Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Moraru Iorga Mihaiela în Dosarul nr. 351/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.227D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care invocă prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, deoarece, prin Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată. Face referire la Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 2 aprilie 2020, şi Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017. 4. Referitor la dispoziţiile art. 44 alin. (3) şi ale art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că acestea sunt reglementate de către legiuitor într-o manieră simetrică, fiind vorba despre două cazuri de prorogare legală, materială şi după calitatea persoanei. Competenţa se prorogă legal în cazul infracţiunii de favorizare a infractorului, adică în favoarea parchetului care cercetează infracţiunea iniţială. Competenţa în caz de reunire a cauzelor trebuie înţeleasă în sensul că instanţa învestită cu infracţiunea iniţială atrage competenţa de soluţionare a cauzei referitoare la infracţiunile de tăinuire, favorizare etc. comise în raport cu infracţiunea iniţială. Astfel, infracţiunea de favorizare a infractorului se află în conexitate cu infracţiunea la care se raportează. Prin dispoziţiile de lege criticate, legiuitorul a instituit o derogare ce priveşte infracţiunile contra justiţiei, prin care se stabileşte o anumită competenţă materială. Determinarea competenţei în cauza iniţială în care se efectuează cercetări pentru infracţiuni la care s-a raportat infracţiunea de favorizare a atras competenţa materială a organelor de urmărire penală care au fost competente în cauza dedusă judecăţii. Cu toate acestea, nu există contradicţie cu Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017. Textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 şi 24, cu atât mai mult cu cât excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cameră preliminară unde a existat posibilitatea verificării, în condiţii de contradictorialitate, nemijlocire, oralitate, a tuturor probelor administrate de către procuror. Susţine că autoarea excepţiei a criticat, în realitate, un mod defectuos de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate. De altfel, judecătorul de cameră preliminară a desfiinţat toate actele procedurale şi a restituit cauza la procuror. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 6 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 351/1/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Moraru Iorga Mihaiela într-o cauză aflată în procedura de cameră preliminară. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, autoarea acesteia apreciază că acestea sunt neclare, prin stabilirea posibilităţii ca procurorul să suprareglementeze competenţa materială a organelor de urmărire penală. Astfel, acesta are posibilitatea de a aprecia referitor la oportunitatea sesizării din oficiu cu privire la infracţiuni aflate în legătură de conexitate cu cele date de legiuitor în competenţa sa, de a aprecia cu privire la oportunitatea reunirii unor cauze având ca obiect astfel de infracţiuni şi de a-şi păstra spre instrumentare cauze având ca obiect infracţiuni ce nu intră în competenţa sa specializată ca urmare a unor disjungeri. Or, acest lucru contravine deciziilor Curţii Constituţionale referitoare la competenţa organelor de urmărire penală şi la respectarea principiului legalităţii urmăririi penale. Totodată, aceste dispoziţii încalcă dreptul la un proces echitabil prin crearea posibilităţii instrumentării cauzei de un organ de urmărire penală lipsit de imparţialitate. 7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neconstituţionale întrucât sintagma „sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă“ este lipsită de claritate, legiuitorul neprecizând dacă se referă la competenţa de a judeca infracţiunea de bază a instanţei sau dacă se referă la situaţia în care instanţa a fost deja sesizată să judece cauza având ca obiect infracţiunea de bază (la care se raportează infracţiunea de favorizare a făptuitorului). Apreciază că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt în contradicţie cu cele ale art. 269 din Codul penal, întrucât primele se referă la favorizarea infractorului şi competenţa instanţei de a judeca „infracţiunea“ la care se referă favorizarea făptuitorului, în timp ce art. 269 din Codul penal are în vedere făptuitorul. Susţine că este nereglementată competenţa organelor de urmărire penală în ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a făptuitorului în cazurile în care urmărirea penală pentru această infracţiune este efectuată într-o cauză distinctă de cea în care se efectuează urmărirea penală pentru infracţiunea/infracţiunile premisă. Dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora art. 44 alin. (3) din acelaşi act normativ se aplică şi organelor de urmărire penală, intră în contradicţie cu deciziile Curţii Constituţionale privind competenţa organelor de urmărire penală în general şi a structurilor specializate în special, aspecte ce ţin de respectarea principiului legalităţii. 8. Apreciază că pentru a da eficienţă prevederilor art. 44 alin. (3) din Codul de procedură penală se impune ca încadrarea juridică a faptelor săvârşite de persoana favorizată să fie determinată în mod cert. Arată că în acest sens s-au pronunţat şi instanţele de judecată, care în situaţia dispunerii unor soluţii de clasare cu privire la infracţiunile premisă şi-au declinat competenţa de judecare a cauzei cu privire la infracţiunea de favorizare a făptuitorului în favoarea instanţei competente să judece această infracţiune, respectiv la judecătorie (chiar dacă competenţa de a judeca infracţiunile premisă ar fi revenit unor instanţe superioare). 9. Susţine că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt predictibile întrucât creează posibilitatea efectuării urmăririi penale şi a dispunerii trimiterii în judecată pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului de către un organ de urmărire penală ce şi-a stabilit competenţa pentru infracţiunea premisă doar provizoriu, în baza unei ordonanţe de reunire pentru infracţiuni conexe infracţiunilor ce intră în competenţa sa sau în baza unui prejudiciu prezumat (cum este situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală sau abuz în serviciu), împiedicând exercitarea dreptului la apărare şi încălcând dreptul la un proces echitabil. 10. Apreciază că exigenţa previzibilităţii legii priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. Or, normele criticate, prin modul deficitar de redactare, nu corespund exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, întrucât nu îndeplinesc cele patru criterii: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Normele legale criticate nu conferă o garanţie a respectării drepturilor constituţionale împotriva arbitrarului, conducând la afectarea principiului securităţii juridice şi previzibilităţii dreptului, având un efect negativ imediat asupra principiului securităţii juridice. O normă devine previzibilă în momentul în care conferă o anumită garanţie împotriva atingerilor arbitrare săvârşite de către autorităţile publice. Invocă Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragrafele 15, 16 şi 19, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17. 11. Apreciază că dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile constituţionale ale art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În condiţiile în care dispoziţiile criticate lasă posibilitatea ca orice organ de urmărire penală să îşi atragă competenţa de efectuare a urmăririi penale cu privire la infracţiunea de favorizare a făptuitorului prin efectuarea de cercetări cu privire la infracţiunile la care se raportează infracţiunea de favorizare a făptuitorului (infracţiunile premisă) într-o cauză în care competenţa îi este atrasă de alte infracţiuni concurente se creează premisele ca infracţiunea de favorizare a făptuitorului să fie cercetate de organe de urmărire penală lipsite de imparţialitate. În continuare face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice. 12. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 apreciază că acestea sunt neclare, încălcând dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Susţine că sintagma „înţelegerea probelor“, cuprinsă în art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, este neclară, întrucât lasă posibilitatea de a se apela la un specialist pentru a combate un mijloc de probă legal administrat, pentru care Codul de procedură penală a prevăzut calea procedurală pentru a fi contestat, completat sau refăcut, cum este cazul expertizei judiciare. Lipsa unor dispoziţii clare care să reglementeze dispunerea unei constatări tehnico-ştiinţifice de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora creează posibilitatea cenzurării opiniei unor experţi independenţi şi situează constatarea tehnico-ştiinţifică deasupra oricăror alte probe, în condiţiile în care specialistul din cadrul organului de urmărire penală are o imparţialitate afectată de relaţia de subordonare faţă de organul de urmărire penală sau datorită raporturilor de muncă cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (în cazul inspectorilor antifraudă). 13. În ceea ce priveşte inspectorul fiscal arată că acesta este adus în sfera activităţilor de urmărire penală, fiind asimilat organelor de cercetare penală, potrivit art. 3 alin. (3) şi art. 4 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Atribuţiile de serviciu ale inspectorului fiscal detaşat în vederea acordării unui suport tehnic în cauzele penale având ca obiect operaţiuni economico-financiare constau în: constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii; investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Prin acest mod de reglementare, sfera persoanelor care exercită activităţi cu caracter de urmărire penală se extinde în mod artificial, având drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil şi egalităţii de arme. Dreptul la un proces echitabil este încălcat în acest mod deoarece inspectorii fiscali care lucrează sub îndrumarea organului de urmărire penală exercită astfel o funcţie dublă şi contradictorie. Aşadar, inspectorul fiscal întocmeşte rapoarte de constatare în vederea stabilirii de prejudicii la bugetul de stat, rapoarte care constituie mijloace de probă în procesul penal. Ca urmare a constatării prejudiciului se exercită acţiunea civilă pentru recuperarea acestuia, creându-se o stare de parţialitate în ceea ce priveşte raportul de constatare efectuat. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezintă statul român în cauzele în care se constată existenţa unui prejudiciu la bugetul de stat, iar prejudiciul este practic stabilit de un inspector antifraudă care este remunerat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. 14. Lipsa de imparţialitate a specialiştilor antifraudă ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor de urmărire penală rezultă şi din modalitatea de numire şi detaşare a acestora, fiind vorba despre o dublă subordonare a inspectorului fiscal, în raport cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi în raport cu organul de urmărire penală. 15. Atât timp cât inspectorii antifraudă stabilesc prejudicii la bugetul de stat şi în acelaşi timp sunt în raporturi de muncă cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fiind remuneraţi de către această instituţie, prevederile criticate încalcă dispoziţiile art. 16, art. 20, art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. O altă critică adusă dispoziţiilor legale vizează încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 din Constituţie privind garantarea dreptului la apărare. Respectarea dreptului la apărare presupune: acuzaţii clare care să permită inculpatului să îşi formuleze apărarea, o urmărire penală efectivă efectuată de un organ de urmărire penală competent şi imparţial, accesul la toate probele din dosar. Invocă cele statuate de Curtea Constituţională, în sensul că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii şi că „statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta“ (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii“ (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). 16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 este neîntemeiată. Invocă Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22, Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017. 17. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 63 alin. (2) din acelaşi act normativ [doar în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 44 alin. (3)], precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, arată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 s-a precizat că importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. De asemenea, Curtea a reţinut că înfiinţarea unor structuri specializate presupune o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. Art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost modificat prin art. 58 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013. Art. 3 alin. (3) şi (4) şi art. 4 alin. (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin art. I pct. 1 şi 3 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia de combatere a fraudelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019. Art. 4 alin. (9) a fost modificat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 199/2019. Din analiza motivelor de neconstituţionalitate reiese că autoarea excepţiei critică dispoziţiile art. 4 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 în forma anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 199/2019. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 44 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.“; – Art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală: „Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală.“; – Art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală: "(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător. (...)(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora." – Art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă.“; – Art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013: "(3) În cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti.(4) În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului: a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii; b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror." – Art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013: "(9) În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor îşi vor desfăşura activitatea în cadrul parchetelor, prin detaşare. (...)(11) Numirea inspectorilor antifraudă în cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, ca urmare a concursului de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice specifice de inspector antifraudă sau a mutării definitive în cadrul acestei structuri, se face prin ordin al preşedintelui Agenţiei, cu avizul vicepreşedintelui Agenţiei care coordonează Direcţia generală antifraudă fiscală şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar detaşarea acestora în funcţii se face prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al preşedintelui Agenţiei. (...)(13) Detaşarea încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (12) prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al preşedintelui Agenţiei, în următoarele situaţii: a) la cerere, cu posibilitatea mutării în cadrul altor structuri ale Direcţiei generale antifraudă fiscală sau ale Agenţiei, în limita posturilor vacante; b) pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (7) lit. b) şi c); c) în situaţia aplicării mobilităţii în funcţia publică." 22. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea, au fost invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 44 alin. (3) şi art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează situaţia în care, dispunându-se disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală reglementează competenţa în caz de reunire a cauzelor, referitor la alin. (3) al acestui articol reţinându-se, în practică (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară, Încheierea nr. 1.531 din 12 decembrie 2016, în C. Ghigheci, Cereri şi excepţii de cameră preliminară I, p. 36, Hamangiu, 2017), faptul că „admiţând că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din noul Codul de procedură penală instituie o regulă specială în materie de competenţă a instanţelor judecătoreşti, textul nu reglementează o nouă situaţie de reunire obligatorie a cauzelor care au făcut obiectul unor acte de sesizare distincte şi succesive, cum este cazul în speţă. Purtând denumirea marginală «Competenţa în caz de reunire a cauzelor», norma de procedură analizată disciplinează nu ipotezele în care se impune reunirea a două cauze penale, ci aspectul subsecvent al competenţei instanţelor ca urmare a reunirii cauzelor. Situaţiile propriu-zise în care două sau mai multe cauze penale pot fi reunite sunt, aşadar, limitativ prevăzute de art. 43 noul Cod de procedură penală, normă care reglementează atât ipoteze de reunire obligatorie, în circumstanţele de la alin. (1), cât şi de reunire facultativă, în cazurile de la alin. (2). În această ultimă situaţie, căreia i s-ar subsuma şi cea invocată în speţă de contestator, reunirea este subsumată întrunirii cumulative şi a cerinţei «de a nu se întârzia judecata». Prin urmare, aplicarea regulii de competenţă de la art. 44 alin. (3) noul Cod de procedură penală operează doar subsecvent dispunerii prealabile a reunirii cauzelor, în condiţiile prevăzute de art. 43 şi art. 45 noul Cod de procedură penală, la acest moment procesual“. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea prevăd că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din acelaşi act normativ care dispune în sensul că „competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea“ nu se aplică în faza de urmărire penală. 25. În acest context, Curtea reţine că, prin Adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.560 din 3 iunie 2021, s-a comunicat faptul că „dosarul nr. 157/P/2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti nu s-a format în baza vreunei disjungeri dintr-un alt dosar penal ci în baza unei sesizări din oficiu şi la acesta nu a fost reunit niciun alt dosar penal“. 26. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea observă - cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate - că, potrivit jurisprudenţei sale, „legătura cu soluţionarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi. 27. Or, cauza penală referitoare la autoarea excepţiei s-a format în baza unei sesizări din oficiu a organului de urmărire penală, iar nu în baza vreunei disjungeri dintr-un alt dosar penal, în cauză nefiind reunit niciun alt dosar penal. Cu alte cuvinte, organul de urmărire penală nu a aplicat, în cursul urmăririi penale, dispoziţiile de lege criticate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. 28. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că o eventuală decizie de admitere nu poate produce un efect concret asupra desfăşurării procesului în acest caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 44 alin. (3) şi art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4), ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă similară, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 2 aprilie 2020, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, şi Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018. 30. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, „constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora“. Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti - atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că aceste constatări tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26). 31. Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181^1, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. 32. Mai mult, Curtea a reţinut că, deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar. 33. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. 34. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că - atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză - se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. 35. Aşa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus citată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. 36. De asemenea, dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 37. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, citată anterior, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. În acest sens, prin decizia mai sus menţionată (paragrafele 19-22), Curtea a reţinut, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. Curtea a observat că, în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. 38. Totodată, Curtea a constatat - prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, citată anterior - că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 9 iulie 2013). 39. Aşa cum a reţinut Curtea, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 (paragraful 26), constatările tehnicoştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. 40. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi ale art. 63 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Moraru Iorga Mihaiela în Dosarul nr. 351/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
