Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina-Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, excepţie ridicată de Stela Firu în Dosarul nr. 6.065/2/2014/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.260D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii, respectiv la Decizia nr. 712 din 2 noiembrie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.065/2/2014/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. Excepţia a fost ridicată de Stela Firu într-o cauză având ca obiect recursul împotriva sentinţei civile prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate prin care sa constatat incompatibilitatea autoarei excepţiei deoarece a exercitat în paralel atât funcţia de manager la un spital, cât şi pe aceea de administrator la o societate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată că art. 180 alin. (1) lit. b) [în prezent art. 178 alin. (1) lit. c)] din Legea nr. 95/2006 este neclar şi imprevizibil deoarece orice persoană care lecturează textul de lege criticat înţelege că incompatibilitatea intervine atunci când o persoană care exercită funcţia de manager de spital o exercită şi pe aceea de manager într-un alt domeniu. Art. 84 şi art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, spre exemplu, reglementează în mod distinct cu privire la exercitarea funcţiei de manager şi de administrator. Prima instanţă a extins înţelesul noţiunii de „manager“ incluzând în aceasta şi pe aceea de „administrator la o societate“, deşi noţiunea de „manager“ este definită în Legea contractului de management nr. 66/1993. Aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează, iar o normă afectată de incertitudine ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate atrage aplicarea unei sancţiuni atât de grave precum încetarea demnităţii publice şi interdicţia ocupării funcţiei publice timp de 3 ani, aşa cum prevede art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, cel de-al doilea text de lege supus controlului. Această prevedere prin care se restrânge în mod sever dreptul la muncă şi dreptul de a ocupa o funcţie publică contravine art. 53 alin. (2) din Constituţie întrucât nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o, de vreme ce este singura posibilă. În plus, sancţiunea instituită prin textul de lege criticat intervine ope legis, fără a parcurge o procedură de individualizare. Ar fi trebuit ca dispoziţiile ce reglementează regimul incompatibilităţilor să permită aplicarea principiului proporţionalităţii, reglementând şi alte sancţiuni, mai uşoare, pentru ca pedeapsa să poată fi individualizată în funcţie de fiecare situaţie în parte. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece textul de lege criticat reprezintă o normă de drept material, astfel că nu se poate reţine că aduce atingere art. 21 alin. (3) din Constituţie. Din faptul că instanţa de fond a dat în cauză o altă soluţie decât cea dorită de autoarea excepţiei nu se poate prezuma încălcarea dreptului la un proces echitabil. Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului supremaţiei Constituţiei, deoarece textul de lege criticat este conţinut într-o lege specială, iar semnificaţia unor termeni juridici specifici cum este cel de „manager“ nu poate fi stabilită de instanţa constituţională, aceasta constituind atributul instanţei care judecă fondul cauzei. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 prin raportare la art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie se arată că nu se poate identifica în cuprinsul textului de lege criticat o reglementare disproporţionată a dreptului la muncă ce ar duce la suprimarea acestuia, iar sancţiunea prevăzută de textul de lege criticat este valabilă pentru toate situaţiile de incompatibilitate. Faptul că nu există o individualizare a sancţiunii în această materie nu reprezintă un aspect de neconstituţionalitate având în vedere că din economia reglementărilor specifice nu reiese că legiuitorul a înţeles să stabilească mai multe grade ale gravităţii faptelor de incompatibilitate, răspunderea administrativă fiind aceeaşi pentru toţi cei care au încălcat interdicţiile impuse de lege în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei publice. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost reţinut de instanţa de judecată, îl constituie dispoziţiile art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010. 11. Curtea observă că, după întocmirea raportului de evaluare, Legea nr. 95/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, şi art. 180 alin. (1) lit. b) a fost renumerotat, devenind art. 178 alin. (1) lit. b) şi păstrând un conţinut identic. Anterior sesizării Curţii, art. 178 din Legea nr. 95/2006 a fost modificat prin art. I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, iar textul de lege criticat se regăseşte cu un conţinut identic în art. 178 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006. 12. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 178 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006: „(1) Funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu: [...] c) exercitarea oricărei activităţi sau oricărei altei funcţii de manager, inclusiv cele neremunerate;“; – Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010: „Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.“ 13. În ceea ce priveşte prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, Curtea observă că prin Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 30 iulie 2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie“ se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege. Însă, în prezenta cauză, prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010 sunt criticate din altă perspectivă, autoarea excepţiei neinvocând neconstituţionalitatea sintagmei „aceeaşi funcţie“, cuprinsă de aceste norme, ci neconstituţionalitatea sancţiunii decăderii din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică. 14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) sub aspectul criteriilor de calitate ale legii, art. 16 alin. (3) referitor la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 41 referitor la muncă şi protecţia socială a muncii, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi în art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, referitor la critica privind încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) şi a art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sub aspectul criteriilor de calitate ale legii, că, în prezent, ca urmare a evoluţiei jurisprudenţiale, atunci când analizează aceste condiţii raportarea se face la art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 272 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 7 ianuarie 2022, paragraful 15). 16. Curtea constată că art. 178 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006 nu aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie deoarece exercitarea oricărei alte activităţi, cu excepţia funcţiilor sau activităţilor în domeniul medical în aceeaşi unitate sanitară, a activităţilor didactice, de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică, în paralel cu aceea de manager într-un spital creează o stare de incompatibilitate. Faptul că legiuitorul nu a enumerat toate categoriile de activităţi ce creează respectiva stare nu aduce atingere principiului constituţional invocat, deoarece orice normă juridică trebuie să aibă un anumit grad de abstractizare. Revine instanţei, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, rolul de a identifica aceste cazuri. 17. În sensul celor de mai sus, referitor la principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea observă hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93, în care s-a reţinut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor. 18. Curtea constată că în Legea nr. 95/2006 nu este definit termenul „manager“. Într-o astfel de situaţie, definiţia conceptului utilizat de legiuitor este cea uzuală, cuprinsă în Dicţionarul explicativ al limbii române (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 110 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 5 iunie 2019, paragraful 17, şi Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, paragraful 19). În acest context, Curtea reţine că revine autorităţilor, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, să determine dacă o persoană exercită sau nu această funcţie. 19. În ceea ce priveşte referirea la determinarea sferei noţiunii „funcţia de manager“ prin raportare la prevederile Legii contractului de management nr. 66/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 13 octombrie 1993, Curtea constată că acest act normativ se referă la funcţia exercitată în cadrul societăţilor în care statul deţine acţiuni aferente unei cote de cel puţin 50% din capitalul social, fără legătură cu sfera noţiunii de „manager“ în sensul Legii nr. 95/2006 sau de „administrator“ (calitate deţinută de autoare) în sensul Legii societăţilor nr. 31/1990 (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 272 din 22 aprilie 2021, paragrafele 13-16). 20. Referitor la încălcarea prin art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 a prevederilor art. 16 alin. (3), ale art. 41 şi ale art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 562 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 3 noiembrie 2016, paragraful 13, invocând jurisprudenţa sa în materie, a statuat, în esenţă, că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie sancţiunea decăderii persoanei eliberate sau destituite din funcţie ca urmare a săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de lege sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, pentru o perioadă de 3 ani de la data eliberării, a destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Această interdicţie de 3 ani priveşte funcţiile sau demnităţile publice prevăzute de Legea nr. 176/2010, cu excepţia celor electorale. 21. De asemenea, prin Decizia nr. 420 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 9 noiembrie 2018, paragraful 26, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate dau expresie art. 16 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii [...].“ 22. Referitor la critica privind încălcarea dreptului la muncă, jurisdicţia constituţională constată că prin textul de lege criticat legiuitorul limitează exercitarea acestuia deoarece are această prerogativă sub condiţia respectării principiului proporţionalităţii (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 611 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019, paragraful 32). Astfel, conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - adică să respecte justul echilibru între interesele concrete, pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. În vederea realizării testului de proporţionalitate, urmează să se stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 30). Referitor la scopul urmărit de legiuitor prin textul de lege criticat, se reţine că acesta este justificat de necesitatea exercitării funcţiei de manager de spital în condiţii de integritate şi transparenţă decizională, pentru realizarea atribuţiilor sale. Prevederile legale criticate sunt adecvate scopului urmărit, deoarece excluderea de la exercitarea altor activităţi constituie un mijloc apt să impună transparenţă şi obiectivitate crescută, cu privire la exercitarea funcţiei de manager. Referitor la caracterul necesar al măsurii, Curtea reţine că acesta este justificat, deoarece funcţia de manager presupune exercitarea atribuţiilor referitoare la bugetul spitalului public. Curtea mai observă, de asemenea, că există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general, referitoare la exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, şi protecţia dreptului fundamental la muncă al autorului. În concluzie, textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la muncă, ci doar îl limitează, cu privire la exercitarea altor activităţi decât funcţia publică deţinută, pe o perioadă determinată. 23. În ceea ce priveşte încălcarea art. 53 din Constituţie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 605 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1244 din 29 decembrie 2021, paragraful 40, şi Decizia nr. 53 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 martie 2013) a stabilit că, invocarea prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu poate fi reţinută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale, astfel cum sunt prevăzute în capitolul II - „Drepturile şi libertăţile fundamentale“ din titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Stela Firu în Dosarul nr. 6.065/2/2014/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina-Cătălina Turcu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
