Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ecaterina-Nicoleta Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Lucian Adrian Boncu în Dosarul nr. 2.921/325/2020 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.377D/2020. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei prin domnul avocat Mihai Paşca din cadrul Baroului Timiş. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.435D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Cristian Iovan în Dosarul nr. 3.309/111/2019 al Tribunalului Bihor - Secţia penală. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 4. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea celor două dosare. 5. Domnul avocat Mihai Paşca arată că este de acord cu măsura conexării dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării cauzelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 2.435D/2020 la Dosarul nr. 2.377D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Mihai Paşca. Acesta pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că sintagma „substanţele psihoactive“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal nu este definită de legiuitor, motiv pentru care este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând destinatarilor legii să îşi adapteze conduita în funcţie de cerinţele acesteia. Pentru aceste motive, susţine că textul criticat contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi ale art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că, sub un prim aspect este neclar ce înseamnă „sub influenţa unor substanţe psihoactive“, întrucât, chiar şi cu ajutorul unor specialişti în drept, nu se poate determina dacă prin „substanţe psihoactive“ se înţelegea doar acele substanţe prevăzute prin Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, sau dacă sintagma anterior menţionată are un sens extins, astfel cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021, prin care a hotărât că folosirea sintagmei „substanţe psihoactive“ din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi substanţele prevăzute în cuprinsul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare. 7. Se susţine că, din perspectiva autorului excepţiei, prin „substanţă psihoactivă“ ar trebui să se înţeleagă doar o substanţă prevăzută de legea specială, respectiv de Legea nr. 194/2011, republicată, însă, cu putere obligatorie, în prezent trebuie încadrate în această noţiune şi drogurile şi stupefiantele şi substanţele psihotrope. Se arată că legiuitorul, prin art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a stabilit că „prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii“, definiţie care trebuie reţinută cu referire la art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşadar, prin substanţe psihoactive ar trebui să înţelegem doar substanţele definite ca atare prin lege, nu şi alte substanţe cu efecte asemănătoare. 8. Pentru aceste motive, se susţine că textul criticat este complet lipsit de previzibilitate, motiv pentru care ar trebui declarat neconstituţional. 9. În ceea ce priveşte sintagma „sub influenţa“ din cuprinsul aceluiaşi art. 336 alin. (2) din Codul penal, aceasta nu a fost definită de legiuitor, nefiind menirea legiuitorului să se transforme într-un dicţionar explicativ al limbii române, această sintagmă urmând a avea înţelesul comun astfel cum poate fi înţeles de către orice persoană, prin prisma sensului comun al termenilor. Or, se susţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „influenţă“ se înţelege o acţiune sau un cumul de acţiuni exercitate asupra unui lucru sau a unei persoane, care este de natură să modifice conţinutul acelui lucru, deprinderile sau concepţiile acelei persoane. Prin urmare, a te afla sub influenţa unor substanţe psihoactive presupune ca respectivele substanţe să-ţi modifice abilităţile sau deprinderile de a conduce anumite vehicule, adică conduc la o simptomatologie clinică de natură să schimbe aceste deprinderi. Se susţine că acest din urmă aspect nu este unul clar şi că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află în prezent o sesizare pentru dezlegare a acestei chestiuni de drept, întrucât, în practică, instanţele judecătoreşti consideră că nu este necesar ca deprinderile unei persoane care a consumat substanţe psihoactive de a conduce un autovehicul să fie neapărat modificate, ci este suficient ca în corpul acelei persoane să fie depistate urme de substanţe psihoactive. Or, aşa cum se ştie, consumul de substanţe psihoactive conduce la o anumită remanenţă în organism a acestora pe o perioadă variabilă de timp, dar care nu este necesar să se transpună şi într-o simptomatologie clinică, respectiv într-o modificare vizibilă a capacităţilor de a conduce. 10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, arătând că soluţia şi considerentele Deciziilor nr. 101 din 28 februarie 2019 şi nr. 452 din 29 iunie 2021 sunt aplicabile şi în prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 11. Prin Încheierile din 20 noiembrie 2020 şi 24 noiembrie 2020, pronunţate în dosarele nr. 2.921/325/2020 şi nr. 3.309/111/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia penală şi Tribunalul Bihor - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Lucian Adrian Boncu şi de Cristian Iovan în cauze având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul comiterii mai multor infracţiuni, printre care şi cea prevăzută la art. 336 alin. (2) din Codul penal. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „sub influenţa unor substanţe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu prevede care este concentraţia minimă dintr-o astfel de substanţă pe care o persoană trebuie să o aibă în sânge pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii reglementate prin textul criticat. 13. De asemenea, se susţine că textul criticat este neconstituţional întrucât nu prevede sfera de aplicare a sintagmei „sub influenţa“, respectiv dacă aceasta se referă la situaţiile în care abilităţile de a conduce ale făptuitorului sunt afectate, în baza unei simptomatologii clinice, sau la orice situaţie în care o persoană conduce un autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere în condiţiile în care a consumat astfel de substanţe. 14. De asemenea, se susţine că textul criticat creează discriminare între persoanele care comit fapte dintre cele prevăzute la art. 336 alin. (1) din Codul penal şi cele care săvârşesc fapte incriminate la alin. (2) al aceluiaşi articol, întrucât doar în cazul formei infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe este prevăzut un prag minim al alcoolemiei făptuitorului, dincolo de care fapta comisă constituie infracţiune. 15. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. 16. Judecătoria Timişoara - Secţia penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că textul criticat este clar, precis şi previzibil şi că este în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea legii. 17. Tribunalul Bihor - Secţia penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că textul criticat este clar, precis şi previzibil şi că este în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 138 din 14 martie 2017. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.“ 22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) cu privire la principiul legalităţii incriminării. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 336 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr. 452 din 29 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 26 noiembrie 2021, Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019, şi Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 24. Prin Decizia nr. 452 din 29 iunie 2021, precitată, paragrafele 15-26, Curtea a constatat că infracţiunea prevăzută în art. 336 din Codul penal - având denumirea marginală „Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe“ - constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [alin. (1)] sau care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive [alin. (2)]. Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind preluată din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, unde era prevăzută, într-o redactare asemănătoare, la art. 87, care nu avea însă o denumire marginală. 25. Curtea a reţinut că, în timp ce Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana „care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora“, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de faţă, subiectul activ al infracţiunii este persoana care se află „sub influenţa unor substanţe psihoactive“. Referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicaţii în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „trafic de stupefiante“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Prin prevederile art. II pct. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate, iar sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante“ a fost înlocuită cu sintagma „o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive“. 26. Curtea a reţinut că diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, constând în utilizarea sintagmei „substanţe psihoactive“, se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. 27. Astfel, art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, prevede că acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d^1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante din 1961, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte la art. 1 lit. b) drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi d) ale aceluiaşi art. 1 că drogurile de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. 28. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin „efecte psihoactive“ se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive. 29. Aşadar, situaţia premisă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive constă în preexistenţa unor stări, situaţii, condiţii în care se află subiectul activ şi în existenţa unor norme juridice care reglementează poziţia psihică şi fizică a unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal îl reprezintă acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). Forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ în cazul infracţiunii examinate este intenţia, cu ambele forme ale acesteia. 30. Curtea a reţinut că pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - drept cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. Cu privire la intervalul de timp în care trebuie efectuată recoltarea probelor biologice, Codul de procedură penală stabileşte, în art. 190 alin. (8), că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.“ 31. Curtea a constatat că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive drept cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau a uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală, licită, a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba despre persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18). 32. Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) şi nici prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă sau imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. 33. În acest sens este de menţionat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Cöeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 34. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lucian Adrian Boncu în Dosarul nr. 2.921/325/2020 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi de Cristian Iovan în Dosarul nr. 3.309/111/2019 al Tribunalului Bihor - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi Tribunalului Bihor - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
