Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de Cristian Mihai Dide în Dosarul nr. 19.052/299/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 259D/2020. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Cristian Mihai Dide, personal, asistat de avocat Răzvan Gheorghe, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 260D/2020, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 30.471/299/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. 4. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Cristian Mihai Dide, personal, asistat de avocat Răzvan Gheorghe, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 260D/2020 la Dosarul nr. 259D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei, reiterând, în esenţă, aspectele susţinute prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. În acest sens, arată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie teza a treia a art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum acesta a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018. Aceste dispoziţii, în interpretarea instanţei supreme, contravin, pe de o parte, prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, încalcă art. 20 din Legea fundamentală. Cu privire la prima categorie de critici, arată că dispoziţiile criticate sunt lipsite de previzibilitate şi claritate, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, invocând în acest sens Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013. Formularea cuprinsă de un act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte. Or, în cazul dispoziţiilor criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, situaţia de excepţie a nedeclarării adunărilor publice a devenit imposibilă, întrucât, prin interpretarea instanţei supreme, au fost epuizate toate situaţiile în care o adunare publică s-ar putea desfăşura în exteriorul unui imobil sau al unui sediu al unei persoane juridice de interes public sau privat. Referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil, arată că dispoziţiile criticate generează aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute de art. 26 lit. a) sau d) din Legea nr. 60/1991, iar procesele determinate de contestarea acestor măsuri sancţionatorii exclud orice urmă de echitabilitate. Cu privire la cea de-a doua categorie de critici, şi anume încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, raportate la art. 10 şi 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se susţine că, deşi a recunoscut dreptul statelor de a impune formalităţi prealabile pentru exercitarea dreptului la întrunire, instanţa europeană a subliniat că prin aceste formalităţi nu trebuie să se aducă atingere sau să se restrângă dreptul la întrunire şi nici libertatea de exprimare. În acest sens, invocă „hotărârile pronunţate în Cauzele Navalnyy împotriva Rusiei şi Savu împotriva României“, precum şi Hotărârea din 3 mai 2022, pronunţată în Cauza Bumbeş împotriva României. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că dreptul la întrunire poate fi restrâns doar atunci când există un risc real şi previzibil de acţiuni violente. În caz contrar, adunările publice desfăşurate în condiţii paşnice nu trebuie restrânse în niciun fel, impunându-se statelor toleranţă, sens în care citează din Hotărârea din 3 mai 2022, pronunţată în Cauza Bumbeş împotriva României. Or, dispoziţiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, exclud efectiv orice întrunire desfăşurată într-un loc public, indiferent dacă aceasta este paşnică sau nu. 7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile criticate îndeplinesc standardele prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii. Totodată, arată că, prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unificat practica judiciară neunitară existentă până la acel moment, determinând fără echivoc sfera adunărilor publice exceptate de la declarare prin raportare la locul desfăşurării acestora, interpretând în mod restrictiv sintagma „în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor“ , prin opoziţie cu locurile indicate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin încheierile din 11 octombrie 2019, pronunţate în dosarele nr. 19.052/299/2017 şi nr. 30.471/299/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cristian Mihai Dide în cadrul soluţionării apelului declarat împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin care s-a respins acţiunea formulată de autorul excepţiei privind anularea unor procese-verbale de constatare şi sancţionare, emise în temeiul Legii nr. 60/1991. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în primul rând, că art. 3 din Legea nr. 60/1991 contravine imperativului reglementat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât dispoziţia legală nu este clară şi previzibilă. Astfel, susţine că jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, Curtea Constituţională nu a ezitat să constate că neclaritatea sau lipsa de previzibilitate atrage în mod de sine stătător neconstituţionalitatea legii sau a prevederilor relevante. Tot ca o constantă, Curtea Constituţională nu a reţinut în nicio decizie acest singur motiv de neconstituţionalitate. Indiferent dacă a extins controlul constituţionalităţii şi la alte prevederi din Constituţie - fie că a considerat că încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală atrage încălcarea altui articol, fie că după ce a considerat că o prevedere încalcă un articol din Constituţie a procedat şi la verificarea conformităţii acestuia raportat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a simţit nevoia să îşi dubleze raţionamentul. Spre exemplu, în Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, după ce a reţinut că textul de lege criticat este neclar şi imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a considerat că este încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. Pe de altă parte, în Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, Curtea Constituţională a procedat în mod invers. După ce a reţinut încălcarea dreptului de proprietate, a extins controlul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate şi în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, ceea ce reprezintă o premieră şi confirmă importanţa din ce în ce mai mare pe care această exigenţă o are din perspectiva constituţionalităţii. De altfel, poate şi mai important, în această decizie, precum şi într-o decizie ulterioară (Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013), Curtea Constituţională ridică previzibilitatea şi claritatea la nivel de condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, ci claritatea şi previzibilitatea sunt elemente sine qua non ale constituţionalităţii. Prin urmare, Curtea Constituţională tinde să confere o forţă tot mai mare acestei exigenţe, dând relevanţă nu numai calităţii formulării în sine a normei, ci şi corelării cu alte acte normative şi aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv şi eficient. 10. Or, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt lipsite de claritate şi precizie, decizia pronunţată în interesul legii făcând dispoziţiile art. 3 imposibil de aplicat. Astfel, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 reglementează trei situaţii de excepţie de la aplicarea regulii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, în sensul că nu există obligaţia declarării prealabile a adunărilor publice. Una dintre cele trei situaţii prevăzute de legiuitor o reprezintă adunările care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că, în interpretarea acestei prevederi legale, există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Prin enumerarea „în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991“, instanţa supremă a epuizat toate spaţiile situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. 11. Astfel, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 au devenit inaplicabile, întrucât, deşi se reglementează o situaţie de excepţie de la regula prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, această excepţie este imposibilă. În aceste condiţii, textul de lege este vădit neclar şi imprevizibil, modul de aplicare al acestuia fiind imposibil de perceput. Drept urmare, este încălcat imperativul reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, de vreme ce procesul generat de aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 60/1991 (temeiuri de drept la care se face trimitere în dispozitivul Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii) exclude orice urmă de echitabilitate. 12. În al doilea rând, prevederea legală criticată încalcă forţa obligatorie şi prioritară a tratatelor la care România este parte, fiind contrară prevederilor art. 10 şi 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut locul preeminent pe care îl are libertatea de întrunire paşnică într-o societate democratică, evidenţiind strânsa legătură dintre acest drept şi libertatea de exprimare, deoarece protejarea opiniilor personale avută în vedere de art. 10 din Convenţie constituie unul dintre obiectivele pentru care sunt ocrotite libertatea de întrunire şi cea de asociere prin art. 11 din Convenţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Vogt împotriva Germaniei). Curtea a mai statuat că statele nu au numai obligaţia de a proteja dreptul la întrunire paşnică, ci şi pe aceea de a se abţine să aducă restrângeri indirecte, abuzive exerciţiului acestui drept; iar dacă, în esenţă, art. 11 din Convenţie are ca scop să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare, textul poate impune statelor şi obligaţii pozitive, de natură să asigure efectivitatea acestor libertăţi. Coordonatele enunţate au determinat întotdeauna instanţa europeană să efectueze un examen deosebit de riguros al restricţiilor ce pot fi aduse libertăţii de întrunire paşnică. Instanţa europeană a decis că aceste principii sunt aplicabile şi în privinţa manifestaţiilor şi defilărilor organizate în locuri publice. Astfel, prin Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza Stankov şi Organizaţia Macedonia Unită „Ilinden“ împotriva Bulgariei, după ce a reamintit că una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care aceasta o oferă de a rezolva prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele pe care le are o ţară, chiar şi când acestea sunt dificile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că numai un risc real şi previzibil de acţiune violentă şi de incitare la violenţă sau de nerecunoaştere a principiilor democratice de către organizatorii unei manifestaţii poate justifica interzicerea ei (Cauza Bukta şi alţii împotriva Ungariei). În Cauza Oya Ataman împotriva Turciei, instanţa europeană a arătat că textul Convenţiei nu se opune unei reglementări interne care presupune notificări sau autorizări prealabile adunării publice, „câtă vreme acestea nu reprezintă un obstacol ascuns în calea exercitării libertăţii de întrunire“. Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a reţinut că, „dacă participanţii la întrunire nu se angajează în acte de violenţă, autorităţile trebuie să dea dovadă de toleranţă“. Aceeaşi concluzie este regăsită şi în Cauza Ouranio Toxo şi alţii împotriva Greciei, în care Curtea Europeană a stabilit că autorităţile trebuie să se abţină de la aplicarea restricţiilor interne dacă adunările sunt paşnice. În acelaşi mod s-a pronunţat instanţa europeană şi prin Hotărârea din 15 noiembrie 2018, pronunţată în Cauza Aleksei Navalnyy împotriva Rusiei, arătând că „este esenţial caracterul paşnic al unei manifestaţii pentru a beneficia de protecţia art. 11, însă condamnarea unei persoane pentru simpla prezenţă la o astfel de manifestaţie, fără ca instanţa să analizeze dacă ea a fost paşnică sau violentă, constituie o încălcare a principiilor democratice în absenţa incitării la violenţă“. De asemenea, Curtea a reiterat că „existenţa unor autorizaţii prealabile nu contravine art. 11, însă interdicţia desfăşurării unor astfel de proteste trebuie fundamentată prin probarea unor pericole grave“. Nu în ultimul rând, se invocă şi Hotărârea din 18 octombrie 2018, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Savu împotriva României, la trei zile după pronunţarea Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, petentul Savu Dragoş Alexandru a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Cererea nr. 77.684/16, arătând că a participat la un protest nedeclarat în data de 7 noiembrie 2013 în faţa Palatului Parlamentului, invocând prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991. Prin Decizia nr. 1.215 din 22 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti a menţinut sancţiunea de participare la o adunare publică nedeclarată în valoare de 500 lei. Totuşi, în faţa instanţei de contencios european, statul român a recunoscut interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 60/1991 şi a acceptat să plătească suma de 4.500 euro către petent cu titlu de despăgubiri.-Astfel, autorul excepţiei susţine că a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa acestei Curţi formează un bloc de convenţionalitate cu forţă supralegislativă. 13. Or, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991 exclud posibilitatea exercitării drepturilor prevăzute de art. 10 şi 11 din Convenţie în lipsa declarării prealabile a adunării publice. Astfel, chiar dacă adunarea publică se desfăşoară în mod paşnic, legiuitorul român, interpretat prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sancţionează adunarea nedeclarată prin art. 26 alin. (1) lit. a) şi lit. d) din Legea nr. 60/1991. Prin urmare, prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deşi statuează în aparenţă asupra unei excepţii de la regula obligativităţii declarării adunării publice, în fapt reglementează tocmai contrariul, interzicând adunările publice nedeclarate, dar organizate paşnic, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului anterior invocate. 14. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului autorului excepţiei prezent la şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile din Constituţie, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 14 martie 2014, cu modificările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 au următorul conţinut: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi poliţiei locale sprijin de specialitate.“ 19. Prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi d) din aceeaşi lege, există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.“ 20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, se invocă încălcarea art. 10 privind libertatea de exprimare şi a art. 11 privind libertatea de întrunire şi de asociere din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în scopul garantării libertăţii cetăţenilor de a-şi exprima opiniile, de a organiza întruniri şi de a participa la acestea, Legea nr. 60/1991 stabileşte regulile de desfăşurare a adunărilor publice. Art. 1 alin. (2) din acest act normativ prevede regula potrivit căreia adunările publice - mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea -, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de Legea nr. 60/1991. 22. Dispoziţiile criticate - art. 3 din Legea nr. 60/1991 - prevăd excepţiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice, stabilind că nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. 23. Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, critică potrivit căreia prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ar fi lipsite de claritate şi precizie, decizia pronunţată în interesul legii făcând dispoziţiile art. 3 imposibil de aplicat, Curtea constată că această critică nu poate fi primită. 24. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că actul trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 25. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că tocmai în scopul interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 de către instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Prin urmare, textul de lege criticat, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Faptul că autorul excepţiei este nemulţumit de interpretarea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu poate conduce de plano la încălcarea exigenţelor de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii. 26. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, se constată că aceasta este neîntemeiată, de vreme ce persoana sancţionată contravenţional are posibilitatea de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, atacând procesul-verbal de constatare şi sancţionare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 60/1991, litigiu în cadrul căruia beneficiază de toate componentele dreptului de apărare şi ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Stabilirea în concret a circumstanţelor săvârşirii faptei contravenţionale şi a caracteristicilor locului de desfăşurare a adunării publice, precum şi aplicarea excepţiilor prevăzute de lege de la regula declarării prealabile a adunărilor publice constituie aspecte ale aplicării legii, care intră în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti, iar nu aspecte de neconstituţionalitate. 27. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate prin prisma dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 1.123 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 25 noiembrie 2008, a constatat, referitor la obligaţia declarării prealabile a adunărilor publice, că aceasta nu contravine libertăţii de exprimare sau libertăţii de întrunire. Cu aceeaşi ocazie, făcând referire la jurisprudenţa sa, şi anume Decizia nr. 199 din 23 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000, sau Decizia nr. 51 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 6 aprilie 2001, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 60/1991, potrivit cărora desfăşurarea adunărilor publice este permisă doar cu condiţia declarării lor prealabile, nu contravin libertăţii de întrunire, reglementată de Constituţia României şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-a invocat, cu acel prilej, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu hotărârile din 21 iunie 1985 şi 10 octombrie 1979, pronunţate în cauzele Plattform „Arzte fur das Leben“ împotriva Austriei şi Rassemblement jurassien împotriva Elveţiei, prin care instanţa europeană a reţinut că art. 11 din Convenţie presupune că fiecare stat este în măsură să adopte măsuri rezonabile şi adecvate pentru a asigura desfăşurarea paşnică a manifestaţiilor licite ale cetăţenilor săi şi că pentru întrunirile care au loc pe căile publice nu este exagerată impunerea obligaţiei de a se obţine o autorizaţie prealabilă, întrucât autorităţile au posibilitatea, în aceste condiţii, să vegheze asupra respectării ordinii publice şi să ia măsurile necesare pentru ca libertatea manifestaţiilor să fie pe deplin asigurată. 28. Cât priveşte invocarea „Hotărârii din 18 octombrie 2018, pronunţată în Cauza Savu împotriva României“, Curtea constată că nu există o astfel de hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci în Cauza nr. 77.684/16, Alexandru Dragoş Savu împotriva României, prin Decizia Secţiei a IV-a a Curţii a fost scoasă de pe rol cauza, constatându-se intervenţia acordului părţilor. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Mihai Dide în dosarele nr. 19.052/299/2017 şi nr. 30.471/299/2017 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
