Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 38 din 15 mai 2023 referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 38 din 15 mai 2023 referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 552 din 20 iunie 2023
Comenteaza legea
    Dosar nr. 519/1/2023
    Completul compus din:

┌─────────┬────────────────────────────┐
│Andrei   │- preşedintele Secţiei      │
│Claudiu  │penale a Înaltei Curţi de   │
│Rus      │Casaţie şi Justiţie -       │
│         │preşedintele completului    │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica   │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Valerica │- judecător la Secţia penală│
│Voica    │                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│                            │
│Maria    │- judecător la Secţia penală│
│Vasile   │                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Adriana  │- judecător la Secţia penală│
│Ispas    │                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Elena    │- judecător la Secţia penală│
│Barbu    │                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Alin     │                            │
│Sorin    │- judecător la Secţia penală│
│Niculescu│                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ilie     │                            │
│Iulian   │- judecător la Secţia penală│
│Dragomir │                            │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Gheorghe │                            │
│Valentin │- judecător la Secţia penală│
│Chitidean│                            │
└─────────┴────────────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    Aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizat efectuarea percheziţiei) este sau nu este condiţionată de către descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie, raportat la prevederile art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală?
    Pot sau nu pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei?

    2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    4. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    5. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, întrucât nu este îndeplinită condiţia privind legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, din încheierea de sesizare se observă că problemele de drept sunt invocate în cadrul procedurii de cameră preliminară, aflată în faza contestaţiei, şi nu privesc o judecată propriu-zisă a acţiunii penale. Chestiunile invocate de instanţa de trimitere vizează probleme de drept procesual referitoare la legalitatea administrării probatoriului şi nu se repercutează semnificativ asupra modului de rezolvare a acţiunii penale, ci doar asupra eventualei excluderi a unor probe administrate în cauza penală.
    6. Totodată, doamna procuror a susţinut că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema de drept neprezentând gradul de dificultate necesar care să impună intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    7. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR
    CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    8. Prin Încheierea din Camera de consiliu din 7 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    1. Aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizat efectuarea percheziţiei) este sau nu este condiţionată de către descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie, raportat la prevederile art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală?
    2. Pot sau nu pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei?


    II. Expunerea succintă a cauzei:
    9. Sesizarea a fost efectuată în cadrul judecăţii contestaţiei formulate împotriva Încheierii nr. 189 din 5 aprilie 2022 pronunţate în camera preliminară, desfăşurată în condiţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, încheiere prin care judecătorul de cameră preliminară a respins cererile şi excepţiile invocate de către inculpaţi, a constatat legalitatea sesizării instanţei şi a dispus începerea judecăţii, apreciind că actul de sesizare a instanţei conţine situaţia de fapt descrisă în detaliu, analiza acesteia şi încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, putând fi stabilite obiectul şi limitele judecăţii.
    10. În esenţă, s-a reţinut că la data de 20 septembrie 2021 judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Constanţa a încuviinţat efectuarea percheziţiei domiciliare în camera 544 a Hotelului T., fiind emis Mandatul de percheziţie domiciliară nr. 558. Cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare în camera nr. 544, organele de poliţie judiciară au constatat că, în evidenţele hotelului, numitul Z.G. figura cu două camere închiriate (nr. 544 şi 539), iar camerele au fost rezervate de către persoana cazată la camera nr. 535, aspect ce a născut suspiciunea că drogurile, instrumentele de cântărire şi măsurare au fost transferate în camerele nr. 539 şi 535. Ca atare, întrucât s-a considerat că aceste din urmă camere (nr. 539 şi nr. 535) reprezintă locuri învecinate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe de judecată a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    11. Împotriva acestei încheieri au declarat contestaţie, în termenul prevăzut de lege, inculpaţii S.I.I. şi G.-R.M., reiterând criticile formulate la adresa actului de sesizare a instanţei şi solicitând desfiinţarea, în totalitate, a încheierii contestate şi admiterea cererilor şi excepţiilor formulate în faţa judecătorului de cameră preliminară al primei instanţe, anularea actelor de urmărire penală contestate şi excluderea acestora, constatarea neregularităţii actului de sesizare şi restituirea cauzei la procuror, reiterând şi dezvoltând argumentele expuse la prima instanţă de judecată.

    III. Dispoziţii relevante
    Codul de procedură penală
    Art. 157 - Cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia domiciliară
    "(1) Percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire Ia această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.
(2) Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică."

    Art. 158 - Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară
    "(1) Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:
    a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
    b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau cu privire la deţinerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracţiune;
    c) indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziţiei se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârşirea infracţiunii ori urme ale săvârşirii infracţiunii;
    d) numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului despre care se bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia, precum şi indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziţionat.
(3) În cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror.
(4) Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(5) Cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare se soluţionează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, şi încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie. Întocmirea minutei este obligatorie.
(7) Încheierea instanţei şi mandatul de percheziţie trebuie să cuprindă:
    a) denumirea instanţei;
    b) data, ora şi locul emiterii;
    c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
    d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile;
    e) scopul pentru care a fost emis;
    f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor învecinate acestuia;
    g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se efectuează percheziţia, dacă este cunoscută;
    h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
    i) descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia, indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziţionat;
    j) menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
    k) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(8) În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 157, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziţiei domiciliare.
(9) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac.
(10) O nouă cerere de efectuare a unei percheziţii domiciliare în acelaşi loc poate fi formulată dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecător.
(11) În cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracţiunea ce face obiectul cauzei. Dispoziţiile alin. (2)-(8) şi ale art. 157 se aplică în mod corespunzător."

    Art. 342 - Obiectul procedurii în camera preliminară
    "Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală."


    IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    12. Instanţa de trimitere a constatat că normele juridice invocate suscită interpretări multiple, datorate, în parte, şi unor deficienţe de redactare a normelor juridice incidente.
    13. Astfel, încuviinţarea efectuării unei percheziţii domiciliare, pe timpul urmăririi penale, se realizează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în exercitarea funcţiei judiciare proprii, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nesupuse vreunei căi de atac, într-o procedură lipsită de publicitate şi de contradictorialitate. Prin hotărârea pronunţată, judecătorul de drepturi şi libertăţi încuviinţează administrarea probei cu percheziţia domiciliară, verificarea de legalitate a cererii de încuviinţare fiind implicită, ca şi prezumţia de legalitate a încheierii pronunţate. În cadrul punerii în executare a acestei dispoziţii se emite mandatul de percheziţie. Atât încheierea, cât şi mandatul trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, elementele prevăzute de art. 158 alin. (7) din Codul de procedură penală, inclusiv [lit. f), teza finală] descrierea locurilor învecinate locului unde urmează a se efectua percheziţia. Proba administrată este supusă, ulterior, verificării de legalitate a judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, verificare ce include, implicit, şi dispoziţia de administrare a probei.
    14. Verificarea efectuată în exercitarea funcţiei judiciare specifice de către judecătorul de cameră preliminară asupra legalităţii administrării probei cu percheziţia domiciliară, dispusă printr-o hotărâre judecătorească emisă în exercitarea funcţiei judiciare specifice de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este admisibilă, fără a aduce atingere prevederilor art. 129 din Constituţia României, deoarece nu tinde spre reformarea sau retractarea acesteia, neputând fi calificată ca o cale de atac. Verificarea este impusă de respectarea principiului legalităţii prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală, dar şi de realizarea scopului prevăzut de art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, tinzând doar la o eventuală lipsire de efecte a hotărârii cu privire la o parte din probatoriul administrat pe timpul urmăririi penale.
    15. În această situaţie juridică, interpretarea contrarie celei anterior expuse, bazată pe conceptul de putere a lucrului judecat, caracteristică hotărârilor judecătoreşti definitive, poate avea însă credibilitatea argumentativă, putând genera atât un caracter neunitar al practicii judiciare, cât şi împiedicarea judecătorului de cameră preliminară de a-şi îndeplini în mod complet funcţia judiciară.
    16. Chestiunea de drept nu este ipotetică sau teoretică - din actele şi lucrările dosarului în care s-a pronunţat încheierea de încuviinţare a percheziţiei domiciliare rezultă (ca o constatare obiectivă) că cererea formulată de procuror nu cuprinde descrierea unor locuri învecinate, încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi nu cuprinde descrierea unor locuri învecinate şi nici menţiunea încuviinţării continuării percheziţiei în condiţiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, însă mandatul de percheziţie emis în baza acestei încheieri cuprinde această menţiune, în mod generic, fără elemente descriptive, iar corelarea acestor elemente implică examinarea analitică a hotărârii, în contextul cererii formulate şi în raport cu actul de punere în executare - mandatul de percheziţie -, astfel încât să conducă, în concret, la soluţionarea excepţiilor şi cererilor invocate în cauză.
    17. În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei de trimitere cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, este de reţinut că, în condiţiile garantării dreptului fundamental la inviolabilitatea domiciliului [art. 27 alin. (1) din Constituţia României] şi ale atribuirii competenţei de autorizare a ingerinţei în exercitarea acestui drept către judecător [art. 27 alin. (3) din Constituţia României], interpretările vizând limitele şi efectele autorizării nu pot avea decât caracter strict, în favoarea titularului dreptului fundamental, fără extinderi analogice şi fără excepţii considerate a fi prevăzute în mod implicit în cuprinsul normelor juridice incidente.
    18. Instanţa de trimitere apreciază că, deşi o interpretare contrară este susţinută şi argumentată pe baza conţinutului necorelat al normelor judiciare incidente, aceasta în contextul în care cerinţa privind „locul învecinat“ nu este juridic definită, ci doar potrivit conţinutului semantic nejuridic, o asemenea interpretare ar putea atribui caracter vag şi neclar limitelor autorizaţiei iniţiale de percheziţie, constituind o ingerinţă nejustificată în exerciţiul unui drept fundamental.

    V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate
    19. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate.
    20. Într-o primă opinie, regăsită în informaţiile transmise de Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Braşov, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Lehliu-Gară, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Turda, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Sălaj cu privire la dezlegarea primei chestiuni de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizat efectuarea percheziţiei) este sau nu este condiţionată de către descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie, raportat la prevederile art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a opinat în sensul că abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei nu este condiţionată de descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie.
    21. Opinia contrară, regăsită în informaţiile transmise de Judecătoria Găieşti, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Târgu-Neamţ, Tribunalul Covasna, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Rupea, Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Alexandria, Tribunalul Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Călăraşi, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Brăila, Judecătoria Fălticeni, este în sensul că abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei este condiţionată de descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie, doar dacă la momentul formulării cererii de către procuror existau suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, caz în care încheierea instanţei şi mandatul de percheziţie trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală.
    22. Cu privire la cea de a doua chestiune supusă dezlegării vizând posibilitatea de a fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, Judecătoria Răcari, Judecătoria Târgovişte, Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploieşti, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Tribunalul Covasna, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Rupea, judecătoriile sectoarelor 1-5 Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Alexandria, Tribunalul Turnu Măgurele, Judecătoria Lehliu-Gară, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Turda, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Sălaj au opinat că încheierile menţionate pot fi supuse verificării de legalitate.
    23. În punctul de vedere comunicat de Tribunalul Ilfov şi de Judecătoria Cornetu s-a susţinut că intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară analiza legalităţii şi temeiniciei încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a încuviinţat percheziţia domiciliară, precum şi verificarea legalităţii modului de obţinere a mijloacelor de probă în urma procedeului probatoriu încuviinţat. Întrucât percheziţia intruzionează puternic în viaţa privată a persoanei, s-a apreciat că sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017. În măsura în care se constată nelegalitatea încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, judecătorul de cameră preliminară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, constată şi nulitatea actelor subsecvente încheierii, precum mandatul de percheziţie sau procesul-verbal de percheziţie.
    24. În opinia contrară, regăsită în informaţiile transmise de Judecătoria Găieşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Judecătoria Fălticeni, Tribunalul Maramureş, s-a susţinut că nu pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.
    25. În susţinerea punctului de vedere formulat s-a arătat că a permite punerea în discuţie a unor eventuale neregularităţi ale acestor încheieri în cadrul procedurii de cameră preliminară ar însemna să se creeze ad-hoc o veritabilă cale de atac împotriva acestui tip de încheieri, ceea ce ar însemna nesocotirea dispoziţiilor legale în materie.
    26. Cu exprimarea unor serioase rezerve, s-a opinat că în procedura de cameră preliminară s-ar putea pune în discuţie, eventual, doar acele neregularităţi extrinseci încheierii şi care ar viza aspecte cum ar fi necompetenţa instanţei (şi, implicit, a judecătorului de drepturi şi libertăţi care funcţionează în cadrul acesteia), greşita compunere sau constituire a completului de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea, cu excluderea deci a oricăror critici care ar putea viza însăşi soluţia dispusă, precum şi considerentele pentru care judecătorul a admis sau a respins solicitarea parchetului. În această din urmă categorie intră şi o eventuală critică care ar viza nedescrierea locurilor învecinate. Ceea ce s-ar putea efectiv critica ar fi modalitatea concretă de efectuare a percheziţiei sau procesele-verbale întocmite cu acea ocazie de organul de urmărire penală, adică însăşi activitatea concretă a acestui organ, iar nu încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi.
    27. La nivelul Judecătoriei Mizil şi Tribunalului Cluj s-a susţinut că se impune respingerea cererii ca inadmisibilă.
    28. Judecătorii Secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti au opinat, într-o largă majoritate, în sensul că dispoziţiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt corelate în mod necesar cu cele ale art. 158 alin. (2) lit. a) teză finală, situaţiile premisă fiind unele diferite.
    29. Astfel, art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală are în vedere situaţia în care în timpul efectuării percheziţiei şi fără nicio suspiciune anterioară se constată că s-au transferat probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, aspecte care impun, în considerarea importanţei factorului timp, în vederea aflării adevărului, a descoperirii infracţiunilor şi a tragerii la răspundere penală a infractorilor, posibilitatea procurorului de a dispune continuarea percheziţiei şi în respectivele locuri învecinate. Se apreciază că legalitatea dispoziţiei procurorului de continuare a percheziţiei şi în locurile învecinate se verifică de judecătorul de cameră preliminară.
    30. În opinie minoritară, s-a apreciat că procurorul nu poate dispune continuarea percheziţiei în locurile învecinate decât în condiţiile în care, în prealabil, a descris aceste locuri, în condiţiile art. 158 alin. (2) lit. a) teză finală din Codul de procedură penală, pe baza unei suspiciuni rezonabile, iar, în timpul efectuării percheziţiei, suspiciunea rezonabilă s-a concretizat şi a devenit un element de fapt. Se arată că o interpretare contrară ridică probleme de constituţionalitate a textului art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, câtă vreme percheziţia se dispune doar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, nu şi de procuror, precum şi faptul că o atare interpretare relevă lipsa de aplicabilitate şi de sens a prevederilor art. 158 alin. (2) lit. a) teză finală din Codul de procedură penală.

    VI. Opinia specialiştilor consultaţi
    31. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    32. Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale, în punctul de vedere formulat, a susţinut că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţia existenţei unei chestiuni de drept in abstracto ce se impune a fi lămurită.
    33. Astfel, ipoteza de la art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu privire la interpretarea căreia se solicită dezlegarea, se referă la o situaţie particulară, şi anume aceea în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate.
    34. Această situaţie vizează incidenţa unui risc de transfer supravenit, ce intervine în timpul efectuării percheziţiei, determinat tocmai de efectuarea acesteia. Este cert că pentru o asemenea situaţie, ce nu putea obiectiv fi avută în vedere la momentul formulării cererii de autorizare a percheziţiei, nu se poate pretinde procurorului să formuleze o altă cerere de autorizare, întrucât s-ar pierde eficacitatea procedeului probator. În mod evident, în acest caz, nici încheierea de autorizare, nici mandatul de percheziţie nu trebuie să conţină descrierea locurilor învecinate, întrucât riscul de transfer nu putea fi anticipat. Această interpretare este de asemenea una logică şi rezultă literal din cuprinsul textului, fără a fi o problemă dificilă de drept.
    35. În rezumat, organul de urmărire penală are două posibilităţi: fie să ceară şi să obţină autorizarea percheziţionării şi a locurilor învecinate, atunci când există suspiciunea rezonabilă cu privire la un risc de transfer de probe, fie să invoce art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală pentru continuarea percheziţiei în locurile învecinate, ce nu au fost descrise în încheierea de autorizare şi mandatul de percheziţie, atunci când a avut un loc un transfer de probe efectiv. În prima ipoteză, percheziţia extinsă se bazează pe o analiză de risc, în timp ce în cea de-a doua situaţie pe o împrejurare reală, ce a avut loc după ce percheziţia a fost autorizată.
    36. Pentru ipoteza în care împrejurări de fapt obiective permit să se identifice practici de obstrucţionare a derulării investigaţiei penale (prin transferul de probe dintr-un loc în altul) intervine clauza de avarie (continuarea percheziţiei pe baza încuviinţării procurorului), derogatorie de la dreptul comun şi permisă principial chiar de Legea fundamentală. Astfel, art. 27 din Constituţie dispune că se poate deroga prin lege de la principiul că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără încuviinţarea acesteia.
    37. În concret, Legea fundamentală a anticipat şi a autorizat faptul că există necesitatea de a pătrunde în domiciliul şi reşedinţa unei persoane fără încuviinţarea persoanei titulare. Prin urmare, există raţiuni ce limitează inviolabilitatea domiciliului, iar acestea sunt determinate de executarea unei măsuri de aplicare eficientă a legii [verificarea respectării arestului la domiciliu - art. 221 alin. (10) din Codul de procedură penală, executarea mandatului de arestare - art. 231 alin. (5) din Codul de procedură penală, executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ - art. 514 alin. (2) din Codul de procedură penală, aplicarea mandatului de executare a pedepsei - art. 557 alin. (2) din Codul de procedură penală, executarea interdicţiei străinului de a se afla în România - art. 563 alin. (3) din Codul de procedură penală, executarea internării medicale - art. 570 alin. (2) din Codul de procedură penală], apărarea securităţii naţionale (art. 15 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României), apărarea ordinii publice (art. 29 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române), prevenirea răspândirii unei epidemii, înlăturarea unui pericol privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. La aceste ipoteze, prin Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice s-a adăugat şi situaţia pentru verificarea sesizărilor privind violenţa domestică şi în scopul obţinerii de probe cu privire la aspectele ce fac obiectul sesizării (art. 29), când poliţistul poate pătrunde fără consimţământul persoanei în domiciliu. În aceste situaţii nu este nevoie de emiterea unui mandat de percheziţie, întrucât ipotezele indicate permit per se pătrunderea în domiciliu ca expresie a derogării permise de Constituţie. Emiterea mandatului de percheziţie de către un judecător, pentru raţiuni ce ţin de desfăşurarea procesului penal, reprezintă o altă ipoteză de pătrundere în domiciliu fără consimţământul titularului. Pentru această situaţie temeiul constituţional este cel prevăzut de art. 27 alin. (3), diferit de art. 27 alin. (2).
    38. În această perspectivă, se poate pune întrebarea dacă ipoteza de la art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă un caz derogatoriu de la principiul constituţional enunţat, în sensul că ar putea fi posibilă pătrunderea într-un loc asimilat domiciliului fără consimţământul persoanei titulare, dar şi fără un mandat de percheziţie emis de un judecător. Chestiunea de a lămuri în ce măsură continuarea percheziţiei de către procuror în alte locuri decât cele pentru care s-a emis mandatul de percheziţie se subsumează uneia dintre situaţiile indicate în art. 27 alin. (2) din Constituţie reprezintă o provocare importantă ce merită un răspuns. Se observă însă că referitor la compatibilitatea art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile constituţionale, părţile din dosarul penal în care s-a formulat sesizarea au uzat de prerogativa sesizării Curţii Constituţionale, cerere admisă prin Încheierea din 21 octombrie 2022 (pag. 5 din încheiere).
    39. Prin urmare, problema de drept ridicată de art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală nu se referă la interpretarea conţinutului normei, de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ci la conformitatea textului cu dispoziţiile Legii fundamentale, de competenţa Curţii Constituţionale.
    40. Lipsa caracterului de veritabilă problemă de drept rezultă şi din împrejurarea că se marchează existenţa unei diferenţe între încheiere şi mandat (pag. 3, primul paragraf). Or, diferenţa dintre conţinutul încheierii de autorizare şi mandatul de percheziţie nu legitimează formularea unei întrebări în cadrul mecanismului prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală cât timp dezlegarea chestiunii se poate face facil apelând la regulile obişnuite ale procedurii penale.
    41. Astfel, încheierea de autorizare emisă de judecătorul de drepturi şi libertăţi are natura unui act procesual, în timp ce mandatul de percheziţie are natura unui act procedural. Incongruenţa între un act procesual şi unul procedural nu reprezintă o problemă dificilă de drept, cât timp actul ce primează în analiză este actul procesual. Diferenţa de conţinut între actul procesual şi cel procedural se tranşează întotdeauna în favoarea actului procesual, adică în favoarea încheierii de autorizare, ce nu conţine descrierea locurilor învecinate, ca în speţă, iar nu prin raportare la mandatul de percheziţie, ce conţine o asemenea descriere.
    42. Cu privire la cea de-a doua întrebare din cuprinsul sesizării, respectiv dacă pot sau nu pot fi supuse verificării de specialitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, s-a susţinut că nici aceasta nu reprezintă o problemă dificilă de drept în raport cu faptul că nulitatea absolută a dispoziţiilor legale încălcate în cursul urmăririi penale poate fi invocată în tot cursul procesului penal, iar nulitatea relativă până la închiderea procedurii camerei preliminare.
    43. În prezenţa unei nulităţi, nu există nicio raţiune pentru a exclude încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi de la cenzura exercitată de judecătorul de cameră preliminară.
    44. Aparenta autoritate de lucru judecat a încheierilor, dedusă din nesupunerea acestora unor căi de atac directe exercitate în faza de urmărire penală, cu potenţial efect dilatoriu asupra eficacităţii aplicării procedeului probatoriu, nu poate fi primită în altă fază procesuală (camera preliminară) ce are ca obiect tocmai verificarea legalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală.
    45. Or, potrivit art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe determină excluderea probei. Excluderea probelor ar fi deci iluzorie şi nu s-ar realiza obiectul camerei preliminare, dacă cenzura actelor prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe (i.e. încheierea de autorizare a percheziţiei) nu ar fi posibilă.
    46. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza din Iaşi“, în punctul de vedere formulat, în principal a susţinut că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept in abstracto ce se impune a fi lămurită.
    47. În subsidiar, referitor la prima întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a susţinut că aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizat efectuarea percheziţiei) nu este condiţionată de către descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie, raportat la prevederilor art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală.
    48. În agrementarea opiniei formulate s-a susţinut că în mandatul de percheziţie domiciliară trebuie să fie descrise locurile învecinate doar în situaţiile în care la data la care procurorul formulează cererea de încuviinţare a procedeului probator există suspiciuni rezonabile cu privire la existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate.
    49. Dispoziţiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală vizează acele situaţii în care în timpul percheziţiei a fost constatată o anumită situaţie de fapt - că probele sau datele au fost transferate în locuri învecinate sau persoanele căutate s-au ascuns în aceste locuri. Poziţionarea dispoziţiei legale în cuprinsul art. 158 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară, a fost apreciată ca fiind deficitară, întrucât art. 158 alin. (3) vizează o măsură luată în cursul efectuării percheziţiei domiciliare.
    50. Având în vedere diversitatea situaţiilor ce pot apărea în practică cu ocazia punerii în executare a mandatului de percheziţie domiciliară, s-a susţinut că ar fi excesiv a condiţiona posibilitatea procurorului de a încuviinţa, în temeiul art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectuarea percheziţiei în spaţiile învecinate de descrierea în cererea adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi, respectiv în încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi (şi în mandatul aferent) a acestor spaţii.
    51. Cu privire la cea de-a doua întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, s-a susţinut că pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei.
    52. Astfel, judecătorul de cameră preliminară va verifica în procedura de cameră preliminară inclusiv încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a încuviinţat procedeul probator al percheziţiei domiciliare, această verificare vizând legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală.
    53. Percheziţia domiciliară reprezentând un procedeu probator cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a unei persoane, trebuie să se recunoască posibilitatea unui control a posteriori al acestei măsuri, garanţie a respectării art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), reiterată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Smirnov împotriva Rusiei, Andre şi alţii împotriva Franţei). Având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017 (paragraful 66), apare ca necesară o astfel de verificare în procedura de cameră preliminară şi cu privire la încheierea prin care se încuviinţează percheziţia domiciliară.
    54. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“, în punctul de vedere formulat, a susţinut că art. 158 alin (3) din Codul de procedură penală (în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau ca persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil în condiţiile legii şi pentru aceste locuri) este redactat astfel încât să asigure acoperirea situaţiilor imprevizibile din practică care se nasc nu la momentul solicitării încuviinţării percheziţiei, ci tocmai în timpul desfăşurării ei.
    55. Obligarea procurorului să descrie locurile învecinate pentru ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să le poată insera în mandatul de percheziţie ar lipsi de aplicabilitate percheziţia domiciliară într-un număr covârşitor de cauze. Faptic, de nenumărate ori nu se cunosc aceste locuri învecinate sau necesitatea percheziţionării lor apare tocmai din cauza persoanei percheziţionate care, în timpul percheziţiei, aruncă/ascunde bunuri sau obiecte în locuri învecinate celui percheziţionat.
    56. Aşadar, s-a apreciat că nu este necesară descrierea riguroasă a locurilor învecinate atât timp cât se respectă o definiţie clară, stricto sensu, a „vecinătăţii“ şi nu se extinde la adevărate arealuri.
    57. În ceea ce priveşte a doua întrebare, dacă s-ar exclude de la analiză neregularităţile încheierii de şedinţă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, s-ar putea proteja probe administrate ilegal, procurorii putând invoca legalitatea bazată exclusiv pe această încheiere de şedinţă inatacabilă. Or, acest lucru ar fi inacceptabil, obiectul procedurii camerei preliminare, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, constând tocmai în verificarea şi lămurirea tuturor aspectelor de nelegalitate din cursul urmăririi penale.
    58. Departamentul de drept penal, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, în punctul de vedere transmis, a susţinut că aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizat efectuarea percheziţiei) este condiţionată de descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie. Organele judiciare care pun în executare mandatul de percheziţie domiciliară sunt obligate să dovedească împrejurările de fapt în baza cărora au stabilit că au fost transferate probe sau că persoanele căutate s-au ascuns în locurile învecinate, fără ca acestea să fie prezumate ca rezultat exclusiv al raporturilor de vecinătate cu locul în care s-a dispus efectuarea percheziţiei.
    59. Totodată, s-a susţinut că sunt supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat verificarea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei.
    60. Cu privire la extinderea percheziţiei domiciliare la locurile învecinate - potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (1) din Codul de procedură penală, percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.
    61. În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se autorizează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, la cererea acestuia. Atunci când competenţa se determină după criteriul personal, se va avea în vedere calitatea făptuitorului, fiind irelevantă cea a altor persoane percheziţionate (spre exemplu, a martorilor).
    62. În lipsa autorizării din partea judecătorului, existenţa consimţământului celui percheziţionat nu validează legalitatea procedeului probatoriu şi nu compensează eventuale vicii ale exigenţei. Dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Constituţie permit pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane cu învoirea acesteia, însă nu şi cercetarea spaţiului, activitate ce se circumscrie rigorilor percheziţiei şi se dispune numai de judecător.
    63. În cazul în care, în timpul percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie iniţial emis este valabil şi pentru aceste locuri, continuarea efectuării percheziţiei fiind încuviinţată de procuror.
    64. În doctrină s-a arătat că extinderea percheziţiei în locuri învecinate se realizează tot sub semnul autorizării judecătorului, motivându-se că art. 158 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală prevede că cererea de autorizare a percheziţiei domiciliare trebuie să cuprindă descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri. De asemenea, în cuprinsul încheierii de autorizare se indică „descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor învecinate acestuia“.
    65. Analizând garanţiile prevăzute de art. 8 din Convenţie, s-a apreciat că ingerinţele în viaţa privată a persoanelor trebuie să respecte următorul standard pentru a fi justificate:
    a) să fie prevăzute de lege, fiind obligatoriu ca norma care restrânge inviolabilitatea domiciliului să fie previzibilă în aplicare;
    b) să garanteze accesul la un judecător competent a analiza temeiurile pentru care se dispune efectuarea percheziţiei într-un spaţiu privat;
    c) dispoziţia de efectuare a percheziţiei să nu cuprindă termeni generali, fiind obligatorie descrierea locurilor ce urmează a fi percheziţionate, a obiectelor căutate şi a temeiurilor concrete care justifică restrângerea dreptului la inviolabilitatea domiciliului;
    d) ingerinţa să fie proporţională, organelor de urmărire penală revenindu-le obligaţia de a realiza investigaţii concrete pentru a identifica locurile care urmează a fi percheziţionate în vederea limitării în mod rezonabil a impactului unor astfel de măsuri asupra sferei persoanelor ce pot reclama protecţia instituită de art. 8 din Convenţie.

    66. a) Analizând primul criteriu, potrivit căruia orice ingerinţă în dreptul la viaţă privată trebuie să fie „prevăzută de lege“, Curtea a reţinut că legislaţia trebuie să fie formulată suficient de clar, astfel încât să ofere oricărei persoane indicii privind circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt abilitate să recurgă la astfel de măsuri (Lavents împotriva Letoniei, pct. 135). Cerinţa de legalitate se referă nu numai la existenţa unui temei legal în dreptul intern, ci şi la calitatea legii, care ar trebui să fie clară, previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale şi accesibilă persoanei în cauză apte şi în măsură a prevedea consecinţele actelor sale (Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, pct. 88).

    67. Astfel, pentru a fi „prevăzută de lege“, în sensul art. 8 paragraful 2 din Convenţie, norma care permite extinderea percheziţiei domiciliare de către procuror trebuie să fie previzibilă în aplicare, în sensul ca orice derogări de la regimul general privind competenţa funcţională exclusivă a judecătorului în dispunerea acestei măsuri să rezulte neîndoielnic din lege, astfel încât persoanele care sunt subiecţi ai restrângerii dreptului la viaţă privată să poată cunoaşte circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt abilitate să recurgă la astfel de măsuri.
    68. Potrivit art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cazul în care, în timpul percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie iniţial este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri, continuarea efectuării percheziţiei fiind încuviinţată de procuror.
    69. Prin „loc învecinat“, în sensul prevederilor legale mai sus citate, se are în vedere un criteriu de ordin geografic, înţelegându-se un spaţiu situat alături, în imediata proximitate a celui percheziţionat.
    70. Din analiza dispoziţiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă următoarele aspecte:
    - în caz de transfer de probe, „mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri“ - prin urmare, percheziţionarea locurilor învecinate decurge de drept din mandatul emis de judecător;
    – „continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror“ - aşadar, nu este vorba de o nouă percheziţie domiciliară, ci de cea anterioară autorizată de judecător, care doar se continuă;
    – norma care reglementează acest mecanism este plasată între cea care descrie conţinutul cererii de autorizare [art. 158 alin. (2) din Codul de procedură penală] şi cea care indică ce trebuie să cuprindă încheierea şi mandatul de percheziţie [art. 158 alin. (7) din Codul de procedură penală].

    71. Ipotezele în care procurorul poate încuviinţa continuarea percheziţiei într-un loc învecinat se determină prin corelarea dispoziţiilor mai sus citate. Astfel, art. 158 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală prevede că cererea de autorizare a percheziţiei domiciliare trebuie să cuprindă „descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri“. De asemenea, în cuprinsul încheierii de autorizare se va indica „descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor învecinate acestuia“.
    72. Din cele anterior enunţate rezultă că „locurile învecinate“ nu sunt cele „unde urmează a se efectua percheziţia“, în sensul că procurorul nu solicită, iar judecătorul nu autorizează percheziţionarea lor.
    73. De altfel, este important de observat şi terminologia utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală - procurorul nu va „dispune efectuarea percheziţiei“ în locurile învecinate (act procesual ce intră în competenţa exclusivă a unui judecător, potrivit Constituţiei), ci va „încuviinţa continuarea percheziţiei“ în aceste locuri.
    74. Prin efectul dispoziţiilor art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală, comunicarea mandatului de percheziţie către procuror, care ia măsuri pentru executarea acestuia, reprezintă o formă de delegare între organe judiciare cu competenţă funcţională diferită. Or, în temeiul art. 201 alin. (2), raportat la art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală, delegarea nu poate avea ca obiect încuviinţarea de probatorii sau efectuarea altor acte procesuale. Astfel, dispoziţia primară de percheziţionare a locurilor învecinate aparţine întotdeauna judecătorului, iar procurorul, căruia i s-a delegat punerea în executare a mandatului de percheziţie, constatând necesitatea extinderii acesteia la locurile învecinate (care trebuie să se regăsească a priori în încheierea de autorizare a judecătorului şi în mandat), va lua măsuri exclusiv pentru continuarea activităţii de efectuare a percheziţiei domiciliare în aceste locuri.
    75. Prin urmare, posibilitatea transferului probelor are în vedere situaţia în care procurorul cunoaşte situaţia premisă - preexistenţa probelor într-o anumită locaţie -, dar acţionează şi în baza unor indicii că, în contextul intervenţiei intempestive a organului judiciar, ar putea fi transferate într-un loc învecinat. Deşi procurorul nu are certitudinea că bunurile vor fi transferate sau că făptuitorii se vor ascunde, riscul este unul actual, astfel că producerea acestuia se impune a fi preîntâmpinată prin uzul următorului mecanism judiciar: nu se solicită percheziţia pentru spaţiul învecinat (ci pentru locul unde se află probele), însă, întrucât în mod rezonabil există posibilitatea producerii riscului transferului sau al ascunderii, acest spaţiu va fi descris în cerere, astfel încât judecătorul să fie informat în prealabil asupra ipotezei continuării percheziţiei în acel loc, în caz de nevoie. Aşadar, acesta este motivul pentru care legea impune ca descrierea locurilor învecinate să se realizeze în cuprinsul cererii pe care procurorul o adresează judecătorului de drepturi şi libertăţi şi, totodată, şi în încheierea şi mandatul de percheziţie domiciliară pe care judecătorul le va emite.
    76. În această logică se înscriu şi dispoziţiile art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală. Dacă, în timpul percheziţiei, procurorul chiar constată că s-au transferat probe în locul învecinat celui percheziţionat, ceea ce înseamnă că suspiciunea iniţială se confirmă, mandatul de percheziţie va fi valabil şi pentru acest loc, care este de altfel indicat în cuprinsul său. Cu alte cuvinte, constatând „realitatea din teren“, procurorul nu face altceva decât să aprecieze asupra necesităţii şi eficienţei extinderii activităţii în condiţiile date, încuviinţând continuarea percheziţiei în locul învecinat precizat în mandat. Practic, se poate afirma că, în această situaţie, mandatul emis de judecător autorizează percheziţia atât direct într-un anume loc, cât şi condiţionat în locul învecinat (dacă se confirmă suspiciunea procurorului).
    77. Dispoziţiile art. 158 alin. (3) nu pot fi interpretate autonom, adică în afara conexiunii cu cele ale art. 158 alin. (2) lit. a) şi art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală. Dacă, în timpul efectuării percheziţiei, se constată transferul probelor într-un loc despre care nu a existat nicio suspiciune anterioară şi care nici nu a fost indicat în mandat, procurorul nu are dreptul de a încuviinţa extinderea percheziţiei.
    78. O altă interpretare ar duce la concluzia că art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală instituie o veritabilă ipoteză de excepţie, în care percheziţia domiciliară se efectuează în afara oricărei autorizări din partea judecătorului (care nici nu ştie despre care spaţiu este vorba, din moment ce procurorul l-a identificat abia în timpul percheziţiei), asupra unui loc care nu este prevăzut în mandat şi numai în baza unei simple încuviinţări date de procuror.
    79. Interpretarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul că extinderea percheziţiei domiciliare la locurile învecinate se dispune exclusiv de către procuror, în lipsa indicării şi a descrierii acestor locuri în încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, nu respectă cel dintâi criteriu prevăzut de art. 8 paragraful 2 din Convenţie - ca ingerinţa „să fie prevăzută de lege“.
    80. b) Cu privire la cel de-al doilea criteriu reţinut în jurisprudenţa Curţii, în Cauza Varga împotriva României (paragraful 73), s-a reţinut că percheziţiile domiciliare respectă garanţiile prevăzute de art. 8 paragraful 2 din Convenţie dacă încuviinţarea acestora este supusă unui control a priori din partea unui judecător. În mod excepţional, o percheziţie poate rămâne în limitele de proporţionalitate în lipsa controlului a priori dacă legea internă reglementează un recurs efectiv la îndemâna persoanelor al căror domiciliu a fost percheziţionat apt a declanşa un control a posteriori în privinţa temeiurilor care au determinat luarea acestei măsuri.

    81. Cu toate acestea, potrivit art. 20 din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Având în vedere că în art. 27 alin. (3) din Constituţia României se prevede că emiterea mandatului de percheziţie domiciliară este supusă în toate cazurile controlului a priori din partea unui judecător, orice eventuală soluţie normativă contrară ar permite ca ingerinţa adusă art. 8 din Convenţie să nu fie prevăzută de lege.
    82. c) Garanţiile de proporţionalitate impun ca dispoziţia de efectuare a percheziţiei să conţină în propria-i materialitate suficiente informaţii cu privire la toate locurile în care se va realiza pătrunderea, fără încuviinţarea celor care le folosesc, indiferent dacă perspectiva acesteia este certă sau eventuală.

    83. De altfel, noţiunea de „locuri învecinate“ priveşte în egală măsură o formă de proporţionalitate a restrângerii dreptului la inviolabilitatea domiciliului. În actualul context normativ, procurorul are obligaţia de a solicita efectuarea percheziţiei în locurile în care probatoriul indică o probabilitate ridicată de a se găsi obiectele sau înscrisurile ridicate.
    84. Pe cale de consecinţă, dispoziţia de percheziţionare a locurilor învecinate va deveni activă numai dacă necesitatea pătrunderii în perimetrul acestora capătă caracter actual în raport cu un eveniment cazual, respectiv transferul probelor sau ascunderea persoanei căutate în locurile învecinate.
    85. Per a contrario, în lipsa realizării evenimentului, restrângerea dreptului la inviolabilitatea domiciliului nu îndeplineşte condiţiile de proporţionalitate prevăzute în art. 8 paragraful 2 din Convenţie, neexistând temei pentru percheziţionarea locurilor învecinate.
    86. Totodată, Convenţia impune ca organele de urmărire penală să realizeze investigaţii prealabile concrete pentru a identifica locurile care urmează a fi percheziţionate în vederea limitării în mod rezonabil a impactului unor astfel de măsuri asupra sferei persoanelor care pot reclama protecţia instituită de art. 8 din Convenţie. Astfel, procurorului nu îi revine sarcina de a identifica exclusiv locurile unde există cea mai înaltă probabilitate ca obiectele sau înscrisurile căutate să fie plasate în spaţiu, ci şi a celor care, datorită raporturilor de vecinătate în care se află cu cele dintâi, prezintă riscul de materializare a evenimentelor descrise la art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală. În alte cazuri este posibil ca tocmai lipsa efectuării aceste verificări preliminare să constituie o deficienţă de anchetă care să conducă la identificarea eronată sau incompletă a locului ce se impune a fi percheziţionat.
    87. Astfel, aplicarea corectă a jurisprudenţei Curţii impune ca rezultatul anchetei să dovedească atât temeiurile pentru care se impune percheziţionarea unui anumit spaţiu privat, cât şi temeiurile în baza cărora s-ar dovedi realizarea unui transfer de probe.
    88. Existenţa unui control a posteriori al încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cadrul procedurii de cameră preliminară - asupra acestui aspect Curtea Constituţională s-a pronunţat în cadrul analizei ingerinţelor în dreptul la viaţă privată prin activitatea de supraveghere tehnică. Rezumând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată că „în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta“ (Decizia nr. 244/2017). „În acest context, Curtea constată că analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice“ (Decizia nr. 55/2020).
    89. Aceste repere jurisprudenţiale sunt pe deplin aplicabile şi în cazul procedeului probatoriu al percheziţiei domiciliare, ca formă de restrângere a dreptului la viaţă privată. Fără echivoc, persoanele ale căror spaţii private au fost percheziţionate au dreptul de a formula în procedura de cameră preliminară cereri şi excepţii având ca obiect verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor de legalitate a acestui procedeu probatoriu.

    VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară
    90. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere transmis, în esenţă, a susţinut că pentru ambele chestiuni de drept invocate de instanţa de trimitere nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, din perspectiva existenţei unei chestiuni de drept care să vizeze o judecată propriu-zisă a soluţionării acţiunii penale a unei cauze, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 349 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    91. În acest sens s-au reţinut considerentele deciziilor nr. 2 din 27 ianuarie 2022 şi nr. 44 din 19 septembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (care a făcut trimitere şi la Decizia nr. 2 din 27 ianuarie 2022), în cuprinsul cărora s-a menţionat existenţa unei jurisprudenţe recente a instanţei supreme de a aprecia acest criteriu de admisibilitate, în sensul că chestiunea de drept ce îşi poate găsi rezolvarea prin mecanismul instituit de art. 475 din Codul de procedură penală să vizeze o judecată propriu-zisă a acţiunii penale.
    92. Aplicând aceste interpretări sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa, s-a constatat că problemele de drept sunt invocate în cadrul procedurii de cameră preliminară, aflată în faza contestaţiei, şi nu privesc o judecată propriu-zisă a acţiunii penale.
    93. Totodată, s-a susţinut că în speţă nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate privind legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, din perspectiva necesităţii ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.
    94. Această condiţie presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei, astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 11 din 12 septembrie 2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    95. Chestiunile invocate de instanţa de trimitere vizează probleme de drept procesual referitoare la legalitatea administrării probatoriului şi nu se repercutează semnificativ asupra modului de rezolvare a acţiunii penale, ci doar asupra eventualei excluderi a unor probe administrate în cauza penală.
    96. Cu privire la prima întrebare s-a constatat că nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile care să privească interpretarea unei dispoziţii legale in abstracto, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu.
    97. Cu privire la cea de-a doua întrebare s-a apreciat că nu este întrunită condiţia referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema de drept neprezentând gradul de dificultate necesar care să impună intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Astfel, în concret, din analiza doctrinei şi jurisprudenţei în materie s-a constatat că s-a statornicit concluzia că încheierile emise de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pot fi supuse verificării sub aspectul legalităţii de către judecătorul de cameră preliminară.

    VIII. Opinia judecătorului-raportor
    98. Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate.
    99. În esenţă, s-a reţinut că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă şi dificilă chestiune de drept, care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme.

    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Admisibilitatea sesizării
    100. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
    101. Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
    102. Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    103. În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie fiind învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, şi anume a unei contestaţii formulate împotriva încheierii pronunţate în camera preliminară, desfăşurată în condiţiile art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    104. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 102/C2/696/III-5/2023 din 29 martie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    105. Cu privire la condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a evidenţiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal.
    106. Din această perspectivă se constată că legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală influenţează soluţionarea fondului, întrucât vizează chiar stabilirea mijloacelor de probă care pot fi luate în considerare pentru a pronunţa o soluţie cu privire la acţiunea civilă şi la acţiunea penală.
    107. În cauză nu este întrunită cerinţa referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neprezentând gradul de dificultate necesar care să permită intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    108. În această privinţă se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 (ale cărei considerente au fost reluate apoi în Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; Decizia nr. 6 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2020; Decizia nr. 65 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea „proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“.
    109. „Instanţa supremă este chemată să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme care ar fi afectată de o asemenea ambiguitate, încât nu ar permite instanţei de trimitere ca, prin intermediul unor metode de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern, să stabilească cu suficientă certitudine conţinutul şi sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile“ (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 6 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2020).
    110. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (deciziile nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017 şi nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).
    111. Examinând în aceste coordonate îndeplinirea cerinţei de admisibilitate, chiar dacă dispoziţiile legale care reglementează chestiunea de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ar putea părea neclare, jurisprudenţa şi doctrina în materie oferă suficiente repere privind modalitatea corectă de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie, pe baza cărora instanţa de trimitere ar putea să aprecieze situaţia concretă cu judecarea căreia a fost învestită.
    112. Instanţa de trimitere, fără a semnala dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor supuse dezlegării, urmăreşte de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, şi nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    113. Astfel, se constatată că în dispoziţiile art. 158 din Codul de procedură penală sunt clar definite opţiunile cu privire la autorizarea unei percheziţii domiciliare.
    114. În faza de urmărire penală, percheziţia se dispune exclusiv la cererea procurorului, ce trebuie să conţină descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri.
    115. În consecinţă, dacă la momentul formulării cererii procurorul este în posesia unor informaţii ce permit conturarea suspiciunii rezonabile privind riscul de transfer al probelor din locul supus percheziţiei în locuri învecinate, atunci descrierea respectivelor locuri este obligatorie în cuprinsul cererii.
    116. În această ipoteză este logic ca încheierea şi mandatul de percheziţie să conţină referinţe atât la locul iniţial supus percheziţiei, cât şi la locurile învecinate, cu privire la care există riscul transferării probelor. Această interpretare este una literală şi sistematică a textului legal şi nu poate fi considerată o veritabilă problemă de drept.
    117. Din acest motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că dispoziţiile legale sunt suficient de clare în sensul că nu este necesar ca în mandatul de percheziţie domiciliară să fie indicate locurile învecinate câtă vreme la momentul formulării solicitării de către procuror (în vederea emiterii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului) nu exista o asemenea suspiciune privind posibilitatea de transfer al bunurilor, datelor sau persoanelor.
    118. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu referire la posibilitatea de a fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, se constată că nu este o veritabilă chestiune de drept necesar a fi lămurită, întrucât în procedura de cameră preliminară este analizată legalitatea tuturor actelor întocmite şi a probelor administrate în faza de urmărire penală.
    119. Deşi actul prin care se încuviinţează percheziţia domiciliară este o încheiere a judecătorului de drepturi şi libertăţi (şi nu a organelor de urmărire penală), verificarea în procedura de cameră preliminară inclusiv a acestei încheieri nu contravine legii, ci, dimpotrivă, asigură realizarea obiectului camerei preliminare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală.
    120. În sensul în care judecătorul de cameră preliminară se va putea apleca şi asupra încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi din faza de urmărire penală sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017 - decizie care a pornit de la măsurile de supraveghere tehnică, constatându-se că persoana care are calitatea de inculpat poate să conteste legalitatea măsurii de supraveghere tehnică încuviinţate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cadrul procedurii de cameră preliminară (paragraful 66).
    121. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 126/2017 (paragraful 23), că „în ipoteza examinării, în procedura de cameră preliminară a legalităţii încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară va constata eventualele cazuri de nulitate şi va exclude probele administrate cu autorizarea sau confirmarea nelegală a judecătorului de drepturi şi libertăţi, doar analizând aspectele de legalitate şi fără să transforme camera preliminară într-o cale de atac“.
    122. Prin urmare, în acest context jurisprudenţial şi doctrinar, verificarea legalităţii încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi în procedura camerei preliminare nu generează existenţa unei veritabile chestiuni de drept.
    123. În consecinţă, raportat la toate argumentele expuse anterior, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală constând în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea este inadmisibilă.

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    "1. Aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (3) din Codul de procedură penală (cu referire la abilitarea procurorului de a încuviinţa continuarea efectuării percheziţiei în locurile învecinate celui cu privire la care judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizat efectuarea percheziţiei) este sau nu este condiţionată de către descrierea acestor locuri învecinate în conţinutul încheierii prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei, respectiv în cuprinsul mandatului de percheziţie, raportat la prevederile art. 158 alin. (7) lit. f) din Codul de procedură penală?
2. Pot sau nu pot fi supuse verificării de legalitate, în procedura de cameră preliminară având de soluţionat legalitatea administrării probelor, eventualele neregularităţi ale încheierii pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a încuviinţat efectuarea percheziţiei?"

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2023.


                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător ANDREI CLAUDIU RUS
                    Magistrat-asistent,
                    Adina Andreea Ciuhan Teodoru


    ------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 38 din 15 mai 2023

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016