Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Andrei Aurel Jean în Dosarul nr. 90/1/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 1. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.679D/2019. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal, şi asistat de domnul avocat Iavorschi Alexandru, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Constanţa răspunde domnul avocat Pangratie Cătălin, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Iavorschi Alexandru, care apreciază că jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie nu este aplicabilă cauzei deduse judecăţii. Face referire la elemente de fapt ale cauzei şi la considerentele hotărârii judecătoreşti pronunţate de către prima instanţă. Arată că soluţionarea dosarului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a început sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, continuând sub imperiul noului Cod de procedură penală, însă cauza fiind în etapa cercetării judecătoreşti la momentul schimbării legislaţiei, persoanele interesate nu mai pot invoca nulitatea absolută a legalităţii sesizării instanţei. Astfel, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, care reglementa nulitatea absolută ca remediu aplicabil acestei situaţii, noile dispoziţii procesual penale reglementează posibilitatea invocării acestei nulităţi doar în etapa camerei preliminare. Or, în cauza de faţă, etapa camerei preliminare nu se poate parcurge, deoarece art. 7 din Legea nr. 255/2013 impune judecarea în continuare pentru cauzele aflate în faza cercetării judecătoreşti la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciază că sunt încălcate prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Apreciază că există suficiente argumente pentru schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Având cuvântul, domnul avocat Pangratie Cătălin solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece nu au intervenit elemente noi, care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte cele reţinute în hotărârea primei instanţe, la care a făcut referire autorul excepţiei, arată că instanţa de apel nu a apreciat în acelaşi sens. 5. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că nu s-ar fi ajuns la hotărârea instanţei de apel dacă prima instanţă ar fi avut posibilitatea aplicării în materia nulităţilor fie a dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968, fie a noilor dispoziţii procesual penale. 6. Având cuvântul, reprezentanta Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Arată că autorul excepţiei solicită ca printre motivele de nulitate absolută să fie şi cel referitor la sesizarea instanţei de judecată, invocând excepţia de neconstituţionalitate în etapa procesuală a apelului. Totodată, apreciază că susţinerile autorului excepţiei relevă că acesta nu este de acord cu soluţia pronunţată de instanţa de fond. În subsidiar, invocând Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 22 ianuarie 2021, solicită respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate ca neîntemeiate. Arată că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 reglementează o prorogare legală de competenţă în raport cu un moment procesual, iar nu în raport cu criteriul naturii infracţiunii. Legiuitorul a identificat momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti în funcţie de care cauzele rămân sau nu în competenţa instanţelor pe rolul cărora se află la momentul intrării în vigoare a legii procesual penale noi. Acest moment procesual este definit în lege, existând prevederi suficient de clare care să permită autorului să înţeleagă ce înseamnă începerea cercetării judecătoreşti. Norma criticată este o normă de procedură de imediată aplicabilitate, caracterizată de principiul activităţii, neaducând atingere art. 1 din Legea fundamentală. Susţine că normele din Legea nr. 255/2013 sunt norme tranzitorii a căror menire a fost aceea de a realiza o conciliere între vechile dispoziţii procesual penale şi noile dispoziţii, norme caracterizate de principiul respectării drepturilor părţilor într-un proces echitabil. Singura dispoziţie care prevede obligativitatea dublului grad de jurisdicţie este cea prevăzută de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, iar restrângerea numărului căilor de atac prin noul Cod de procedură penală nu este de natură a încălca această dispoziţie. Apelul este o cale devolutivă de atac, părţile având garanţii relative la valorificarea drepturilor procedurale. Chiar dacă nu au beneficiat de parcurgerea etapei camerei preliminare, părţile au avut posibilitatea invocării nulităţii absolute, potrivit Codului de procedură penală din 1968, în tot cursul procesului. 7. Având cuvântul, Andrei Aurel Jean, autorul excepţiei, susţine că în jurisprudenţa Curţii se vorbeşte despre aplicarea imediată a legii procesual penale, cu referire la art. 13 din Codul de procedură penală. Arată că teza finală a acestui articol reglementează excepţia de la regulă, aceea a „situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii“. Astfel, legiuitorul a reglementat posibilitatea ca dispoziţiile tranzitorii să prevadă ultraactivitatea legii vechi. Susţine că problema de neconstituţionalitate nu rezidă în modificarea numărului gradelor de jurisdicţie, ci în aceea că o nulitate absolută ce putea fi invocată, potrivit art. 197 din Codul de procedură penală din 1968, în orice fază procesuală, nu mai poate fi invocată, potrivit noilor dispoziţii procesual penale, deoarece dosarul său se afla în faza cercetării judecătoreşti. Apreciază că legiuitorul ar fi trebuit să instituie ultraactivitatea legii procesual penale vechi în ceea ce priveşte condiţiile şi termenele aplicabile în materia invocării nulităţii absolute. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Decizia penală nr. 36 din 25 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 90/1/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 1 a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Andrei Aurel Jean. Curtea a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului şi desfiinţării, în parte, a încheierii penale recurate, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia apreciază că cele reţinute prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul nereglementării în categoria nulităţilor absolute a cazului referitor la sesizarea instanţei. Făcând referire la dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi 3, ale art. 332 alin. 2 şi ale art. 379 pct. 2 lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, apreciază că este deosebit de importantă identificarea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracţiunii de către persoana acuzată. Susţine că o informare detaliată, precisă şi completă cu privire la acuzaţiile formulate contra unei persoane este o condiţie esenţială a echităţii procedurii. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că formularea acuzaţiilor într-o manieră deficitară erodează însăşi baza noţiunii de drept la apărare, care devine astfel un drept teoretic şi iluzoriu, iar nu unul concret şi efectiv. Apreciază că inculpaţii vor fi puşi în situaţia de a răspunde unor acuzaţii vagi, amestecate, făcând imposibilă o apărare efectivă. 10. Arată că activitatea infracţională se împleteşte în mod curent cu fapte care nu au semnificaţie juridică, dar care fac parte din viaţa obişnuită a celor implicaţi, simpla redare a acestora, fără argumente legate de încadrarea lor în tipicitatea faptei, neputând constitui o reală informare asupra acuzaţiei. Invocă Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, şi Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei. 11. Apreciază că în cazul în care actul de sesizare nu descrie fapta în mod corect şi complet se produce o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. Mai mult, nereglementarea unui astfel de caz de nulitate absolută are drept consecinţă încălcarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală. Prin urmare, apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei, este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi la art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) şi art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenţie. 12. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2013, susţine că din interpretarea acestora rezultă că actele îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, nu rămân valabile, iar nulitatea actului efectuat înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile noului Cod de procedură penală. Susţine, în esenţă, că modificarea regimului nulităţilor determinată de succesiunea legislativă goleşte de conţinut dreptul la apărare, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aducând deopotrivă atingere principiului securităţii juridice şi principiului previzibilităţii. Arată că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept vizaţi. Face referire la Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunţată în Cauza Iordan lordanov şi alţii împotriva Bulgariei, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României, Hotărârea din 20 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Nejdet Sahin şi Perihan Sahin împotriva Turciei, şi Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Remuszko împotriva Poloniei. 13. În continuare, apreciază că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 încalcă prevederile art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie. Susţine că pentru fapte săvârşite în aceeaşi perioadă (anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală), tratamentul aplicat este diferit, în funcţie de momentul procesual la care se află judecarea cauzei. Cu alte cuvinte, chiar dacă făptuitorii au săvârşit presupusa faptă în acelaşi timp, există o deosebire de tratament juridic între aceştia care nu se bazează pe un criteriu obiectiv şi rezonabil, ci pe un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, cum este celeritatea procedurilor. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. 14. În concluzie, susţine că este evident că soluţia legislativă cuprinsă în art. 7 din Legea nr. 255/2013, care condiţionează aplicarea legii noi de momentul procesual, este neconstituţională, generând un regim diferenţiat între persoane care au săvârşit presupusele fapte de natură penală înainte de intrarea în vigoare a legii noi. 15. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 1 apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile criticate nu suferă din perspectiva respectării principiului legalităţii incriminării, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi al dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, cât şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. În acest sens, face referire la Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017, şi Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016. Arată că instanţa de contencios constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.“;" – Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013: „Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală.“; – Art. 7 din Legea nr. 255/2013: „Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.“ 21. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei, este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi la art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) şi art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenţie. Din această perspectivă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 22 ianuarie 2021, paragrafele 32-39, a reţinut că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a), coroborat cu art. 329 din Codul de procedură penală, ca act de sesizare a instanţei, emis de procuror, prin care acesta dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 28). 23. Curtea a apreciat că natura rechizitoriului trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. Curtea, făcând referire la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, paragrafele 14-16, a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Curtea a reţinut, totodată, că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Astfel, Curtea a reamintit că faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară. 24. În continuare, în ceea ce priveşte cazurile de nulitate absolută, Curtea a observat că acestea sunt reglementate, în mod expres, la art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, articol care prevede, la alin. (2), posibilitatea invocării nulităţii absolute, în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), prin urmare în majoritatea acestor cazuri, în orice stare a procesului. Această manieră de reglementare, constând în dreptul invocării nulităţii absolute în orice etapă a unui proces, este de esenţa acestei categorii de nulităţi, prevederea în cuprinsul art. 281 din Codul de procedură penală a unor excepţii de la regula anterior arătată fiind determinată de introducerea în cuprinsul procesului penal a etapei camerei preliminare, coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, aspect reţinut de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragraful 45. 25. De asemenea, dispoziţiile art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) din Codul de procedură penală, soluţii care prevăd începerea judecăţii. 26. Aşa fiind, Curtea a constatat că reglementarea cazurilor de neregularitate a rechizitoriului drept caz de nulitate absolută ar determina prevederea de către legiuitor a unei proceduri care să permită restituirea cauzei la procuror în orice etapă a procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac. Or, aceasta presupune realizarea unei noi structuri a etapelor procesuale, în contradicţie cu politica penală exprimată de legiuitor prin introducerea procedurii camerei preliminare al cărei scop a fost tocmai evitarea posibilităţii restituirii cauzei la procuror ulterior acestei etape procesuale, în vederea asigurării celerităţii procesului penal, scop arătat în mod expres şi în expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală (a se vedea PL-x nr. 412/2009). 27. Prin urmare, având în vedere că printr-o jurisprudenţă constantă s-a reţinut constituţionalitatea dispoziţiilor ce reglementează camera preliminară, Curtea a constatat că prevederea nulităţii rechizitoriului drept caz de nulitate absolută, cu posibilitatea invocării acesteia, chiar şi până la un moment determinat al procesului penal, dar ulterior camerei preliminare, reprezintă o soluţie juridică contradictorie reglementării etapelor procesului penal prin Codul de procedură penală în vigoare, soluţie ce nu are fundament constituţional. 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 29. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că, prin Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii. Curtea a reţinut că reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, începerea cercetării judecătoreşti era tergiversată de cererile şi excepţiile formulate de părţi, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanţei. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) şi cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1), vizând încălcări ale drepturilor părţilor în faza de urmărire penală, pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară. 30. Curtea a observat că, spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispoziţiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanţa lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. 31. Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa, potrivit căreia normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care instanţa europeană a arătat că dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum. 32. Curtea a constatat că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004). 33. Curtea a constatat că aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi. 34. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 35. Referitor la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 773 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 15 februarie 2018, şi Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 8 august 2018, a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 255/2013, prin dispoziţiile acestui act normativ sunt reglementate situaţiile tranzitorii ce rezultă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte aplicarea legii procesual penale în timp, Curtea a reţinut că aceasta este guvernată de principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. Astfel, la aplicarea legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în vigoare a legii. Totodată, în situaţiile tranzitorii, legea procesual penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce înseamnă că dispoziţiile ei pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale începute sub imperiul legii vechi, dar care se continuă sub imperiul legii noi. 36. În acest sens, în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă, Legea nr. 255/2013 distinge în funcţie de momentul procesual în care acestea se aflau la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Astfel, în cazul în care, la data intrării în vigoare a legii noi, nu se începuse cercetarea judecătorească, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă au fost trimise, potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, judecătorului de cameră preliminară, fiind soluţionate de către instanţa competentă potrivit legii noi, în acord cu regulile prevăzute de această lege. În ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care, la data intrării în vigoare a legii noi, se începuse cercetarea judecătorească, acestea rămân, potrivit art. 7 din Legea nr. 255/2013, în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi. 37. Curtea a reţinut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În această împrejurare, se poate constata că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“. 38. Totodată, Curtea a observat că, odată începută cercetarea judecătorească, este firesc ca aceasta să rămână în competenţa instanţei respective, iar împrejurarea că o astfel de cauză nu poate fi trimisă în procedura camerei preliminare nu are semnificaţia unei privări de drepturi a autorului câtă vreme aspectele ce ţin de această procedură au fost deja dezlegate şi câtă vreme, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită şi funcţia de judecată în cauză. În acest context, Curtea a reţinut că cercetarea judecătorească se circumscrie activităţii specifice desfăşurate de instanţa judecătorească, ce are ca scop stabilirea adevărului în cauza supusă judecăţii, motiv pentru care se administrează şi se verifică toate probele existente la dosar, în aşa fel încât să se ajungă la soluţionarea legală şi temeinică a cauzei respective. În doctrină s-a arătat că cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată. Nu este vorba însă de o simplă reproducere a probelor, ci de o administrare a lor în noi condiţii de către instanţa de judecată, cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanei vătămate, sub controlul publicului asistent. Totodată, cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea oricăror probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât şi administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obţinute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii. 39. Astfel, în privinţa cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanţă, la care se referă dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depăşit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanţei, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014, pronunţată în Cauza Beraru împotriva României, paragraful 64). Curtea a constatat că, potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenţi pe parcursul întregii proceduri şi al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componenţa unei instanţe judecătoreşti în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înţelegere adecvată a probelor şi a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziţie a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanţi în faţa instanţei nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, paragraful 61). 40. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că, în principiu, pronunţarea soluţiei într-o cauză penală trebuie realizată de judecătorii care au fost prezenţi pe parcursul întregii proceduri şi al administrării probelor, schimbarea acestora pe parcursul soluţionării cauzei fiind necesar a fi însoţită de anumite garanţii (de exemplu, reaudierea unor martori etc.). 41. Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că aplicarea legii procesuale noi în toate cauzele, indiferent de momentul procesual la care acestea se aflau, ar fi determinat o modificare completă a compunerii instanţei de judecată, cu consecinţa necesităţii reluării cercetării judecătoreşti şi a tergiversării soluţionării acestora. Or, punând în balanţă toate aceste elemente, legiuitorul, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, a optat pentru aplicarea legii procesuale noi doar pentru cauzele în care, la data intrării în vigoare a noii reglementări, nu fusese începută cercetarea judecătorească, pentru cele în care se începuse cercetarea judecătorească legiuitorul optând pentru o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Totodată, Curtea a constatat că aplicarea imediată a legii noi sau ultraactivitatea legii vechi, în temeiul art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, are în vedere competenţa instanţei de judecată şi aplicarea sau nu a dispoziţiilor referitoare la camera preliminară, judecata urmând să se desfăşoare, în toate cazurile, potrivit legii noi. Or, indiferent de instanţa competentă să judece cauza, inculpatul are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti. 42. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Aurel Jean în Dosarul nr. 90/1/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 1 şi constată că dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 1 şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
