Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Alina Hubert în Dosarul nr. 2.740/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.255D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 858 din 17 decembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 1 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.740/1/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Alina Hubert într-o cauză având ca obiect soluţionarea admisibilităţii în principiu a recursului declarat împotriva Deciziei nr. 1.311 din 28 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ, prin care s-a respins contestaţia împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre prin care s-a respins cererea de eliberare a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate din funcţia de procuror şi numirea acesteia în funcţia de judecător. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia precizează, în primul rând că, deşi a fost invocată în cadrul soluţionării admisibilităţii în principiu a recursului declarat împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, deoarece de soluţionarea acesteia depinde admisibilitatea căii de atac. 6. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. Astfel, analizarea principiului egalităţii juridice presupune compararea unor situaţii obiective şi constatarea gradului lor de identitate, scopul legii devenind astfel criteriul în funcţie de care se compară situaţiile şi în raport cu care trebuie să se stabilească diferenţa de regim juridic. Încălcarea acestui principiu intervine atât în cazul în care se aplică un tratament diferenţiat unor situaţii similare sau atunci când nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru un tratament diferenţiat al unor situaţii identice, cât şi în cazul în care tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii. Se invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, Decizia nr. 1.311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ, ce formează obiectul cauzei în cadrul căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, a fost pronunţată şi în baza dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar, potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ, „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare“. Totodată, conform art. 274 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, hotărârile pronunţate în fond în litigiile având ca obiect raporturi de muncă sunt definitive şi executorii de drept. Cu toate acestea, hotărârile sunt supuse căii de atac a apelului, instanţa superioară exercitând controlul de legalitate şi temeinicie asupra soluţiilor date de prima instanţă. Este adevărat că există anumite diferenţieri între contestaţia prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi procesele în materia contenciosului administrativ sau cele în materie disciplinară în dreptul muncii, însă este absolut necesar ca tratamentul juridic aplicabil tuturor justiţiabililor să fie egal în ceea ce priveşte respectarea dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea egalităţii în ceea ce priveşte căile de atac pe care legiuitorul le-a recunoscut, faţă de imperativul realizării unui act de justiţie temeinic şi legal. În acest sens se invocă hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vilho Eskelinenşi alţii împotriva Finlandei, Pellegrin împotriva Franţei şi Micallef împotriva Maltei, prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este aplicabil numai contestaţiilor privind drepturile subiective ce aparţin domeniului privat, în sensul clasic al termenului, ci este aplicabil şi drepturilor şi obligaţiilor invocate atât în litigiile între particulari, cât şi în litigiile dintre particulari şi autorităţile şi instituţiile publice, cu condiţia ca acestea din urmă să acţioneze în cadrul unor raporturi de drept privat şi nu în calitate de deţinătoare ale puterii publice. 7. Aşadar, încălcarea principului egalităţii intervine atât în cazul în care se aplică un tratament diferenţiat, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă, cât şi în cazul în care tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii. Or, nu există niciun criteriu obiectiv şi rezonabil pentru justificarea excluderii oricărei căi de atac şi instituirii unui tratament juridic discriminatoriu pentru justiţiabili exclusiv pentru faptul că au calitatea de magistraţi, cu toate că hotărârea atacată este în legătură cu un raport de serviciu, de vreme ce scopul asigurării dublului grad de jurisdicţie vizează obţinerea unor soluţii temeinice şi legale garantate prin controlul exercitat de instanţele superioare în grad, inclusiv prin prisma motivelor de casare prevăzute expres de art. 488 din Codul de procedură civilă. Se invocă, în acest sens, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, prin care Curtea Constituţională a reţinut că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac. 8. Prin urmare, se arată că dispoziţiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 prevăd un tratament discriminatoriu raportat la excluderea oricărei căi de atac împotriva hotărârilor primei instanţe care soluţionează contestaţia asupra hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor. 9. De asemenea, se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În acest sens, atât în jurisprudenţa sa anterioară, cât şi în cuprinsul Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a statuat că nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Mai mult, potrivit art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Întrucât părţile nu pot exercita nicio cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe, se susţine că se aduce atingere principiului constituţional privind liberul acces la justiţie şi principiului egalităţii în faţa legii. 10. Mai mult, se susţine că prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională şi-a reconsiderat jurisprudenţa şi a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia. Acest raţionament există şi în cuprinsul Deciziei Curţii nr. 308 din 12 mai 2016, iar ca aspecte suplimentare se indică faptul că starea de constituţionalitate priveşte toate ramurile de drept, care la rândul lor trebuie să se supună aceloraşi exigenţe unice, de natură constituţională. Deşi accesul liber la justiţie nu este absolut şi poate fi supus unor restricţii legitime, totuşi aceste ingerinţe trebuie să fie proporţionale cu scopul urmărit şi să se justifice rezonabil în raport cu resursele şi nevoile de care dispune comunitatea, statul având în acest sens o marjă de apreciere în a stabili limitele în care variază acest drept în spaţiu şi timp. Or, în condiţiile în care nu există absolut niciun motiv obiectiv care să justifice limitarea dreptului la o cale de atac împotriva hotărârilor primei instanţe, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 317/2004, este clar că se încalcă flagrant dreptul de acces la justiţie. Totodată, este necesar a se avea în vedere scopul exercitării căii extraordinare de atac a recursului, aşa cum este acesta consacrat în art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sens în care se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, nr. 967 din 20 noiembrie 2012 şi nr. 500 din 15 mai 2012. Se mai invocă literatura de specialitate ce remarcă importanţa existenţei căii de atac a recursului pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege, întrucât realitatea juridică a relevat faptul că se pot produce erori în ipoteza judecării cauzei de către o singură instanţă. Mai mult, din caracterul nedevolutiv al recursului, care presupune că nu are loc o rejudecare a fondului, şi din motivele de casare enumerate în art. 484 din Codul de procedură civilă reiese faptul că recursul este o cale de atac limitată sub aspectul admisibilităţii prin intermediul căreia se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituţionalitate neputându-se desprinde niciun viciu de neconstituţionalitate raportat la prevederile invocate ale Legii fundamentale. Dimpotrivă, din interpretarea literală a dispoziţiilor legale criticate, rezultă că posibilitatea atacării hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii respectă exigenţa asigurării accesului la justiţie. Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi faptul că acest caracter priveşte nu numai dispozitivul deciziilor sale, ci şi considerentele pe care se sprijină acestea, se reţine, relativ la încălcarea accesului liber la justiţie, că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010). De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicţie ale unui proces, iar, potrivit art. 126 alin. (2) coroborat cu art. 129 din Constituţie, stabilirea căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului (Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 627 din 17 octombrie 2017, paragraful 26). Curtea Constituţională a reţinut că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005). În consecinţă, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, paragraful 15). De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în consonanţă cu cea a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010 sau Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, paragraful 18), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) şi că el poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93). 12. Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, instanţa judecătorească apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile legale criticate nu instituie nicio discriminare între destinatarii normei juridice, aplicându-se în mod egal tuturor celor aflaţi în ipoteza descrisă de aceasta (în acest sens a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 634 din 26 iunie 2007). 13. De altfel, pronunţându-se asupra dispoziţiilor criticate, Curtea Constituţională a statuat în mai multe decizii constituţionalitatea art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, sens în care sunt deciziile nr. 780 din 15 decembrie 2016, nr. 310 din 8 mai 2018 şi nr. 311 din 8 mai 2018. 14. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică a normelor în discuţie, prin raportare la principiul prevăzut de art. 129 din Constituţie şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în acord şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că legea fundamentală nu prevede obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea de a se exercita căile de atac în condiţiile legii. Ca atare, dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu aduc atingere dreptului la apărare, după cum pretinde petenta, argumentele expuse de autoarea excepţiei fiind inapte să releve un real conflict între textul criticat şi normele constituţionale sau convenţionale invocate. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „(9) Hotărârea prin care se soluţionează contestaţia prevăzută la alin. (7) este definitivă.“ Potrivit alin. (7) al art. 29 din Legea nr. 317/2004, „Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători [...]“, iar, potrivit alin. (5) al art. 29 din aceeaşi lege, „Hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile şi se comunică de îndată“. 19. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată aceasta, este necesară analiza, cu titlu preliminar, a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la legătura textului criticat cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia, condiţie prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992. Referitor la această condiţie de admisibilitate, în jurisprudenţa sa, de exemplu, în Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, în Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, sau în Decizia nr. 58 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018, Curtea a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză şi, astfel, excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Or, în cauza de faţă, Curtea observă că deşi excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul soluţionării recursului (mai exact, în cadrul examinării admisibilităţii în principiu a recursului), cale de atac care ar fi inadmisibilă potrivit art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică tocmai aceste dispoziţii de lege care impun o asemenea soluţie de inadmisibilitate a recursului şi, prin urmare, dispoziţiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 au legătură cu soluţionarea cauzei. 21. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la lipsa căii de atac împotriva hotărârilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, Curtea reţine că s-a mai pronunţat prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale invocate şi în prezenta cauză, prin Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 15 octombrie 2018, sau Decizia nr. 858 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 10 aprilie 2020, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004. 22. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, paragrafele 20-22, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecinţă, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15). 23. Totodată, Curtea a constatat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind, astfel, un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, Decizia nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, Decizia nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, Decizia nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, sau Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). 24. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în concordanţă cu cea a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) şi că acesta poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93). 25. În concluzie, Curtea a constatat că prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestaţiei - împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, fără posibilitatea ca hotărârea instanţei judecătoreşti privind soluţionarea contestaţiei să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 şi art. 24 din Constituţie, de vreme ce părţile beneficiază pe tot parcursul judecării contestaţiei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, paragraful 22, şi Decizia nr. 310 din 8 mai 2018, paragraful 23). 26. Referitor la aplicarea considerentelor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, şi Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocate de autoarea excepţiei, prin care s-a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate în primă instanţă aduce atingere art. 129 din Constituţie raportat la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul la apărare, reprezentând în acelaşi timp o încălcare a cerinţelor unui proces echitabil, Curtea a reţinut că aceste susţineri nu pot fi primite. Astfel, considerentele pe care s-au bazat soluţiile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate ce au format obiectul acestor două decizii nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, respectiv la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părţile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecăţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, paragraful 23). 27. Referitor la critica privind încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin Decizia nr. 858 din 17 decembrie 2019, paragraful 19, Curtea a reţinut că nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale care consacră principiul egalităţii în drepturi, întrucât dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu instituie nicio discriminare între destinatarii normei juridice, aplicându-se în mod egal tuturor celor aflaţi în ipoteza acesteia. Existenţa unor reglementări diferenţiate sub aspectul normelor de procedură în funcţie de categoriile profesionale cărora le sunt adresate nu reprezintă o nesocotire a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ci o particularizare la specificităţile şi necesităţile fiecăreia dintre acestea. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, situaţiilor diferite fiind firesc să le corespundă tratamente juridice diferite (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, sau Decizia nr. 1.054 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009). 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 29. Pentru aceleaşi considerente, Curtea constată că nici critica de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului egalităţii în faţa justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia justiţia este egală pentru toţi, nu este întemeiată. Astfel, posibilitatea contestării, pentru orice motiv, a hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, asigură toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, iar lipsa unei căi de atac împotriva acestor hotărâri nu afectează egalitatea în faţa justiţiei, deoarece părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări. 30. Totodată, reglementarea aplicabilă în materia contestării hotărârilor judecătoreşti privind cariera judecătorilor şi procurorilor este una specială faţă de dreptul comun, fiind instituită în considerarea specificului statutului judecătorilor şi procurorilor, precum şi a rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenţei justiţiei, şi a principalelor atribuţii ale acestuia în domeniul carierei magistraţilor. 31. În final, referitor la invocarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este neconstituţională, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă. Astfel, problema de drept constituţional soluţionată de Curte prin acea decizie vizează încălcarea egalităţii juridice a cetăţenilor în accesul la calea extraordinară de atac a recursului, prin impunerea de către legiuitor a unui prag valoric al cererii evaluabile în bani. Aşa cum a constatat Curtea la paragraful 28 al respectivei decizii, legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi raţional. Aşadar, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în cauza de faţă, reglementarea criticată vizează lipsa căii de atac împotriva hotărârilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, iar nu posibilitatea de a exercita recurs în funcţie de valoarea pretenţiei cererii. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alina Hubert în Dosarul nr. 2.740/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
