Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind protecţia consumatorilor cu privire la costul total al creditării şi la cesiunea de creanţe, obiecţie formulată de un număr de 54 de deputaţi, aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.028 din 3 aprilie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.068A/2024. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia invocă critici de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. (1) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 4. Sub aspect extrinsec, se susţine că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 61 şi ale art. 74 alin. (4) şi art. 75 din Constituţie. 5. În acest sens, se susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă principiul constituţional al bicameralismului, contravenind astfel dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (4) şi (5). În acest sens, se susţine că, în acord cu jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Constituţionale, Legea fundamentală nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării. În acest sens, dispoziţiile art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie instituie modul de rezolvare a posibilelor „conflicte de competenţă“ între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, dar nu există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la „limitele sesizării“ date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată. Astfel, în acord cu jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios constituţional, diferenţele majore de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează practic cu excluderea acesteia din urmă din procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului şi, prin urmare, principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ale iniţiativei legislative. Totodată, se mai invocă cele statuate de Curtea Constituţională referitor la criteriile esenţiale a căror întrunire cumulativă conduce la încălcarea, în cadrul procedurii legislative, a principiului bicameralismului, şi anume, pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. 6. Se susţine, astfel, raportat la legea dedusă controlului de constituţionalitate, că din compararea formelor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului rezultă nu doar faptul că la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, au fost adoptate 34 de amendamente care nu au fost puse şi în discuţia Senatului şi care au condus la o configuraţie diferită semnificativ între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, ci chiar că au fost dezbătute două propuneri legislative total diferite din perspectiva conţinutului. Astfel, se susţine că cele 34 de amendamente adoptate de Camera decizională conduc la concluzia că legea adoptată de Camera Deputaţilor este o cu totul altă lege decât cea adoptată de Senat. 7. În acelaşi sens, se mai susţine că, în forma adoptată de Senat, art. 1 din legea criticată nu cuprindea referirea exclusivă la instituţiile financiare nebancare care acordă credite potrivit Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, ci se referea în mod generic la „creditorii financiari“, în sfera cărora sunt cuprinse şi instituţiile de credit bancare. Or, se susţine că eliminarea instituţiilor de credit din cadrul categoriei creditorilor financiari, din cuprinsul art. 1 al legii criticate, echivalează cu excluderea Senatului din procesul de legiferare. 8. Se mai susţine că legea criticată a fost adoptată în lipsa unei motivări reale a necesităţii intervenţiei legiuitorului şi în absenţa unui studiu de impact, ceea ce echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 74 alin. (4), raportat la art. 1 alin. (3) şi (5), referitor la statul de drept şi la principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii. 9. În acest sens, se susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, proiectele de acte normative se supun adoptării însoţite de un studiu de impact. Or, se susţine că legea criticată nu dispune de un studiu de impact adecvat, în condiţiile în care expunerea de motive conţine afirmaţii generale, nefondate, cu privire la impactul negativ al ratelor ridicate ale dobânzii practicate de instituţiile financiare nebancare şi nu justifică în niciun fel impactul, necesitatea sau caracterul rezonabil al plafoanelor specifice pentru contractele de credit, reglementate de legea criticată. Se susţine că evaluarea impactului ar fi trebuit să releve care sunt de obicei nivelurile unor astfel de rate ale dobânzilor, dacă şi în ce mod impunerea unui plafon specific pentru ratele dobânzilor ar putea avea un impact asupra cetăţenilor şi asupra industriei de creditare financiară, în condiţiile în care Directiva (UE) 2023/2225 a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 octombrie 2023 privind contractele de credit de consum şi de abrogare a Directivei 2008/48/CE prevedea o perioadă de transpunere destul de generoasă, şi anume până la 20 noiembrie 2025, pentru a permite statelor membre să evalueze în mod adecvat impactul şi măsurile necesare în vederea protejării consumatorilor, menţinând în acelaşi timp un echilibru cu interesele şi drepturile industriei financiare de a funcţiona într-un cadru juridic previzibil şi stabil. Astfel, se susţine că, în lipsa unui studiu de impact adecvat, legea criticată ar putea avea ca rezultat indirect faptul că un anumit segment de consumatori nu va putea obţine finanţare, iar instituţiile financiare nebancare ar putea fi nevoite să iasă complet de pe piaţă sau să îşi revizuiască regulile de subscriere, pentru a accepta doar clienţii care prezintă un risc mai scăzut. De asemenea, se susţine că, drept efect al legii criticate, consumatorii de servicii financiare se vor orienta doar spre instituţiile financiare nebancare, dat fiind faptul că pragul de protecţie, în privinţa ratelor dobânzii, este aplicat numai dobânzilor practicate de către acestea din urmă, iar nu dobânzilor practicate de către alte instituţii de credit, respectiv băncile comerciale. 10. În aceste condiţii, se susţine că adoptarea legii criticate fără o fundamentare efectivă a modificărilor pe care le reglementează, cu încălcarea obligaţiei legale de motivare a proiectelor de acte normative şi de prezentare a impactului pe care legea îl va genera la nivel socioeconomic, bugetar sau juridic, obligaţii instituite expres de art. 30-32 din Legea nr. 24/2000, echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, referitoare la principiile constituţionale ale statului de drept şi legalităţii, în componenta privind calitatea legii. Se invocă cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitor la fundamentarea temeinică a soluţiilor legislative adoptate de către Parlament şi se susţine că eliminarea instituţiilor de credit bancare din cadrul categoriei creditorilor financiari, reglementată de art. 1 din legea criticată, precum şi interzicerea, potrivit art. 12 alin. (2) din lege, a recuperării cheltuielilor de executare silită, precum şi a oricăror cheltuieli legate de recuperarea creditului de către entitatea care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţei, în lipsa unei fundamentări reale a soluţiilor legislative astfel adoptate, echivalează cu încălcarea normelor de tehnică legislativă. 11. Sub aspect intrinsec, se susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) privind principiul egalităţii în drepturi. În acest sens, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în drepturi constă în aplicarea aceloraşi reguli şi norme juridice în cazurile care sunt în esenţă identice. De asemenea, impunerea unei diferenţe de tratament juridic este discriminatorie, cu excepţia cazului în care există o justificare obiectivă şi rezonabilă şi se urmăreşte un scop legitim. Or, se susţine că legea criticată impune anumite limite legale pentru creditele ipotecare acordate de instituţiile financiare nebancare, dar nu prevede limite similare aplicabile creditelor ipotecare acordate de instituţiile de credit bancare sau de alte tipuri de creditori, ceea ce are ca rezultat aplicarea unui tratament discriminatoriu al instituţiilor de credit bancare în comparaţie cu instituţiile financiare nebancare, fără o justificare obiectivă sau raţională, în condiţiile în care aceste două categorii de creditori sunt concurenţi direcţi pe anumite segmente de piaţă, respectiv cel al creditelor de consum şi cel al creditelor ipotecare. 12. Se mai susţine, în acelaşi sens, că activitatea de creditare a instituţiilor financiare nebancare atinge segmente de consumatori care, în multe cazuri, nu ar avea altfel acces la credite acordate de instituţii de credit bancare, adică sunt clienţi „nebancabili“, în sensul că prezintă în mod inerent riscuri mai mari de neplată. Or, se susţine că legea criticată merge în direcţia opusă, restrângând marja creditorilor care îşi asumă riscuri financiare mai mari, ci menţinând activitatea instituţiilor de credit bancare în afara obiectului legii. Prin urmare, se susţine că impunerea unui plafon specific al ratei dobânzii numai pentru contractele încheiate de instituţiile financiare nebancare încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi al nediscriminării. 13. Totodată, se mai susţine că dispoziţiile art. 6 şi ale art. 12 alin. (2) din legea criticată încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi din perspectiva faptului că reglementează o discriminare între drepturile creditorului iniţial şi cele ale creditorului secundar, respectiv ale cesionarului, în contradicţie cu prevederile art. 1.568 din Codul civil şi ale art. 453 şi 670 din Codul de procedură civilă, referitoare la cesiunea de creanţă şi, respectiv, la recuperarea cheltuielilor de judecată şi a celor privind executarea silită. În acest sens, se susţine că cesiunea de creanţă reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor în forma convenţională, prin care un creditor-cedent transmite o creanţă a sa unei alte persoane - cesionar -, debitorul creanţei fiind obligat faţă de cesionar, odată cu îndeplinirea formalităţilor de opozabilitate a acestei operaţiuni. Astfel, operaţiunea de cesiune nu afectează fiinţa obligaţiei născute anterior, ci transmite în patrimoniul cesionarului aceeaşi obligaţie, cesionarul preluând toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa. Or, se susţine că prevederile art. 6 şi ale art. 12 alin. (2) din legea criticată instituie o discriminare între creditorul iniţial, respectiv instituţia financiară nebancară, pe de o parte, şi entitatea care desfăşoară o activitate de recuperare a creanţei, pe de altă parte, oferindu-i mai multe drepturi creditorului iniţial decât cesionarului creanţei. Astfel, se susţine că, în timp ce creditorul iniţial, respectiv instituţia financiară nebancară, are dreptul de a încasa orice cheltuieli legate de recuperarea creditului, toate costurile, inclusiv dobânda, dobânda penalizatoare, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte împrumutatul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, inclusiv cu executarea silită, limitat la dublul valorii totale a creditului, după cesiune, cumpărătorul creanţei nu are dreptul să recupereze niciun cost pe care îl face cu recuperarea creanţei. Se mai susţine că în acest mod se încurajează astfel o conduită financiară iresponsabilă, care destabilizează circuitul juridic civil, în sensul în care debitorul este încurajat să nu plătească, pentru a ajunge în situaţia în care creditorul să îi cesioneze creanţa, moment din care nu i se mai pot solicita cheltuieli de executare şi, prin urmare, nici nu va mai fi pus în executare, întrucât acest cost ar rămâne la cesionar şi nu i-ar putea fi imputat, conform art. 670 din Codul de procedură civilă. 14. Se mai susţine că sunt încălcate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii. Astfel, invocând cele statuate în acest sens în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se susţine că ambiguitatea redacţională a legii supuse controlului de constituţionalitate este evidentă, ceea ce determină serioase îndoieli cu privire la efectele pe care aceasta le-ar putea produce. 15. În acest sens, se arată că din cuprinsul art. 12 al legii criticate nu rezultă în mod evident dacă aceasta se aplică doar creanţelor cesionate de instituţiile financiare nebancare sau tuturor creanţelor cesionate, indiferent de cine este cedentul: instituţie financiară nebancară, instituţie de credit, alt tip de creditor iniţial. 16. De asemenea, se susţine că prevederile art. 2 lit. b) din legea criticată conţin o definiţie incompletă a noţiunii de „cesionar de creanţe“, dat fiind faptul că aceasta face referire la o altă noţiune, respectiv aceea de „creditor financiar“, fără ca în cuprinsul legii criticate să fie definită această noţiune. Astfel, potrivit art. 2 lit. b) din legea criticată, cesionarul de creanţe este definit ca fiind orice entitate care efectuează un transfer al unei creanţe individuale sau al unui portofoliu de creanţe de la un creditor financiar la un terţ, inclusiv o entitate care desfăşoară activitatea de recuperare de creanţe sau o entitate ce are drept obiect de activitate emiterea de instrumente financiare securitizate în baza unui portofoliu de creanţe. Iniţial, în proiectul de lege adoptat de Senat, art. 2 lit. c) definea şi noţiunea de „creditor financiar“, aceasta referindu-se la „o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, denumită în continuare BNR, o sucursală din România a unei instituţii de credit străine, o instituţie financiară nebancară sau o entitate care desfăşoară activitatea de recuperare de creanţe“. Or, se susţine că, în contextul în care la Camera Deputaţilor voinţa legiuitorului s-a manifestat în sensul în care s-au eliminat din sfera de aplicabilitate a legii criticate instituţiile de credit bancare, iar aceasta s-a făcut concret prin eliminarea întregii definiţii a „creditorului financiar“, rezultă că referinţa la „creditorul financiar“ din cuprinsul definiţiei „cesionarului creanţei“ rămâne fără substanţă, nefiind clar ce entitate este sau nu „creditor financiar“ şi care este aplicabilitatea art. 12 din legea criticată, referitor la cesiunea de creanţe, respectiv dacă se aplică doar cesiunilor făcute de instituţiile financiare nebancare sau şi cesiunilor făcute de instituţiile de credit bancare sau/şi de alţi creditori financiari. 17. De asemenea, se mai susţine că noţiunea de „cesionar de creanţe“, cuprinsă în prevederile art. 2 lit. b) din legea criticată, este neclară şi din perspectiva modului în care este circumstanţiată sfera noţiunii de „cesiune de creanţă“. Astfel, se arată că, potrivit textului de lege criticat, operaţiunea de cesiune de creanţă a fost transformată într-o ficţiune juridică, în care cesionarul creanţei ar fi un intermediar care ia creanţa de la creditor şi o dă unui terţ. Or, în forma iniţială a acestuia, adoptată de către Senat, noţiunea de „cesiune de creanţe“ era definită ca „orice transfer al unei creanţe individuale sau a unui portofoliu de creanţe de la un creditor financiar la un terţ“, definiţie care corespundea prevederilor art. 1.566 din Codul civil, potrivit cărora cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. Astfel, se susţine că înlocuirea, de către Camera decizională, a noţiunii de „cesiune de creanţă“ cu noţiunea de „cesionarul creanţei“, în cuprinsul art. 2 lit. b) din legea criticată, este lipsită de claritate şi nu are aplicabilitate practică, dat fiind faptul că, în practică, cesionarul creanţei este entitatea care cumpără creanţa, iar nu entitatea care ia creanţa de la creditor şi o transferă unui terţ, astfel cum rezultă din textul de lege criticat. 18. Se mai susţine că, de lege lata, activitatea entităţilor care desfăşoară activitatea de recuperare de creanţe, respectiv a administratorilor de credite, este reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2024 privind administratorii de credite şi cumpărătorii de credite, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 134/2023, cu modificările şi completările ulterioare. 19. Astfel, se susţine, pe de o parte, că noţiunea de „cesiune de creanţă“, precum şi sfera entităţilor de recuperare de creanţe sunt reglementate în mod excesiv şi redundant, iar, pe de altă parte, nu ar trebui să facă obiectul de reglementare al legii criticate, ci al unei eventuale legi de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 15/2024, care reglementează atât etapa notificării consumatorului la momentul cesiunii, cât şi aspecte privind limitarea costurilor de recuperare. În acelaşi sens, se susţine că Legea nr. 134/2023 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori reglementează deja, la art. I pct. 22, atât cuantumul sumei datorate de către debitor, cât şi documentele care atestă elementele componente ale acestei sume, astfel încât nu mai era necesară adoptarea art. 12 alin. (1) din cuprinsul legii criticate în prezenta cauză. Totodată, în ceea ce priveşte costurile care pot fi percepute de entităţile de recuperare de creanţe, se arată că este redundantă reglementarea cuprinsă în art. 12 alin. (1) din legea criticată, dat fiind faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, la care face referire acest din urmă text de lege, reglementează deja o serie de interdicţii şi limitări referitoare la perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, precum şi orice alte costuri aferente activităţii de recuperare de creanţe. 20. Se susţine, totodată, că legea criticată încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul neretroactivităţii legii, prin faptul că produce efecte asupra raporturilor juridice existente, care au fost încheiate (şi nu şi-au epuizat efectele) înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv dă dreptul consumatorilor să solicite ajustări obligatorii ale contractelor de credit, în limitele impuse de dispoziţiile acesteia, în condiţiile în care legea criticată se va aplica nu numai contractelor noi, ci şi contractelor în curs de derulare încheiate înainte de intrarea sa în vigoare. Or, în esenţă, acest mecanism juridic modifică voinţa şi aşteptările iniţiale ale părţilor contractante şi introduce în conţinutul contractului noi termeni, necunoscuţi la momentul încheierii acestuia. De asemenea, se arată că aplicarea retroactivă a legii criticate va produce un efect negativ asupra întregului sector financiar nebancar, întrucât instituţiile financiare nebancare îşi dezvoltă şi îşi calibrează produsele de creditare pe baza unor proiecţii de afaceri pe termen lung, bazate pe cadrul legislativ existent la nivel european. Astfel, se susţine că instituţiile financiare nebancare atrag, la rândul lor, finanţare la niveluri de cost bazate pe rentabilitatea presupusă, iar, în cazul în care, prin intervenţii legislative/administrative (cum ar fi limitările privind rata dobânzii la creditele de consum/ipotecare), planul de afaceri asumat este afectat în mod fundamental, o astfel de raportare are repercusiuni asupra întregului lanţ de creditare din amonte şi asupra consumatorilor. Ca atare, limitarea artificială a ratelor dobânzii în contractele în derulare va împiedica instituţiile financiare nebancare să îşi îndeplinească propriile obligaţii financiare faţă de creditori/investitori, împiedicând accesul la alte finanţări esenţiale şi putând chiar să ducă la insolvenţa/falimentul acestora. Se mai susţine că adoptarea legii criticate ar putea crea şi o percepţie negativă asupra României a investitorilor străini, care, în viitor, ar putea evita mediul de afaceri românesc din cauza lipsei de predictibilitate a sistemului juridic. Mai mult, se susţine că adoptarea legii criticate ar putea duce la deschiderea unor acţiuni împotriva României în temeiul tratatelor privind investiţiile străine din partea investitorilor afectaţi de prevederile sale, mai ales dacă aceştia sunt forţaţi să îşi închidă afacerile din această cauză, ceea ce ar putea echivala cu un act de „expropriere“ a investiţiilor în sensul dreptului internaţional public. 21. Se face trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată şi se arată că acestea instituie noi cauze de aplicabilitate a prevederilor acestei legi în cazul contractelor încheiate sub imperiul unei legi vechi, ceea ce echivalează cu instituirea retroactivităţii prevederilor legale anterior menţionate, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se arată că legea aplicabilă cesiunilor şi executărilor silite este legea în vigoare la data începerii executării silite, potrivit art. 24 din Codul de procedură civilă şi art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Or, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din legea supusă controlului determină aplicarea legii criticate retroactiv în faza de executare a procesului civil, afectând aşteptările legitime ale creditorilor în ceea ce priveşte derularea procesului civil execuţional. 22. Se mai susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor art. 44 coroborate cu cele ale art. 53 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât reducerea forţată a datoriilor consumatorilor, aşa cum prevede legea criticată, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate privată. În acest sens, se arată că legiuitorul nu a efectuat niciun studiu de impact pentru a determina dacă limitarea propusă a ratei dobânzii protejează în mod adecvat drepturile consumatorilor şi, în acelaşi timp, nu pune în pericol activitatea instituţiilor financiare nebancare. Se susţine că plafoanele stabilite în privinţa ratelor dobânzii nu au o justificare clară şi obiectivă, nefiind analizat presupusul avantaj asupra consumatorului, aspect ce sugerează că au fost stabilite în mod arbitrar. 23. Se mai susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât generează un tratament diferit pentru bunurile/activele pe care le reglementează în comparaţie cu alte bunuri care nu intră sub incidenţa acestei reglementări; în esenţă, aceasta creează o excepţie pentru acele bunuri/active care sunt incluse în capitalul social şi pentru fondurile proprii ale instituţiilor financiare nebancare ce au ca obiect de activitate creditarea. 24. Se mai arată că art. 12 alin. (2) din legea criticată nu face nicio distincţie între categoriile de creditori, de debitori şi de creanţe, consecinţa fiind aceea a aplicării legii criticate în cazul tuturor titlurilor executorii. Se susţine că interdicţia reglementată prin norma anterior menţionată împiedică creditorii secundari să îşi realizeze prerogativele dreptului de proprietate, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, precum şi la dispoziţiile art. 1.516 din Codul civil. Se menţionează că, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său. Se conchide că dispoziţiile art. 12 alin. (2) din legea ce face obiectul prezentei sesizări restrâng, în mod nejustificat şi fără un scop legitim, dreptul de proprietate privată. 25. Se arată, totodată, că legea criticată încalcă dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează protecţia concurenţei loiale. Se susţine că Legea concurenţei nr. 21/1996 promovează libera concurenţă bazată pe cerere şi ofertă, iar art. 8 din aceeaşi lege interzice acţiunile autorităţilor centrale sau locale care restrâng sau denaturează concurenţa pe piaţă, acţiuni precum limitarea libertăţii comerţului sau a autonomiei întreprinderilor şi stabilirea de condiţii discriminatorii pentru activitatea întreprinderilor. Însă dispoziţiile legii criticate, prin stabilirea indirectă a unui regim juridic diferit pentru bănci şi instituţii financiare nebancare, contravin principiilor anterior menţionate, având un impact negativ asupra libertăţii comerţului, deoarece obligă instituţiile financiare nebancare să respecte un set diferit de criterii privind factorii comerciali-cheie, deşi sunt concurenţi direcţi ai băncilor, criterii precum: dobânda anuală efectivă pentru creditele ipotecare; dobânda anuală efectivă pentru creditele de consum; sumele pe care consumatorii trebuie să le ramburseze în cazul creditelor de consum mai mici de 25.000 lei. 26. Se face trimitere la punctul de vedere emis de Consiliul Concurenţei asupra legii criticate, în care se arată că Legea nr. 21/1996 încurajează stabilirea liberă a preţurilor pe piaţă pe baza cererii şi a ofertei, fiind exprimată îngrijorarea că legea criticată ar putea avea un impact negativ asupra mediului concurenţial din România. 27. Se face trimitere la art. 4 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 21/1996 şi se susţine că orice măsură de limitare a anumitor preţuri prin efectul unei legi sau reglementări trebuie să fie limitată în timp şi trebuie să fie luată numai în circumstanţe excepţionale, cu aprobarea Consiliului Concurenţei, care, în cazul de faţă, şi-a exprimat deja îngrijorarea faţă de legea ce face obiectul prezentei sesizări. 28. Nu în ultimul rând, se susţine că măsurile discriminatorii, precum cea prevăzută prin legea criticată, care face distincţie între condiţiile ce trebuie aplicate instituţiilor financiare nebancare şi cele aplicate băncilor şi care limitează libertatea instituţiilor financiare nebancare de a-şi stabili liber politicile comerciale pe piaţă, constituie, de asemenea, o încălcare a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, prin restricţionarea libertăţii de administrare a unei instituţii financiare nebancare, precum şi a libertăţii serviciilor. 29. Se susţine că legea criticată contravine prevederilor art. 53 din Constituţie întrucât reglementează măsuri ce excedează scopurilor limitativ enumerate în cuprinsul normei constituţionale anterior menţionate, măsuri care nu sunt necesare într-o societate democratică şi a căror necesitate nu este justificată în cuprinsul expunerii de motive a legii criticate. Se mai arată că măsura prevăzută prin legea criticată nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi că această măsură aduce atingere existenţei dreptului de proprietate al creditorilor. 30. Se arată că, la data de 11 iulie 2017, Consiliul European a aprobat un plan de sprijinire a procesului de reducere a creditelor neperformante din portofoliile instituţiilor de credit, astfel încât sistemele financiare din cadrul Uniunii Europene să poată sprijini în continuare dezvoltarea economică. Acest plan cuprinde direcţii precum dezvoltarea şi reglementarea unei pieţe secundare a creditelor neperformante, prin eliminarea, până în vara anului 2018, a impedimentelor de transfer a creditelor neperformante către entităţi de recuperare, cu protejarea drepturilor consumatorilor, emiterea unor ghiduri de management a creditelor neperformante, reglementarea unui nou cadru de management centralizat a creditelor neperformante la nivelul statelor membre. Aşadar, piaţa secundară a creditelor neperformante este o componentă esenţială a pieţei creditelor şi în directă legătură cu aceasta, tendinţa firească fiind aceea de dezvoltare a acestei pieţe pentru că asigură o mai rapidă recuperare a creanţelor de către instituţiile de credit, ceea ce este de natură să faciliteze creditarea şi dezvoltarea economică. În acest sens, toate reglementările europene în materie au în vedere asigurarea unui standard cât mai înalt de protecţie a consumatorilor, dar în condiţiile asigurării unei bune şi normale funcţionări a pieţei, iar nu în contra legilor economiei de piaţă. 31. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 498 din 10 mai 2012. Prin raportare la acestea din urmă, se arată că prin interzicerea recuperării cheltuielilor de executare silită după cesiune se urmăreşte descurajarea cesiunilor de creanţe, ajungându-se la un blocaj pe piaţa creanţelor neperformante, instituţiile financiare nebancare rămânând cu un stoc de creanţe şi nemaiavând resursele necesare pentru desfăşurarea activităţii lor de creditare (resurse financiare pe care le puteau obţine din vânzarea creanţelor neperformante către entităţile de recuperare de creanţe). 32. Pentru aceste motive, se susţine că legea ce formează obiectul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, în substanţa şi în integralitatea ei, este neconstituţională în raport cu dispoziţiile art. 44 şi ale art. 53 din Constituţie, premisa reglementării acesteia fiind una eronată. 33. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor art. 21 din Constituţie referitoare la principiul accesului liber la justiţie, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Se arată, în acest sens, că dispoziţiile art. 12 alin. (2) din legea criticată interzic noului creditor, care este cesionarul creanţei, posibilitatea recuperării „oricăror cheltuieli legate de recuperarea creditului, inclusiv cheltuielile cu executarea silită“, lipsindu-l pe acesta, în mod arbitrar, de instrumentele juridice prevăzute de lege pentru realizarea activităţii de recuperare a creanţelor. Se susţine că această soluţie juridică este contrară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 7 februarie 2017, paragraful 50. Se arată că interzicerea recuperării de către cesionar a cheltuielilor de orice natură (chiar şi a celor de judecată), inclusiv a cheltuielilor de executare silită, este de natură să limiteze accesul la serviciile executorului judecătoresc, ceea ce echivalează practic cu o încălcare a accesului la justiţie. Se susţine că, de altfel, prin stabilirea interdicţiei de a recupera cheltuieli de judecată şi de executare silită, articolele criticate încalcă principiul egalităţii în înfăptuirea justiţiei prevăzut la art. 124 alin. (2) din Constituţie, restrângând exerciţiul acestui drept pentru toate persoanele, cu afectarea directă a cesionarilor care deţin creanţe a căror valoare poate fi uneori mai mică decât cheltuielile de executare silită, astfel că nu îşi pot asuma riscul economic de a efectua cheltuieli similare cu valoarea creanţei, pe care ulterior nu le-ar putea recupera nici măcar parţial. Se arată că soluţia legislativă criticată asimilează cheltuielile de executare efectuate de cesionar cu cele voluptuare reglementate la art. 578 din Codul civil întrucât doar aceste din urmă cheltuieli nu pot fi recuperate. 34. Este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la accesul liber la justiţie, standard al dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragrafele 196 şi 198, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-37 şi 69, şi Apostol împotriva Georgiei, paragraful 65. 35. În consecinţă, se apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă şi prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 35 şi la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, precum şi la art. 16 şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie. 36. Totodată, se susţine că legea criticată încalcă dispoziţiile art. 147 din Constituţie întrucât contravine deciziilor Curţii Constituţionale. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 4 ianuarie 1995, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la obligativitatea deciziilor sale. Sunt invocate, de asemenea, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 116, susţinându-se că acestea sunt încălcate prin prevederile legii criticate. 37. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 38. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul bicameralismului, arată că, din examinarea comparativă a formei legii adoptate de Camera de reflecţie - Senatul - şi cea adoptată de Camera decizională - Camera Deputaţilor -, rezultă că, din punct de vedere structural, modificările aduse în Camera decizională nu determină existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între aceste două forme, singurul text suplimentar ce figurează în forma finală a legii fiind ultimul articol, art. 13, prin care este instituit un termen cu privire la intrarea în vigoare a legii. Referitor la deosebirile de conţinut juridic dintre cele două forme adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Guvernul apreciază că o parte a amendamentelor admise au vizat reformularea unor prevederi, pentru un plus de rigoare legislativă sau, după caz, realizarea unor corelări între dispoziţiile legii, prin raportare la normele de tehnică legislativă, reglementate de Legea nr. 24/2000. Invocând cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 338 din 14 iunie 2023, arată că singura deosebire majoră este aceea că instituţiile financiare bancare sunt eliminate din domeniul de aplicare a legii şi apreciază că rămâne la aprecierea exclusivă a Curţii Constituţionale măsura în care acest amendament a adus deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma adoptată de Senat. 39. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, prin raportare la lipsa sau insuficienţa fundamentării soluţiilor legislative, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, Guvernul apreciază că lipsa unui studiu de impact nu poate determina neconstituţionalitatea legii criticate. 40. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, apreciază, prin prisma jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, că instituţiile financiare nebancare au un regim juridic diferit faţă de instituţiile financiare bancare, aspect subliniat şi de reglementarea acestora prin două acte normative diferite, respectiv Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, iar fiecare act normativ stabileşte reguli diferite referitoare la condiţiile minime de acces la activitatea de creditare desfăşurată pe teritoriul României, ceea ce înseamnă că acestea nu au un regim juridic identic, care să impună în mod necesar un tratament juridic identic. Astfel, se consideră că măsura în care situaţia diferită a instituţiilor financiare nebancare justifică instituirea unui tratament juridic diferit va fi apreciată de către Curtea Constituţională. 41. În ceea ce priveşte lipsa de claritate şi previzibilitate a prevederilor art. 12 din legea criticată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, Guvernul apreciază că această critică este neîntemeiată, dat fiind faptul că, în acord cu cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, înţelegerea unui text normativ depinde în mod obligatoriu de interpretarea sistematică, coroborată, a tuturor normelor cuprinse într-un act normativ, precum şi a legislaţiei incidente materiei, dar şi de interpretarea cu bună-credinţă, în sensul pozitiv al producerii de efecte juridice urmărite de legiuitor, şi nu în sensul blocării realizării scopului legii. 42. În ceea ce priveşte raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitor la neretroactivitatea legii civile, apreciază că, potrivit principiului tempus regit actum, un act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui şi este supus acestora. Mai apreciază că acest principiu constituie un mijloc de asigurare a securităţii circuitului civil şi de garantare a libertăţii contractuale, iar lipsa intervenţiei legiuitorului faţă de contractul încheiat între părţi contribuie la consolidarea încrederii subiectelor de drept în lege şi la certitudinea drepturilor şi a obligaţiilor, condiţie sine qua non pentru stabilitatea şi securitatea circuitului civil. Se arată că şi noul Cod civil promovează principiul libertăţii de voinţă a părţilor în materie contractuală, contractul fiind în continuare legea părţilor, iar în vederea respectării principiului echilibrului contractual, aplicarea dispoziţiilor legii criticate şi contractelor în derulare poate fi justificată doar de restabilirea unui eventual dezechilibru contractual, adică în cazul în care devin incidente dispoziţiile privind impreviziunea din Codul civil. În continuare, în legătură cu instituţia impreviziunii, se arată că regula este aceea că fiecare parte în contract trebuie să îşi execute obligaţia, conform clauzelor contractului, chiar şi atunci când obligaţia proprie a devenit mai oneroasă decât părea să fie la data încheierii contractului, afectând echilibrul iniţial, prezumat, dintre prestaţiile reciproce, iar prin excepţie, dacă executarea a devenit excesiv de oneroasă, ca urmare a unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, există posibilitatea intervenţiei instanţei în contract. Se mai apreciază că intervenţia instanţei judecătoreşti este prilejuită de întrunirea mai multor condiţii cumulative, respectiv: elementul care provoacă un caracter excesiv al sarcinii debitorului să nu fi existat la data încheierii contractului, ci să fi apărut după acest moment; schimbarea împrejurărilor, precum întinderea acesteia, să nu fi fost avute în vedere şi nici să nu fi fost posibil să fie avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; partea pusă în dificultate să nu-şi fi asumat, în mod expres sau prin natura contractului, să suporte riscul producerii evenimentului perturbator şi nici să nu se poată, în mod rezonabil, considera că şi-ar fi asumat acest risc, iar debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. De asemenea, invocă cele statuate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 cu privire la imposibilitatea aplicării ope legis a instituţiei impreviziunii. 43. Referitor la raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 21, 44, 53 şi 124 din Constituţie, având în vedere că în cadrul legii se stabileşte interdicţia recuperării cheltuielilor de executare silită, Guvernul apreciază că art. 12 alin. (2) din legea criticată instituie o limitare a drepturilor de creanţă ale entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţei şi, implicit, o limitare a dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie. Se invocă cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la posibilitatea instituirii, prin lege, a unor limitări ale dreptului de proprietate, cu condiţia ca aceste limitări să nu aducă atingere fondului dreptului şi să fie supuse principiului proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul urmărit, impus de necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, se apreciază că interzicerea recuperării cheltuielilor legate de executarea silită poate părea ca fiind în contradicţie cu art. 44 şi 53 din Constituţie, având în vedere că acestea au fost cauzate de neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiilor contractate, prejudiciu produs din culpa acestuia. 44. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, reiterează cele statuate în Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, paragrafele 48 şi 49, respectiv 52 şi 53, şi anume că, în măsura în care legea supusă controlului de constituţionalitate se aplică fără a face distincţie între creditorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, pot fi create unele premise ale încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. 45. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. 46. Curtea, la termenul de judecată din 18 iunie 2024, a amânat deschiderea deliberărilor pentru data de 11 iulie 2024, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 47. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, Legea privind protecţia consumatorilor cu privire la costul total al creditării şi la cesiunea de creanţe (PL-x nr. 18/2022). Din analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorii obiecţiei critică, în realitate, Legea privind protecţia consumatorilor cu privire la costul total al creditării şi la cesiunea de creanţe, în ansamblul său, şi, în mod special, dispoziţiile art. 1, ale art. 2 lit. b), ale art. 6, ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 12 din aceeaşi lege. 48. Prevederile criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 1: „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori, instituţiile financiare nebancare care acordă credite potrivit Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, şi entităţile care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe, stabilind reguli de protecţie a consumatorilor contra dobânzilor excesive în scopul menţinerii echilibrului contractual şi al asigurării integrităţii pieţei financiar-bancare interne.“; – Art. 2 lit. b): „În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) b) cesionarul de creanţe - orice entitate care efectuează un transfer al unei creanţe individuale sau a unui portofoliu de creanţe de la un creditor financiar la un terţ, inclusiv o entitate care desfăşoară activitatea de recuperare de creanţe sau o entitate ce are drept obiect de activitate emiterea de instrumente financiare securitizate în baza unui portofoliu de creanţe, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările şi completările ulterioare;“; – Art. 6: "(1) Prin excepţie de la prevederile art. 5, în cazul creditelor de consum în valoare maximă de 5.000 lei, costul total al creditării nu poate depăşi 1% pe zi şi, concomitent, valoarea totală plătibilă de către consumator nu poate depăşi dublul valorii totale a creditului.(2) Prin excepţie de la prevederile art. 5, în cazul creditelor de consum cu valoare cuprinsă între 5.001 lei şi 10.000 lei, costul total al creditării nu poate depăşi 0,8% pe zi şi, concomitent, valoarea totală plătibilă de către consumator nu poate depăşi dublul valorii totale a creditului.(3) Prin excepţie de la prevederile art. 5, în cazul creditelor de consum cu valoare cuprinsă între 10.001 lei şi 25.000 lei, costul total al creditării nu poate depăşi 0,6% pe zi şi, concomitent, valoarea totală plătibilă de către consumator nu poate depăşi dublul valorii totale a creditului.;" – Art. 10 alin. (1): „(1) În scopul echilibrării prestaţiilor şi al reducerii riscurilor generate de astfel de contracte, prezenta lege este aplicabilă şi contractelor în derulare, respectiv contractelor active la data intrării în vigoare a prezentei legi, aflate în maturitate şi pentru care întârzierile la plată sunt de cel mult 60 de zile.“; – Art. 12: "(1) În vederea asigurării transparenţei activităţii de cesiune de creanţe, la momentul transferului creanţei individuale ori în cadrul unui portofoliu de creanţe, consumatorul este informat cu privire la cuantumul sumei datorate, fiindu-i prezentate şi documentele justificative, cu respectarea termenelor şi a procedurilor prevăzute de art. 59 şi 60 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 134/2023, cu modificările şi completările ulterioare.(2) Se interzice entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare a creanţei să perceapă de la debitor o sumă totală care să depăşească cuantumul creanţei, certificat de creditor la momentul încheierii contractului de cesiune, incluzând orice cheltuieli legate de recuperarea creditului, inclusiv cheltuielile cu executarea silită.(3) Cuantumul creanţei va cuprinde toate costurile inclusiv dobânda, dobânda penalizatoare, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, calculate la momentul cesionării contractului şi prezentate defalcat, în format scris, consumatorului." 49. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 61 referitor la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 74 alin. (4) referitor la dreptul la iniţiativă legislativă, ale art. 75 - Sesizarea Camerelor, ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 135 alin. (1) privind economia de piaţă şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se susţine, totodată, încălcarea, prin dispoziţiile legii criticate, a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie privind dreptul de proprietate privată. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 50. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 51. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 54 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Curtea observă că sesizarea este semnată de deputaţii anterior menţionaţi, numărul acestora fiind suficient pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de Constituţie pentru sesizarea Curţii Constituţionale. 52. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 53. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 2 februarie 2022, fiind adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 martie 2024. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 2 aprilie 2024, a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare la data de 8 aprilie 2024, iar la data de 9 aprilie 2024 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, ipoteza a doua). 54. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1.) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 55. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin legea ce formează obiectul prezentei sesizări, a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că cele 34 de amendamente adoptate de Camera decizională conduc la concluzia că legea adoptată de Camera Deputaţilor este cu totul altă lege decât cea adoptată de Senat. Totodată, se mai susţine că eliminarea instituţiilor de credit din cadrul categoriei creditorilor financiari, din cuprinsul art. 1 al legii criticate, echivalează cu excluderea Senatului din procesul de legiferare. 56. În raport cu aceste critici, Curtea reţine că principiul bicameralismului a fost dezvoltat de către Curtea Constituţională, pe cale jurisprudenţială, prin care a stabilit criterii esenţiale în vederea determinării încălcării acestuia. În esenţă, Curtea a subliniat că, ţinând seama de caracterul indivizibil al Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului, care presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor. 57. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura parlamentară se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură să afecteze principiul bicameralismului care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011 sau Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din data de 20 martie 2019, paragraful 31). 58. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, bicameralismul, reglementat prin art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, nu presupune ca proiectul de lege să fie adoptat în mod identic de cele două Camere ale Parlamentului; din contră, Camera decizională este în drept să adopte proiectul de lege într-o formă diferită, în măsura în care menţine obiectul de reglementare al iniţiativei legislative şi concepţia de ansamblu a acesteia. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar să o aprobe sau să o respingă. Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. 59. Prin urmare, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45). 60. Raportând aceste considerente de principiu la prezenta cauză şi analizând procedura legislativă de adoptare a legii criticate, Curtea reţine că proiectul Legii privind protecţia consumatorilor cu privire la costul total al creditării şi la cesiunea de creanţe a fost adoptat tacit de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, ca urmare a depăşirii termenului de adoptare, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, ceea ce reprezintă asumarea conţinutului juridic original al acestuia de către prima Cameră sesizată (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 36). 61. Analizând comparativ forma adoptată de Senat şi forma adoptată de Camera decizională, Curtea reţine că modificările şi completările aduse formei iniţiale se circumscriu aceloraşi soluţii legislative, neexistând deosebiri majore de conţinut juridic între ele. Astfel, în ceea ce priveşte art. 1 din proiectul de lege, vizat în mod punctual de critica de neconstituţionalitate, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a optat pentru circumstanţierea sferei normative a noţiunii de „creditori financiari“, în sensul că acestea se referă la instituţiile financiare nebancare, reglementate de Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009. Totodată, din analiza amendamentelor adoptate de Camera decizională, rezultă că acestea se referă la: introducerea noţiunii de „cesionar de creanţe“ - art. 1 lit. b) -, circumstanţierea sferei noţiunii de „consumator“, a pragului dobânzii anuale efective (DAE), a nivelului procentual al costului total al creditării, calculat în funcţie de plafonul maxim al creditelor de consum - art. 3, 5 şi 6 -, completarea modalităţilor de reducere a nivelului dobânzii anuale efective sau de revizuire a contractului, la cererea consumatorului - art. 7 şi 8 -, circumstanţierea noţiunii de „contracte în derulare“ sau a plafonului maxim al sumelor ce pot fi recuperate de la debitor de către entităţile ce desfăşoară activităţi de recuperare a creanţei - art. 10 şi 12. 62. Aşadar, dat fiind faptul că viziunea normativă de ansamblu a celor două forme adoptate de cele două Camere a fost aceea de reglementare a raporturilor juridice existente între consumatori, pe de o parte, şi creditorii financiari şi cesionarii de creanţe, pe de altă parte, în scopul asigurării protecţiei consumatorilor cu privire la costul total al creditării, din perspectiva unui raport rezonabil între valoarea totală a creditului, plătibilă de către consumator, şi suma efectiv împrumutată, diferenţele de reglementare între cele două forme ale proiectului de act normativ nu schimbă concepţia normativă a acestuia, ci sunt inerente dreptului de legiferare al celei de-a doua Camere sesizate, care nu a făcut altceva decât să se subsumeze obiectului de reglementare al legii analizate. Acest aspect ţine de opţiunea legiuitorului şi de oportunitatea reglementării normative. 63. Astfel, şi în prezenta cauză, Curtea reţine că legea astfel adoptată respectă principiul constituţional al bicameralismului, întrucât nu există nici deosebiri majore de conţinut juridic şi nici o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. 64. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la lipsa unei motivări reale a necesităţii adoptării actului normativ criticat, precum şi la lipsa unui studiu de impact, raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-40), Curtea a statuat că un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Curtea a reţinut că un caracter neclar/imprecis/imprevizibil al textului nu este o consecinţă directă a caracterului incomplet al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii. 65. Curtea Constituţională a mai stabilit că art. 30 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 245). În schimb, atunci când o lege specială stabileşte în mod expres obligaţia întocmirii unui studiu de impact, Curtea a decis că nerespectarea acestei obligaţii conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind obligaţia respectării legilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragrafele 243 şi 244). 66. În prezenta cauză, Curtea reţine că, în lipsa unei legi speciale care să stabilească obligaţia întocmirii unui studiu de impact, nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 67. Având în vedere faptul că, în sensul jurisprudenţei Curţii, Parlamentul se bucură de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de fundamentare a soluţiilor normative dintr-o lege ce reglementează în materie financiar-bancară şi/sau de protecţie a consumatorilor, iar, pe de altă parte, Curtea nu are competenţa să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern, incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 74 din Constituţie, invocate în susţinerea unei atari critici, nu poate fi reţinută în situaţia dată (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 69 din 28 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 12 mai 2021, paragrafele 90 şi 92). (2.2.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă (2.2.1.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la dispoziţiile art. 2 lit. b) din legea criticată 68. În ceea ce priveşte noţiunea de „cesionar de creanţe“, se susţine, pe de o parte, că, potrivit art. 2 lit. b) din legea criticată, aceasta este definită prin raportare la noţiunea de „creditor financiar“, fără ca legiuitorul să precizeze în mod expres sensul normativ al acestei din urmă noţiuni, iar, pe de altă parte, se susţine că, potrivit unei interpretări a textului de lege criticat, cesionarul creanţei ar fi un intermediar care ia creanţa de la un creditor şi o transmite unui terţ, ceea ce echivalează cu o ficţiune juridică, contrară reglementării de drept comun referitoare la noţiunea de „cesiune de creanţă“, cuprinsă în Codul civil. 69. Într-o interpretare sistematică a actului normativ criticat, rezultă că acesta are aplicabilitate exclusiv în privinţa raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile financiare nebancare care acordă credite potrivit Legii nr. 93/2009, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum rezultă în mod expres din cuprinsul art. 1 din actul normativ criticat, astfel încât susţinerile autorilor obiecţiei sunt neîntemeiate. 70. Interpretând textul de lege criticat, prin recurgerea la metoda de interpretare teleologică, aşadar prin raportare la scopul avut în vedere de legiuitor la adoptarea normei, rezultă că noţiunea de „creditor financiar“ are un înţeles circumscris obiectului actului normativ criticat, astfel cum acesta este precizat în cuprinsul art. 1 din lege, potrivit căruia „prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori, instituţiile financiare nebancare care acordă credite potrivit Legii nr. 93/2009 (...) şi, respectiv, entităţile care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe (...)“. 71. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine, cu privire la critica referitoare la lipsa de previzibilitate a unei dispoziţii legale, că, în jurisprudenţa sa, a reiterat cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la semnificaţia noţiunii de previzibilitate, potrivit cărora aceasta depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 72. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, iar rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36; a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016). 73. În ceea ce priveşte pretinsa neclaritate a noţiunii „cesionarul de creanţe“, cuprinsă în art. 2 lit. b), din perspectiva faptului că aceasta nu ar corespunde configuraţiei juridice a părţilor contractului de cesiune de creanţă, Curtea reţine că, analizate în ansamblul actului normativ din care fac parte, prevederile legale criticate sunt redactate cu suficientă precizie şi claritate, astfel încât să permită destinatarilor interpretarea şi aplicarea lor. În egală măsură, interpretarea unei dispoziţii de lege trebuie întotdeauna să plece de la premisa că aceasta a fost adoptată în scopul aplicării ei. Astfel, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, unul dintre principiile fundamentale ale interpretării normelor juridice este acela potrivit căruia actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ceea ce semnifică faptul că o normă juridică trebuie interpretată în sensul care să permită aplicarea ei, şi nu în acela în care să o înlăture (Decizia nr. 470 din 22 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005 sau Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, paragraful 39). 74. Având în vedere argumentele mai sus invocate, Curtea reţine că sintagma „cesionarul de creanţe“, cuprinsă în art. 2 lit. b) din legea criticată, este clară, precisă şi previzibilă, neîncălcând nici exigenţele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nici garanţiile specifice principiului statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. 75. Dimpotrivă, din modul în care sunt formulate, susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate tind spre critica opţiunii de reglementare a legiuitorului, în sensul că au fost eliminate instituţiile de credit bancare din cuprinsul noţiunii de „creditor financiar“. Or, Curtea Constituţională nu se poate subroga legiuitorului, în sfera sa de competenţă, deoarece aceasta ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (2.2.2.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la dispoziţiile art. 1, art. 6 şi ale art. 12 din legea criticată 76. În susţinerea neconstituţionalităţii intrinseci a dispoziţiilor criticate, se arată, în esenţă, că impunerea unui plafon specific al ratei dobânzii numai pentru contractele încheiate între consumatori şi instituţiile financiare nebancare încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, din perspectiva faptului că aceleaşi limite ale costului total al creditării, respectiv ale activităţii de recuperare de creanţe, nu sunt aplicabile şi contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, încheiate între consumatori şi instituţiile de credit bancare. 77. În jurisprudenţa sa constantă în ceea ce priveşte principiul egalităţii consacrat prin art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. De asemenea, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Curtea a mai statuat că principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite (Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997). 78. Analizând legea criticată, Curtea reţine că scopul acesteia îl reprezintă menţinerea echilibrului contractual, în cadrul raporturilor juridice dintre consumatori, pe de o parte, şi instituţiile financiare nebancare şi, respectiv, entităţile care desfăşoară activitatea de recuperare de credite, pe de altă parte, prin instituirea unor reguli de protecţie a consumatorilor împotriva dobânzilor excesive. Astfel, reglementarea situaţiei particulare a acestui tip de consumatori, care, din cauza unor caracteristici ce denotă vulnerabilităţi sociale majore (printre care vârsta, starea de sănătate, câştigul salarial mediu brut utilizat, starea materială), prezintă în mod inerent riscuri de neplată, constituie un scop legitim, de natură să justifice opţiunea legiuitorului în instituirea unor măsuri de protecţie, în vederea menţinerii echilibrului contractual. 79. Întrucât egalitatea în drepturi nu înseamnă identitate de tratament juridic, instituirea unui tratament juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, precum cele prevăzute de legea criticată, este necesară, fiind justificat în mod raţional şi obiectiv tocmai datorită statutului vulnerabil al acestei categorii de consumatori, care necesită o protecţie sporită din partea statului. 80. Astfel, prevederile art. 6 şi ale art. 12 din acesta, criticate în mod punctual, nu sunt de natură să creeze o discriminare sau să încalce egalitatea în drepturi, întrucât principiul egalităţii nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune un tratament juridic identic numai în situaţii egale. În situaţiile care sunt în mod obiectiv diferite, este justificată aplicarea unui tratament juridic diferit, astfel cum este în cazul prevederilor criticate. 81. Curtea mai reţine că acea categorie de creditori la care fac referire autorii obiecţiei, respectiv instituţiile financiare nebancare, se află pe o poziţie diferită faţă de restul creditorilor, având în vedere, pe de o parte, natura diferită a creanţelor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2003), iar, pe de altă parte, regimul juridic special al acestora, reglementat prin Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare. 82. Referitor la dispoziţiile art. 12 din legea criticată, ce reglementează, în mod distinct, măsuri de protecţie a consumatorilor de pe pieţele financiare nebancare în raport cu entităţile care desfăşoară activităţi de recuperare a creanţelor, Curtea reţine că entităţile anterior menţionate beneficiază de o reglementare expresă în cuprinsul legii analizate, regimul acestora neconfundându-se cu cel al instituţiilor financiare nebancare, astfel cum susţin autorii sesizării. Pentru acest motiv, prevederile art. 12 din legea criticată nu contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 83. Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu poate reţine nici încălcarea, prin dispoziţiile art. 6 şi ale art. 12 din legea criticată, a prevederilor art. 135 alin. (1) din Constituţie, reglementarea unui regim juridic diferit al instituţiilor financiare nebancare sub aspectul stabilirii dobânzilor creditelor acordate consumatorilor fiind pe deplin justificată de natura şi mecanismul acestor credite, nefiind de natură să afecteze, de o manieră nelegală, concurenţa pe piaţa financiară a creditelor. 84. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 12 din legea criticată, a prevederilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea reţine că, distinct de limitele prevăzute prin textul criticat, entităţile care desfăşoară activităţi de recuperare se pot adresa instanţelor judecătoreşti, potrivit dreptului comun, pentru soluţionarea oricăror acţiuni (plângeri) referitoare la realizarea creanţelor lor, fiindu-le asigurat, în acest fel, accesul liber la justiţie. 85. Curtea reţine astfel că soluţiile legislative referitoare la plafonarea dobânzii anuale efective sau a cheltuielilor de recuperare a creditului, posibilitatea reducerii costului total al creditării pe zi şi/sau a valorii totale plătite de consumator, prin apelarea fie la o instanţă judecătorească, fie la o entitate de soluţionare alternativă a litigiilor, cuprinse în actul normativ criticat, intră în marja de apreciere a legiuitorului, instanţa constituţională putând cenzura o astfel de opţiune numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale. 86. Totodată, în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la regimul juridic diferit instituit prin art. 12 din legea criticată, în privinţa recuperării cheltuielilor legate de recuperarea creanţei, inclusiv a cheltuielilor cu executarea silită, spre deosebire de normele generale în materia executării silite, cuprinse în Codul civil şi în Codul de procedură civilă, Curtea reţine că legea criticată este o lege specială, iar raportul dintre aceasta şi legislaţia civilă şi procesual civilă amintită este guvernat de regula lex specialis derogat legi generali. Prin urmare, normele reglementate în legea specială sunt aplicate strict în ceea priveşte situaţiile expres determinate în aceasta, urmând ca dreptul comun, lato sensu, să se aplice tuturor celorlalte cazuri. În virtutea principiului lex specialis derogat legi generali, norma specială este cea care derogă de la norma generală, iar o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială, care este de strictă interpretare (a se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, republicată). 87. Curtea reţine, aşadar, că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, în reglementarea unor măsuri de protecţie a consumatorilor în legătură cu activitatea de creditare a instituţiilor financiare nebancare. (2.2.3.) Critici privind dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea privind protecţia consumatorilor cu privire la costul total al creditării şi la cesiunea de creanţe 88. Referitor la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată încalcă principiul neretroactivităţii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin aplicarea prevederilor legii criticate contractelor în derulare, încheiate înaintea intrării sale în vigoare, Curtea constată că, potrivit expunerii de motive a legii analizate, scopul acesteia este de a limita dobânda excesivă practicată de creditorii financiari în raporturile juridice cu consumatorii, dobânzi care cauzează pierderi de bani, resurse şi energie, precum şi pierderea şansei de alocare a acestor resurse în scopuri legitime şi raţionale. În acest sens, legiuitorul a definit, în cuprinsul actului normativ analizat, dobânda excesivă ca reprezentând orice dobândă anuală efectivă care depăşeşte pragurile prevăzute la art. 4-6 din legea criticată. Aşadar, scopul principal al reglementării vizează limitarea costului total al creditării. Aceste măsuri au drept finalitate reducerile pierderilor economice de ansamblu înregistrate ca urmare a practicării unor dobânzi excesive, nelimitate, având în vedere că arbitrarul comerţului cu bani reprezintă opusul libertăţii economice şi frâna dezvoltării, întrucât dobânda excesivă determină o reducere a volumului creditării, blocând, astfel, creşterea economică. 89. Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. 90. În acest sens, cu privire la principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, sau Decizia nr. 1.622 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 8 martie 2012, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor. 91. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, şi Decizia nr. 353 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 21 octombrie 2016, Curtea a reţinut că legiuitorul, potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, poate institui măsuri în vederea descurajării operatorilor economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii în cazul existenţei unui dezechilibru economic semnificativ între consumator şi profesionist, în general, dezechilibru generat de raportul inegal de forţe şi care este de natură obiectivă prin raportare la un echilibru ideal. Totodată, Curtea a reţinut că nu este esenţial ca efectul clauzei să fie pe cale să se producă sau să se fi produs. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, nu este neapărat necesar ca o astfel de clauză să fi produs efecte asupra patrimoniului consumatorului. 92. În acest sens, prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016 şi Decizia nr. 353 din 24 mai 2016, precitate, Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, prin Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. împotriva Iveta Korčkovska, paragraful 37, a statuat că, „potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care determină adeziunea sa la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora“ (a se vedea şi Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauzele C-240/98-C244/98, Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, punctul 25, precum şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza C-168/05, Mostaza Claro, punctul 25). 93. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin Hotărârea Curţii (Camera întâi) din 26 aprilie 2012, pronunţată în Cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztovédelmi Hatosag împotriva Invitel Tavközlési Zrt, Curtea de la Luxemburg a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatele (1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilităţii ca o constatare a nulităţii unei clauze abuzive care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionată la articolul 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi condiţii generale, inclusiv faţă de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare; de asemenea, în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze din condiţiile generale ale contractelor a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri, instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele prevăzute de dreptul naţional care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleaşi condiţii generale. 94. Aşadar, Curtea reţine că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată nu vizează desfiinţarea unei clauze contractuale pentru trecut, astfel încât prestaţiile deja produse în baza contractului nu pot fi desfiinţate. În realitate, profesionistul invocă faptul că, având deja încheiat un contract cu consumatorul, este obligat să îl modifice, în sensul eliminării pe viitor a clauzelor constatate ca fiind contrare principiului echilibrului contractual. În acest context, Curtea reţine că este evident că profesionistul nu mai poate beneficia pentru viitor de avantajele obţinute în baza clauzelor abuzive, dar această situaţie nu poate acredita ideea că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată retroactivează. Din contră, aceasta se aplică numai pentru viitor reechilibrând astfel, din punct de vedere economic, poziţia contractuală a celor două părţi ale contractului de credit. 95. Nu în ultimul rând, Curtea constată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, care a adoptat aceste măsuri ca urmare a constatării faptului că, în foarte multe dintre contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea contractelor de credit caracterizate printr-un vădit dezechilibru contractual (din cauze care ţin, în general, de poziţia pe piaţă a respectivilor profesionişti), fără o negociere a clauzelor din cuprinsul respectivelor contracte, clauze care sunt, astfel, impuse de către profesionişti şi care califică respectivele contracte ca fiind, mai degrabă, contracte de adeziune (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, şi deciziile nr. 1.540 şi 1.541 din 6 decembrie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012). 96. Totodată, Curtea constată că legea criticată prevede soluţii legale în vederea asigurării echilibrului contractual, în condiţiile practicării pe piaţa analizată a unor dobânzi cu fluctuaţii mult mai mari decât cele impuse de bănci pe piaţa creditelor imobiliare. În acest sens, dispoziţiile art. 4-6 din legea criticată prevăd plafonarea dobânzilor impuse de instituţiile financiare nebancare în cazul fiecărei categorii de credite, respectiv pentru creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare şi pentru creditele de consum, în cazul celor din urmă dobânda fiind individualizată în raport cu valoarea acestora. 97. De asemenea, aceeaşi lege reglementează dreptul consumatorilor ca, în cazul depăşirii plafoanelor anterior menţionate, să solicite creditorului financiar revizuirea amiabilă a contractului, care, potrivit art. 8 alin. (2) din legea analizată, poate consta în reducerea sau ştergerea parţială a unor obligaţii ale consumatorului, în reeşalonarea sau refinanţarea acestora ori în darea în plată a imobilului ipotecat, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016. Art. 8 alin. (3) din lege prevede posibilitatea adaptării judiciare a contractului, în cazul refuzului explicit al cererii de revizuire amiabilă a acestuia sau în caz de întârziere cu mai mult de 45 de zile a răspunsului la o astfel de cerere. 98. Mai mult, dispoziţiile art. 9 din legea analizată definesc operaţiunile ce constituie practici comerciale incorecte, în acelaşi scop al protecţiei consumatorilor pe pieţele financiare faţă de politicile abuzive ale instituţiilor financiare nebancare. 99. Aşadar, dispoziţiile legii analizate îndeplinesc criteriile de principiu stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016 şi Decizia nr. 353 din 24 mai 2016, precitate, care sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 100. Pentru aceste considerente, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată nu contravin principiului principiul pacta sunt servanda şi, prin urmare, dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivităţii legii. 101. Referitor la aspectele de oportunitate invocate de autorii sesizării cu privire la proiecţiile de afaceri ale instituţiilor financiare nebancare şi la rentabilitatea lor viitoare, Curtea reţine că aceste aspecte nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, ele nefiind, de altfel, raportate de către autorii sesizării la dispoziţiile Legii fundamentale. Totodată, aspectele astfel invocate constituie efecte economice a căror analiză excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 102. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată, a dreptului de proprietate privată, astfel cum acesta este reglementat la art. 44 din Constituţie şi la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi a prevederilor constituţionale ale art. 53, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, precitată, paragraful 59, a constatat că aplicarea unor dispoziţii legale contractelor de adeziune în curs de derulare, în speţă contracte de credit, nu încalcă prevederile art. 44 din Constituţie. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19). 103. Or, având în vedere că dispoziţiile legii criticate reglementează un mecanism juridic de protecţie a consumatorilor de pe pieţele financiare nebancare, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, precitată, paragraful 59, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Aşadar, dispoziţiile legale criticate nu contravin normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată şi la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 104. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din legea criticată, a prevederilor art. 147 din Constituţie, ca urmare a nerespectării considerentelor reţinute de Curtea Constituţională în paragraful 116 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea constată că paragraful anterior menţionat face referire la necesitatea asigurării, în cazul tuturor categoriilor de debitori, a posibilităţii supunerii situaţiei de fapt din fiecare caz în care este invocată impreviziunea contractuală controlului unei instanţe judecătoreşti, în vederea verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor acesteia, inclusiv a condiţiei bunei-credinţe a debitorului în îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Or, dispoziţiile art. 8 alin. (3)-(10) din legea criticată prevăd posibilitatea adaptării judiciare a tuturor contractelor de credit reglementate prin aceeaşi lege, însă nu ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii, ci ca o măsură de protecţie a consumatorilor care au calitatea de debitori pe pieţele financiare nebancare împotriva unor clauze contractuale cuprinzând dobânzi abuzive. În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 42, a statuat, cu valoare de principiu, că impreviziunea contractuală nu vizează protecţia debitorului în calitatea sa de consumator, ci protecţia juridică oferită contractanţilor, atât creditori, cât şi debitori, indiferent că sunt profesionişti sau consumatori. În aceste condiţii, valorificarea prin Legea nr. 77/2016 a ideii de impreviziune contractuală din perspectiva debitorului nu reprezintă o măsură de protecţie a acestuia, chiar dacă legea antereferită a fost promovată ca reglementând tale quale astfel de măsuri. În schimb, condiţiile în care poate fi invocată impreviziunea, procedura constatării acesteia şi măsurile specifice de echilibrare a contractului de credit prevăzute în Legea nr. 77/2016, aşadar nu impreviziunea în sine, reprezintă măsuri de protecţie a debitorului. Prin urmare, soluţia legislativă invocată cu privire la darea în plată a unor imobile ca urmare a impreviziunii contractuale nu vizează protecţia consumatorului, domeniu în care intervin alte reglementări, ci reprezintă o măsură de aplicare a prevederilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 şi ale art. 1.271 din Codul civil în condiţiile specifice contractelor de credit, fără a se constitui în sine într-o măsură cu caracter protectiv în ceea ce îl priveşte pe consumator. 105. Aşadar considerentele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 116, nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 106. Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile legale criticate nu contravin drepturilor fundamentale invocate de autorii sesizării, prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în prezenta cauză. 107. Pentru aceste motive, Curtea conchide că dispoziţiile legale care fac obiectul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate sunt în acord cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii sesizării şi că legea criticată îşi atinge scopul avut în vedere cu prilejul adoptării sale, acela de protecţie a persoanelor vulnerabile aflate în situaţia de consumatori pe pieţele financiare împotriva politicilor abuzive ale instituţiilor financiare nebancare. Totodată, dispoziţiile legii criticate au ca efect reducerea numărului persoanelor care se găsesc în ipoteza anterior menţionată şi prevenirea unor noi politici abuzive pe pieţele financiare. 108. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 54 de deputaţi, aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi, şi constată că Legea privind protecţia consumatorilor cu privire la costul total al creditării şi la cesiunea de creanţe, în ansamblul său, şi, în mod special, dispoziţiile art. 1, ale art. 2 lit. b), ale art. 6, ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 12 din aceeaşi lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
