Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid-Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Irina-Iuliana Bucur în Dosarul nr. 10.925/281/2018 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.374D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia nr. 408 din 29 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. 10.925/281/2018, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de debitoarea Irina-Iuliana Bucur în etapa procesuală a recursului declarat într-o cauză având ca obiect aplicarea de penalităţi de întârziere pentru refuzul îndeplinirii obligaţiei de a face, şi anume refuzul executării obligaţiei de înapoiere a fiicei minore, instituită prin titlul executoriu reprezentat de o sentinţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă este neconstituţional în ceea ce priveşte menţiunea că încheierea pronunţată de instanţa de executare este definitivă. În acest sens, arată că este adevărat că, potrivit art. 129 din Constituţie, procedurile de judecată şi căile de atac ce pot fi exercitate sunt prevăzute de lege, însă suprimarea unei căi de atac, ce poate fi exercitată împotriva unei hotărâri judecătoreşti, nu trebuie să contravină dreptului de acces la justiţie şi la un proces echitabil. Învederează că procedura de soluţionare a cererii creditorului, bazată pe art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este contencioasă (cu citarea părţilor) şi presupune o judecată pe fondul cererii, întrucât stabilirea în sarcina debitorului a unei obligaţii de plată a penalităţilor este condiţionată de stabilirea faptului că debitorul nu şi-a executat obligaţia din titlul executoriu, pe baza actelor de executare, ceea ce înseamnă că judecătorul face o judecată asupra temeiniciei/netemeiniciei cererii creditorului, putând să o admită sau să o respingă. De altfel, art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispune că instanţa de executare poate să îl oblige pe debitor la plata penalităţilor, ceea ce înseamnă că judecătorul face aprecieri asupra temeiniciei cererii creditorului, iar simpla ei formulare nu îl obligă pe judecător la stabilirea penalităţilor. Ca atare, ambele părţi (creditorul şi debitorul) trebuie să aibă posibilitatea de a ataca soluţia de admitere, respectiv de respingere a cererii la instanţa superioară, ceea ce înseamnă că prevederea potrivit căreia încheierea este definitivă este contrară art. 21 din Constituţie, întrucât împiedică părţile să supună unei noi judecăţi pe fond legalitatea şi temeinicia unei încheieri pronunţate de instanţa de executare. 6. Faptul că procedura reglementată de art. 906 din Codul de procedură civilă ar putea fi socotită urgentă nu exclude ca încheierea instanţei să fie supusă unei căi de atac sau să se prevadă că încheierea, în caz de admitere a cererii creditorului, este executorie, dar şi să se dispună termene scurte de declarare a căii de atac, de redactare a încheierii, dar şi de judecată a cererii în prima instanţă şi apel. Ca atare, apreciază că, în forma actuală a textului, sunt vătămate drepturile ambelor părţi, întrucât creditorul nu poate să atace încheierea dacă cererea sa a fost respinsă, iar debitorul nu poate să o atace dacă aceasta a fost admisă. De altfel, fiind vorba despre aplicarea unei sancţiuni civile pecuniare, care afectează patrimoniul debitorului, dar şi posibilitatea ca instanţa să nu admită cererea creditorului, dreptul debitorului de a ataca încheierea trebuie menţinut, în caz contrar ar conduce la încălcarea dreptului de acces la justiţie şi, implicit, a dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie. Învederează că, potrivit Codului de procedură civilă, regula este aceea a atacării cu apel a hotărârilor pronunţate de instanţă, în materia executării silite, ori de câte ori părţile se pot adresa instanţei şi aceasta are competenţa de a soluţiona astfel de cereri. Fiind vorba despre o procedură contencioasă, în care interferează dreptul creditorului de a cere obligarea debitorului la plata penalităţilor pentru neexecutarea unei obligaţii, este neîndoielnic faptul că debitorul are interesul de a se apăra în faţa instanţei şi de a dovedi netemeinicia cererii, fie pentru că, în mod greşit, se consideră că nu şi-a executat obligaţia, fie pentru că s-a aflat într-o situaţie de imposibilitate de a o executa, din motive obiective, cazuri de forţă majoră, care, în mod firesc, pe durata lor, îl exonerează de executarea obligaţiei în cauză. 7. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, susţine că reglementarea criticată este în concordanţă cu normele constituţionale şi convenţionale invocate, având în vedere că finalitatea soluţiei legislative criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării, iar consacrarea caracterului definitiv al încheierii este în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În plus, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea va putea fi înlăturată sau redusă pe calea contestaţiei la executare dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Prin urmare, instanţa arată că debitorul are la îndemână calea contestaţiei la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalităţii stabilite de instanţă, caz în care instanţa va pronunţa o hotărâre care poate fi atacată cu apel, potrivit art. 718 din Codul de procedură civilă, astfel că dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil nu sunt încălcate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora: „Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.“ 12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate contravin normelor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi celor ale art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că soluţia legislativă criticată a mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 488 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 14 octombrie 2020, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, Decizia nr. 847 din 13 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 5 martie 2019, sau Decizia nr. 326 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018, decizii prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 14. Astfel, prin jurisprudenţa mai sus menţionată (a se vedea Decizia nr. 488 din 25 iunie 2020, precitată, paragrafele 16-21), Curtea a reţinut că reglementarea criticată face parte din capitolul IV - Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face al titlului III - Executarea silită directă din cartea V - Despre executarea silită a Codului de procedură civilă. Art. 906, cu denumirea marginală „Aplicarea de penalităţi“, prevede la alin. (1) că, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. Potrivit art. 906 alin. (2) din cod, atunci când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede acelaşi caracter definitiv al încheierii pentru situaţia în care obligaţia are un obiect evaluabil în bani, când penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. 15. Referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanţa de executare a constrâns debitorul la executarea obligaţiei prin aplicarea de penalităţi pentru neexecutarea acesteia, Curtea a subliniat că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic să execute obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil (în prezent, definitiv) al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituţie. 16. Prin Decizia nr. 630 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 8 iulie 2019, Curtea a constatat că cererea de aplicare de penalităţi reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu şi care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalităţi de către instanţa de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalităţi nu poate fi soluţionată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluţionarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfăşurarea căruia legiuitorul să instituie garanţiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenţei unor căi de atac. De aceea, caracterul definitiv al încheierii de respingere a cererii de aplicare de penalităţi nu contravine art. 21 din Constituţie, care consacră dreptul de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională statuând în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, prin urmare, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita un atare acces, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării. 17. Totodată, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, instanţa supremă a statuat că „încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului“. În susţinerea caracterului definitiv al acestei încheieri inclusiv din perspectiva creditorului, instanţa supremă a precizat la paragraful 77 din decizia antereferită că „nu ar putea fi reţinut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite - întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităţilor în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia - deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerităţii executării silite, ca cerinţă imperativă a acestei etape procesuale“. 18. De altfel, şi prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, instanţa supremă a reţinut că, având în vedere caracterul specific al executării obligaţiilor de a face sau de a nu face, care au în vedere contribuţia esenţială a debitorului (spre deosebire de obligaţiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligaţiilor cu caracter personal, intuitu personae. Prin decizia precitată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor şi se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Este de subliniat faptul că încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl priveşte pe debitor, deoarece, în cazul acestuia, legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că, dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 19. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă şi executorie potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului substanţial comun. 20. În jurisprudenţa sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019), instanţa de contencios constituţional a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. 21. Referitor la situaţia concretă din cauză, Curtea reţine că prin Decizia nr. 847 din 13 decembrie 2018, precitată, la paragrafele 23-24 şi 26-27, Curtea a subliniat că procedura reglementată de textele legale criticate prevede că, în cazul refuzului debitorului obligaţiei de încredinţare a minorului de a executa această obligaţie, pot fi luate măsuri de constrângere de natură patrimonială prevăzute de lege pentru neexecutarea obligaţiilor de a face, respectiv când obligaţia nu este evaluabilă în bani [art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar dacă debitorul este de rea-credinţă, legiuitorul a reglementat obligaţia executorului judecătoresc de a sesiza parchetul de pe lângă instanţa de executare în vederea începerii urmăririi penale. Curtea a reţinut, de asemenea, că legiuitorul a reglementat mai multe măsuri, graduale ca intensitate, menite să constrângă debitorul să execute obligaţia prevăzută în titlul executoriu, prin intermediul instanţei de judecată. Aplicarea penalităţilor reprezintă un mijloc de constrângere judiciară, o sancţiune pecuniară, care are rolul de a crea debitorului obligaţiei o presiune suplimentară, inclusiv prin acumularea, timp de trei luni, a sumelor datorate pentru întârzierea în executare. După acest termen, legiuitorul a prevăzut o sancţiune mult mai gravă, respectiv constrângerea debitorului cu aplicarea unei sancţiuni penale. 22. Curtea a constatat, astfel, că procedura criticată nu încalcă dreptul la un proces echitabil garantat constituţional şi convenţional. Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie prevăd judecarea proceselor în mod echitabil şi soluţionarea lor într-un termen rezonabil, principiu consfinţit şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Procesul echitabil constituie o garanţie a principiului egalităţii, iar termenul rezonabil, o garanţie a faptului că justiţia asigură realizarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cu eliminarea tergiversărilor şi a mijloacelor şicanatorii. Or, procedura legală criticată instituie suficiente garanţii pentru asigurarea unui proces echitabil. Totodată, Curtea a subliniat că legiuitorul este în drept să reglementeze măsura aplicării unei sancţiuni penale, având în vedere gravitatea opoziţiei la executare a debitorului, precum şi valorile sociale ocrotite, reglementarea unor sancţiuni specifice conducând la respectarea normelor juridice. Revine instanţelor judecătoreşti competente calificarea încadrării faptei săvârşite, având în vedere trimiterea generică pe care o operează dispoziţiile legale criticate la normele de incriminare incidente în funcţie de specificul situaţiilor. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Irina-Iuliana Bucur în Dosarul nr. 10.925/281/2018 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ingrid-Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
