Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 782/1/2022
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia penală│
│Cobzariu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Adina │ │
│Claudia │- judecător la Secţia penală│
│Cioflan │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Eleni │ │
│Cristina │- judecător la Secţia penală│
│Marcu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Valerica │- judecător la Secţia penală│
│Voica │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Mircea │ │
│Mugurel │- judecător la Secţia penală│
│Şelea │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia penală│
│Şerban │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ana │ │
│Hermina │- judecător la Secţia penală│
│Iancu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia penală│
│Ispas │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
Pe rol soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În interpretarea art. 250^2 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?" Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, doamna judecător Adina Claudia Cioflan, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 782/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ Iaşi şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 782/1/2022. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condiţiile necesare privind admisibilitatea sesizării formulate, respectiv cea privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, a arătat că această sintagmă a fost folosită de legiuitor tocmai pentru a desemna legătura dintre chestiunea de drept supusă dezlegării şi procesul penal în curs, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă. Aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond“, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. Reprezentantul Ministerului Public a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, aspect pe care sesizarea formulată, prin conţinutul ei, nu îl îndeplineşte. De asemenea, a arătat că măsura asigurătorie nu constituie, prin ea însăşi, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. Totodată, existenţa acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluţiei pe fond a laturii civile sau penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracţiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor. În consecinţă, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, arătând că stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală reprezintă o chestiune incidentală, iar răspunsul la întrebarea ce face obiectul sesizării nu influenţează soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecăţii şi nici rezolvarea acţiunii civile. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la interpretarea art. 250^2 din Codul de procedură penală, respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii? II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii penale nr. 25 din 3.03.2022, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, de către intimata A. Prin încheierea contestată s-a dispus, în temeiul art. 250^2 din Codul de procedură penală, menţinerea măsurii sechestrului asigurător, instituit prin Ordonanţa procurorului din data de 7.12.2016, emisă în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, asupra bunului imobil, respectiv cota de 2/3 din imobilul teren intravilan, situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca aparţinând numitei A., CNP (...), având domiciliul în (...), judeţul Sibiu. În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Alba a reţinut, în esenţă, următoarele: Dosarul a fost format prin disjungerea Cauzei nr. 184/107/2017/a9 a Tribunalului Alba, în care s-au verificat măsurile preventive dispuse în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, motivat de cererile de amânare formulate de A., inclusiv la termenul din 28.02.2022. Privitor la tardivitatea verificării măsurii asigurătorii, instanţa a respins excepţia tardivităţii verificării acestei măsuri asigurătorii în ceea ce o priveşte pe A., considerând că termenele de 6 luni, respectiv un an, nu sunt termene de decădere, ci termene de recomandare, şi, mai mult, s-a apreciat că nu se poate face o analogie juridică în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanţă a măsurilor preventive pentru faptul că, în situaţia măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor de siguranţă neverificarea lor în termenele de 1 an, respectiv de 6 luni, aşa cum este în cazul măsurilor preventive. De asemenea, s-a constatat că în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9 au fost acordate trei termene de judecată (17.02.2022, 24.02.2022 şi 28.02.2022), iar la al treilea termen de judecată din data de 28.02.2022 aceasta, în mod deliberat, a formulat cerere de amânare în vederea pregătirii apărării, deşi avea cunoştinţă despre faptul că urma să se verifice măsura asigurătorie înainte de data de 17.02.2022, conform notei telefonice din data de 16.02.2022, ora 14.20 (fila 6, dosar); conform notei telefonice din data de 17.02.2022 (fila 17, dosar) s-a comunicat faptul că A. nu mai are calitatea de asociat şi că unicul asocial al T. este O., aşa cum rezultă şi din fişa ORC transmisă de către acesta la dosar, astfel că pentru termenul din data de 24.02.2022 nu a mai fost citată, însă întrucât la acel termen s-a depus, de către administratorul T., Decizia civilă 132/A/2021 pronunţată în dosar (...) a Curţii de Apel Cluj, care atesta faptul că imobilul a revenit în proprietatea lui A., s-a dispus amânarea cauzei şi citarea acesteia pentru data de 28.02.2022, astfel că, în aceeaşi zi, de 24.02.2022, ora 16.10 (fila 56, dosar) a fost citată telefonic pentru termenul din data de 28.02.2022, iar la acest termen, deşi avea cunoştinţă din data de 24.02.2022 despre verificarea măsurii asigurătorii cu privire la imobilul în litigiu şi despre care ştia încă din data de 17.02.2022, A. a solicitat amânarea cauzei, motiv pentru care s-a dispus disjungerea cauzei, formarea prezentului dosar şi fixarea termenului de soluţionare pentru data de 3.03.2022, dată la care a fost ridicată de către apărătorul ales excepţia tardivităţii. S-a arătat în considerente că, aşa cum rezultă din actul de sesizare, cu privire la bunul aparţinând S.C. T. S.R.L., prin ordonanţa de sechestru din 7.12.2016 s-a dispus, în vederea asigurării măsurii confiscării speciale şi extinse, instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, începând cu data de 7.12.2016, asupra următorului bun imobil, aparţinând T. - S.R.L., număr de ordine în registrul comerţului J12/3690/2015 atribuit la data de 8.12.2015, CUI 35303341, cu sediul social în comuna (...), judeţul Cluj, şi anume: - cota de 2/3 dintr-un imobil situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca, pe care a dobândit-o potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 30.09.2016, de notar (...), Încheiere de autentificare nr. 3.117. Măsura a fost motivată de faptul că acest teren a fost achiziţionat iniţial de către inculpatul S. cu fonduri obţinute în urma unei infracţiuni de spălare de bani. Astfel, cota de 2/3 din acest teren situat în municipiul Cluj-Napoca, (...), a fost achiziţionată de către inculpatul S. la data de 13.10.2015 de la S.C. (...), prin contractul de vânzare-cumpărare ce a fost autentificat la notarul public (...), în data de 13.10.2015, Încheiere de autentificare nr. 2.543. Restul cotei de 1/3 din acest teren a fost achiziţionată la aceeaşi dată de P. şi soţia acestuia ca bun comun. Odată cu achiziţia au fost preluate şi drepturile şi obligaţiile ce decurg din Autorizaţia de construire nr. 1.197 din 1.10.2015. Valoarea totală de achiziţie a terenului a fost de 204.600 euro. Valoarea în lei a tranzacţiei a fost de 903.575 lei (curs lei/euro 4,4163), iar partea lui S. a fost de 602.383 lei. Ulterior, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, după ce inculpatul S. a fost eliberat din arestul preventiv, acesta a înstrăinat cu titlu gratuit acest teren (cotă din teren) către prietena sa, numita A. Astfel, s-a arătat de instanţa de fond că, la data de 7.07.2016, prin contract de donaţie, inculpatul S. donează către A. (actuala sa prietenă/logodnică) această cotă de 2/3 din teren. Ulterior, la data de 30.09.2016, A. vinde această cotă de teren către S.C. (...), cu suma de 222.570 lei. S.C. T. - S.R.L. a fost înmatriculată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj la data de 7.12.2015. Societatea a avut ca asociaţi şi administratori iniţial pe inculpatul S. (33% din părţile sociale), suspectul P. (33% din părţile sociale) şi martorul O. (34% din părţile sociale). Potrivit unui act de cesiune din 21.09.2016, inculpatul S. şi suspectul P. ies ambii din societate, cesionându-şi părţile sociale la valoarea nominală către A., care ajunge să deţină 66% din părţile sociale, fiind numită şi administrator. La momentul sesizării instanţei, capitalul social era deţinut de A. (66%) şi D. (34%), ambii având şi calitatea de administratori. S-a precizat că, în prezent, la momentul verificării măsurii asigurătorii, conform Deciziei civile nr. 132/A/2021 pronunţate în Dosarul nr. 3.627/117/2019* al Curţii de Apel Cluj, rezultă că proprietatea asupra terenului în litigiu a revenit lui A. (fila 9 dosar). Instanţa a reţinut că de la început acest imobil a fost grevat de sarcini, respectiv măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanţa din 7.12.2016, măsură care a fost înscrisă şi în cartea funciară, astfel că s-a menţinut indiferent de proprietarul imobilului; chiar dacă acest teren a revenit în proprietatea lui A., imobilul este în continuare grevat de sechestrul asigurător dispus de procuror în dosar. Sechestrul a fost instituit prin ordonanţa procurorului tocmai pentru asigurarea măsurii confiscării speciale extinse, întrucât procurorul a susţinut că inculpatul S. ar fi achiziţionat acest teren cu banii obţinuţi în urma unei infracţiuni de spălare de bani, iar ulterior l-ar fi înstrăinat, donându-l numitei A., logodnica sa. Examinând actele dosarului în raport cu infracţiunea pentru care se fac cercetări în dosar, tribunalul a apreciat că această măsură a fost în mod legal şi temeinic luată de către procurorul de caz, în vederea evitării ascunderii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunului menţionat, de la acoperirea prejudiciului, la asigurarea unei eventuale confiscări speciale sau extinse, precum şi de la plata cheltuielilor de judecată. S-au redat dispoziţiile art. 250^2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO). Instanţa a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite în doctrina juridică drept „măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile“. Prin instituirea lor se blochează orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile care urmează să fie supuse confiscării. Aceste activităţi pot consta în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor. Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea acoperirii despăgubirilor civile), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Tribunalul a apreciat că sechestrul asigurător este legal aplicat în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, această măsură fiind instituită în vederea unei eventuale confiscări speciale a bunului sechestrat, acoperirii prejudiciului civil şi a cheltuielilor de judecată. În consecinţă, ţinând cont că scopul şi condiţiile legale sunt îndeplinite pentru aplicarea şi menţinerea sechestrului asigurător, că măsura este proporţională cu scopul pentru care s-a dispus şi necesară derulării în continuare a judecăţii şi că instituirea şi menţinerea sechestrului asigurător nu se constituie într-o judecată asupra acuzaţiei, ci este doar o măsură provizorie, în temeiul art. 250^2 din Codul de procedură penală, a menţinut măsura sechestrului asigurător. Împotriva Încheierii penale nr. 25/3.03.2022 pronunţate de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1 a declarat contestaţie intimata A. În calea de atac formulată, prin apărător ales cu delegaţie depusă la dosar, a depus în scris motivele contestaţiei solicitând în esenţă, în principal, constatarea ca fiind încetată de drept măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa din data de 7.12.2016, iar, în subsidiar, ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca. În raport cu solicitarea constatării încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, s-a arătat de contestatoare în expunerea scrisă a motivelor contestaţiei că în faţa judecătorului fondului a fost invocată încetarea de drept a măsurii asigurătorii în raport cu faptul că verificarea acesteia s-a realizat după împlinirea termenului de un an impus de prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală, iar instanţa de fond a înţeles să respingă excepţia tardivităţii măsurii, apreciind că termenul de un an nu este un termen de decădere, ci termen de recomandare, şi că nu se poate face analogie în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanţă a măsurilor preventive, în situaţia măsurilor asigurătorii, legiuitorul neprevăzând expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurii prin neverificarea acesteia în termen de un an. A susţinut contestatoarea în motivele depuse în scris că, în primul rând, nu a existat un termen de judecată la data de 17.02.2022, iar în al doilea rând procedura de citare cu ea în calitate de intimată în acest dosar s-a realizat pentru prima dată pentru termenul din data de 28.02.2022 printr-un sms transmis în după-amiaza zilei de vineri, 25.02.2022. Faptul că în data de 17.02.2022 a fost apelată şi a fost întrebată dacă deţine vreo calitate în cadrul S.C. T. - S.R.L., iar răspunsul a fost negativ, nu poate echivala cu îndeplinirea vreunei proceduri de citare. În al treilea rând, a susţinut că, deşi instanţa de fond a reţinut că pentru termenul de judecată din data de 24.02.2022 nu a fost citată, tot instanţa de fond a reţinut că avea cunoştinţă despre acest termen încă din data de 17.02.2022. S-a arătat, sub acest aspect, că în toată această procedură a judecării măsurilor asigurătorii nu este culpa sa faptul că pentru prima dată în această cauză s-a stabilit termen de verificare în data de 24.02.2022, cu 4 zile înainte de expirarea termenului de un an, că întreaga procedură de citare a fost una haotică realizată în ultimul moment cu mesaje de tip sms transmise cu o zi înainte de termenul de judecată (a se vedea procedura de citare pentru termenul din data de 3.03.2022) sau că pentru data de 24.02.2022 încă nu era clar identificat cadrul procesual cu privire la dosarul asociat. A mai arătat contestatoarea că nu a invocat o excepţie a tardivităţii astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, ci a solicitat instanţei să constate că măsura a încetat de drept ca urmare a faptului că nu a fost verificată în interiorul termenului de un an, astfel cum a fost stabilit prin art. 250^2 din Codul de procedură penală, iar aprecierea solicitării drept o excepţie a tardivităţii denotă faptul că instanţa s-a pronunţat pe altceva decât s-a cerut. În continuare, contestatoarea a arătat că aprecierea cu privire la natura termenului de verificare goleşte de conţinut obligativitatea verificării măsurii asigurătorii. S-a invocat că prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) au fost aduse modificări în cadrul Codului de procedură penală, iar una dintre ele vizează obligaţia organelor judiciare de a verifica periodic măsurile asigurătorii. Astfel, s-a susţinut că, în raport cu prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii. Una dintre raţiunile instituirii acestui text de lege a fost tocmai aceea de a asigura că durata măsurilor asigurătorii este rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei şi obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai uşor dacă organele judiciare au obligaţia de a verifica asemenea măsuri, şi nu doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu. Instanţa de fond a apreciat acest termen ca fiind unul de recomandare întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor asigurătorii neverificarea lor în termenele impuse de textul de lege. Contestatoarea a arătat că apreciază criticabilă această afirmaţie şi consideră că termenele de 6 luni, respectiv de 1 an instituite de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, motiv pentru care sancţiunea nerespectării lor nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată prin norme cu caracter procedural. Astfel, instituţia verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanţial în ceea ce priveşte conţinutul material al instituţiei (existenţa dreptului) şi de drept procesual în ceea ce priveşte formalitatea şi modalitatea exerciţiului acelui drept, iar în raport cu acest aspect este evident că dispoziţiile legale anterior citate impun o obligaţie, şi nu o recomandare în sarcina instanţei de judecată de a efectua o verificare a măsurii în termenul impus. Prin urmare, consecinţa firească a nerespectării obligaţiei, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar, nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său (de a dispune menţinerea, ridicarea, restrângerea sau extinderea măsurilor asigurătorii) şi nulitatea actului făcut peste termen, conform art. 280 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar în cazul în care s-ar îmbrăţişa opinia instanţei de fond ar însemna că termenele prevăzute de legiuitor ar avea natura unui termen de recomandare, ceea ce ar presupune că verificarea măsurilor asigurătorii ar avea caracter facultativ pentru instanţa de judecată. Acest aspect nu poate fi avut în vedere atât timp cât legiuitorul a tranşat printr-o normă imperativă obligaţia instanţei de a verifica periodic, dar nu mai târziu de un an dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii. Prin Încheierea din 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării situaţiei de fapt şi motivelor solicitării de sesizare a instanţei supreme, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În acest sens s-a reţinut: - cauza se află pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei la încheierea de verificare a măsurilor asigurătorii conform art. 250^2 din Codul de procedură penală pronunţată de Tribunalul Alba; – exista o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 65/2021 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare. - asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi, conform verificărilor efectuate, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având acelaşi obiect. În ceea ce priveşte utilitatea unei interpretări unitare oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere a arătat că aspectul lacunar al formulării textului art. 250^2 din Codul de procedură penală a condus la dezvoltarea unei adevărate instituţii sui generis, adiacentă prevederii legale, ce a făcut obiectul unor discuţii de practică neunitară. Introducerea acestui text legal, cum bine rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), a fost generată de practica CEDO, care a sancţionat lipsa analizării proporţionalităţii menţinerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea aparţinând organelor judiciare. Legiuitorul nostru a optat pentru o soluţie mai puţin permisivă şi a impus termene-limită printr-o reglementare incompletă. Astfel, a făcut trimitere la cele două orientări jurisprudenţiale conturate, exemplificând şi hotărâri judecătoreşti în acest sens (Decizia nr. 39/23.04.2021 a Curţii de Apel Braşov, respectiv Decizia nr. 687/27 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 524/25 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 709/17 august 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 701/10 august 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, unele instanţe opinând în sensul că termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în timp ce alte instanţe au opinat în sensul că aceste termene sunt unele substanţiale, de decădere. Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău, Iaşi, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Bucureşti, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Galaţi, Harghita, Iaşi, Ilfov, Maramureş, Sălaj, Suceava, Timiş şi Vaslui, precum şi judecătoriile Alba Iulia, Buhuşi, Iaşi, Lugoj, Moldova Nouă, Piatra-Neamţ, Reşiţa, ale sectoarelor 1, 2, 4 şi 6 Bucureşti, Târgu-Neamţ, Vaslui şi Zalău. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au apreciat, în esenţă, că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancţiune nu poate fi presupusă şi, pe cale de consecinţă, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situaţia măsurilor preventive. Or, în lipsa unei atari dispoziţii exprese sancţionatoare, este nepermis a se face analogic cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive. Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar persoana vătămată nu a introdus acţiune civilă la instanţe. Or, este lesne de observat că în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancţiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres. În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Galaţi şi Timişoara, tribunalele Arad, Hunedoara, Ialomiţa, Sibiu, Neamţ, Teleorman şi Tulcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Bârlad, Beiuş, Bistriţa, Bolintin-Vale, Caransebeş, Huşi, Oneşti, Oraviţa, Podul Turcului, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Roman, Roşiori de Vede, Rupea, ale sectoarelor 3 şi 5 Bucureşti, Timişoara, Videle şi Zimnicea. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligaţia de verificare din oficiu a subzistenţei temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecăţii). Din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluţie la dificultăţile practice întâmpinate de instituţiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor. În schimb, s-a susţinut că termenele sunt unele substanţiale, motiv pentru care sancţiunea nerespectării acestora este încetarea de drept a măsurii asigurătorii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată de norme cu caracter procedural. Cu alte cuvinte, instituţia verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanţial în ceea ce priveşte conţinutul material al instituţiei (existenţa dreptului) şi de drept procesual în ceea ce priveşte formalitatea şi modalitatea exerciţiului acelui drept. De asemenea, norma în discuţie reglementează o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existenţa acestei obligaţii presupune şi existenţa unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menţinerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecinţa firească a nerespectării obligaţiei, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său şi nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie. Răspunsurile curţilor de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Târgu Mureş şi Suceava cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, raportat la jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În Decizia nr. 65/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022), Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept a arătat că noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare. În acelaşi context, s-a apreciat: „cu privire la primul criteriu în raport cu care se examinează îndeplinirea condiţiei referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, este de menţionat că acesta se consideră îndeplinit şi în cazurile în care sesizarea instanţei de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esenţial fiind ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei“ (Decizia nr. 7/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2020). Din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se reţine că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“. Astfel, în Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a menţionat că „prin aceasta trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă“, iar în Decizia nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că „această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal“. În Decizia nr. 2/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât că „în cauza dedusă judecăţii, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte vizează procedura de cameră preliminară al cărei obiect este reglementat în dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, situaţie în care dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie acestor dispoziţii şi nici subsumate noţiunii de soluţionare a acţiunii penale pe fond a unei cauze. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată de către Curtea de Apel cu o cauză cu care a fost învestită să soluţioneze acţiunea penală pe fondul său. Încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară este o încheiere prin care a statuat definitiv asupra legalităţii administrării probelor în două dosare distincte, şi nicidecum în procedura de judecată a soluţionării acţiunii penale pe fond a cauzei.“ Or, în cauza ce a generat chestiunea de drept pendinte, completul Curţii de Apel Alba Iulia este învestit cu soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de menţinere a măsurii asigurătorii dispuse anterior în faza de urmărire penală. Soluţia asupra acestei probleme de drept, în sensul menţinerii ori încetării măsurilor asigurătorii, nu are legătură cu soluţionarea acţiunii penale sau civile în cauza penală. Mai mult, chiar dacă măsura asigurătorie ar fi fost dispusă şi în scopul recuperării prejudiciului civil, existenţa, la rămânerea definitivă a hotărârii ce are a se pronunţa pe fondul acţiunii civile, a unor bunuri aflate sub puterea acestei măsuri are efect doar asupra modalităţii de recuperare a prejudiciului, iar nu a soluţiei date asupra acţiunii civile. Cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a susţinut că textul de lege supus analizei a fost introdus în legislaţia procesual penală prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021). Legea impune procurorului în faza de urmărire penală, judecătorului de cameră preliminară în faza camerei preliminare sau instanţei în faza de judecată a proceda la verificări periodice ale temeiniciei luării sau, după caz, a menţinerii măsurilor asigurătorii în cauză. Legiuitorul a instituit, în acest sens, anumite termene în interiorul cărora verificarea se impune a fi realizată, şi anume termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii. Termenul, ca instituţie de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz. Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale şi termenele substanţiale. Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina şi sistematiza activităţile procesual penale. În schimb, termenele substanţiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent şi independent de procesul penal. Aceste termene nu îşi găsesc raţiunea în nevoia de a disciplina desfăşurarea activităţii ce conduce la realizarea justiţiei penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acţiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, şi termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală. Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale ce priveşte măsurile asigurătorii. În acest sens este şi expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, „în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asiguratorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate.“ Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată să dispună verificarea legalităţii şi temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui. În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii. Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea Constituţională a statuat în decizia de mai sus că „termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen“. Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispoziţiile art. 207 alin. (6) şi alin. (7) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 208 alin. (4) şi alin. (5) din Codul de procedură penală. În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeaşi exprimare ca şi în cazul în discuţie: „nu mai târziu de (...)“. Specific fazei de cameră preliminară şi de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanţei, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanţei, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor „nu mai târziu“ de termenul dictat de lege. În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca ataşate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispoziţiile legale în materie nu prevăd termene substanţiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora. Deşi argumentele reţinute de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 gravitează în jurul dreptului fundamental la apărare, raţiunea soluţiei pronunţate se păstrează şi în ipoteza în care discutăm de un alt drept fundamental, în speţă fiind vorba de protecţia proprietăţii. Cu privire la sancţiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că „în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene dilatorii sau prohibitive - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene orânduitorii sau de recomandare - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancţiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit“. Raportat la importanţa drepturilor fundamentale puse în discuţie prin instituirea măsurilor asigurătorii, observăm că protecţia proprietăţii este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispoziţiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată şi de Constituţia României prin dispoziţiile art. 53 alin. (2). A apreciat, în acest context, că raţiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi. Aşadar, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că „ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri“ (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78). Prin urmare, scopul imediat al termenului instituit de art. 250^2 din Codul de procedură penală este protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive. Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate. Ţinând cont de faptul că raţiunea termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală este aceea de a asigura respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei faţă de care s-a luat măsura şi de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural şi peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispoziţiile convenţionale şi constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii persoanei. Sancţiunea nerespectării termenelor arătate este cea prevăzută de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. În concluzie, cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a apreciat că termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, prevăzut de art. 250^2 din Codul de procedură penală, este un termen procedural, peremptoriu, iar nerespectarea acestuia atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a verifica măsura asigurătorie, respectiv nulitatea actului efectuat în acest sens cu depăşirea termenului. b) Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept invocată şi soluţionarea fondului cauzei. În acest sens s-a arătat că această condiţie a legăturii între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. Ca natură juridică, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real ce pot fi luate pe parcursul procesului penal în vederea asigurării unuia dintre scopurile reglementate în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. În jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a constatat inadmisibilitatea unor sesizări referitoare la probleme de drept vizând măsurile preventive, întrucât lămurirea acestor chestiuni nu ar putea influenta decizia ce va fi luată pe fondul cauzei (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014, Decizia nr. 17/2014, Decizia nr. 24/2014). Deşi prezenta sesizare vizează măsurile asigurătorii, acestea sunt tot măsuri procesuale, ce au caracter incidental în cursul procesului penal şi de soluţionarea cărora nu depinde nici acţiunea penală, nici acţiunea civilă. Dacă ne raportăm la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, se observă că măsurile asigurătorii urmăresc fie asigurarea punerii în executare a sancţiunilor de drept penal (când sunt luate în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), fie asigurarea reparării pagubei produse prin infracţiune, fie garantarea executării cheltuielilor judiciare. Aşadar, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale care afectează exercitarea dreptului de proprietate (în componenta cu privire la dreptul de a dispune) pentru a se asigura executarea unor dispoziţii din cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat acţiunea penală sau acţiunea civilă. Cu privire la problema de drept supusă analizei, s-au susţinut următoarele: În reglementarea măsurilor asigurătorii, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) (prin care a fost introdus art. 250^2 din Codul de procedură penală), Codul de procedură penală permitea instituirea şi menţinerea acestora pe întreaga durată a procesului penal [iar uneori, chiar după finalizarea procesului penal, o anumită perioadă - a se vedea art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală], fără a reglementa, aşadar, termene maxime pe durata cărora să poată fi instituite. Aşadar, măsurile asigurătorii durau până la finalizarea cauzei penale câtă vreme nu interveneau anumite împrejurări care să justifice ridicarea sau desfiinţarea acestora. Fiind criticate dispoziţiile legale în legătură cu posibilitatea ca durata măsurii asigurătorii să depăşească un termen rezonabil, în jurisprudenţa instanţei de control constituţional se arată faptul că „ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile (...) vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea constată că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 629/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20.11.2015, paragraful 33). Dispoziţiile art. 250^2 din Codul de procedură penală (ce fac obiectul prezentei sesizări) nu modifică posibilitatea ca măsurile asigurătorii să fie menţinute pe tot parcursul procesului penal, dar instituie obligaţia organelor judiciare de a verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, verificare cu ocazia căreia se poate dispune menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii asigurătorii. Acelaşi text de lege impune şi un termen maximal în care aceste verificări ar trebui să aibă loc, în funcţie de faza procesuală în care se află procesul penal. Se poate observa însă că legiuitorul nu a instituit în mod expres nicio consecinţă a nerespectării termenului prevăzut de lege (aşa cum a prevăzut în ipoteza măsurilor preventive), consecinţă (în sens de sancţiune procesuală) care să se răsfrângă asupra măsurii procesuale potenţial neverificată în intervalul de timp impus de lege. În lipsa unei dispoziţii legale exprese care să stipuleze drept sancţiune încetarea măsurii procesuale prin nerespectarea termenului de verificare a legalităţii şi temeiniciei acesteia, raportat la faptul că anterior modificării legislative a mai fost analizată problema duratei măsurii asigurătorii (sub aspectul constituţionalităţii), a considerat că art. 250^2 din Codul de procedură penală nu reglementează termene de decădere, ci termene de recomandare. În sprijinul acestei opinii stau şi cele cuprinse în Expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) cu privire la raţiunea pentru care legiuitorul a considerat necesară introducerea dispoziţiilor legale menţionate, document în care se arată că „este necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate“ - astfel încât obligativitatea acestor verificări a fost instituită din raţiuni de eficientizare a măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal. c) Universitatea „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti, Facultatea de Drept a apreciat că termenele instituite de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale şi de decădere, iar depăşirea acestora atrage încetarea de drept a măsurii asigurătorii. S-a arătat că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. După cum s-a arătat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 2/2018, „noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului“. De asemenea, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a reţinut că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar (paragraful 30). Tot astfel, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016), Curtea Constituţională a reţinut că în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. În raport cu cele mai sus arătate, se poate conchide că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, temporar şi provizoriu, care au ca scop garantarea reparării pagubei cauzate prin infracţiune, a executării pedepsei amenzii, a executării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, precum şi garantarea plăţii cheltuielilor judiciare generate de derularea unei proceduri judiciare penale. În acelaşi timp sunt măsuri restrictive de drepturi, constituind o restrângere a dreptului de proprietate în componenta dreptului de dispoziţie voluntară asupra bunurilor indisponibilizate. În ceea ce priveşte natura termenelor de 6 luni, respectiv 1 an, s-a arătat că un aspect esenţial pentru stabilirea sancţiunii nerespectării obligaţiei de verificare a măsurii asigurătorii constă în stabilirea naturii termenului prevăzut de legiuitor, în sensul dacă acest termen este un termen substanţial sau un termen de recomandare. Orice măsură restrictivă de drepturi nu poate aduce atingere existenţei dreptului în sine, conform art. 53 alin. (2) din Constituţie. Or, lipsa unui termen pentru care poate fi instituită o restrângere de drepturi echivalează cu o lipsire de drept în sine. Dacă termenele ar fi considerate doar de recomandare, ar rezulta că organul judiciar nu ar avea în realitate nicio obligaţie de verificare a măsurii asigurătorii. Aceasta ar însemna că măsura asigurătorie poate fi menţinută sine die pe toată durata procesului, ceea ce ar echivala cu o pierdere de facto a însuşi atributului dispoziţiei specific dreptului de proprietate. Dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Chiar dacă în reglementarea art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală nu există o menţiune explicită de tipul „măsura asigurătorie se ia pe o durată de“, din însăşi obligaţia verificării sale „nu mai târziu de“ reiese intenţia clară a legiuitorului ca măsura asigurătorie să fie luată sau menţinută doar pentru un anumit termen limitat Cele expuse în paragraful anterior sunt confirmate şi de o situaţie similară care a existat sub imperiul vechiului cod de procedură penală în materia măsurilor preventive. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, în vechiul cod s-a introdus art. 160^b, care obliga instanţa ca, în cursul judecăţii, să verifice periodic, „dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive“ - se poate observa formularea similară cu dispoziţia din art. 250^2 din Codul de procedură penală actual, pusă în discuţie. La acel moment, art. 140 alin. (1) lit. a) din vechiul cod nu a prevăzut sancţiunea nerespectării termenului de verificare (ea a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi). Pe acest fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia RIL nr. 7/2006, prin care s-a statuat că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b din vechiul Cod de procedură penală, „atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate“. Înalta Curte a motivat atunci inclusiv prin referire la dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Constituţie, care au o formulare similară celei din art. 250^2 din Codul de procedură penală actual, pusă în discuţie („în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate“). Termenele substanţiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative şi interese extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Termenele substanţiale (de drept material sau de fond) se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 din Codul penal, după sistemul computaţiei naturale (computado naturalis), atunci când termenul este exprimat în zile sau săptămâni (ziua se socoteşte de 24 de ore, iar săptămâna de 7 zile), şi după sistemul computaţiei civile (civilis computado) când termenul este exprimat în luni sau ani. Spre deosebire de drepturile substanţiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal. Toate termenele prevăzute de cod sunt termene procedurale, afară de cele arătate anterior. Astfel, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, a opinat în sensul că termenele maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanţiale, peremptorii şi de succesiune. Modul de calcul al acestor termene substanţiale este reglementat de prevederile art. 271 din Codul de procedură penală, conform cărora „în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia“; în consecinţă, acestea se vor calcula pe zile pline, în sensul că ziua de plecare (dies a quo) şi ziua în care se sfârşeşte termenul (dies ad quem) intră în calculul acestuia. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou-introdus şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene nu le conferă natura unor termene de recomandare, atâta vreme cât dispoziţiile legale în discuţie reglementează o obligaţie, iar nu doar o posibilitate. Depăşirea termenelor peremptorii de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute la art. 250^2 din Codul de procedură penală va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menţinerea măsurii asigurătorii, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen, iar, din punct de vedere substanţial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă, urmând a fi prezentate cu titlu exemplificativ, pentru fiecare opinie conturată. 1.1. În ceea ce priveşte opinia conform căreia termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare exemplificăm: Încheierea nr. 32 din 23 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bacău - Secţia penală în Dosarul nr. 803/110/2022; Încheierea nr. 59 din 25 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Maramureş - Secţia penală în Dosarul nr. 477/84/2020/a2; Încheierea din 24 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 3.997/3/2022; încheierea pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. xxx/118/2022. 1.2. Cu privire la opinia conform căreia termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, de decădere, exemplificăm: Decizia penală nr. 39/C din 23 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală; Încheierea nr. 9/CC/2022 din 7 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Sibiu - Secţia penală în Dosarul nr. 218/85/2022; Încheierea nr. 38 din 13 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Neamţ - Secţia penală în Dosarul nr. 2.998/103/2020/a2; Încheierea nr. 41 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Arad - Secţia penală în Dosarul nr. 952/108/2022. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, relevantă sub aspectul problemei de drept sesizate. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Completului de 5 judecători au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: - Încheierea din 21 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. 3.190/1/2019, prin care s-a reţinut că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare. (...) obligaţia verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenţei temeiurilor ce au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală, în care o asemenea analiză se realizează, acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde dispoziţiilor art. 13 din Codul de procedură penală, ce reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp. În speţă, se observă, însă, că, la momentul introducerii art. 250^2 din Codul de procedură penală în fondul activ al legislaţiei, judecata în Dosarul nr. 3.190/1/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători era suspendată (până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. cu nr. C-811/19 şi C-840/19), măsură procesuală ce fusese dispusă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 raportat la art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin Încheierea din 22 iunie 2020, astfel încât, procesul aflându-se în nelucrare ca urmare a opririi temporare a cursului judecăţii, nu mai era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepţia celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din Codul de procedură penală. Ca atare, dată fiind această situaţie particulară generată de suspendarea judecăţii, se constată că, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 250^2 din Codul de procedură penală pentru verificarea măsurilor asigurătorii nu a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021 (28 februarie 2021), ci din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecinţa reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol, astfel încât nu se poate considera împlinit la data de 21 martie 2022, aşa cum, în mod neîntemeiat, a susţinut apărarea inculpaţilor. Totodată, este de remarcat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din Codul de procedură penală stabileşte, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, dar şi că soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuţie (art. 241 din Codul de procedură penală) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare. Mai mult, se observă că, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 250^2 din Codul de procedură penală nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor. Ca atare, noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, situaţie în care termenele de 6 luni şi de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depăşire a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii. – Decizia nr. 524/A din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care s-a reţinut „în ceea ce priveşte chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentinţa penală apelată asupra imobilului X, Înalta Curte reţine următoarele: dezbaterile întemeiate pe art. 250^2 din Codul de procedură penală au vizat generic, într-adevăr, măsurile asigurătorii dispuse în cauză, neexistând nicio menţiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asigurătorii luate în faza de urmărire penală, instanţa de apel pronunţându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă. Pe de altă parte, instanţa de apel nu a depăşit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsura asigurătorie luată prin sentinţa penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în Codul de procedură penală art. 250^2, şi, chiar dacă acest termen ar fi fost depăşit, se constată că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Urmează ca instanţa de apel să analizeze condiţiile aplicării art. 250^2 din Codul de procedură penală şi în privinţa măsurii asigurătorii luate prin sentinţa penală.“ – Încheierea nr. 735 din 2 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală prin care sa reţinut că „susţinerile inculpatului referitoare la faptul că măsura asigurătorie ar fi încetat de drept la data de 31.01.2021 sunt nefondate“. În acest sens, Înalta Curte reţine că, la data de 16.08.2021, autorităţile austriece au transmis la dosar o adresă prin care au solicitat să se comunice de urgenţă dacă măsura asigurătorie dispusă de Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. x/P/201 S privind suma de 555.530 euro aparţinând A LTD (inculpatul având drept de semnătură pe cont) se prelungeşte sau nu, cu menţiunea că măsura a fost luată de autorităţile austriece la cererea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi urmează să expire la data de 20.08.2021, întrucât potrivit legislaţiei austriece o asemenea măsură poate fi luată numai pe durată determinată şi se prelungeşte numai dacă se primeşte cerere în acest sens de la autoritatea din ţara solicitantă. De asemenea, se observă că, deşi executarea efectivă a măsurii asigurătorii a avut loc conform legislaţiei austriece, la dosar nu există aspecte din care să rezulte împrejurarea că măsura asigurătorie a fost ridicată sau că nu se mai impune menţinerea acesteia. În cauză, conform legislaţiei române, măsura asigurătorie nu a expirat, nefiind modificată sau ridicată de către autorităţile judiciare române, care au dispus luarea acestei măsuri, astfel încât autorităţile austrice doar au dus la îndeplinire măsura asigurătorie. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a depăşit termenul de 1 an de zile prevăzut de art. 250^2 din Codul de procedură penală în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la verificarea măsurii asigurătorii luate prin ordonanţa procurorului, termen care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021“. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv Încheierea din 21 martie 2022, Încheierea nr. 735 din 2 septembrie 2021 şi Decizia nr. 524/A din 25 mai 2021 ataşate adresei înaintate, fără a formula un punct de vedere. IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară este în sensul că sesizarea instanţei este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. A arătat că această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, între altele, prin deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), nr. 17 din 1 septembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014), nr. 22 din 6 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 10 noiembrie 2014), nr. 24 din 6 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014) şi nr. 7 din 17 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015). În jurisprudenţa mai sus menţionată s-a statuat cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, sintagmă folosită de legiuitor pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, prin această sintagmă, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond“, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. Totodată, în cuprinsul Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021), instanţa supremă a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei. Se constată că şi jurisprudenţa recentă a instanţei supreme menţine această abordare, astfel în cuprinsul deciziilor nr. 21 din 29 octombrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019) şi nr. 2 din 27 ianuarie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022) s-a arătat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, în ipoteza în care chestiunea de drept nu vizează soluţionarea acţiunii penale sau civile a unei cauze, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 349 şi următoarele din Codul de procedură penală. Totodată, s-a menţionat că nu este permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei, în formula confirmării sau infirmării soluţiei ce se prefigurează în cauză. Din perspectiva argumentelor teoretice expuse în deciziile menţionate mai sus se observă că măsura asigurătorie nu constituie, prin ea însăşi, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. Totodată, existenţa acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluţiei pe fond a laturii civile/penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracţiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor. Prin urmare, întrebarea evidenţiată în sesizarea de faţă care vizează stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală nu îndeplineşte criteriul de admisibilitate analizat reprezentând o chestiune incidentală, astfel că răspunsul la această întrebare nu influenţează soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecăţii şi nici rezolvarea acţiunii civile. Asupra fondului problemei supuse dezlegării a susţinut că măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de legea procesual penală, care au caracter de constrângere şi constau în privarea sau restrângerea libertăţii persoanei ori a altor drepturi prevăzute de lege, luate de organele judiciare pentru a asigura normala desfăşurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia. Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere cu caracter real, care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau ale altor persoane prevăzute de lege şi care au ca efect evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a comiterii infracţiunii, presupun un proces penal deja declanşat şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru. Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificat Codul de procedură penală în materia măsurilor asigurătorii, fiind introdus art. 250^2. Dispoziţia legală stabileşte obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii. Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea prevederii legale anterior menţionate rezultă din expunerea de motive a legii, acesta fiind eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional. În concret, pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia Agenţiei Naţionale a Bunurilor Indisponibilizate (A.N.A.B.I.) era necesară reglementarea verificării, din oficiu, dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custozi ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor A.N.A.B.I., avansate din bugetul instituţiei, ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se ineficientă. Având în vedere aceste argumente se poate concluziona că voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Acest examen al proporţionalităţii a fost consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Credit Europe Leasing IFN - S.A. împotriva României, Wellane împotriva României şi Cernea împotriva României, în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate şi a unui just echilibru între interesul general al societăţii şi interesele persoanei căreia îi aparţin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător. În acelaşi context trebuie menţionat că legiuitorul nu a prevăzut o durată determinată în cazul măsurilor asigurătorii. Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 250^2 din Codul de procedură penală, este acela de a garanta exercitarea obligaţiei organelor judiciare de a verifica subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii. În lipsa acestor verificări ori dacă ele se realizează cu depăşirea termenelor stabilite de legiuitor sunt încălcate standardele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporţionalităţii şi necesităţii măsurii. Având în vedere aceste aspecte, se poate concluziona că termenele sunt procedurale şi imperative, fiind necesară respectarea acestora de către organele judiciare. Pe de altă parte, se constată că măsurile asigurătorii prin raportare la conţinutul lor presupun o îngrădire a dreptului de proprietate, fiind instituite pentru ocrotirea unor drepturi extraprocesuale, astfel termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală vor avea şi natura unor termene substanţiale. Prin urmare, se poate concluziona că acestea au o natură juridică mixtă determinată de categoria drepturilor ocrotite prin instituirea lor, precum şi de obligaţia pozitivă stabilită în sarcina organelor judiciare care trebuie îndeplinită înăuntrul lor. Cu toate acestea, se observă că legiuitorul nu a reglementat care este sancţiunea aplicabilă în cazul în care verificarea impusă organelor judiciare nu se realizează în termenele prevăzute de lege. Referitor la consecinţele nerespectării acestor termene, instanţa supremă a arătat că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din Codul de procedură penală stabileşte în mod expres situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală în privinţa măsurilor asigurătorii, iar soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza celor din urmă măsuri nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, textul în discuţie (art. 241 din Codul de procedură penală) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare. Se observă că, deşi enumera soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, art. 250^2 din Codul de procedură penală nu face trimitere şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor. Deşi aspectele reţinute de instanţa supremă relevă lipsa sancţiunii aplicabile în această materie, acest fapt nu este în măsură să schimbe natura juridică a termenelor analizate, ci doar să releve o reglementare deficitară a efectelor ce se produc în cazul încălcării acestora. O atare concluzie se desprinde şi din împrejurarea că în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv în cazul în care, în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Pe de altă parte, în ipoteza examinată nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune ab initio ca măsura să aibă o durată determinată în timp, or, în cazul măsurilor asigurătorii legea nu stabileşte o astfel de durată. În concluzie, deşi termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală au natura juridică evidenţiată anterior, în absenţa unei intervenţii legislative, nerespectarea acestora nu poate fi sancţionată cu încetarea de drept. X. Dispoziţii legale incidente – Codul de procedură penală "ART. 249 Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. (2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. (3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului. (4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. (4^1) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie. (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. (6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile. (7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. (8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. ART. 250 Contestarea măsurilor asigurătorii (1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. (2) Contestaţia nu este suspensivă de executare. (3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta. (4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie. (5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei. (5^1) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. (6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii. (7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie. (8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii. (9) Întocmirea minutei este obligatorie. ART. 250^2 Verificarea măsurii asigurătorii" În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250^1 aplicându-se în mod corespunzător. XI. Opinia judecătorului-raportor Opinia exprimată de judecătorul-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept invocată şi soluţionarea fondului cauzei. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept invocată şi soluţionarea fondului cauzei. Condiţia legăturii între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o anumită măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. Ca natură juridică, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real ce pot fi luate pe parcursul procesului penal în vederea asigurării unuia dintre scopurile reglementate în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit inadmisibilitatea unor sesizări referitoare la probleme de drept vizând măsurile preventive, întrucât lămurirea acestor chestiuni nu ar putea influenţa decizia ce va fi luată pe fondul cauzei (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 17/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 24/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014). Deşi prezenta sesizare vizează măsurile asigurătorii, acestea sunt tot măsuri procesuale, ce au caracter incidental în cursul procesului penal şi de soluţionarea cărora nu depinde nici acţiunea penală, nici acţiunea civilă. Dacă ne raportăm la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, observăm că măsurile asigurătorii urmăresc fie asigurarea punerii în executare a sancţiunilor de drept penal (când sunt luate în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), fie asigurarea reparării pagubei produse prin infracţiune, fie garantarea executării cheltuielilor judiciare. Aşadar, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale care afectează exercitarea dreptului de proprietate (în componente cu privire la dreptul de a dispune) pentru a se asigura executarea unor dispoziţii din cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat acţiunea penală sau acţiunea civilă. Decizia nr. 65/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală precizează că noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Într-o altă decizie, în acelaşi context, s-a statuat după cum urmează; „cu privire la primul criteriu în raport cu care se examinează îndeplinirea condiţiei referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, este de menţionat că acesta se consideră îndeplinit şi în cazurile în care sesizarea instanţei de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esenţial fiind ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei“ (Decizia nr. 7/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2020). Din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei reţinem că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“. Astfel, în Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a menţionat că „prin aceasta trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă“, iar în Decizia nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că „această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal“. În Decizia nr. 2/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât că „în cauza dedusă judecăţii, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte vizează procedura de cameră preliminară al cărei obiect este reglementat în dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, situaţie în care dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie acestor dispoziţii şi nici subsumate noţiunii de soluţionare a acţiunii penale pe fond a unei cauze. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată de către Curtea de Apel cu o cauză cu care a fost învestită să soluţioneze acţiunea penală pe fondul său. Încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară este o încheiere prin care a statuat definitiv asupra legalităţii administrării probelor în două dosare distincte, şi nicidecum în procedura de judecată a soluţionării acţiunii penale pe fond a cauzei“. Or, în cauza ce a generat chestiunea de drept pendinte, completul Curţii de Apel Alba Iulia este învestit cu soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de menţinere a măsurii asigurătorii dispuse anterior în faza de urmărire penală. Soluţia asupra acestei probleme de drept, în sensul menţinerii ori încetării măsurilor asigurătorii, nu are legătură cu soluţionarea acţiunii penale sau civile în cauza penală. Mai mult, chiar dacă măsura asigurătorie ar fi fost dispusă şi în scopul recuperării prejudiciului civil, existenţa, la rămânerea definitivă a hotărârii ce are a se pronunţa pe fondul acţiunii civile, a unor bunuri aflate sub puterea acestei măsuri are efect doar asupra modalităţii de recuperare a prejudiciului, iar nu a soluţiei date asupra acţiunii civile. Din perspectiva argumentelor teoretice expuse în deciziile menţionate mai sus se observă că măsura asigurătorie nu constituie, prin ea însăşi, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. Totodată, existenţa acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluţiei pe fond a laturii civile/penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracţiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor. Prin urmare, întrebarea evidenţiată în sesizarea de faţă care vizează stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală nu îndeplineşte criteriul de admisibilitate analizat reprezentând o chestiune incidentală, astfel că răspunsul la această întrebare nu influenţează soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecăţii şi nici rezolvarea acţiunii civile. În consecinţă, în raport cu cele arătate, constatând, pentru toate argumente expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În interpretarea art. 250^2 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?" Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În interpretarea art. 250^2 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?" Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
