Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Dana-Maria Vodislav în Dosarul nr. 9.014/95/2014 al Tribunalului Gorj - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 949D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 din Codul penal. Arată că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, atunci când este pronunţată o decizie de admitere cu rezervă de interpretare, invocarea aceloraşi motive de neconstituţionalitate nu mai este posibilă, determinând respingerea, ca inadmisibilă, a noii excepţii. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 319 din 29 martie 2012. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 arată că aceste dispoziţii legale au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016. Astfel, apreciază că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.014/95/2014, Tribunalul Gorj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Dana-Maria Vodislav, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia apreciază că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt imprevizibile, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sintagmele „îndeplineşte în mod defectuos un act“ şi „interese legitime“ nefiind definite în cuprinsul normei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 susţine că atât terminologia folosită, cât şi modalitatea de stabilire a sancţiunii penale generează impredictibilitate în interpretarea şi aplicarea normei. Apreciază că simpla referire, în conţinutul art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, la denumirea marginală a unei infracţiuni regăsite în partea specială a Codului penal a născut şi a întreţinut dificultăţi în calificarea infracţiunii ca formă agravată a faptei prevăzute de art. 297 din Codul penal sau ca infracţiune specială, distinctă de cea de abuz în serviciu. Susţine că aceste neajunsuri sunt rezultatul tehnicii greşite de redactare a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, care, prin generalitatea noţiunilor folosite şi imprecizia în redactare, a transferat către judecător rolul de reglementare a infracţiunii, transformându-l pe acesta într-un praetor care poate aplica o incriminare generică în mod discreţionar, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Constituţie. Dificultăţile de calificare a faptei prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 ca formă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu sau ca infracţiune independentă creează şi impredictibilitate sub aspectul regimului sancţionator, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). 6. În continuare, apreciază că, prin folosirea termenului „necuvenit“ în ceea ce priveşte folosul obţinut de funcţionar prin conduita sa, legiuitorul a dat naştere unui nou element de impredictibilitate. De asemenea, sintagma „pentru altul“, folosită în cadrul acestui articol, este excesiv de generică, permiţând calificarea ca infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie a oricărei conduite necorespunzătoare atribuţiilor de serviciu prin care funcţionarul public a obţinut un câştig, dar şi a acelora prin care o terţă persoană a obţinut, nemijlocit, un avantaj patrimonial sau nepatrimonial. 7. Tribunalul Gorj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, lipsa de precizie a normei determină imposibilitatea tratării unitare a naturii acesteia, respectiv infracţiune specială sau formă agravantă a infracţiunii de bază, cu consecinţe inclusiv în privinţa sancţiunii aplicabile. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 297 din Codul penal, instanţa apreciază că acestea contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie prin modul echivoc de redactare a modalităţii normative de incriminare a faptei funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, îndeplineşte în mod defectuos un act legat de acele atribuţii, cauzând fie o pagubă, fie o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, astfel că, în prezenta cauză, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. 10. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în dosarele nr. 171D/2016, nr. 1.287D/2015 şi altele, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Dispoziţiile art. 13^2 au fost introduse prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004. Dispoziţiile criticate au fost modificate prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, şi au următorul conţinut: - Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“; – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 14. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea acesteia susţine că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt imprevizibile, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece sintagmele „îndeplineşte în mod defectuos un act“ şi „interese legitime“ nu sunt definite în cuprinsul normei. 16. În ceea ce priveşte sintagma „îndeplineşte în mod defectuos un act“ reţinem că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile criticate sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 17. Cu acel prilej, Curtea, având în vedere specificul dreptului penal, a constatat că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos“ nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea a observat că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili, însă, criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Astfel, Curtea a constatat că termenul „defectuos“ nu este definit în Codul penal şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos“ din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. 18. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează „prin încălcarea legii“. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, Curtea a apreciat că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată. 19. Totodată, Curtea a constatat că, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie -, sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 20. De asemenea, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu“ ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare. 21. În ceea ce priveşte sintagma „interese legitime“, Curtea observă că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, a constatat că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, Curtea a constatat că sintagma „interes legitim“ nu este definită în Codul penal. Curtea a reţinut, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „interes“ reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social. 22. Astfel, Curtea a apreciat că „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime“ presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. Vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară. 23. Reţinând că decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 8 iulie 2016, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în prezentul dosar este anterioară acestei date, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal. 24. În continuare, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Curtea observă că, răspunzând unor critici similare, a respins excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, şi prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată. 25. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Statutul juridic diferit al acestor persoane, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000, justifică stabilirea unui tratament juridic diferit, cum este şi incriminarea mai severă a infracţiunilor de abuz în serviciu şi infracţiunilor de uzurpare a funcţiei. Astfel fiind, şi întrucât textul de lege criticat se aplică, fără privilegii sau discriminări, în toate situaţiile ce implică persoane dintre cele arătate la art. 1 al legii, nu se poate susţine încălcarea principiului egalităţii în drepturi ori a principiului referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. De altfel, împrejurarea că unele instanţe de judecată aplică diferit dispoziţiile legale criticate, considerându-le o formă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu sau o infracţiune autonomă nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, deoarece, în acord cu art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în procesul de înfăptuire a justiţiei instanţele judecătoreşti interpretează în mod automat legea, interpretarea fiind o fază/condiţie sine qua non a procesului de aplicare a legii. Eventualele abuzuri ale organelor judiciare ce ţin de caracterul autonom sau nu al infracţiunii contestate nu pot fi convertite în motive de neconstituţionalitate şi, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios constituţional fiind de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. 26. Totodată, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituţionale, deoarece nu precizează dacă trebuie să existe o relaţie de rudenie/prietenie între funcţionar şi persoana care a dobândit folosul necuvenit, ceea ce determină neclaritatea sintagmei „a obţinut“. Curtea a apreciat că, prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu şi atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispoziţiile Codului penal, subiectul activ al infracţiunii obţine pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Referitor la sintagma „a obţinut“, Curtea a observat că aceasta are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de „a primit“, „a dobândit“, „a realizat“. În ceea ce priveşte folosul obţinut din săvârşirea infracţiunii, Curtea a apreciat că acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. Expresia „pentru sine ori pentru altul“ se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma „pentru altul“ legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea acestei infracţiuni de către funcţionarul public. Astfel, Curtea a considerat că nu are relevanţă existenţa unei relaţii de rudenie/prietenie între funcţionarul public şi persoana care a dobândit avantajul, esenţială fiind dobândirea de către o persoană (funcţionar public sau terţ) a unui folos necuvenit. 27. În ceea ce priveşte sintagma „folos necuvenit“, Curtea a constatat că aceasta nu are un caracter echivoc, întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este „legal nedatorat“, are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcţiei. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, noţiunea nu este nouă, regăsindu-se în activul legislaţiei şi în art. 11 din Legea nr. 78/2000. De asemenea, Curtea a constatat că sintagma este folosită şi de instrumentele internaţionale, de exemplu Convenţia penală cu privire la corupţie, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002; art. 15, art. 16, art. 18, art. 19 şi art. 25 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004; Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 şi ratificată de România prin Legea nr. 147/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002. Mai mult, Curtea a statuat că incriminarea urmăreşte deopotrivă atât sancţionarea încălcării normelor legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase, cât şi a modului de exercitare a atribuţiilor de serviciu, respectiv când funcţionarul public nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos. Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 23 alin. (1), precum şi cele ale art. 20 raportat la art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dana-Maria Vodislav în Dosarul nr. 9.014/95/2014 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de aceeaşi autoare, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Gorj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
