Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.394 din Codul civil, excepţie ridicată de Maria Ion în Dosarul nr. 18.750/302/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 26D/2020. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei, domnul avocat Adrian Corobană, membru al Baroului Bucureşti, în calitate de apărător ales, cu împuternicire depusă la dosarul cauzei. Se constată lipsa celeilalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Arată că textul de lege criticat constituie o normă specială, care derogă de la regimul general al prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca atare, ar trebui să fie de strictă interpretare. De aceea, ar trebui să precizeze care sunt acele situaţii în care intervine prorogarea termenului de prescripţie. Sintagma „în toate cazurile“ cuprinsă în textul de lege criticat nu permite o interpretare strictă, ci, din contră, una foarte largă. Arată că, în cadrul procesului civil, putem identifica cel puţin cinci cazuri în care acesta se poate aplica: atunci când există o soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, o hotărâre de achitare, una de încetare a procesului penal sau una de condamnare. Cu excepţia acestui ultim caz menţionat, în toate celelalte patru cazuri, instanţa care aplică art. 1394 din Codul civil încalcă prezumţia de nevinovăţie, creând o legătură evidentă între cauza penală şi acţiunea în despăgubire care îi urmează. Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată în Cauza Teodor împotriva României. 4. Susţine că textul de lege criticat nu respectă nici principiul previzibilităţii normei juridice, întrucât, pe lângă sintagma „în toate cazurile“, cuprinde şi sintagma „fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă“, care nu mai este întâlnită în nicio altă lege, penală sau de altă natură. De aceea, consideră că textului de lege criticat îi lipseşte chiar ipoteza, întrucât nu se specifică în ce condiţii o faptă ilicită supusă răspunderii civile devine „fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă“. Această sintagmă se poate interpreta şi în sensul că vizează orice faptă care, în timpul unei proceduri penale, prin simpla cercetare de către un organ judiciar penal, este supusă unei prescripţii mai mari decât cea civilă, indiferent de soluţia pronunţată în cauză, de clasare sau încetare a procesului penal. Poate fi chiar o simplă faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau poate fi o faptă săvârşită fără vinovăţia cerută de lege. Conchide că prevederile legale criticate utilizează o terminologie neclară atât pentru persoana aflată în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze dacă aceasta se aplică sau nu unei anumite situaţii particulare. 5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie au în vedere răspunderea penală, iar nu răspunderea civilă, astfel că o persoană poate răspunde şi civil pentru o faptă penală. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, arată că se păstrează toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil şi în faţa instanţei civile. Precizează că susţinerile autorului excepţiei au în vedere posibilele interpretări pe care le pot da instanţele judecătoreşti prevederilor legale criticate, care intră însă în competenţa exclusivă a acestora, excedând controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 18.750/302/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.394 din Codul civil, excepţie ridicată de Maria Ion într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere delictuală. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că sintagma „în toate cazurile“ din cuprinsul art. 1.394 din Codul civil dă naştere interpretării potrivit căreia o instanţă civilă învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală poate să constate existenţa unei infracţiuni căreia să-i asocieze un termen de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de legea penală, fără să existe o hotărâre penală definitivă, care să constate în prealabil existenţa acelei infracţiuni. Cu alte cuvinte, i se permite unei instanţe civile să se substituie unei instanţe penale, în sensul că, fără a se baza pe o hotărâre penală definitivă, instanţa civilă realizează o cercetare judecătorească limitată, fără garanţiile procesuale prevăzute de o procedură penală în faţa instanţei penale, în afara unui proces penal, prin care să se constate dacă o faptă îndeplineşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă ar fi fost săvârşită de către o anumită persoană. O instanţă civilă poate doar să folosească cu autoritate de lucru judecat o hotărâre penală definitivă de condamnare, în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, instanţei civile revenindu-i în acest caz sarcina de a stabili valoarea prejudiciului material sau moral şi modul de reparare a acestuia de către inculpatul condamnat de instanţa penală. Însă în ipoteza în care procurorul a dat o soluţie de clasare sau o soluţie de renunţare la urmărirea penală ori în ipoteza în care instanţa penală a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal, art. 1.394 din Codul civil nu îşi poate găsi aplicarea în faţa instanţei civile, întrucât aceasta se va pronunţa doar asupra existenţei unei răspunderi civile delictuale ce derivă dintr-un fapt ilicit simplu, care nu constituie faptă penală şi pentru care se aplică dispoziţiile art. 2.528 din Codul civil privind prescripţia dreptului material la acţiune. 8. Se susţine, de asemenea, că prevederile art. 1.394 din Codul civil încalcă şi principiul previzibilităţii normei juridice. Textul prezintă neclarităţi în ceea ce priveşte sintagmele „în toate cazurile“ şi „fapt penal supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă“. În acest sens arată că textul de lege criticat prezintă o deficienţă gravă de conţinut, respectiv de reglementare a situaţiilor în care intervine prorogarea termenului de prescripţie, fapt care îi conferă un caracter neconstituţional. Fiind o normă specială, o excepţie de la regimul prescripţiei civile, textul ar fi trebuit să menţioneze exact acele situaţii în care intervine prorogarea termenului de prescripţie. 9. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 1.394 - Prorogarea termenului prescripţiei din Codul civil, care au următorul cuprins: „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.“ 14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că textul legal criticat vizează problematica prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii civile delictuale, atunci când persoana vătămată printr-un fapt ilicit solicită despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-o faptă cu incidenţă penală. Într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie va fi acelaşi cu cel de prescripţie a răspunderii penale. 16. Faţă de criticile formulate de autorul excepţiei, Curtea reţine că art. 1.349 alin. (1) din Codul civil instituie regula generală conform căreia „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane“. Consecinţa nesocotirii acestei norme se regăseşte în alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral“. 17. Prejudiciul cauzat poate să fie rezultatul unei acţiuni sau, după caz, inacţiuni, care, uneori, în condiţiile legii penale, are dimensiunile unei infracţiuni. De regulă, în cadrul proceselor penale care au ca scop stabilirea răspunderii penale a persoanei care a săvârşit infracţiunea, este soluţionată şi latura civilă a acţiunii, instanţa penală fiind cea care se va pronunţa asupra despăgubirilor de natură să acopere prejudiciul cauzat prin infracţiune. Există însă şi situaţii în care răspunderea pe latură civilă ajunge să fie stabilită de o instanţă civilă. Astfel, de exemplu, art. 27 din Codul de procedură penală detaliază cazurile în care soluţionarea acţiunii civile revine instanţei civile. 18. Textul criticat în cauza de faţă reglementează aspectul prescrierii dreptului material la acţiune pentru repararea prejudiciului atunci când acesta rezultă dintr-un fapt pentru care termenul de prescripţie a răspunderii penale este mai lung decât termenul general stabilit de art. 2.528 din Codul civil pentru prescrierea acţiunii civile, de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Aşadar, textul criticat presupune existenţa unei fapte ilicite prejudiciabile civil care poate întruni şi elementele constitutive ale unei infracţiuni. Persoana prejudiciată prin această faptă va beneficia de prorogarea legală a termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiunea în răspundere civilă, ca o modalitate de protecţie a drepturilor sale patrimoniale, care să opereze pe acelaşi interval de timp în care persoana vinovată poate fi trasă şi la răspundere penală. 19. În contextul prezentelor critici de neconstituţionalitate, este esenţial să se aibă în vedere prevederile art. 28 alin. (2) din Codul de procedură penală, care statuează că „Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia“. Norma citată clarifică pe deplin rolul instanţei civile, care va analiza fapta prejudiciabilă exclusiv din perspectivă civilă, caracterizarea acesteia ca infracţiune limitându-se la consecinţele sale asupra calculării termenului de prescripţie a răspunderii civile delictuale. 20. De asemenea, pentru înţelegerea problematicii în discuţie, prezintă interes şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“. Prin Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 7 aprilie 2021, paragraful 41, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile citate creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe (cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare), precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost să confere instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, să garanteze şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale, instanţa penală urmând, de altfel, să confirme sau, după caz, să infirme corectitudinea raţionamentului instanţei civile cu referire la existenţa infracţiunii. 21. Ca atare, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile conform cărora textul de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate ar da naştere interpretării potrivit căreia o instanţă civilă învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală poate să constate existenţa unei infracţiuni căreia să îi asocieze un termen de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de legea penală, fără a exista o hotărâre penală definitivă, care să constate în prealabil existenţa acelei infracţiuni. Sunt neîntemeiate, de asemenea, şi criticile formulate de autoarea excepţiei în sensul că instanţa civilă s-ar putea substitui unei instanţe penale, cu nesocotirea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată. 22. Tot astfel, nu îşi găsesc suport constituţional nici susţinerea potrivit căreia prorogarea termenului de prescripţie ar trebui limitată doar la acele cazuri în care există în prealabil o hotărâre penală definitivă şi nici celelalte, privitoare la clasare, la renunţarea la urmărirea penală ori la ipoteza în care instanţa penală a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal. 23. De altfel, motivarea excepţiei cuprinde şi critici referitoare la modul în care instanţele judecătoreşti interpretează, de la caz la caz, sintagma „fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă“ şi o aplică în situaţiile care le sunt deduse judecăţii. Curtea reţine că acesta este însă un atribut al instanţei, ţinând de competenţa sa jurisdicţională în cadrul procesului respectiv. Judecătorul cauzei va fi cel care va analiza particularităţile speţei în vederea soluţionării excepţiei procesuale a prescripţiei dreptului material la acţiune în stabilirea răspunderii delictuale, pentru a putea decide dacă reclamantul se mai află sau nu în termenul de introducere a acţiunii. 24. De asemenea, autoarea excepţiei urmăreşte să se clarifice, prin intermediul controlului de constituţionalitate, dacă în ipoteza în care procurorul a dat o soluţie de clasare sau o soluţie de renunţare la urmărirea penală ori în ipoteza în care instanţa penală a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal, art. 1.394 din Codul civil poate fi aplicat de instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii civile în răspundere delictuală. Or, un asemenea demers excedează competenţei Curţii Constituţionale, fiind atributul exclusiv al judecătorului cauzei. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Ion în Dosarul nr. 18.750/302/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 1.394 din Codul civil sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 septembrie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
