Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 381 din 5 iulie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 ultima teză din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 381 din 5 iulie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 ultima teză din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1203 din 14 decembrie 2022

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae     │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│                                      │
└──────────────────────────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, excepţie ridicată de Societatea Tagetils Prest - S.R.L. din comuna Stăncuţa, judeţul Brăila, în Dosarul nr. 2.210/113/2018 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 162D/2019.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că această măsură specială introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 este necesară şi proporţională întrucât, aşa cum rezultă din nota de fundamentare, s-a urmărit evitarea afectării mediului concurenţial prin folosirea procedurii insolvenţei în mod abuziv de către unii debitori în scopul sustragerii de la plata unor sume datorate la bugetul general consolidat al statului.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Decizia nr. 6 din 16 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.210/113/2018, Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, excepţie invocată de Societatea Tagetils Prest - S.R.L. din comuna Stăncuţa, judeţul Brăila, într-un dosar având ca obiect deschiderea procedurii generale a insolvenţei.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată, în esenţă, că prin prevederile legale criticate li se restricţionează atât societăţii debitoare, cât şi administratorului statutar, ca reprezentat al acesteia, cetăţean român, dreptul de a promova un plan de reorganizare şi de a reorganiza activitatea pentru plata datoriilor societăţii.
    6. Întrucât debitoarea este obstrucţionată de dispoziţiile discriminatorii ale art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014, nu poate să formuleze o cerere admisibilă de deschidere a procedurii generale de insolvenţă şi să îşi declare intenţia de reorganizare, fiind decăzută din dreptul de a promova un plan de reorganizare, deoarece nu va mai îndeplini cerinţele art. 132 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014 şi va fi discriminată faţă de ceilalţi participanţi la procedura insolvenţei care au vocaţia de a promova un plan de reorganizare.
    7. În consecinţă, administratorul debitoarei nu se poate adresa justiţiei pentru protejarea intereselor societăţii şi mai ales pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, urmând a fi supus unor sancţiuni severe, administrative şi mai ales penale împotriva cărora nu se poate apăra, şi nu poate proba buna sa credinţă. În acest sens, se arată că o primă sancţiune prevăzută în art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală este aceea că organele de conducere, în speţă administratorii statutari, vor răspunde solidar pentru creanţele bugetare datorate de către debitoare, în perioada exercitării mandatului, dacă nu şi-au îndeplinit, cu rea-credinţă, obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.
    8. O altă sancţiune impusă de art. 240 alin. (1) din Codul penal este aceea de bancrută simplă. Astfel, neintroducerea sau introducerea tardivă de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă. Ca atare, prin prevederile criticate, administratorului judiciar i se obstrucţionează accesul la un proces echitabil.
    9. Faptul de a nu putea formula o cerere de insolvenţă în circumstanţele articolului de lege criticat reprezintă o veritabilă restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Obligaţia de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei de către administratorul statutar ca reprezentant al debitoarei insolvabile naşte şi dreptul corelativ de a face o astfel de cerere cu bună-credinţă.
    10. Restrângerea exercitării acestui drept nu a avut ca motivaţie vreuna din situaţiile premisă cuprinse în art. 53 din Constituţie. Prin exercitarea dreptului de a promova o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă şi de promovare a unui plan de reorganizare, debitoarea şi administratorul statutar promovează asigurarea cadrului pentru îndestularea cu preferinţă a creditorilor şi păstrarea dreptului de proprietate asupra patrimoniului.
    11. Prin exercitarea dreptului de a formula cu bună-credinţă o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă, administratorul statutar persoană fizică îşi protejează dreptul de proprietate chiar asupra bunurilor sale, deoarece, altfel, organul fiscal poate emite decizie de atragere a răspunderii fiscale solidare cu debitoarea, decizia fiscală fiind titlu executoriu şi putând fi pusă în executare de îndată ce a trecut termenul de plată stabilit la art. 156 din Codul de procedură fiscală.
    12. Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    13. Instanţa judecătorească apreciază că prin reglementarea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă formulate de către debitor, prin raportare la cuantumul şi natura creanţei ce trebuie să compună acest prag, legiuitorul nu a creat o situaţie discriminatorie în privinţa societăţii debitoare ori a administratorului statutar prin raportare la ceilalţi participanţi la procedura insolvenţei care au vocaţia de a promova un plan de reorganizare.
    14. Instanţa arată că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Aceste limite sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea.
    15. Din perspectiva art. 53 din Constituţie, se apreciază că restrângerea dreptului de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, existentă în cazul în care din totalul declarat al creanţelor debitorului creanţele bugetare au un cuantum mai mare de 50%, apare ca fiind necesară într-o societate democratică. Raportat la expunerea de motive care a fundamentat adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, respectiv interesul bugetar şi cel economico-social constând în eficientizarea procedurilor de insolvenţă prin adoptarea unor măsuri menite să evite afectarea mediului concurenţial prin folosirea procedurilor insolvenţei în mod abuziv de către unii debitori care utilizează mecanismele reglementate de legea insolvenţei cu scopul de a se sustrage de la plata sumelor datorate bugetului general consolidat, prevederile legale criticate apar ca fiind întemeiate. Este respectată şi condiţia de a fi proporţionale cu situaţia care a determinat-o şi de a fi aplicate nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii în sensul art. 53 alin. (2) din Constituţie, fiind o măsură instituită prin lege pentru apărarea drepturilor creditorilor şi ale celorlalte persoane cu care intră în concurenţă debitorul care formulează cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din actul de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 5 alin. (1) pct. 72 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative. Din examinarea excepţiei de constituţionalitate rezultă că, în realitate, obiectul acesteia îl reprezintă prevederile art. 5 alin. (1) pct. 72 ultima teză din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 2 octombrie 2018, potrivit cărora: „72. valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Valoarea-prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât şi pentru debitori, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţe de altă natură decât cele salariale, iar pentru salariaţi este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat. Când cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă este introdusă de debitor, cuantumul creanţelor bugetare trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.“
    20. Curtea observă că dispoziţiile legale criticate au fost modificate prin Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 iulie 2020. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, instanţa de contencios constituţional urmează să analizeze prevederile legale criticate cu care a fost sesizată, astfel cum şi-au produs efectele în cauză. Aşadar, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale înainte de modificarea acestora prin actul normativ menţionat.
    21. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (2) referitor la proprietatea privată şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se mai invocă art. 1 referitor la proprietatea din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 adiţional la aceeaşi Convenţie.
    22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale criticate care aveau, însă, o altă redactare şi nu includeau soluţia legislativă criticată.
    23. Curtea constată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică faptul că nu poate cere deschiderea procedurii insolvenţei atunci când creanţele bugetare reprezintă mai mult de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.
    24. Trebuie remarcat mai întâi că prevederile legale criticate au fost introduse, potrivit preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, ţinând seama de necesitatea adoptării unor măsuri menite să evite afectarea mediului concurenţial prin folosirea procedurilor insolvenţei în mod abuziv de către unii debitori care utilizează mecanismele reglementate de legea insolvenţei cu scopul de a se sustrage de la plata sumelor datorate bugetului general consolidat. Prin acelaşi preambul, sa arătat că necesitatea adoptării respectivei ordonanţe de urgenţă a avut în vedere faptul că eficientizarea procedurilor de insolvenţă şi îmbunătăţirea protecţiei drepturilor creditorilor contribuie în mod substanţial la îmbunătăţirea climatului de afaceri, creând astfel premisele pentru redresarea afacerilor viabile şi recuperarea mai rapidă a creanţelor, inclusiv a celor bugetare, fiind în concordanţă atât cu interesul bugetar, cât şi cu interesul economico-social general al României.
    25. Garantarea drepturilor operatorilor economici debitori nu poate aduce prejudicii creanţelor statului, respectiv creanţelor bugetare. De altfel, art. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede că scopul acestei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia. În aceste condiţii, configurarea, conţinutul procedural, termenele care vizează insolvenţa se realizează prin lege. Or, criteriul folosit de legiuitor apare ca fiind unul obiectiv şi rezonabil. Prin urmare, limitarea prin prevederile legale criticate a exerciţiului unor drepturi ale debitorilor care nu şi-au exercitat voluntar obligaţiile de plată apare ca justificată cu prilejul desfăşurării procedurii insolvenţei ce urmăreşte tocmai acoperirea pasivului acestora prin satisfacerea creanţelor statului, inclusiv a celor bugetare.
    26. De altfel, prin Decizia nr. 513 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 iunie 2008, şi Decizia nr. 248 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Curtea a reţinut că în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de creditor, şi contribuabil, în calitate de debitor al obligaţiei fiscale, cele două părţi nu se situează pe poziţii de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public. Or, dispoziţiile legale criticate reprezintă tocmai expresia şi consecinţa unui astfel de raport juridic.
    27. Prin Decizia nr. 513 din 8 mai 2008, precitată, Curtea a constatat că existenţa unei obligaţii exprese a fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice, prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituţie, şi a unei obligaţii a statului de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor şi a taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale faţă de cetăţeni şi operatorii economici, care au fost stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie.
    28. Referitor la principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61).
    29. Însă, în cazul de faţă, prevederile legale criticate se aplică tuturor debitorilor aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât încălcarea principiului egalităţii în faţa legii nu poate fi reţinută.
    30. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia prevederile legale criticate încalcă accesul liber la justiţie, Curtea reţine că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată). Aceste condiţionări nu pot fi însă acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005), legiuitorul fiind ţinut să aducă anumite limitări, orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004).
    31. Or, aplicând considerentele de principiu în privinţa stabilirii anumitor condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, nu se poate reţine că legiuitorul a afectat dreptul de acces liber la justiţie prin faptul că a instituit interdicţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei atunci când creanţele bugetare reprezintă mai mult de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.
    32. De altfel, nu se poate recunoaşte un interes legitim atunci când printr-o acţiune introdusă debitorul ar urmări, în fapt, fraudarea intereselor bugetare ale statului.
    33. În ceea ce priveşte menţionarea normelor constituţionale care consacră dreptul de proprietate privată, Curtea a observat că prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
    34. De asemenea, potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile menţionate nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. Totodată, şi jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunţată în Cauza X împotriva Belgiei, este în sensul că procedurile legale instituite în materia insolvenţei, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanţă cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67).
    35. Prin urmare, în virtutea prevederilor constituţionale şi convenţionale, de principiu, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea procedurilor de recuperare a creanţelor bugetare şi de stabilire a procedurilor insolvenţei şi cărora se circumscriu şi prevederile criticate în prezenta cauză.
    36. De altfel, orice ingerinţă în dreptul la proprietate poate fi justificată numai de o cauză de utilitate publică sau de un interes general. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este „de utilitate publică“. În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Prin urmare, autorităţile naţionale beneficiază, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii asupra cărora funcţionează garanţiile convenţiei. În plus, noţiunea „de utilitate publică“ este o noţiune amplă în sine. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele „utilităţii publice“, cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil [Hotărârea din 12 februarie 2003, pronunţată în Cauza Zvolsky şi Zvolska împotriva Republicii Cehe, paragraful 67, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererile nr. 44.232/11 şi 44.605/11), paragraful 19].
    37. Totodată, astfel cum a statuat şi instanţa europeană, o măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just“ între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură prin care o persoană este privată de proprietatea sa. Curtea, controlând totodată respectarea acestei cerinţe, îi recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză [Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererile nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11), paragraful 20].
    38. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia administratorii statutari, debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare ar fi supuşi unor sancţiuni de ordin fiscal şi/sau penal, Curtea reţine că, atât timp cât au făcut demersurile prevăzute, dar şi permise de lege, aceştia nu sunt supuşi sancţiunilor invocate.
    39. De asemenea, Curtea mai menţionează că, pronunţând Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, a reţinut că dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora statul are obligaţia să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, se traduc prin obligaţia constituţională a statului de a veghea la protejarea intereselor sus-menţionate în vederea asigurării stabilităţii sale economice şi financiare.
    40. În continuare, Curtea a statuat că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora. A nu lua în considerare prevederile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie ar echivala cu convertirea unor drepturi esenţialmente normative de natură constituţională în concepte filosofice abstracte. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt influenţate de principiile de bază care călăuzesc însăşi existenţa statului, iar conţinutul lor normativ ţine cont de această situaţie. Desigur, numai Curtea Constituţională este cea competentă să aprecieze asupra acestui conţinut, întrucât este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România [a se vedea în acest sens art. 142 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992]. De asemenea, conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale astfel stabilit determină însuşi nivelul de protecţie pe care Constituţia îl garantează acestora.
    41. Astfel, în cazul de faţă, raţiunea pe care actul normativ se întemeiază face ca reglementarea legală dedusă controlului de constituţionalitate să ofere cadrul juridic necesar protejării intereselor naţionale în activitatea economică şi financiară, în concordanţă cu exigenţa prevăzută de art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 272 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 4 septembrie 2013).
    42. De asemenea, în ceea ce priveşte referirile la diversele sancţiuni posibil a fi aplicate, Curtea apreciază că acestea reprezintă chestiuni care ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. De altfel, un debitor nu ar putea fi sancţionat din moment ce chiar ipoteza legii îi interzice să formuleze cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.
    43. Referitor la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituţionale invocate, deoarece prevederile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale.
    44. În aceste condiţii, pentru toate argumentele de mai sus, instanţa de contencios constituţional apreciază că nu sunt încălcate prevederile constituţionale cuprinse în art. 20, art. 21 şi în art. 44 alin. (2) şi nici cele convenţionale invocate.
    45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Tagetils Prest - S.R.L. din comuna Stăncuţa, judeţul Brăila, în Dosarul nr. 2.210/113/2018 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. 72 ultima teză din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2022.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Fabian Niculae

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 381 din 5 iulie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"