a situaţiei de fapt din cauză, el nu poate face obiectul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală.
    26. De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 8 iunie 2016).
    27. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.
    28. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    29. Prin Încheierea din data de 7 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?“.

    II. Expunerea succintă a cauzei
    30. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpatul D. I. şi partea civilă statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva Sentinţei penale nr. 231 din data de 15 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Giurgiu - Secţia penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019.
    31. Prin Sentinţa penală nr. 231 din 15.11.2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.120/122/2019, Tribunalul Giurgiu - Secţia penală a dispus, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. (1^1) şi (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D. I. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal (5 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. G.G.S. - S.R.L.), respectiv în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. G.G.S. - S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar A.L. Insolvency SPRL, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal (5 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. G.G.S. - S.R.L.).
    32. În fapt, în cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut faptul că, în perioada 29 iunie 2010-20 decembrie 2012, cu intenţie şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul D. I., în calitate de administrator de facto al societăţii G.G.S. - S.R.L., a evidenţiat în documentele contabile ale societăţii comerciale şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 lei, aferente unor operaţiuni comerciale nereale constând în achiziţii de bunuri şi/sau servicii de la societăţile comerciale R.C.G. - S.R.L, Y.H.S. 2006 - S.R.L., V.I.C. - S.R.L., C.S.M.I. - S.R.L., I.G.C. - S.R.L., C.S. - S.R.L., K.R. - S.R.L., D.C. - S.R.L., A.T. - S.R.L., S. & A. - S.R.L., Z.E. - S.R.L., V.G. - S.R.L., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 lei, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 lei şi impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 lei.
    33. De asemenea, s-a reţinut că, în perioada 1 martie 2014-19 septembrie 2016, inculpatul D. I., cu intenţie, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, ca administrator de facto al S.C. G.G.S. - S.R.L., a înregistrat în documentele contabile ale societăţii comerciale şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.854.802 lei aferente unor operaţiuni comerciale nereale cu societăţile comerciale L.R. - S.R.L., S.G.D.G. ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ, D.P. - S.R.L., D. & L.C. - S.R.L., C.I. - S.R.L, cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului de stat în cuantum total de 588.773,4 lei, din care TVA dedusă în mod nelegal de 347.625 lei şi impozit pe profit datorat suplimentar de 241.148,4 lei.
    34. Cu privire la faptele săvârşite prin intermediul S.C. G.G.S. - S.R.L. s-a reţinut în actul de sesizare că acestea au fost comise în realizarea obiectului de activitate al societăţii comerciale, precum şi în numele şi interesul persoanei juridice, de persoana care coordona de facto şi gestiona întreaga activitate a societăţii comerciale - inculpatul D.I. - fiind îndeplinite condiţiile art. 135 alin. (1) din Codul penal privind tragerea la răspundere penală şi a persoanei juridice.
    35. Tribunalul Giurgiu - Secţia penală a reţinut, printre altele, că - potrivit art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale -, în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare. Tribunalul Giurgiu - Secţia penală a mai reţinut că la alin. (1^2) al aceluiaşi text de lege se menţionează că acesta se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1).
    36. Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia din speţă, Tribunalul Giurgiu - Secţia penală a constatat că inculpata S.C. G.G.S. - S.R.L. a achitat integral prejudiciul, majorat cu 20% din baza de calcul, precum şi dobânzile şi penalităţile aferente.
    37. În consecinţă, Tribunalul Giurgiu - Secţia penală a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D.I. şi a inculpatei S.C. G.G.S. - S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal.
    38. Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitându-se, printre altele, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună înlăturarea soluţiilor de încetare a procesului penal pronunţate în temeiul art. 10 alin. (1^1) şi (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, invocându-se, în esenţă, faptul că instanţa de fond nu a verificat îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru reţinerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Astfel, Ministerul Public a arătat că, în cauză, s-au recuperat, în parte, sume de bani nu ca urmare a unei conduite active din partea inculpaţilor, ci ca urmare a unor proceduri de executare silită derulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), parte civilă, iar pe durata procesului penal inculpaţii nu au făcut dovada unei conduite active în acest sens. Aşadar, Ministerul Public a opinat că, în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a demersurilor realizate de către organul fiscal, parte civilă în procesul penal, prin acţiuni de executare silită, o astfel de cauză de nepedepsire nu ar putea fi reţinută, nefiind rezultatul unei acţiuni voluntare din partea inculpaţilor.
    39. La termenul de judecată din data de 7 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se referă şi la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a desfăşurării unor proceduri de executare silită?“ şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse.
    40. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării.

    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    41. Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării normelor de drept intern apreciate a fi relevante în speţă, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării (Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită cu judecarea cauzei în apel, în speţă, a fost identificată, din oficiu, o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs).
    42. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, instanţa de trimitere a susţinut că unul dintre motivele de apel invocate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vizează tocmai problema incidenţei cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    43. Ca atare, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunţare în privinţa apelului formulat, Curtea de Apel Bucureşti a prezentat argumentele esenţiale ce fundamentează cele două opinii referitoare la modalitatea de acoperire a prejudiciului ca o condiţie pentru incidenţa cauzei de impunitate prevăzute de dispoziţia legală anterior menţionată.
    44. Prima opinie constă în reţinerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în situaţia acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare.
    45. Astfel, art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost modificat prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021, în sensul că după alineatul (1) au fost introduse două noi alineate, alineatele (1^1) şi (1^2), cu următorul cuprins:
    46. „(1^1) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
    47. (1^2) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1).“
    48. Preambulul Legii nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu cuprinde expunerea de motive, însă din consultarea documentului public vizând propunerea legislativă privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost publicat pe site-ul Camerei Deputaţilor, rezultă că iniţiatorii au propus modificarea textului de lege pentru următoarele motive: „Având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie şi gradul de aglomerare, cât şi numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanţele internaţionale pentru aceste condiţii, dar şi faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, iniţiatorii propun o motivare a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudiciul creat.“
    49. Aşadar, prin raportare la motivele invocate de către iniţiatorii propunerii legislative privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prevederile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidenţă este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu şi accesoriile fiscale - dobânzi şi penalităţi.
    50. În susţinerea acestei interpretări s-a arătat, în esenţă, că prin art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condiţiile acoperirii prejudiciului, astfel cum a fost determinat în cauză, potrivit Deciziei nr. 66/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a stabilit că dobânzile şi penalităţile la care se referă art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.
    51. În decizia menţionată se face referire la conduita de căinţă activă din partea autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, la voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, respectiv la faptul că acea cotă procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.
    52. Ca atare, se apreciază că raţiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este similară cu cea a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanţe atenuante conferă beneficii sancţionatoare aşa-numitei „căinţe active“ a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă. Conduita reparatorie are, deopotrivă, un caracter subiectiv, generat de atitudinea infractorului, însă, pe de altă parte, caracterul obiectiv al acesteia este accentuat de certitudinea prejudiciului care trebuie restituit subiectului pasiv al infracţiunii. Tocmai de aceea, prin împletirea acestor criterii, instituţia este una atipică, considerată o manifestare a unei politici penale de recompensare a atitudinii pozitive a autorului infracţiunii.
    53. Prin urmare, incidenţa cauzei de impunitate presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a mai multor condiţii, printre care se numără şi cea a acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare a autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.
    54. Cea de a doua opinie prezentată constă în reţinerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi în cazul acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni nevoluntare (de exemplu, procedură de executare silită).
    55. Astfel, s-a arătat că articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, stabileşte că beneficiul aplicării pedepsei principale a amenzii sau a cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit toţi la acoperirea prejudiciului prin infracţiunile de evaziune fiscală. Astfel, conduita unui/unor inculpaţi profită tuturor coinculpaţilor din cauză, ceea ce înseamnă că incidenţa cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu este condiţionată de acoperirea prejudiciului ca urmare a unei conduite active/acţiuni voluntare a fiecărui participant la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.
    56. Totodată, potrivit paragrafelor nr. 119 şi 120 din Decizia nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (control de constituţionalitate a priori), s-a reţinut de Curtea Constituţională că legiuitorul nu a făcut altceva decât să convertească o circumstanţă personală în sfera celor reale justificat de scopul urmărit - recuperarea rapidă a prejudiciului provocat bugetului de stat. De asemenea, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018), Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanţelor reale. „Faptul că această cauză de reducere a pedepsei se aplică unei persoane care nu a contribuit la acoperirea prejudiciului nu este de natură a-l privilegia în raport cu cel care efectiv a acoperit prejudiciul, întrucât legiuitorul nu a condiţionat aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei de un criteriu subiectiv, ci de unul obiectiv, respectiv recuperarea prejudiciului, pe care îl poate extinde asupra tuturor persoanelor care au comis împreună faptele prevăzute de textul legal criticat.“
    57. Aşadar, se poate aprecia că prin art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a reglementat o normă menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv s-a creat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Obiectul juridic general al infracţiunilor de evaziune fiscală îl constituie relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public. Cu alte cuvinte, acestea protejează integritatea şi realitatea bugetului public. Prin urmare, alegerea celor mai potrivite formule pentru a se ajunge la recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat are la bază motive de oportunitate şi de politică penală.
    58. Ca atare, se apreciază că, atât timp cât beneficiul cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit toţi la acoperirea prejudiciului prin infracţiunile de evaziune fiscală, se poate argumenta incidenţa cauzei de impunitate inclusiv în ipoteza în care acoperirea prejudiciului nu are loc ca urmare a unei conduite active/acţiuni voluntare a autorului sau participantului la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate
    59. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    60. În urma consultării instanţelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, fiind identificate în răspunsurile transmise de către acestea cele două opinii prezentate de instanţa de trimitere.
    61. 1) Într-o opinie majoritară s-a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se referă şi la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a desfăşurării unor proceduri de executare silită, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Braşov, Galaţi, Iaşi (unul din punctele de vedere), Oradea, Piteşti, Suceava tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, pentru minori şi familie Braşov, Brăila, Bucureşti, Caraş-Severin, Covasna, Galaţi, Giurgiu, Hunedoara, Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Timiş, Teleorman, precum şi judecătoriile Avrig, Bolintin-Vale, Sectorului 2 Bucureşti, Sectorului 3 Bucureşti, Sectorului 4 Bucureşti, Sectorului 5 Bucureşti, Buhuşi, Deva, Giurgiu, Hunedoara, Paşcani, Petroşani, Răducăneni, Timişoara.
    62. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au făcut trimitere, în esenţă, la argumentele prezentate în încheierea de sesizare.
    63. Au fost făcute referiri la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021), respectiv nr. 650 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019).
    64. De asemenea, s-a susţinut că dispoziţiile legale nu disting, iar, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus“, dispoziţiile fiind incidente de fiecare dată când este acoperit prejudiciul, indiferent de persoana care acoperă prejudiciul.
    65. Mai mult decât atât, s-a arătat că expunerea de motive pentru adoptarea Legii nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ce a introdus alin. (1^1) şi (1^2) al art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, conduce la concluzia conform căreia recuperarea prejudiciului este cel mai important deziderat al procesului penal în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, iar, atâta vreme cât prejudiciul este recuperat, pedepsirea infractorului nu mai este necesară, fără a se distinge care a fost modalitatea efectivă prin care s-a obiectivat acest scop. Astfel, în expunerea de motive s-a arătat că, având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce priveşte condiţiile de detenţie şi gradul de aglomerare, precum şi numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanţele internaţionale pentru aceste condiţii, dar şi faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, dacă inculpatul acoperă în totalitate prejudiciul şi nu mai execută pedeapsa efectivă cu închisoarea, statul va avea de câştigat de două ori: va recupera prejudiciul creat integral, într-un timp relativ scurt, şi nu va mai efectua cheltuieli cu detenţia condamnatului, urmând a se evita situaţiile în care statul nu recuperează prejudiciul ori îl recuperează foarte greu şi într-un timp îndelungat. Or, cele două rezultate se obţin indiferent de modalitatea de recuperare a prejudiciului, iar, atâta vreme cât, potrivit art. 22 din Codul de procedură fiscală, creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege, nu există niciun temei pentru a-i exclude pe cei care au acoperit prejudiciul, chiar fiind executaţi silit, de la aplicarea cauzei de nepedepsire.
    66. Pe de altă parte, se ridică problema imposibilităţii de a beneficia de această cauză de nepedepsire a acelora care au fost executaţi silit, cu atât mai mult în situaţia în care, având întreaga avere plasată sub măsura asiguratorie a sechestrului judiciar, nu ar fi putut să facă nicio plată (în mod voluntar).
    67. În argumentarea aceluiaşi punct de vedere s-a mai arătat că însuşi legiuitorul, prin introducerea art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în care se menţionează că prevederile articolului se aplică tuturor participanţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului, a stabilit că relevanţă precumpănitoare în aplicarea cauzei de nepedepsire o are aspectul de fapt al acoperirii prejudiciului, şi nu căinţa activă a infractorului, astfel încât, dacă într-o situaţie în care prejudiciul a fost acoperit, fără aportul unui participant, de către un alt participant, se va aplica această cauză de nepedepsire, a fortiori trebuie să se aplice în situaţia în care prejudiciul s-a acoperit din executarea silită a averii infractorului.
    68. 2) În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu se referă şi la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a desfăşurării unor proceduri de executare silită, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău, Bucureşti, Craiova, Iaşi (unul din punctele de vedere), Ploieşti şi Timişoara, tribunalele Cluj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Satu Mare şi Vaslui, precum şi judecătoriile Baia Mare, Bistriţa, Sectorului 1 Bucureşti, Sectorului 6 Bucureşti, Buzău, Calafat, Călăraşi, Haţeg, Iaşi, Lehliu-Gară, Moineşti, Oneşti, Pogoanele, Rupea.
    69. Au fost reluate argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 66/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind conduita de căinţă activă a autorilor ori a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, la voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, respectiv la aspectul conform căruia acea cotă procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei speciale de nepedepsire se relevă drept o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, ce îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.
    70. Astfel, s-a susţinut că prin art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condiţiile plăţii celor trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent a 20% din acest prejudiciu şi accesorii fiscale - dobânzi şi penalităţi. Or, în situaţia unei acţiuni nevoluntare (executare silită) nu pot fi acoperite cele trei categorii de sume, respectiv plusul echivalent a 20% din prejudiciu.

    V. Opinia specialiştilor consultaţi
    71. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
    72. Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova a opinat în sensul că dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.
    73. Prealabil, s-a arătat că, potrivit art. 220 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, regula este că executarea obligaţiilor se face de bunăvoie, iar excepţia o reprezintă executarea silită. Aceasta intervine doar atunci când debitorul nu a executat din proprie iniţiativă obligaţiile care îi revin, iar pentru ducerea la îndeplinire a acestora este nevoie de intervenţia forţei coercitive a statului.
    74. Potrivit art. 226 din Codul de procedură fiscală, executarea silită se realizează în baza unui titlu executoriu şi doar cu privire la debitul principal şi accesoriile acestuia.
    75. Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că atunci când recuperarea prejudiciului şi a accesoriilor acestuia se realizează prin executare silită, debitorul a dat dovadă de rea-credinţă în executarea obligaţiilor care îi revin, motiv pentru care s-a apelat la forţa coercitivă a statului. A recunoaşte că dispoziţia legală se aplică şi în cazul în care debitul, accesoriile şi majorările s-au recuperat prin executare silită ar însemna ca debitorul, deşi dă în continuare dovadă de rea-credinţă, să fie recompensat pentru efortul, stăruinţa şi activitatea organului de executare fiscală. Cu siguranţă, o asemenea perspectivă nu a fost avută în vedere de legiuitor la reglementarea acestei norme. Efortul statului de a-şi recupera prejudiciul nu se poate transforma în beneficiul inculpatului.
    76. Mai mult decât atât, având în vedere că pentru aplicarea art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este nevoie să se achite şi o majorare de 20% din baza de calcul, cel puţin la nivel teoretic nu ar putea să se dispună executarea silită pentru acest procent de 20% deoarece executarea silită se întinde doar asupra creanţelor fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi asupra creanţelor bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Majorarea de 20% este un surplus pe care debitorul trebuie să îl achite benevol, ca semn al căinţei pentru fapta sa, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire.
    77. Astfel, este lăsat la alegerea debitorului dacă doreşte să i se aplice cauza de nepedepsire şi pentru acest beneficiu să achite 20% în plus faţă de baza de calcul, împreună cu penalităţile şi dobânzile aferente, sau aşteaptă să se soluţioneze definitiv cauza şi să execute sancţiunea penală concomitent cu repararea prejudiciului.
    78. Motivarea Curţii Constituţionale în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) privind caracterul obiectiv al cauzei de nepedepsire se aplică în relaţia dintre participanţi, nu în relaţia dintre partea civilă şi participanţi. Concluzia aceasta rezultă şi din motivarea Curţii reţinute la paragraful 119: „Nu contează dacă unul dintre inculpaţi a acoperit prejudiciul cauzat sau dacă mai mulţi inculpaţi au acoperit respectivul prejudiciu; de altfel, ar fi şi greu de imaginat ca toţi inculpaţii să acopere fiecare în parte prejudiciul integral cauzat, pentru că, în acest caz, prejudiciul ar fi recuperat de mai multe ori, sau ca fiecare în parte să plătească o cotă-parte pentru că nu se poate determina matematic cota-parte a fiecăruia. Prin urmare, legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanţelor reale. Este o reglementare specială, care încurajează inculpaţii să acopere prejudiciul.“ Prin urmare, şi Curtea Constituţională a avut în vedere tot intenţia inculpaţilor de acoperi prejudiciul, nu situaţia în care executorii fiscali sunt cei care asigură acoperirea prejudiciului.
    79. Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală vine în sprijinul argumentelor enunţate anterior: „Raţiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 este similară cu cea a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanţe atenuante conferă beneficii sancţionatoare aşa-numitei «căinţe active» a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă.
    80. (...) Prevederile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidenţă este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent cotei de 20% din acest prejudiciu şi accesoriile fiscale - dobânzi şi penalităţi.
    81. (...) Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.“
    82. Având în vedere toate argumentele precizate, singura soluţie logică este cea care condiţionează aplicarea art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale de o dovadă a făptuitorului de regret faţă de fapta comisă, urmată de acoperirea integrală şi voluntară a prejudiciului format din baza de calcul, penalităţi, dobânzi plus o majorare de 20% din baza de calcul. Doar aşa poate demonstra că a înţeles greşeala pe care a făcut-o şi că a depus toate eforturile pentru a o îndrepta.
    83. A accepta că o recuperare a prejudiciului fără participarea benevolă a făptuitorului ar putea atrage nepedepsirea acestuia ar însemna că eforturile statului de a-şi diminua pierderile şi de a recupera prejudiciile cauzate cu intenţie ar deveni un premiu pentru făptuitor.
    84. Facultatea de Drept a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti a opinat în sensul inadmisibilităţii sesizării, considerând că nu este îndeplinită condiţia ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
    85. Astfel s-a arătat că pentru a putea dezlega problema de drept supusă prezentei analize trebuie să se răspundă la întrebarea dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire care reprezintă caracteristicile unei circumstanţe personale sau ne aflăm în prezenţa unei circumstanţe reale. În funcţie de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă dispoziţiile acestei cauze de nepedepsire sunt aplicabile şi în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită, sau doar în cazul în care acoperirea prejudiciului are loc ca urmare a unei acţiuni voluntare a autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.
    86. Aşa cum s-a arătat în doctrină, circumstanţele reale sunt legate de faptă, influenţând gradul de pericol social al acesteia, în timp ce circumstanţele personale sunt legate de persoana infractorului şi scot în evidenţă periculozitatea acestuia. Astfel, circumstanţele reale se raportează la acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi la rezultatul material al acesteia şi au în vedere fapta prevăzută de legea penală, fiind exterioare persoanei participanţilor, în timp ce circumstanţele personale scot în evidenţă poziţia psihică a participanţilor raportat la săvârşirea infracţiunii sau anumite caracteristici ale personalităţii acestora.
    87. Importanţa distincţiei dintre circumstanţele reale şi circumstanţele personale rezultă din regula stabilită de art. 50 din Codul penal, conform căreia circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi [art. 50 alin. (1) din Codul penal], în timp ce circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50 alin. (2) din Codul penal]. Altfel spus, circumstanţele personale produc efecte in personam, în timp ce circumstanţele reale produc efecte in rem.
    88. Revenind la problema de drept ce face obiectul prezentei analize, este adevărat că, în ceea ce priveşte prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că acest text de lege reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, soluţie care a fost îmbrăţişată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Totuşi, cele două decizii nu sunt izvoare ale dreptului constituţional, având în vedere că instanţele de judecată au rolul doar de a interpreta şi de a aplica legea, în timp ce deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt respinse excepţii de neconstituţionalitate doar confirmă prezumţia de constituţionalitate a normei juridice care a fost supusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, pronunţarea acestor decizii nu împiedică organul legislativ să modifice sau chiar să abroge norma juridică ce a făcut obiectul analizei concretizate prin pronunţarea celor două decizii mai sus menţionate, cu respectarea prevederilor Constituţiei. În acest sens s-a făcut trimitere la prevederile art. 477^1 din Codul de procedură penală, conform cărora efectele deciziei pronunţate pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.
    89. Or, se constată că, după pronunţarea celor două decizii, prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a introdus la art. 10 alin. (1^2) cu următorul cuprins: „Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1).“ Din analiza acestui text de lege rezultă că incidenţa cauzei de nepedepsire nu este condiţionată de acoperirea prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.
    90. Prin introducerea acestui text de lege, care prevede în mod expres că efectele acestei circumstanţe prevăzute de art. 10 alin. (1) şi (1^1) se răsfrâng şi asupra celorlalţi participanţi, legiuitorul a convertit practic o circumstanţă personală într-o circumstanţă reală, justificat de scopul urmărit, şi anume recuperarea cât mai rapidă a prejudiciului cauzat bugetului general consolidat. Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, chiar dacă o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă are caracter personal, aceasta nu înseamnă că Parlamentul nu poate să modifice regimul juridic al acesteia şi să o reglementeze ca o circumstanţă reală. Astfel, în această decizie a Curţii Constituţionale se reţine că prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a translatat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanţelor reale.
    91. Având în vedere că această cauză de nepedepsire produce efecte asupra tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, chiar dacă nu toţi au contribuit la acoperirea prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, se constată că ne aflăm în prezenţa unei cauze de nepedepsire cu caracter real.
    92. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.
    93. În altă ordine de idei, în ceea ce priveşte motivele invocate de iniţiatorii propunerii legislative privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în sensul că s-a urmărit o motivare a celor care comit astfel de fapte de evaziune fiscală pentru a acoperi prejudiciul creat, s-a considerat că aceste motive nu pot schimba caracteristica de circumstanţă reală a acestei cauze speciale de nepedepsire. Caracterul real al acestei cauze speciale de nepedepsire rezultă din efectele specifice pe care i le atribuie art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005, aspect confirmat şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    94. Este adevărat că în Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se menţionează că această cauză de nepedepsire are la bază voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, fiind grefată pe căinţa activă a făptuitorului, însă această menţiune a instanţei supreme din considerentele Deciziei nr. 66/2021 nu reprezintă un element care să facă parte din considerentele decizorii, nu a fost parte componentă a raţionamentului logico-juridic care a stat la baza dispozitivului prin care a fost dezlegată problema de drept care a făcut obiectul acestei decizii. Prin urmare, aceste menţiuni nu au contribuit la soluţia pronunţată, motiv pentru care în primul rând se constată că instanţa nu este ţinută de aceste considerente.
    95. În al doilea rând, această cauză de nepedepsire presupune nu doar acoperirea prejudiciului cauzat împreună cu dobânzile şi penalităţile aferente, ci şi plata unei sume suplimentare de 20% din baza de calcul. Or, dacă prejudiciul cauzat împreună cu accesoriile aferente pot fi acoperite şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, cum ar fi situaţia unei proceduri de executare silită, suma de 20% din baza de calcul nu poate fi acoperită decât ca expresie a voinţei făptuitorului. Astfel, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 66/2021, această sumă de 20% din baza de calcul reprezintă în esenţă o formă de sancţiune civilă care este lăsată la aprecierea făptuitorului, prin urmare nu are natura juridică a unei creanţe fiscale şi nici a unei creanţe civile. În aceste condiţii, suma de 20% nu poate face obiectul unei proceduri de executare silită, ci poate avea la bază doar voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptei sale, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire. Prin urmare, a apreciat că aceasta este explicaţia pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat în Decizia nr. 66/2021 că această cauză de nepedepsire este grefată pe căinţa activă a inculpatului.
    96. De altfel, dacă translatăm raţionamentul expus mai sus în cauza aflată pe rolul instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept care face obiectul prezentei cauze, din încheierea de sesizare rezultă că, în cauză, nu întreaga sumă care atrage aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost recuperată ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită, ci doar o parte din sumă. În aceste condiţii, a considerat că suma de 20% din cuantumul prejudiciului cauzat nu putea fi acoperită prin procedura executării silite, ci doar printr-o acţiune voluntară a inculpatului.
    97. Or, chiar dacă contravaloarea prejudiciului şi a accesoriilor aferente a fost acoperită prin procedura de executare silită, în cazul în care inculpatul alege să plătească şi diferenţa de 20% pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, este îndeplinită condiţia unei acţiuni voluntare a inculpatului, grefată pe căinţa activă, condiţie specifică unei circumstanţe personale. De altfel, a apreciat că ipoteza avută în vedere de instanţă în încheierea de sesizare cu această problemă de drept nu se poate realiza decât în situaţia în care suma de 20% este încasată de stat din eroare sau în alte situaţii excepţionale care exclud voinţa inculpatului, în niciun caz în urma unei proceduri legale de executare silită.
    98. Din acest punct de vedere, având în vedere că în cauza în care s-a ridicat problema de drept prejudiciul nu a fost acoperit integral ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei executări silite, soluţionarea pe fond a cauzei de către completul în faţa căruia a apărut această chestiune de drept nu depinde de modul în care va fi lămurită problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât a considerat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.
    99. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.
    100. Astfel, s-a arătat că Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, de la intrarea sa în vigoare până în prezent, a reglementat atât cauze de reducere a pedepsei, cât şi cauze de nepedepsire, atenuând sau limitând incidenţa normei penale în funcţie de interesul general al societăţii de recuperare a prejudiciului.
    101. Prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a reglementat în art. 10 alin. (1^1) o cauză specială de nepedepsire. Analizând acest text normativ, în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021), Curtea Constituţională a calificat prevederile acestuia ca reglementând „o cauză specială de nepedepsire, înlocuind răspunderea penală cu una civilă în cazul acoperirii prejudiciului, majorat cu 20%, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile“ (paragraful 102).
    102. Politica penală a legiuitorului, în actuala reglementare, are drept scop recuperarea prejudiciului. În cuprinsul Deciziei nr. 101/2021, Curtea Constituţională arată faptul că „art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 instituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat“ (paragraful 85).
    103. Dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au în vedere ipoteza acoperirii prejudiciului, fără a condiţiona conduita obiectivă de aspectul subiectiv al voinţei inculpatului de a plăti. Legiuitorul a condiţionat aplicarea cauzei de nepedepsire de acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei (debitul principal plus dobânzi, penalităţi şi plata unei majorări de 20% din baza de calcul).
    104. Singura cerinţă referitoare la plată este cea a faptului obiectiv al recuperării prejudiciului, în cuantumul indicat în cuprinsul aceluiaşi text de lege. De altfel, termenul folosit de legiuitor pentru a defini condiţia de incidenţă a normei este de acoperire a prejudiciului.
    105. Prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017) a statuat că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. Decizia nr. 9/2017 a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din vechea reglementare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“.
    106. După intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prin introducerea alin. (1^2), se impune a fi redimensionate efectele Deciziei nr. 9/2017, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale [„Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1)“]. Drept urmare, circumstanţa prevăzută de legea specială este una reală, şi nu personală.
    107. În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 101/2021 s-au arătat următoarele: „Faptul că o anumită normă juridică consacră o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal nu înseamnă că Parlamentul nu poate modifica regimul său juridic şi să o reglementeze ca o circumstanţă reală, şi nu una personală. Chiar dacă respectiva cauză are toate elementele caracterizante ale unei circumstanţe personale, având în vedere specificitatea domeniului analizat, nimic nu îl împiedică pe legiuitor să adopte o normă specială, prin care să o califice ca fiind o circumstanţă reală“ (paragraful 118).
    108. Cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu toţi au contribuit la acoperirea prejudiciului. În ipoteza în care, conform art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, plata prejudiciului se face integral de către un coinculpat sau de către un terţ pentru unul dintre inculpaţi, iar aceasta profită tuturor, în ciuda lipsei de cooperare a tuturor inculpaţilor, care ar fi raţionamentul pentru care nu s-ar aplica beneficiul legii în ipoteza unei alte acţiuni involuntare, respectiv a recuperării prejudiciului ca urmare a procedurii de executare silită?
    109. În ipoteza în care efectul acoperirii voluntare a prejudiciului de către inculpat este acelaşi cu cel al acoperirii prejudiciului de către un terţ pentru inculpat ar fi inechitabil să nu se dea aceeaşi valenţă juridică altei modalităţi de stingere a creanţei fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care şi aceasta produce acelaşi efect urmărit de legiuitor, respectiv acoperirea prejudiciului.
    110. În procedura de executare silită fiscală, debitorul nu poate dispune de bunurile sale. În consecinţă, voinţa sa de valorificare a bunurilor în vederea achitării prejudiciului este anihilată ca urmare a acestei imposibilităţi obiective, decurgând din lege, de exercitare a dreptului de dispoziţie asupra bunurilor din patrimoniul său.
    111. Nu ar fi echitabil să se diferenţieze debitorii în funcţie de resursele financiare, acordându-i beneficiul art. 10 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale doar celui care are resurse financiare mai mari şi poate acoperi prejudiciul din alte surse decât din bunurile indisponibilizate în cadrul procedurii de executare silită, nu şi debitorului cu un patrimoniu redus şi care ar dori să plătească, însă bunurile îi sunt indisponibilizate total şi nu le poate valorifica, asta în condiţiile în care organul fiscal nu are obligaţia ridicării sechestrului asigurător la cererea debitorului de valorificare a bunurilor în mod voluntar.
    112. Prevederea cuprinsă în art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale subliniază „caracterul accesoriu al dreptului penal în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, acesta venind doar în susţinerea normelor de drept fiscal. Astfel, îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ulterior comiterii faptei, conduce la dispariţia necesităţii sancţionării persoanelor implicate în comiterea acestei infracţiuni“.
    113. În concluzie, a apreciat că legiuitorul a înţeles ca în situaţia acoperirii prejudiciului, indiferent de modalitatea în care aceasta are loc, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, impunitatea să opereze. Privarea de bunuri, chiar realizată silit, şi, corelativ, acoperirea prejudiciului adus bugetului de stat nu pot rămâne fără efect. Este un compromis pe care autoritatea statală îl realizează pentru restabilirea ordinii sociale, cu efect patrimonial şi deopotrivă penal.

    VI. Examenul jurisprudenţei în materie
    1. Jurisprudenţa naţională relevantă
    114. În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate un număr limitat de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă, acestea reliefând opinia majoritară, o singură hotărâre îmbrăţişând opinia minoritară.
    115. Astfel au fost transmise Decizia penală nr. 1.015/A/3.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 558/91/2020, Decizia penală nr. 18 din 12.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.761/99/2018, şi Sentinţa penală nr. 318 din 30.09.2022, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia penală în Dosarul nr. 7.777/109/2021, menţinută prin Decizia penală nr. 43/A din 18.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizii în care s-a reţinut drept cauză de nepedepsire plata nevoluntară a prejudiciului şi, în consecinţă, s-a dispus încetarea procesului penal.
    116. În ceea ce priveşte opinia contrară, prin Decizia penală nr. 669 din 14.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.856/89/2019, s-a reţinut că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu sunt aplicabile în situaţia în care plata prejudiciului nu a fost efectuată voluntar de către inculpat.

    2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    117. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, deşi nu priveşte problematica supusă dezlegării, vizând o altă chestiune de drept, a fost identificată Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022, respectiv Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017, decizii relevante în cauză.
    118. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Completului de 5 judecători nu au fost identificate hotărâri prin care să fie rezolvată în mod direct problema de drept dedusă interpretării, însă a fost identificată Hotărârea nr. 66/RC din 23 februarie 2022, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce cuprinde considerente relevante pentru soluţionarea acesteia.

    3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    119. Au fost identificate deciziile Curţii Constituţionale nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021), respectiv nr. 650 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019), decizii relevante în problema de drept supusă analizei.

    VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    120. Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

    VIII. Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că au fost identificate Decizia nr. 66/RC din 23 februarie 2022 a Secţiei penale şi Decizia nr. 9 din 15 martie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca fiind relevante pentru problema de drept supusă dezlegării.
    IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară este în sensul inadmisibilităţii sesizării prin care s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?“
    121. Ministerul Public a susţinut că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv cele două condiţii ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată şi ca problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    122. Cu privire la prima condiţie care nu este îndeplinită, s-a arătat că din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanţa de trimitere încearcă să lămurească dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale care instituie o cauză de nepedepsire pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.
    123. Potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, sintetizată, printre altele, în considerentele deciziilor nr. 12 din 25 aprilie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017), nr. 18 din 5 decembrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019) şi nr. 22 din 27 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020), condiţia ca problema de drept să nu fi primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui asemenea recurs presupune ca instanţa supremă să nu fi statuat prin dispozitivul şi considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept.
    124. În ipoteza în care considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare conţin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă. S-a reţinut, totodată, că îndeplinirea acestei condiţii se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanţa de trimitere, ci şi pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate.
    125. A statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii de tipul celei incidente în cauză înseamnă, practic, a relua, în termeni substanţial similari, dezlegarea deja dată problemei de drept printr-o decizie anterioară a instanţei supreme, ceea ce contravine unei cerinţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanţa supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigenţele dispozitivului deciziei, ci şi aplicarea corespunzătoare a întregului raţionament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunţarea acesteia.
    126. Având în vedere situaţia de fapt descrisă în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi, se constată că, deşi instanţa de apel a solicitat dezlegarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, se observă că noţiunea de acoperire integrală a prejudiciului din cuprinsul texului de lege nu ridică probleme de interpretare şi aplicare, întrucât prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022) au fost analizate condiţiile de incidenţă a cauzei de nepedepsire instituite prin aceste dispoziţii.
    127. În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a făcut referire şi la Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) prin care s-a reţinut, printre altele, că norma care instituia o cauză de nepedepsire „cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept“ (paragraful 107).
    128. Majorarea procentuală prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu poate fi însă caracterizată juridic ca o simplă sancţiune civilă. Intervenind în cursul unui proces penal, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului şi având ca scop obţinerea beneficiului încetării procedurii prin activarea unei cauze legale de nepedepsire, plata acestei majorări legale produce, în principal, efecte de natură penală, atât sub aspectul dreptului substanţial (conducând la nepedepsirea făptuitorului), cât şi al dreptului procesual penal (determinând incidenţa unei cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale şi, prin aceasta, conduce la încetarea procesului.
    129. În consecinţă, din interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă, fără echivoc, că pentru a beneficia de cauza de nepedepsire participanţii la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală trebuie să aibă o conduită activă constând în achitarea voluntară a sumelor menţionate de textul de lege, atitudine care să reflecte căinţa pentru săvârşirea infracţiunii.
    130. Or, în cazul în care stingerea creanţelor datorate bugetului de stat s-a realizat în cursul procedurii de executare silită declanşată, în baza art. 224-259 din Codul de procedură fiscală, de către organul fiscal competent, ca urmare a neachitării de bunăvoie de către debitor a obligaţiilor fiscale, nu se poate vorbi despre o conduită activă, voluntară, pentru care legiuitorul acordă beneficiul cauzei de nepedepsire.
    131. Mai mult decât atât, se observă că art. 259 din Codul de procedură fiscală prevede reguli pentru eliberarea şi distribuirea sumelor de bani rezultate din executarea silită, nefiind posibilă, prin urmare, constatarea de către instanţa penală, în raport cu aceste sume, a acoperirii prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune şi a majorării de 20% prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    132. Totodată, a arătat că argumentul invocat în susţinerea opiniei contrare, potrivit căreia cauza de nepedepsire operează şi în situaţia acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, bazat pe dispoziţiile art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, nu poate fi acceptat.
    133. Art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, potrivit căruia se aplică şi inculpaţilor care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1^1) al art. 10, confirmă doar caracterul real al cauzei de nepedepsire care va profita nu doar participantului/participanţilor care au manifestat o atitudine voluntară de achitare a sumelor stabilite de legiuitor, ci şi celor participanţi.
    134. Având în vedere considerentele expuse mai sus, se constată că aplicarea cauzei de nepedepsire nu este posibilă în situaţia în care acoperirea debitului principal, a obligaţiilor fiscale accesorii (dobânzi şi penalităţi) şi a plusului procentual de 20% din prejudiciul infracţional nu este rezultatul unei atitudini voluntare a participanţilor la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 6^1, art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    135. Întrucât Înalta Curte s-a pronunţat, anterior, printr-o hotărâre prealabilă, în interpretarea şi aplicarea art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, iar considerentele Deciziei nr. 66 din 29 septembrie 2021 oferă suficiente elemente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate de instanţa de trimitere, se constată că nu mai este necesară intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.
    136. De asemenea, s-a apreciat că sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este inadmisibilă şi ca urmare a neîndeplinirii condiţiei privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.
    137. Astfel, se constată că a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin mai multe decizii potrivit cărora problema de drept trebuie să fie veritabilă şi să privească interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.
    138. Totodată, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt.
    139. În procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, instanţa supremă poate să dea o rezolvare de principiu cu privire la o chestiune de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea fondului cauzei.
    140. Având în vedere aceste principii jurisprudenţiale, se constată, în primul rând, că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei prin care s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1^1) şi (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, ca urmare a constatării existenţei unei cauze de nepedepsire.
    141. În cauza pendinte a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpaţilor D.I. şi S.C. G.G.S. - S.R.L. pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că, în perioada 1 martie 2014 - 19 septembrie 2016, inculpatul D.I., cu intenţie, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, ca administrator de fapt al inculpatei S.C. G.G.S. - S.R.L., a înregistrat în documentele contabile ale societăţii comerciale şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, pretins derulate cu cinci societăţi comerciale, cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului de stat constând în TVA dedusă în mod nelegal şi impozit pe profit datorat suplimentar.
    142. În ceea ce o priveşte pe inculpata S.C. G.G.S. - S.R.L., s-a reţinut că infracţiunea a fost săvârşită în realizarea obiectului său de activitate, precum şi în numele şi interesul acesteia de către inculpatul D.I., care coordona în fapt şi gestiona întreaga activitate a inculpatei.
    143. Prima instanţă a constatat că, înainte de întocmirea rechizitoriului, operaţiunile comerciale pretins derulate de către inculpata S.C. G.G.S. - S.R.L. cu cele cinci societăţi comerciale au făcut obiectul unei inspecţii fiscale finalizate prin emiterea unei decizii de impunere. În plus, având în vedere un raport de expertiză financiar-contabilă întocmit în cursul judecăţii şi bazat pe documentele analizate în cursul inspecţiei fiscale, s-a reţinut că inculpata a achitat deja prejudiciul stabilit în sarcina sa (debitul principal şi obligaţiile fiscale accesorii), precum şi o sumă reprezentând majorarea de 20% a prejudiciului prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    144. Prin urmare, în ceea ce o priveşte pe inculpata S.C. G.G.S. - S.R.L., s-a constatat incidenţa cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu consecinţa dispunerii încetării procesului penal. De asemenea, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, potrivit cărora dispoziţiile art. 10 se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1) ale acestui articol, instanţa de fond a reţinut şi în privinţa inculpatului D.I. intervenirea aceleiaşi cauze de nepedepsire.
    145. Având în vedere cele expuse mai sus, instanţa de trimitere a constatat o dificultate de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi anume dacă sunt aplicabile într-o cauză având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală, în ipoteza acoperirii integrale a prejudiciului produs ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.
    146. Raportat la situaţia de fapt descrisă în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi, s-a apreciat că soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.
    147. Astfel, fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei S.C. G.G.S. - S.R.L., respectiv înregistrarea în evidenţele contabile şi declararea la organul fiscal a unor operaţiuni comerciale fictive, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat, este identică cu cea care a făcut anterior obiectul unei inspecţii fiscale, finalizată prin emiterea unei decizii de impunere.
    148. Prin acest act administrativ fiscal a fost constatată, printre altele, nerespectarea de către inculpată a obligaţiilor fiscale în materia impozitului pe profit şi a TVA, fiind stabilite în sarcina acesteia obligaţii fiscale suplimentare aferente operaţiunilor comerciale fictive, constând în impozit pe profit, TVA, precum şi dobânzi şi penalităţi.
    149. În cauza cu care este învestită instanţa de apel, aceeaşi faptă a fost încadrată juridic în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.
    150. Or, în aceste condiţii se pune problema aplicării în cauză nu a dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ci a principiului ne bis in idem prevăzut de art. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică“.
    151. Acest principiu este consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, aplicarea sa fiind reflectată într-o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    152. Astfel, într-o decizie de referinţă, pronunţată în 15 noiembrie 2016, în Cauza A şi B contra Norvegiei (cererile nr. 24.130/11 şi nr. 29.758/2011), Curtea Europeană a analizat maniera în care procedurile mixte (fiscală şi penală) trebuie să se desfăşoare pentru a se asigura respectarea principiului enunţat în cazul faptelor penale de natură fiscală.
    153. Totodată, instanţa de la Strasbourg a statuat printr-o altă hotărâre (Cererea nr. 25.129/06), pronunţată în 21 octombrie 2014 în Cauza Lungu şi alţii împotriva României, că derularea în paralel a două proceduri (fiscală şi penală) având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat instanţa penală să ajungă la o nouă apreciere a faptelor, radical opusă hotărârii instanţei de contencios fiscal, a adus atingere principiului securităţii juridice, încălcându-se dreptul reclamantului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
    154. Relevantă pentru analiza problemei de drept este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit căreia principiul ne bis in idem, consacrat de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor în domeniul taxei pe valoare adăugată, în mod succesiv, o sancţiune fiscală şi o sancţiune penală în măsura în care prima sancţiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care însă trebuie verificat de instanţa naţională ţinând seama de ansamblul împrejurărilor litigiului principal (Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunţată în Cauza C-617/10 Âkerberg Fransson şi Hotărârea din 20 martie 2018, pronunţată în Cauza C-524/2015 Luca Menci).
    155. Totodată, şi practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele privind derularea în paralel a procedurilor penale şi fiscale reflectă interpretarea dată de cele două instanţe europene principiului ne bis in idem (Decizia penală nr. 229/A, pronunţată în 29 septembrie 2021 în Dosarul nr. 8.737/2/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală).
    156. Având în vedere considerentele expuse mai sus, se constată că, în raport cu elementele de fapt specifice cauzei, îi revine instanţei de apel sarcina de a lămuri care este dezlegarea concretă a speţei cu care a fost sesizată, întrucât un astfel de demers presupune analiza prealabilă a situaţiei de fapt din cauză, aspect ce nu poate face obiectul reglementat de art. 575 din Codul de procedură penală.

    X. Dispoziţii legale incidente
    Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
    CAP. III
    Cauze de reducere a pedepselor, interdicţii şi decăderi
    ART. 10
    (1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.
    (1^1) În cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 6^1, 8 sau 9 nu depăşeşte valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
    (1^2) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1^1).

    XI. Opinia judecătorului-raportor:
    157. Opinia exprimată de judecătorul-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

    XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    158. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    159. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    160. În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulată în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerinţe:
    - întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    – soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
    – existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

    161. În speţă nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele anterior enunţate.
    162. Astfel, este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpatul D. I. şi partea civilă statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Giurgiu.
    163. În schimb, celelalte două condiţii privind lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept cu care să fi fost sesizată instanţa supremă nu sunt îndeplinite.
    164. Cu privire la cea de a doua condiţie, se constată neîndeplinirea acesteia raportat la faptul că instanţa de trimitere, în prezentarea celor două opinii referitoare la modalitatea de acoperire a prejudiciului ca o condiţie pentru incidenţa cauzei de impunitate prevăzute de 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, nu s-a raportat la dispoziţiile legale în vigoare (pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunţare în privinţa apelului formulat în cauză instanţa de trimitere a înţeles să prezinte cele două opinii, fără a expune propria opinie).
    165. Astfel, instanţa de trimitere, în prezentarea celor două opinii, a făcut referire la dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv: „(1^1) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.“
    166. Or, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1202 din 18 decembrie 2021), art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost modificat:
    167. Art. XXIX - Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...)
    (1^1) În cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 6^1, 8 sau 9 nu depăşeşte valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

    168. În consecinţă, reglementarea actuală a art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede un prag maxim de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, al prejudiciului produs prin comiterea faptelor de la art. 6^1, 8 sau 9 pentru care se poate aplica cauza de nepedepsire, ca urmare a acoperirii prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, spre deosebire de reglementarea anterioară (Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost modificată, fiind introdus articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021) care nu prevedea un prag privind prejudiciul produs prin comiterea faptei, ci doar instituia cauza de nepedepsire ca urmare a acoperirii integrale a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.
    169. În aceste condiţii, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de aplicarea dispoziţiilor legale actuale incidente în cauză având în vedere faptul că aplicarea cauzei de nepedepsire este condiţionată de valoarea prejudiciului prevăzută de textul legal.
    170. Chiar dacă instanţa de apel va trebui să analizeze incidenţa legii penale mai favorabile, raportat la succesiunea de legi penale în timp, acest aspect nu este în măsură să înlăture inadmisibilitatea prezentei sesizări ca urmare a reţinerii de către instanţa de trimitere a dispoziţiilor legale din reglementarea anterioară în prezentarea celor două opinii privind modalitatea de dezlegare a problemei care face obiectul actualei sesizări.
    171. În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală privind admisibilitatea sesizării, se constată că aceasta este întrunită parţial, strict la împrejurarea că prezenta chestiune de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.
    172. Este necesar însă ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, astfel cum a reţinut instanţa supremă în jurisprudenţa sa (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 16 martie 2016, Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016 şi Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).
    173. În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de situaţia în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.
    174. De asemenea, se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanţele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.
    175. Or, din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii se observă că aceasta nu ridică probleme de interpretare a textului legal, iar conţinutul normei juridice nu generează dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.
    176. În speţă, se observă că împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, care, printre alte motive de apel, a criticat sentinţa penală sub aspectul greşitei soluţii dispuse de instanţa de fond de încetare a procesului penal sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, apreciind că, în mod eronat, s-a reţinut cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale atât timp cât acoperirea prejudiciului s-a realizat ca urmare a unei proceduri de executare silită derulată de partea civilă.
    177. În acest context se constată că, de fapt, instanţa de trimitere solicită o confirmare a soluţiei pronunţate de instanţa de fond prin care s-a reţinut că plata prejudiciului, ca urmare a procedurii de executare silită, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, conduce la reţinerea cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi, pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal. Or, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei“.
    178. Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluţionării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluţii diferite în rezolvarea aceleiaşi speţe.
    179. Aşadar, nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate în cauză.
    180. Pentru argumentele ce precedă se apreciază că simpla lectură a prevederilor cuprinse în alin. (1^1) şi (1^2 ) ale art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este lămuritoare, neimpunându-se intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile.
    181. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 şi 476 din Codul de procedură penală, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    182. „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?“.
    183. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    "Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?"

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2023.

                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător Andrei Claudiu Rus
                    Judecători,
                    Rodica-Aida Popa
                    Valerica Voica
                    Francisca-Maria Vasile
                    Adriana Ispas
                    Elena Barbu
                    Alin-Sorin Nicolescu
                    Ilie-Iulian Dragomir
                    Valentin-Gheorghe Chitidean
                    Magistrat-asistent,
                    Costin Cristian Puşcă

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 39 din 15 mai 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 39 din 15 mai 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 39 din 15 mai 2023 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005