Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 583 din Codul de procedură penală şi ale art. 84 şi art. 86^4 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 5.294/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.999D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că decizia invocată de instanţa judecătorească în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la o problemă distinctă de cea din prezenta cauză. Apreciază că revocarea suspendării executării pedepsei cu închisoarea nu depinde de posibilităţile materiale ale persoanei în cauză, ci se referă la reaua sa credinţă în ceea ce priveşte plata obligaţiilor civile. Aşa fiind, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 12 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.294/118/2017, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 583 din Codul de procedură penală şi ale art. 84 şi art. 86^4 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de instanţa judecătorească din oficiu. Excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cereri de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei cu închisoarea, întemeiată pe aspectul neachitării de către condamnata-debitoare a despăgubirilor civile la care a fost obligată. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa judecătorească apreciază că cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 463 din 13 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 6 februarie 1998, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile de lege criticate. Instanţa judecătorească apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, încălcând prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Consideră că nu există nicio raţiune juridică conformă cu exigenţele constituţionale potrivit căreia caracterul executabil sau nu al pedepsei aplicate să depindă de posibilităţile materiale ale debitorului obligaţiei civile. Instituirea obligaţiei condamnatului de a dovedi că nu a avut posibilitatea de a plăti acele obligaţii reprezintă o obligaţie în probaţiune cu caracter excesiv şi injust, fără a se putea prevala de prezumţia de bună-credinţă. În măsura în care persoana are posibilităţi reduse de îndeplinire a obligaţiilor civile, aceasta este supusă riscului de aplicare a prevederilor art. 86, respectiv art. 83 din Codul penal din 1969, în procedura prevăzută de art. 583 din noul Cod de procedură penală. 6. Nu se poate susţine că dispoziţia de revocare a suspendării executării pedepsei cu închisoarea este aplicabilă în mod nediscriminatoriu prin prisma condiţiei relei-credinţe a debitorului obligaţiei, întrucât această condiţie nu este suficient de precisă, astfel încât să garanteze că diferenţele de valoare patrimonială nu influenţează în niciun fel luarea hotărârii de către instanţă în ceea ce priveşte solicitarea de revocare a suspendării executării pedepsei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Susţine că instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei se referă la individualizarea pedepsei, care presupune, mai exact, un proces de atenuare a pedepsei, şi nu unul de atenuare a executării pedepsei. Fiind o creaţie a legiuitorului şi un beneficiu acordat condamnatului care şi-a executat cu bună-credinţă obligaţiile civile, este firesc ca norma să determine nu numai condiţiile şi sfera de incidenţă a măsurii, ci şi limitele ei, care presupun, între altele, posibilitatea anulării ori a revocării. 9. Totodată, de esenţa acestei instituţii este stabilirea bunei-credinţe a condamnatului, caracter care rezultă din teza finală a art. 84 şi din art. 86^4 alin. 2 din vechiul Cod penal. Pentru persoana care dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii, norma legală prevede în mod expres că nu se revocă suspendarea executării pedepsei. În consecinţă, nu poate fi reţinută critica instanţei de trimitere, potrivit căreia legea instituie „în sarcina condamnatului o obligaţie de probaţiune cu caracter excesiv şi injust“. Arată că dispoziţiile art. 583 din Codul de procedură penală au preluat soluţia legislativă a art. 447 din codul anterior, faţă de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 14 din 17 octombrie 2011, a reţinut că „cererea de revocare trebuie introdusă la un moment care poate să evidenţieze intenţia condamnatului de a se sustrage de la executarea obligaţiilor civile, respectiv să demonstreze reaua-credinţă a acestuia. Deoarece, din interpretarea per a contrario a art. 84 teza finală din Codul penal reiese că revocarea suspendării executării pedepsei nu se poate dispune dacă persoana condamnată dovedeşte că neîndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare nu s-a datorat relei sale credinţe“. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 583 din Codul de procedură penală şi ale art. 84 şi art. 86^4 din Codul penal din 1969, cu următorul conţinut: - Art. 583 din Codul de procedură penală: "(1) Asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute la art. 96 sau 97 din Codul penal se pronunţă, din oficiu, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.(2) Dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal, condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.;" – Art. 84 din Codul penal din 1969: „(1) Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii“.; – Art. 86^4 din Codul penal din 1969: "(1) Dispoziţiile art. 83 şi 84 se aplică în mod corespunzător şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.(2) Dacă cel condamnat nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei." 13. Instanţa judecătorească susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere era prevăzută în vechea reglementare la art. 86^4 din Codul penal din 1969, iar condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 83 şi art. 84 din acelaşi act normativ urmau să se aplice corespunzător. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea în întregime a pedepsei se dispunea: „dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen; dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul în care dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii; dacă cel condamnat nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de către instanţă.“ 15. Referitor la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Curtea a constatat că instituţia reprezintă o creaţie a legiuitorului, fiind firesc ca acesta să determine nu numai condiţiile, dar şi sfera de incidenţă a măsurii. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei, care oferă inculpatului numai o vocaţie, iar nu un drept de a beneficia de această măsură (Decizia nr. 144 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 17 martie 2008). 16. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, a reţinut că urmările săvârşirii unei infracţiuni se circumscriu, pe de-o parte, lezării valorii sociale ocrotite de legea penală, iar, pe de altă parte, provocării unui prejudiciu moral sau material. Apărarea valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii se face prin acţiunea penală, care, potrivit art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală, are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar repararea prejudiciului se realizează prin acţiunea civilă formulată de persoana vătămată, care, potrivit art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că principiul general care guvernează răspunderea penală şi răspunderea civilă este acela al vinovăţiei făptuitorului, în cazul de faţă reflectată în săvârşirea unei fapte pedepsite de legea penală. Astfel, se poate susţine că pedeapsa cu închisoarea dispusă prin hotărârea de condamnare vine să compenseze prejudiciul adus valorii sociale lezate prin săvârşirea faptei penale, iar îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare vine să compenseze prejudiciul concret creat prin săvârşirea aceleiaşi fapte penale. Pe de altă parte, compensarea prejudiciului creat prin săvârşirea faptei penale exprimă inclusiv cerinţele de dreptate şi echitate, în sensul că partea care a suferit un prejudiciu material sau moral îşi vede compensată în acest mod pierderea/suferinţa. 17. În acest context, Curtea observă că neîndeplinirea obligaţiilor civile nu determină revocarea automată a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dispoziţiile art. 84 şi cele ale art. 86^4 din Codul penal din 1969 făcând referire la posibilitatea ca cel condamnat să dovedească faptul că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii, respectiv la neîndeplinirea cu rea-credinţă a acestora. Or, din chiar modul de reglementare a acestor dispoziţii rezultă că îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare este circumstanţiată, tocmai din perspectiva posibilităţilor financiare individuale ale fiecărui condamnat, acesta având posibilitatea să demonstreze că nu a avut resursele materiale necesare îndeplinirii obligaţiilor civile. Astfel, neîndeplinirea acestei condiţii va putea fi constatată doar dacă cel condamnat nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, iar nu în toate cazurile, indiferent de existenţa sau nu a resurselor materiale. 18. Acest lucru reiese şi din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 14 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 21 noiembrie 2011, prin care s-a reţinut că „cererea de revocare trebuie introdusă la un moment care poate să evidenţieze intenţia condamnatului de a se sustrage de la executarea obligaţiilor civile, respectiv să demonstreze reaua-credinţă a acestuia, deoarece, din interpretarea per a contrario a art. 84 teza finală din Codul penal (n.r. din 1969) reiese că revocarea suspendării executării pedepsei nu se poate dispune dacă persoana condamnată dovedeşte că neîndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare nu s-a datorat relei sale credinţe“. 19. În continuare, Curtea reţine că instanţa judecătorească ce a ridicat excepţia de neconstituţionalitate apreciază că reglementarea condiţiei „relei-credinţe“ nu este suficient de precisă. Referitor la acest aspect, Curtea observă că „reaua-credinţă“, condiţie ce trebuie analizată pentru stabilirea încălcării unor obligaţii, este reglementată şi cu raportare la alte instituţii procesual penale [de exemplu, art. 215 alin. (7), art. 217 alin. (9), art. 221 alin. (11), art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală]. Deşi nedefinită la nivel legislativ, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sintagma „rea-credinţă“ are semnificaţia de atitudine necorectă, necinstită, iar, potrivit doctrinei, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie s-o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. Curtea a reţinut că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 şi 18). 20. În ceea ce priveşte susţinerea instanţei judecătoreşti care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate potrivit căreia instituirea în sarcina condamnatului a obligaţiei de a dovedi că nu a avut posibilitatea de a plăti obligaţiile civile, impunând în acest sens în sarcina acestuia o obligaţie în probaţiune cu caracter excesiv şi injust, fără a se putea prevala de prezumţia de bună-credinţă, Curtea reţine că reaua-credinţă nu se prezumă şi nici nu este probată doar prin simpla omisiune a plăţii sau a plăţii parţiale. 21. Astfel, în practica judiciară, s-a reţinut că, „în ce priveşte condiţiile privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, aceasta se dispune în situaţia în care se reţine o neexecutare cu rea-credinţă a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre până la expirarea termenului de supraveghere. Prin urmare, la soluţionarea sesizării de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei, instanţa este chemată să analizeze, pe de-o parte, dacă în cauză este vorba de o nerespectare a obligaţiilor civile impuse prin sentinţa de condamnare, iar, pe de altă parte, în ce măsură neîndeplinirea acestor obligaţii s-a făcut cu rea-credinţă. Din actele administrate în cauză, instanţa a constatat că o parte dintre intimaţi, în perioada de supraveghere, au realizat venituri care au fost folosite pentru achitarea debitelor restante pe care le aveau la bănci şi asigurarea traiului zilnic, iar în ceea ce priveşte datoria altui intimat, aceasta a fost parţial achitată prin compensarea sumelor pe care persoana vătămată la rândul său le datora condamnaţilor cu titlu de plăţi. Cu privire la achitarea parţială a debitului, câtă vreme nu se invocă existenţa unui abuz al intimatei în ceea ce priveşte constatarea plăţii parţiale a datoriei, instanţa nu poate reţine că plata nu a fost făcută şi că există rea-credinţă din partea intimaţilor. Chiar şi în ipoteza în care plata datoriei se face de către o altă persoană decât cea obligată, pentru a se revoca măsura suspendării sub supraveghere trebuia dovedită reaua-credinţă a debitorului obligaţiei. Reaua-credinţă nu se prezumă şi nici nu este probată doar prin omisiunea plăţii. Simpla neplată a datoriei nu este echivalentă cu reaua-credinţă a debitorilor, ea trebuie dovedită independent de omisiunea plăţii. 22. Constatând că intimaţii condamnaţi s-au implicat în muncă, au făcut eforturi pentru a obţine venituri necesare acoperirii nevoilor pe care le au, neavând posibilitatea de a achita în totalitate, ci doar parţial, respectiv 3/4 din debit, nu se poate reţine în sarcina acestora o neexecutare culpabilă a obligaţiilor civile şi cu atât mai mult o rea-credinţă cu privire la plata despăgubirilor la care au fost obligaţi. Chiar dacă niciunul dintre intimaţii condamnaţi nu a făcut nicio plată voluntară, aceştia nu pot fi acuzaţi de rea-credinţă, nici din acest punct de vedere. Veniturile realizate au fost folosite tocmai pentru achitarea ratelor lunare aferente contractelor de credit încheiate cu diferite bănci, bunurile imobile fiind ipotecate. Or, în situaţia neplăţii acestor credite există riscul pierderii bunurilor ipotecate, creanţele fiind valorificate în favoarea băncii creditoare, iar partea civilă nu ar mai putea fi despăgubită“ (Decizia nr. 666 din 27 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 23. În continuare, Curtea observă că instanţa judecătorească a invocat în susţinerea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate Decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 13 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 6 februarie 1998. Cu acel prilej, Curtea a analizat dispoziţiile art. 81 alin. 4 din Codul penal din 1969, care prevedeau că „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare“. 24. Curtea reţine că, din chiar modul de redactare a dispoziţiilor legale incidente, rezultă diferenţa de reglementare. Astfel, art. 81 alin. 4 din Codul penal din 1969 nu distingea în funcţie de posibilităţile materiale reale ale persoanei în cauză, făcând aplicabilă direct condiţia reparării integrale a pagubei. Pe de altă parte, dispoziţiile criticate în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat, dau posibilitatea celui condamnat să facă dovada imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor civile din lipsa resurselor financiare. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că cele reţinute prin Decizia nr. 463 din 13 noiembrie 1997 nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 5.294/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 583 din Codul de procedură penală şi cele ale art. 84 şi art. 86^4 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
