Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi pentru trecerea unui imobil din domeniul public al statului şi din administrarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Bacău, în domeniul public al judeţului Bacău, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.323 din 25 aprilie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.095 A/2019. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorul sesizării arată că bunul ce face obiectul transmiterii prin legea criticată este calificat, prin lege organică, drept bun ce face obiectul exclusiv al proprietăţii publice, sens în care face referire la art. I pct. nr. 29 din anexa la Legea nr. 213/1998. 4. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind cerinţele de calitate ale legii, autorul susţine că, prin art. I din legea supusă controlului, se modifică dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul adăugării posibilităţii trecerii unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale prin lege, fără a se face distincţie dacă bunurile fac sau nu fac obiect exclusiv al proprietăţii publice. În aceste condiţii, norma criticată este neclară, lipsită de precizie şi previzibilitate, în raport cu teza întâi a art. 860 alin. (3) din Codul civil. În prezenţa unor modalităţi alternative de trecere a unui bun din domeniul public al statului în domeniul unei unităţi administrativ-teritoriale nu este clar ce modalitate va fi aleasă şi în baza căror criterii. 5. Din această perspectivă se apreciază că reglementarea incompletă din conţinutul art. I - fără menţionarea condiţiilor în care un astfel de transfer poate fi făcut prin lege - încalcă exigenţele de calitate a legii, instituite de art. 1 alin. (5) din Constituţie, reprezentând, totodată, şi o încălcare a separaţiei puterilor în stat, statuată prin art. 1 alin. (4) din Constituţie, în condiţiile în care s-ar permite legiuitorului să transfere bunuri ut singuli, care nu fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, încălcându-se competenţa Guvernului de a adopta o hotărâre în acest sens. 6. Autorul arată că, prin Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că actele normative prin care se poate face trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sunt fie legile organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului, fie hotărârile Guvernului, atunci când bunurile nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului. 7. În aceste condiţii, autorul observă că, în situaţia particulară a imobilelor ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli, prin legea organică de modificare a legii organice prin care imobilul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice. În acest context, singura situaţie particulară în care Parlamentul poate adopta o lege prin care să se realizeze un transfer ut singuli este aceea în care bunul vizat face obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. Or, prin modificarea adusă art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi prin reglementarea trecerii unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale prin lege, se deschide posibilitatea adoptării unor legi cu caracter individual pentru bunuri aflate în proprietatea publică a statului, dar care nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Acest lucru contravine rolului Parlamentului şi funcţiei sale de legiferare, precum şi principiului separaţiei puterilor în stat. 8. Autorul face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la caracterul general normativ al legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, paragraful 21, şi Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017, paragraful 24). În acest context se arată că adoptarea unor legi cu caracter individual, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa precitată, aduce atingere principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, ceea ce afectează legea în ansamblu. O lege adoptată în condiţiile de mai sus contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, astfel cum îşi găseşte expresie în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu, şi, ca atare, este, sub acest aspect, în totalitate neconstituţională. De asemenea se arată că este încălcat şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care un anumit subiect de drept este sustras, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate exclusiv în considerarea lui şi aplicabile numai în ceea ce îl priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie. Astfel, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“. 9. În jurisprudenţa precitată, Curtea a mai reţinut că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. Or, o astfel de interpretare este contrară celor statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale. 10. Nu în ultimul rând, reglementarea posibilităţii ca Parlamentul să adopte legi cu caracter individual pentru bunuri ce se află în domeniul public al statului, dar care nu fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, este una contrară şi art. 52 din Constituţie, fiind astfel eludată posibilitatea persoanei vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ, de a se adresa unei instanţe. 11. Autorul sesizării arată că dispoziţiile art. II din legea criticată aduc atingere prevederilor art. 136 alin. (3) şi (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie întrucât, potrivit considerentelor de principiu reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, prin declaraţia legii, pot fi transferate din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale „prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice“. Aceste considerente nu se referă la modificarea cadrului general prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ci la modificarea prevederilor prin care bunul respectiv a fost declarat ca fiind obiect exclusiv al proprietăţii publice sau la instituirea unei derogări de la respectivele prevederi, concluzie care rezultă şi din conţinutul dispoziţiilor art. 860 alin. (3) din Codul civil. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii. Or, în adoptarea soluţiei legislative criticate se porneşte de la o confuzie între regimul juridic al bunurilor proprietate publică exclusivă şi regimul juridic al bunurilor proprietate publică neexclusivă. Totodată, se realizează o confuzie între înţelesul sintagmei „ca urmare a modificării legii organice“ şi cel al sintagmei „în condiţiile legii“, confuzie ce are ca rezultat un amestec între cele două teze diferite ale art. 860 alin. (3) din Codul civil. 12. În situaţia de faţă, pentru respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 136 alin. (3), care se referă la bunurile ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul trebuia să realizeze o derogare expresă de la cap. I pct. 29 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Din această perspectivă, dispoziţiile art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate aduc atingere prevederilor art. 136 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care face referire la necesitatea „modificării legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice“. 13. Autorul mai arată că, potrivit art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, bunul imobil şi terenul aferent sunt trecute din domeniul public al statului şi din administrarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Bacău în domeniul public al judeţului Bacău şi în administrarea Consiliului Judeţean Bacău. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, transferul din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor judeţene, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, nu poate echivala cu operaţiunea juridică de constituire a dreptului real de administrare, dat fiind faptul că unităţile administrativ-teritoriale nu pot avea calitatea de subiecte ale dreptului de administrare, acestea devenind titularele dreptului de proprietate publică. Mai mult, transmiţând însuşi dreptul de proprietate publică unităţii administrativ-teritoriale, statul nu poate constitui, în acelaşi timp, şi dreptul de administrare în favoarea autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât nu mai este titularul dreptului de proprietate publică corespunzător, pe care tocmai l-a transmis (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014). 14. Aplicând aceste considerente la soluţia legislativă propusă, se apreciază că imobilul şi terenul trec din proprietatea statului în cea a judeţului Bacău, motiv pentru care statul nu poate constitui simultan şi un drept de administrare, întrucât, după transmitere, nu mai este proprietarul bunurilor respective. În consecinţă, un drept de administrare asupra unui bun aflat în domeniul public al judeţului Bacău va trebui constituit, potrivit dispoziţiilor art. 867 alin. (1) din Codul civil, prin hotărâre a Consiliului judeţean. Pentru aceste motive soluţia legislativă aleasă de Parlament contravine art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră la nivel constituţional modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică. 15. Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra acesteia. 16. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată arătând că, în aplicarea celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 406 din 15 iunie 2016, legea a fost adoptată ca lege organică de ambele Camere, aşa cum rezultă din formula sa de atestare, iar art. I din lege modifică prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul eliminării atribuţiei exclusive a Guvernului de a aproba trecerea unui bun din domeniul public al statului în cel al unităţii administrativ-teritoriale. În noua reglementare, acest transfer se poate face şi prin lege, perspectivă din care nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. 17. Se arată că prin legea supusă controlului se creează posibilitatea ca şi opoziţia parlamentară să iniţieze propuneri legislative pentru aprobarea unor transferuri de bunuri, fiind evident greu, dacă nu imposibil, ca opoziţia să determine Guvernul să emită o hotărâre în acest sens. În plus, intervenţia asupra art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 modifică soluţia legislativă potrivit căreia Guvernul aprobă prin hotărâre trecerea unui bun dintr-un domeniu în altul. Iniţiatorii legii au dorit să introducă o nouă cale a acestui transfer, şi anume prin lege, pentru că Parlamentul, organul suprem al poporului român, adoptă norme şi cu participarea şi la cererea opoziţiei, astfel eliminându-se riscul ca administraţia publică locală, care nu face parte din majoritate, să nu poată obţine transferul unui bun. 18. Se mai susţine că modificarea suferită de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul posibilităţii transferării bunului şi prin lege, este constituţională, deoarece este dreptul Parlamentului de a legifera, şi nu încalcă nici principiul separaţiei puterilor, pentru că nu a eliminat atribuţia Guvernului, care are în continuare dreptul de a aproba transferul, potrivit noului text de lege. 19. Totodată, transferul bunului, reglementat prin art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, se realizează, potrivit art. 9 (modificat prin art. I), întrucât intrarea în vigoare a art. I şi intrarea în vigoare a art. II nu sunt concomitente, ci succesive. Astfel, potrivit art. III din legea supusă controlului, prevederile art. I intră în vigoare la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, pe când art. II intră în vigoare la 15 zile, iar, pe cale de consecinţă, trecerea se realizează în baza art. 9 alin. (1), intrat deja în vigoare. 20. În ceea ce priveşte afirmaţia autorului sesizării asupra caracterului individual şi invocarea eronată a principiilor intuitu personae şi ut singuli se arată că, în cauza dedusă judecăţii, obiectul controlului este o lege cu caracter organic, caracter precizat în formula de atestare a actului normativ. Sunt aplicabile, astfel, considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 406 din 15 iunie 2016. 21. Nu poate fi primită nici critica referitoare la neclaritatea art. I din legea supusă controlului, deoarece atribuţia conferită Parlamentului de a aproba transferul prin lege se exercită în condiţiile în care legea este însoţită de expunere de motive, iar pentru cazul în care transferul se face prin hotărâre a Guvernului, aceasta este însoţită de notă de fundamentare. Mai mult, noua reglementare a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 statuează că, la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local, transferul se face prin hotărâre a Guvernului, eliminându-se astfel şi critica autorului sesizării potrivit căreia s-ar afecta principiul autonomiei locale. 22. Mai mult decât atât, nu se poate reţine în cauză aplicabilitatea considerentelor cuprinse în jurisprudenţa Curţii, invocate de autorul sesizării, având în vedere că deciziile respective priveau modificări de patrimoniu/capital. Astfel, în cauză nu este în discuţie cumpărarea unui imobil, pentru a se susţine încălcarea principiului intuitu persoane şi încălcarea normelor privind obligativitatea tranzacţionării prin acte cu caracter infralegal. 23. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la neconstituţionalitatea art. II din legea supusă controlului, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (3) şi (4) şi cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. În acest sens se arată că autorul sesizării nu indică textul de lege potrivit căruia bunul ce face obiectul transferului constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, anexa la Legea nr. 213/1998 nu reglementează bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, ci „unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale“. În plus, în anexă se precizează că enumerarea respectivă „are un caracter exemplificativ“. De altfel, bunul respectiv nu este cuprins nici în enumerarea cuprinsă în art. 136 alin. (3) din Constituţie. 24. De asemenea se arată că nu se poate reţine nici critica referitoare la caracterul derogatoriu al normei şi incidenţa celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, având în vedere că legea supusă controlului de constituţionalitate nu instituie o normă de derogare, ci foloseşte evenimentul legislativ al modificării normei juridice or, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cele două instituţii juridice, a derogării şi a modificării reglementării, sunt absolut separate. 25. În final, referitor la invocarea de către autorul sesizării a principiului inalienabilităţii bunurilor publice, se arată că în cauză nu este vorba despre o înstrăinare a bunului, ci despre trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, bunurile rămânând astfel în domeniul public. Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine afectarea inalienabilităţii bunurilor proprietate publică. 26. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 28. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi pentru trecerea unui imobil din domeniul public al statului şi din administrarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Bacău, în domeniul public al judeţului Bacău, având următorul cuprins: "ART. I La articolul 9 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 9 (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face prin lege, sau, la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului, declarându-se din bun de interes public naţional în bun de interes public judeţean sau local." ART. II (1) În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, se aprobă trecerea bunului imobil, format din clădire şi teren aferent, situat în municipiul Bacău, str. Calea Mărăşeşti nr. 2, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege, din domeniul public al statului şi din administrarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Bacău în domeniul public al judeţului Bacău şi în administrarea Consiliului Judeţean Bacău. (2) Judeţul Bacău va asigura folosinţa gratuită a spaţiilor deţinute în prezent de Instituţia Prefectului - Judeţul Bacău, din imobilul prevăzut la alin. (1), pentru funcţionarea în bune condiţii a acesteia, pe bază de protocol. Instituţia Prefectului – Judeţul Bacău va suporta, în funcţie de suprafaţa deţinută, cota-parte din totalul cheltuielilor de funcţionare şi întreţinere. (3) Predarea-preluarea bunului prevăzut la alin. (1) se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (4) În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Afacerilor Interne va elabora un proiect de hotărâre privind modificarea corespunzătoare a anexei la Hotărârea Guvernului nr. 706/1994 privind trecerea palatelor administrative din municipiile reşedinţe de judeţe în administrarea instituţiilor prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 11 noiembrie 1994, cu modificările ulterioare, precum şi a anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 şi 1020 bis din 21 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. ART. III Prezenta lege intră în vigoare: a) la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, în ceea ce priveşte art. I; b) la 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, în ceea ce priveşte art. II." 29. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi alin. (5) sub aspectul condiţiilor de calitate ale legii, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului, art. 136 alin. (3), prin care se stipulează cu privire la bunurile care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice şi alin. (4) referitor la inalienabilitatea bunurilor proprietate publică şi art. 147 alin. (4) referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 30. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată încă, precum şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, sesizarea fiind semnată de Preşedintele României. Totodată, Curtea Constituţională reţine că obiecţia a fost formulată în termenul procedural de 20 de zile, menţionat în Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70. 31. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sunt întemeiate criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. I din legea criticată. În acest sens, Curtea va face referire la reperele fixate în jurisprudenţa sa, cu privire la transferul interdomenial al bunurilor, prin deciziile nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, şi nr. 406 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2016, precum şi cu privire la interdicţia reglementării prin legi cu caracter individual (Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2018). 32. Astfel, prin Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil, în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers operează numai printr-o modificare a legii organice, respectiv prin adoptarea unei legi organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice. În celelalte cazuri, Curtea a reţinut că, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 860 alin. (3) teza a doua din Codul civil, şi anume atunci când bunurile pot aparţine, potrivit destinaţiei lor, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, trecerea din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se face în condiţiile legii, respectiv în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau, simetric, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. 33. Totodată, Curtea a reţinut, cu valoare de principiu, prin Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, paragraful 31, că, în situaţia particulară a bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli (în acel caz, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice). De aceea, în această ipoteză, nu îşi găsesc aplicabilitate considerentele reţinute în jurisprudenţa Curţii, potrivit cărora legile astfel adoptate ar fi neconstituţionale, întrucât ar avea caracter individual. Această situaţie particulară vizează, însă, numai bunurile care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, întemeindu-se pe prevederile art. 136 alin. (3) teza finală din Constituţie, raportate la dispoziţiile art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil. 34. Pentru celelalte bunuri, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, Curtea a reţinut că transferul se face în condiţiile legii, respectiv, pentru cele care trec din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale, el se realizează în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului. 35. Curtea mai reţine că prin Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, paragrafele 30-31, făcând referire la deciziile sale nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007, nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, şi nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 21, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa unitară potrivit căreia legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă al reglementării este determinat concret, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc. În cazul în care Parlamentul îşi arogă competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, se încălcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu. 36. Curtea a mai reţinut că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. 37. Aplicând aceste considerente la cauza de faţă, Curtea reţine că modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, prin textul art. I din legea supusă controlului, în sensul introducerii legii ca modalitate de trecere a bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, aduce atingere art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, deoarece Parlamentul, care ar trebui să adopte legi aplicabile unui număr nedeterminat de cazuri concrete, îşi arogă competenţa de legiferare cu caracter individual pentru bunuri determinate ut singuli, în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii. Folosind în mod nediferenţiat termenul de „lege“, în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, numai bunurile care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice pot fi transferate dintr-un domeniu în altul prin lege organică, textul de lege supus controlului încalcă principiile statuate de Curte în jurisprudenţa sa şi extinde în mod nepermis posibilitatea de a realiza prin lege transferul unor bunuri, într-un domeniu în care ar trebui în exclusivitate emise doar hotărâri ale Guvernului. 38. Curtea reţine că art. I din legea supusă controlului aduce atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii legii. 39. Astfel, prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018, paragrafele 51-53, Curtea a constatat, de principiu, făcând referire la jurisprudenţa sa, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. 40. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 41. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că art. I din legea criticată aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul condiţiilor de claritate, precizie şi previzibilitate, deoarece introduce posibilitatea transferului interdomenial al bunurilor prin lege, fără a face referire la tipul de lege prin care se face transferul, transfer permis, aşa cum a precizat Curtea în jurisprudenţa sa, numai prin lege organică în situaţia bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice. Totodată, art. I din legea supusă controlului nu îndeplineşte condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate, deoarece reglementează cu privire la faptul că transferul se face prin lege sau prin hotărâre a Guvernului, instituind practic două modalităţi alternative de transfer, atât prin acte ale puterii legislative, cât şi prin acte ale puterii executive, fără nicio distincţie cu privire la domeniul acestora de aplicare. 42. În plus faţă de criticile formulate de autorul sesizării, Curtea mai reţine că art. I din legea supusă controlului aduce atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 102 alin. (1) teza finală, conform cărora Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, şi art. 120 alin. (1), potrivit căruia administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. 43. Astfel, Curtea observă că dreptul de proprietate publică este reglementat în Codul civil, cartea a III-a Despre bunuri titlul VI Proprietatea publică. Codul civil se completează cu prevederile Legii nr. 213/1998, care are ca scop reglementarea regimului juridic al bunurilor proprietate publică şi delimitarea, în principiu, a domeniului public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi transferul interdomenial al bunurilor proprietate publică sau privată. 44. Curtea constată că transferurile interdomeniale ale bunurilor proprietate publică, reglementate de Legea nr. 213/1998, se fac prin acte administrative - hotărâri ale Guvernului, la cererea consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi la cererea Guvernului, prin hotărâri ale consiliilor menţionate. Totodată, este obligatorie declararea bunurilor ca fiind de interes public naţional, judeţean sau local pentru a justifica aceste transferuri. 45. Curtea reţine că această arhitectură a Legii nr. 213/1998 se întemeiază pe dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza finală şi ale art. 120 alin. (1) din Constituţie. Pentru a da eficientă dispoziţiilor constituţionale, legiuitorul a reglementat un regim juridic distinct al bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. În acest sens, transferul interdomenial se stabileşte în funcţie de nevoile acestora, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate publică constituindu-se şi dreptul de administrare cu privire la bunuri. Cererea de transfer, obligatorie potrivit actului normativ criticat, se face de către Guvern sau consiliile menţionate şi trebuie să aibă un temei/motiv, iar actul prin care se face trecerea, hotărâre a Guvernului sau a consiliilor, poate fi atacat în faţa instanţelor de contencios administrativ. 46. Curtea se va raporta, în sprijinul celor anterior reţinute, şi la considerentele Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2014, prin care s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care, prin legea supusă controlului, sunt încălcate principiile de bază stabilite prin legile-cadru ce guvernează domeniul în care legea este adoptată, în cazul de faţă Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, şi Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007. 47. Curtea observă prevederile Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, potrivit cărora Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care exercită atât conducerea generală a administraţiei publice, cât şi funcţia de administrare a proprietăţii statului - prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului - precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil [a se vedea art. 1 alin. (1) şi alin. (5) lit. c) şi art. 11 lit. a) şi m) din Legea nr. 90/2001]. 48. Curtea observă, de asemenea, dispoziţiile Legii nr. 215/2001, potrivit cărora autorităţile administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, iar unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii (a se vedea art. 10 şi art. 21 din Legea nr. 215/2001). 49. Prin urmare, art. I din legea supusă controlului alterează funcţia Guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice locale de a administra proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. 50. De asemenea, Curtea mai reţine că, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragrafele 183-185, s-a statuat că mecanismul de transmitere a proprietăţii, reglementat de legea criticată, a unor bunuri din domeniul privat al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, prin efectul legii şi fără existenţa acordului unităţilor administrativ-teritoriale, reprezintă o încălcare a principiului constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie, care priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe care autorităţile publice le reprezintă. 51. Curtea observă că aceste considerente de principiu sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Şi în situaţia trecerii bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia celor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, aceasta nu se poate face prin efectul legii, ci, aşa cum prevede art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, unităţile administrativ-teritoriale trebuie să facă o cerere în acest sens, adică să-şi exprime acordul, acestea fiind obligate să justifice temeinic pentru fiecare caz, în note explicative anexate la inventar, creşterea sau diminuarea patrimoniului, potrivit art. 14 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 53/2002 privind Statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 27 august 2002. 52. Curtea reţine că inexistenţa acordului unităţilor administrativ-teritoriale în ceea ce priveşte transferul bunurilor în patrimoniul acestora, inclusiv al celor din domeniul public, reprezintă o încălcare a principiului constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie. 53. În aceste condiţii, introducerea prin art. I din legea supusă controlului a posibilităţii transferului bunurilor prin lege, act ce ţine de autoritatea legislativă, într-un domeniu care ţine de administraţie şi autoritatea executivă aduce atingere art. 1 alin. (4) şi (5), art. 102 alin. (1) teza finală şi art. 120 alin. (1) din Constituţie. 54. În plus, Curtea observă că reglementarea transferului din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, prin hotărâre a Guvernului, permite exercitarea controlului de legalitate cu privire la acestea de către instanţele de contencios administrativ, dându-se eficienţă astfel dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală. 55. Or, modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul introducerii posibilităţii transferului prin lege, care nu poate fi supusă controlului instanţelor de contencios administrativ, ci numai controlului a priori ori a posteriori exercitat de Curtea Constituţională, conduce la inaplicabilitatea art. 52 din Legea fundamentală, într-un domeniu ce ţine exclusiv de transferul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor, de către Guvern, care exercită conducerea generală a administraţiei publice. 56. Referitor la criticile de neconstituţionalitate ale art. II alin. (1) din legea supusă controlului, Curtea constată, în primul rând, că bunul imobil supus transferului din domeniul public al statului şi din administrarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Bacău în domeniul public al judeţului Bacău şi în administrarea Consiliului Judeţean Bacău este nominalizat în cap. I pct. 29 din anexa la Legea nr. 213/1998, intitulată Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, care are următorul cuprins: „Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: [...] 29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: [...] serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora“. 57. Curtea reţine că nominalizarea bunului în cap. I pct. 29 din anexa la Legea nr. 213/1998, lege organică, nu are semnificaţia declarării sale ca bun ce face obiect exclusiv al proprietăţii publice, astfel cum afirmă autorul obiecţiei. Enumerarea din anexă are caracter exemplificativ, iar prin aceasta s-a încercat o delimitare, în principiu, a domeniului public al statului, a domeniului public judeţean şi a domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor. 58. Curtea constată că regimul palatelor administrative (bunul cu privire la care se intenţionează trecerea fiind Palatul administrativ cu sediul în municipiul Bacău) este reglementat prin Hotărârea Guvernului nr. 706/1994 privind trecerea palatelor administrative din municipiile reşedinţe de judeţe în administrarea instituţiilor prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 11 noiembrie 1994, potrivit căreia palatele administrative din municipiile reşedinţe de judeţe, care au funcţionat ca sedii ale fostului partid comunist, trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului-lege nr. 30/1990 şi al Hotărârii Guvernului nr. 115/1990, sunt bunuri proprietate publică de interes naţional. Potrivit art. 2 din această hotărâre, palatele administrative, având datele de identificare prevăzute în anexă (bunul se află la poziţia 4), trec în administrarea instituţiilor prefectului. Destinaţia palatelor administrative este aceea de sedii ale instituţiilor publice de interes naţional şi judeţean, respectiv pentru instituţiile prefectului, consilii judeţene, servicii publice deconcentrate ale ministerelor, camere de conturi, birouri parlamentare, consilii locale ale municipiilor reşedinţă de judeţ şi, în limita spaţiului disponibil, pentru autorităţi publice autonome, confederaţii, federaţii sindicale şi redacţii ale ziarelor, cu respectarea normelor legale. 59. În acestea condiţii, având în vedere că bunul supus transferului nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, acesta ar fi trebuit trecut din proprietatea publică a statului în aceea a unităţii administrativ-teritoriale prin hotărâre a Guvernului, la cererea Consiliului Judeţean Bacău, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în vigoare. 60. Pentru aceste motive Curtea nu poate primi critica autorului sesizării privind încălcarea art. 136 alin. (3) din Constituţie, acest articol neavând incidenţă în cauză. 61. Curtea reţine, însă că, este întemeiată critica de neconstituţionalitate a art. II alin. (1) din legea supusă controlului, sub aspectul modului de transmitere a dreptului de administrare, prin raportare la dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală. 62. Astfel, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragrafele 190 şi 191, transferul din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor judeţene nu poate echivala cu operaţiunea juridică de constituire a dreptului real de administrare, dat fiind faptul că unităţile administrativ-teritoriale nu pot avea calitatea de subiecte ale dreptului de administrare, întrucât ele sunt chiar titularele dreptului de proprietate publică. Mai mult, transmiţând însuşi dreptul de proprietate publică către unitatea administrativ-teritorială, statul nu poate constitui în acelaşi timp şi dreptul de administrare în favoarea autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât nu mai este titularul dreptului de proprietate publică corespunzător, pe care tocmai l-a transmis. Pentru toate aceste considerente, Curtea a reţinut că modalitatea de constituire a unui drept de administrare asupra bunurilor proprietate publică, supuse transferului interdomenial, este incompatibilă cu noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului real de administrare, corespunzător dreptului de proprietate publică, şi, pe cale de consecinţă, contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră la nivel constituţional modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică. 63. Aplicând aceste considerente la cauza de faţă, Curtea reţine că, prin art. II alin. (1) din legea supusă controlului, odată cu transmiterea bunului din domeniul public al statului în domeniul public al judeţului Bacău se transmite şi dreptul de administrare Consiliului Judeţean Bacău, or, transmiţând dreptul de proprietate publică către unitatea administrativ-teritorială, statul nu poate constitui în acelaşi timp şi dreptul de administrare în favoarea autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât nu mai este titularul dreptului de proprietate publică corespunzător, pe care tocmai l-a transmis. În aceste condiţii, art. II alin. (1) din lege aduce atingere art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală. 64. Curtea mai constată că este întemeiată şi critica privind încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece, aşa cum s-a arătat, nu sunt respectate deciziile Curţii Constituţionale cu privire la interzicerea reglementării prin lege cu privire la un caz determinat, ilustrativă fiind Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2018. Sunt încălcate, de asemenea, şi considerentele de principiu reţinute în deciziile nr. 1 din 10 ianuarie 2014 şi nr. 406 din 15 iunie 2016, cu privire la încălcarea principiului autonomiei locale şi a imposibilităţii constituirii dreptului de administrare concomitent cu acela de proprietate, precum şi cele reţinute cu privire la situaţia excepţională în care transferul unui bun din proprietatea publică exclusivă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale se poate face prin lege organică. 65. Curtea observă că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză. 66. Referitor la art. II alin. (2)-(4) şi art. III din legea criticată, Curtea reţine că acestea rămân fără obiect, prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. I şi art. II alin. (1) din aceeaşi lege, de care sunt indisolubil legate. Aceasta deoarece dispoziţiile legale declarate neconstituţionale constituie elemente fundamentale ale legii (a se vedea, ad similis, paragrafele 67 şi 68 ale Deciziei nr. 61 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 30 martie 2017). 67. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi pentru trecerea unui imobil din domeniul public al statului şi din administrarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Bacău, în domeniul public al judeţului Bacău este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
