Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990, obiecţie formulată de Guvernul României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.250 din 30 aprilie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 547A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă. 4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că prevederile art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], corelate cu cele ale art. I pct. 1 din lege, prevederile art. I pct. 3 corelate cu art. I pct. 2 din lege şi art. I pct. 4 din lege încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), ale art. 45, art. 135 şi ale art. 148 din Constituţie. În acest sens se arată că, în urma parcurgerii procedurii de reexaminare, la nivelul Senatului, Cameră de reflecţie, prin raportul Comisiei economice, industrii şi servicii, a fost modificat art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul eliminării declaraţiei pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată la momentul autentificării actului constitutiv, cu motivarea „în conformitate cu cererea de reexaminare, se implementează corelarea cu modificarea prevăzută la art. 14“. Astfel, se susţine că, dincolo de faptul că scopul cererii de reexaminare nu a fost reprezentat de corelarea cu dispoziţia de abrogare a art. 14, ci de faptul că însăşi modificarea prevăzută de art. I pct. 1 este neoportună şi ridică serioase probleme de neconstituţionalitate, inclusiv autoarea amendamentului a identificat legătura indisolubilă dintre cele două dispoziţii, şi anume art. 14 şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. 5. În acest sens se arată că cele două reglementări vizează, pe de o parte, abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, care reglementează în prezent interdicţia referitoare la deţinerea calităţii de asociat unic în societăţi cu răspundere limitată, şi, corelat, modificarea art. 17 alin. (1) din acelaşi act normativ, în sensul eliminării cerinţei ca la autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia să se depună declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată (art. I pct. 1 corelat cu art. I pct. 2 din Legea de modificare şi completare a Legii societăţilor nr. 31/1990), iar, pe de altă parte, abrogarea art. 17 alin. (4) din Legea societăţilor nr. 31/1990, respectiv a interdicţiei ca numărul societăţilor care funcţionează în acelaşi imobil să nu depăşească numărul de încăperi/spaţii distincte obţinute prin partajare, corelat cu modificarea art. 17 alin. (3), în sensul eliminării cerinţei de a depune, la data înmatriculării societăţii şi la schimbarea sediului social, dovada certificatului de sediu emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi declaraţia pe propria răspundere în formă autentică privind respectarea interdicţiei ca numărul societăţilor care funcţionează în acelaşi imobil să nu depăşească numărul de încăperi/spaţii distincte (art. I pct. 3 corelat cu art. I pct. 2 din legea criticată), precum şi eliminarea avizului pentru schimbarea destinaţiei imobilelor colective al asociaţiei de proprietari, în ipoteza în care administratorii declară că la sediul social nu se desfăşoară activitate (art. I pct. 4 din legea criticată). 6. Din această perspectivă se susţine că eliminarea cerinţei de depunere a declaraţiei pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată, corelată cu abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, reprezintă o intervenţie legislativă de natură să contravină art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 45, art. 135 şi art. 148 din Constituţie. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la procedura de reexaminare a legii, precum şi cea referitoare la extinderea controlului de constituţionalitate atunci când dispoziţii declarate neconstituţionale sunt în strânsă legătură cu alte dispoziţii din actul normativ examinat, respectiv deciziile nr. 1.640 din 10 decembrie 2009, nr. 414 din 14 aprilie 2010, nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, nr. 33 din 23 ianuarie 2018 sau nr. 250 din 19 aprilie 2018. 7. De asemenea se susţine că prin art. I pct. 1 [referitor la abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990] şi art. I pct. 3 [referitor la abrogarea art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990] din legea criticată sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii, prin raportare la art. 62 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dat fiind faptul că abrogarea propusă prin dispoziţiile criticate nu răspunde niciuneia din funcţiile consacrate de Legea nr. 24/2000, ci, dimpotrivă, creează un cadru legal eliptic, ce afectează climatul de ordine publică al statului de drept. Se arată că regulile de tehnică legislativă au devenit, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, criterii, prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Constituţie, adică în măsura în care au relevanţă constituţională sau le este demonstrată relevanţa constituţională. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 104 din 6 martie 2018, care a sancţionat legiuitorul pentru nerespectarea legisticii formale, statuându-se că în cadrul controlului de constituţionalitate, principiul legalităţii trebuie analizat inclusiv prin încorporarea normelor de tehnică legislativă. 8. Din aceeaşi perspectivă, a respectării rigorilor de tehnică normativă, se susţine că prevederile art. I pct. 4 din legea criticată, care, în esenţă, vizează eliminarea avizului privind schimbarea destinaţiei imobilelor colective cu regim de locuinţă, dacă „administratorul sau, după caz, administratorii declară pe propria răspundere că la sediul social nu se desfăşoară activitate“, au o redactare eliptică, de natură să genereze confuzii în aplicare, deoarece nu este individualizată cu suficientă precizie ipoteza normativă a textului, nefiind clar dacă exceptarea vizează doar firmele inactive [care nu desfăşoară niciun fel de activitate, nici la sediul social sau la cele secundare ori la punctele de lucru, potrivit art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice] ori, dimpotrivă, dacă le vizează pe cele active, are în vedere că nu desfăşoară la sediu nicio categorie de activităţi dintre cele circumscrise obiectului de activitate sau care decurg din acesta (de exemplu, ţinerea contabilităţii sau activităţi de birou), în fapt imobilul păstrându-şi exclusiv destinaţia de locuinţă. Or, se susţine că, dacă ceea ce se preconizează prin legea criticată este schimbarea destinaţiei de locuinţă a unui imobil aflat într-o clădire de locuinţe, această situaţie generează, implicit, o afectare a dreptului de proprietate al proprietarilor imobilelor învecinate, iar condiţiile în care acordul acestora nu este necesar trebuie să fie clar şi expres reglementate la nivelul normei primare, şi nu prin norme metodologice, astfel cum se prevede la art. II din legea criticată, pentru ca ingerinţa în dreptul de proprietate al proprietarilor vecini să răspundă cerinţei proporţionalităţii măsurii, mai ales în considerarea faptului că, prin ipoteză, se permite ca în acelaşi imobil să funcţioneze un număr nelimitat de societăţi. 9. Se mai consideră că soluţiile de abrogare a art. 14 şi a art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 sunt criticabile şi din perspectiva art. 148 din Constituţie, prin efectul lor de vulnerabilizare a mecanismelor create inclusiv pentru implementarea unor norme de drept al Uniunii Europene. În acest sens se arată că necesitatea unui mecanism care să asigure protecţia terţilor în raporturile de afaceri cu societăţile cu asociat unic, dar şi a creditorului bugetar este reflectată şi în legislaţia Uniunii Europene, care, fără a impune o interdicţie similară celei din legea română actuală, lasă statelor membre posibilitatea de a stabili restricţii în cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic dacă nu au o reglementare specială în privinţa grupurilor de societăţi, recunoscând potenţialul risc de abuz în aceste situaţii. De asemenea, Directiva 2018/843 a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, precum şi de modificare a Directivelor 2009/138/CE şi 2013/36/UE impune cerinţe de cunoaştere a furnizorilor de servicii către societăţi, categorie în care intră, potrivit normei cu sens propriu de drept al Uniunii Europene, şi furnizorii de sediu social, fapt care impune un mecanism de verificare a sediului fiscal. Se mai invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale referitoare la incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituţionalitate. 10. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine că eliminarea cerinţei de depunere a declaraţiei pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată [art. I pct. 1 şi pct. 2 din legea criticată, referitor la modificarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], corelată cu abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 (art. I pct. 1 din legea criticată), precum şi abrogarea art. 17 alin. (4) din Legea societăţilor nr. 31/1990, respectiv a interdicţiei ca numărul societăţilor care funcţionează în acelaşi imobil să nu depăşească numărul de încăperi/spaţii distincte obţinute prin partajare, corelat cu modificarea art. 17 alin. (3) din aceeaşi lege, în sensul eliminării cerinţei de a depune, la data înmatriculării societăţii şi la schimbarea sediului social, dovada certificatului de sediu emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi declaraţia pe propria răspundere în formă autentică privind respectarea interdicţiei ca numărul societăţilor care funcţionează în acelaşi imobil să nu depăşească numărul de încăperi/spaţii distincte (art. I pct. 3 corelat cu art. I pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990) şi eliminarea avizului pentru schimbarea destinaţiei imobilelor colective al asociaţiei de proprietari în ipoteza în care administratorii declară că la sediul social nu se desfăşoară activitate (art. I pct. 4 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990) reprezintă o intervenţie legislativă de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 45 şi 135. 11. În acest sens se arată că, deşi, punctual, fiecare dintre soluţiile legislative preconizate ar putea fi privite ca modalităţi de simplificare a procedurii de înfiinţare a unei mici afaceri, prin debirocratizare, totuşi, cumulate, cele două măsuri de abrogare a art. 14 şi art. 17 alin. (4) din Legea societăţilor, precum şi măsura completării art. 17 cu un nou alineat, alin. (6), aduc atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 45, art. 135 şi ale art. 148 din Constituţie, din perspectiva obligaţiilor pozitive ale statului, în calitatea sa de autoritate de reglementare, de a respecta principiul legalităţii, precum şi obligaţiile ce decurg din calitatea României de stat membru al Uniunii Europene. Astfel, se susţine că, în exercitarea prerogativelor sale de putere publică, statul trebuie să contribuie la consolidarea valorilor şi principiilor ce stau la baza statului de drept, iar prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cea mai răspândită infracţiune cu caracter economic, se circumscrie valorilor de securitate naţională, ordinii de drept şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. 12. Se menţionează că, în calitate de autoritate de reglementare, statului îi revin atribuţii şi din prisma art. 135 alin. (2) lit. b) raportat la art. 45 din Constituţie, respectiv obligaţia de a stabili cadrul juridic al desfăşurării activităţilor economice, având ca obiectiv asigurarea bunei funcţionări a acestora, în condiţiile date de libera concurenţă şi de drepturile şi libertăţile economice ale operatorilor economici. Mai mult, în calitatea de reglementator al pieţei, statul stabileşte regulile de bună funcţionare ale acesteia, garantând spiritul antreprenorial şi transparenţa, şi veghează la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a obligaţiilor participanţilor la circuitul economic, sancţionând atunci când se impune conduitele ilicite. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a interveni, prin măsuri adecvate, în sensul prevenirii unor efecte negative ireversibile ori greu de înlăturat pentru întreg mediul economic, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, iar în contextul asigurării libertăţii economice, prevăzute de art. 45 din Constituţie, statul are obligaţia să impună reguli de disciplină economică şi să vegheze la securitatea circuitului civil, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 282 din 8 mai 2014 sau nr. 223 din 17 aprilie 2018). 13. Or, se susţine că, prin abrogarea celor două dispoziţii legale din Legea nr. 31/1990, fără a reglementa un mecanism alternativ de protecţie şi prevenţie, s-a creat un cadru legal eliptic, din perspectiva mecanismelor de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale şi a spălării banilor, fiind eliminate, în acelaşi timp, pârghiile de protecţie împotriva riscului fraudării cocontractanţilor, precum şi a riscului ineficienţei concursului între creditori, în condiţiile diluării răspunderii personale a asociatului unic. 14. În acest sens se susţine că interdicţia de înfiinţare a unui număr nelimitat de societăţi cu asociat unic de către aceeaşi persoană a fost reglementată în legislaţie încă din forma iniţială a Legii nr. 31/1990, la art. 211, fiind menţinută până în prezent, tocmai în considerarea efectelor scontate prin instituirea acestei interdicţii, şi anume prevenirea riscului fraudării terţilor şi a celui de diluare a răspunderii personale a asociatului unic, această prevedere legală servind, totodată, obiectivului de eficientizare a concursului între creditori, în condiţiile în care acelaşi asociat răspunde, în subsidiar şi în condiţiile limitative prevăzute de lege, cu un patrimoniu unic (personal) pentru datoriile societăţii/societăţilor pe care le fondează. Totodată, distinct de elementele de disciplină economică şi transparentizarea mediului de afaceri, interdicţia s-a circumscris şi obiectivului de combatere a evaziunii fiscale, prin împiedicarea transferării activităţii de la o societate la alta sau prin crearea de societăţi distincte pentru o singură afacere, în scopul obţinerii de beneficii specifice (precum rambursarea de TVA, subvenţii etc.). 15. Prin urmare, se mai arată că interdicţia de a fi asociat unic în mai multe societăţi coroborată cu alte măsuri prevăzute în Legea societăţilor sau în alte acte normative (Codul civil, Codul de procedură fiscală) era menită să descurajeze potenţialul abuz de drept şi posibile operaţiuni susceptibile să afecteze drepturile creditorilor, între care şi creditorul bugetar. 16. Totodată, se arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra prevederilor art. 14 şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constatând că acestea sunt constituţionale, cu motivarea că limitarea conform căreia o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată reprezintă o expresie a prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora statul are o obligaţie pozitivă de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 25 mai 2004). 17. Se mai susţine că dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 31/1990, care instituie restricţii privind sediul social, au fost introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, pe fondul exacerbării fenomenului evazionist (firme fantomă, facturi false, scheme complexe de fraudare a bugetului de stat etc.), care, prin gravitate, modalităţi de manifestare, repetabilitatea acţiunilor şi cumulul prejudiciilor aduse bugetului general consolidat, afecta valorile protejate de statul de drept. Astfel, prin această modificare legislativă s-au prevăzut condiţii pe care trebuie să le îndeplinească spaţiul cu destinaţie de sediu social şi un mecanism de control al modului de stabilire a acestuia, în vederea diminuării cazurilor în care societăţile nu pot fi identificate la sediul indicat. 18. Prin urmare, se arată că măsura de abrogare a art. 14 din Legea nr. 31/1990 are un impact negativ, în condiţiile în care legislaţia societară nu are în prezent o reglementare specială în privinţa grupului de societăţi, o multiplicare a personalităţii juridice bazată pe aportul aceleiaşi persoane fizice putând fi de natură să prejudicieze terţii cu care aceste societăţi ar intra în raporturi juridice, precum şi fiscul, având în vedere că asociatul unic poate fi tentat să mute activităţile de pe o societate pe alta, lăsând în urmă societăţi insolvabile. Astfel, prin eliminarea limitării numărului de firme înfiinţate de către un asociat unic se pot crea premisele unui abuz de drept, generat de elaborarea unor scheme evazioniste, constând în interpunerea unei persoane ca asociat unic (care nu ar fi şi beneficiarul real al societăţilor respective) şi înfiinţarea şi operarea de firme-fantomă, cu scopul eludării legislaţiei fiscale, dar şi a celei specifice spălării banilor. 19. Totodată, se mai susţine că măsura de desfiinţare a actualului mecanism de verificare a sediului, fără instituirea unor soluţii alternative, este susceptibilă de a potenţa fenomenul evazionist, în contextul în care Directiva 2018/843 a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 2018, precitată, impune cerinţe de cunoaştere a furnizorilor de servicii către societăţi, categorie în care intră, potrivit normei cu sens propriu de drept european, şi furnizorii de sediu social. 20. În concluzie, se apreciază că, având în vedere că riscurile/vulnerabilităţile care au generat intervenţiile legislative din Legea nr. 31/1990 nu au dispărut şi nici nu au fost suplinite/compensate prin soluţii legislative alternative de legea criticată, soluţiile legislative de abrogare criticate vin în contradicţie cu obligaţiile pozitive ale statului în materie de reglementare, aşa cum acestea reies din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, prin raportare la art. 1 alin. (3) şi art. 135 alin. (2) lit. b) raportat la art. 45 din Constituţie. 21. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 22. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sub aspectul incidenţei şi temeiniciei argumentelor invocate, şi parţial inadmisibilă, cu privire la abrogarea art. 14 din Legea societăţilor nr. 31/1990. 23. Se arată că, din analizarea comparativă a legii în varianta sa redacţională înaintată la promulgare şi a formei care este dedusă controlului de constituţionalitate, reiese că măsura de corelare reglementată la art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege este singura edictată de Parlament în cadrul procedurii de reexaminare la solicitarea Preşedintelui României şi este întru totul conformă cu aceasta. Se apreciază că opţiunea legiuitorului primar este circumscrisă jurisprudenţei Curţii Constituţionale atât prin acceptarea unui motiv de reexaminare specificat în mod expres în cererea Preşedintelui României, cât şi prin redactarea corespunzătoare a unui nou text normativ, în limitele tehnicii legislative determinate de corelare. 24. Se susţine că, de fapt, intenţia autorului este ca, pornind de la acceptarea parţială a cererii de reexaminare, concretizată în modificarea cerută cu privire la art. 17 alin. (1), să argumenteze neconstituţionalitatea abrogării art. 14, prezentând în acest sens argumente care excedează controlului de contencios constituţional declanşat la acest moment. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate cu privire la art. 14, se arată că este necesară verificarea condiţiilor de admisibilitate a acesteia, din perspectiva termenului în care Guvernul era îndrituit să îşi exercite dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale. 25. În acest sens se arată că, întrucât în varianta legii supuse controlului de constituţionalitate Parlamentul nu a legiferat cu privire la dispoziţiile art. 14, fiind menţinută ca nemodificată prevederea abrogatorie adoptată iniţial, motivele de fond prezentate cu privire la acest articol de autorul sesizării nu îndeplinesc o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările care au fost aduse legii în procesul de reexaminare (Decizia Curţii Constituţionale nr. 975 din 7 iulie 2010). Totodată, se apreciază că sunt aplicabile şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 394 din 5 iunie 2019, potrivit cărora, în măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de constituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia. 26. Argumentaţia autorului cu privire la art. 14 din lege putea face obiectul unei sesizări care ar fi putut să fie înaintată instanţei de contencios constituţional, în primul rând, în termenul aferent finalizării iniţiale a procedurii legislative, respectiv în cele 5 zile de la depunerea legii la secretarii generali ai celor două Camere (23 decembrie 2019), sau în termenul cuprins între data înaintării pentru promulgare (30 decembrie 2019) şi data expirării termenului ipotetic de promulgare [cele 20 de zile, conform art. 77 alin. (1) din Legea fundamentală], care nu ar fi fost întrerupt dacă Preşedintele României nu şi-ar fi exercitat competenţa prevăzută la art. 77 alin. (2) din Constituţie. Însă neexercitarea de către Guvern a dreptului de sezină în intervalele arătate determină decăderea acestuia cu privire la textele normative cuprinse în legea adoptată anterior reexaminării şi nemodificate cu acest ultim prilej, cu consecinţa ca o astfel de sesizare formulată după expirarea termenelor să fie considerată inadmisibilă, fără a mai putea fi analizată pe fond. În acest sens se apreciază ca fiind elocvente considerentele care fundamentează Deciziile Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018 şi nr. 357 din 30 mai 2018. 27. Cu privire la susţinerile referitoare la încălcarea obligaţiilor pozitive ale statului se consideră că autorul nu formulează critici de neconstituţionalitate ale legii în sine, ci argumentează mai degrabă, pe de o parte, constituţionalitatea normelor modificate de legea atacată, iar, pe de altă parte, încălcarea unei pretinse obligaţii pozitive cu privire la menţinerea acelor norme sau a adoptării altora concomitent cu abrogarea acestora, aspecte care ţin de conţinutul şi oportunitatea legii. 28. Modificările aduse Legii nr. 31/1990 nu aduc atingere intereselor naţionale. Se mai arată că, chiar dacă normele modificate ar fi fost considerate în concordanţă cu Constituţia, această situaţie nu ar fi de natură să conducă la concluzia că modificarea sau abrogarea lor ar fi neconstituţională. Se remarcă faptul că Guvernul manifestă mai degrabă o tendinţă de apărare a constituţionalităţii formei vechi a legii, decât de demonstrare a neconstituţionalităţii legii criticate; această poziţionare a autorului este irelevantă cu atât mai mult cu cât modificările nu sunt motivate de neconstituţionalitatea normelor vizate, ci de politica legislativă în domeniul comercial. 29. Cu privire la susţinerea Guvernului potrivit căreia legiuitorul are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a interveni prin măsuri adecvate în sensul prevenirii unor efecte negative ireversibile ori greu de înlăturat pentru întreaga societate pe termen mai lung din punct de vedere economic, se arată că acesta se subrogă în puterea legiuitorului de a aprecia atât care ar trebui să fie aceste măsuri în concret, cât şi caracterul adecvat al acestora. 30. Cu privire la încălcarea principiilor legalităţii şi securităţii juridice şi a cerinţelor privind claritatea şi previzibilitatea normelor juridice se arată că modificările vizate sunt clare şi previzibile, menite ca odată intrate în vigoare să înlăture anumite interdicţii legale cu privire la calitatea de asociat unic şi la stabilirea sediului social într-un imobil. Totodată, norma de completare a art. 17 este, de asemenea, clară şi suficient individualizată. Norma juridică este neechivocă şi reglementează strict cazul de aplicare: când „la sediul social nu se desfăşoară activitate“. Astfel, nu se generează o afectare a dreptului de proprietate al vecinilor, iar condiţia în care acordul acestora nu este necesar este clară şi expres reglementată la nivelul normei primare citate. 31. Modificările prevăzute de legea dedusă controlului de constituţionalitate sunt constituţionale în sine, iar pretinsul vid legislativ nu există. Întregul corp al normelor civile, comerciale, fiscale şi penale rămâne în vigoare şi îşi dovedeşte eficienţa în reglementarea societăţilor, indiferent de numărul asociaţilor. 32. Guvernul prezumă elementul subiectiv al relei-credinţe, al intenţiei de a frauda sau de a înşela, în mod nepermis, cu privire la oricine doreşte înfiinţarea unor societăţi. În acest sens se arată că activitatea de legiferare trebuie să funcţioneze în primul rând pe premisa bunei-credinţe, considerându-se că modificările şi completările edictate sunt atât necesare, cât şi oportune prin raportare la acest standard, precum şi la existenţa unui cadru amplu de reglementări preventive şi de sancţionare care nu lasă un vid legislativ. Transparenţa cu privire la sediul social nu este afectată: stabilirea sediului se face în continuare prin depunerea actului care atestă dreptul de folosinţă asupra imobilului înregistrat la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Guvernul nu este împiedicat să efectueze în continuare aceleaşi tipuri de verificări, iar Registrul Comerţului menţine în continuare baza de date cu privire la toate datele de identificare ale societăţilor. 33. Se mai arată că Directiva 2009/102/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 în materie de drept al societăţilor comerciale privind societăţile comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic stabileşte că „statele membre pot să prevadă anumite dispoziţii speciale sau sancţiuni“ în cazul societăţilor cu răspundere limitată unipersonale. Astfel, directiva prevede o posibilitate, şi nu o necesitate pentru implementarea anumitor mecanisme. Preambulul directivei arată însă că „statele membre sunt libere să adopte norme“. Or, posibilitatea şi libertatea acordate de norma europeană nu se traduc într-o obligaţie pentru legiuitorul naţional, ci lasă la prerogativa acestuia conţinutul şi oportunitatea normelor adoptate. Asemenea mecanisme au fost deja implementate şi există în continuare la nivelul Legii nr. 31/1990; astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007 s-au adus o serie de modificări şi completări Legii nr. 31/1990, printre care şi unele în baza Directivei nr. 89/667/CEE care avea un conţinut similar cu Directiva 2009/102/CE. Printre mecanismele de control şi sancţionare introduse în implementarea acestei directive se menţionează dispoziţiile art. 237^1 din Legea nr. 31/1990, care prevăd condiţiile de atragere a răspunderii nelimitate a asociatului care „abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii“. De asemenea, art. 6 alin. (2) şi art. 73^1 din Legea nr. 31/1990 au introdus restricţii privind posibilitatea de a fonda o societate, precum şi de a deţine o funcţie de conducere într-o societate în anumite cazuri relevante pentru preîntâmpinarea unor riscuri de tipul celor semnalate de Guvern. 34. Se mai arată că Directiva (UE) 2018/843 a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei (UE) 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, precum şi de modificare a Directivelor 2009/138/CE şi 2013/36/UE nu impune anumite obligaţii privind verificarea sediului pentru societăţile comerciale. Sfera ei de aplicare este restrânsă la anumite tipuri de entităţi, având în vedere obiectul lor de activitate (case de schimb valutar, furnizori de servicii pentru fiducii sau societăţi, servicii de jocuri de noroc). 35. Directivele europene indicate nu doar că nu au înţelesul indicat de Guvern, dar nici nu se circumscriu condiţiilor reţinute de Curtea Constituţională pentru ca o normă europeană să fie incidentă în controlul de constituţionalitate. 36. Preşedintele Senatului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 37. Curtea, la termenul de judecată din 3 iunie 2020, a amânat dezbaterile pentru data de 17 iunie 2020, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 38. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 39. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990. Analizând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea reţine că, în realitate, aceasta vizează numai art. I din legea menţionată, text asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care are următorul cuprins: "ART. I Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Articolul 14 se abrogă. 2. La articolul 17, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins: "ART. 17 (1) La autentificarea actului constitutiv în cazurile prevăzute la art. 5 sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea şi rezervarea firmei. (3) La înmatricularea societăţii şi la schimbarea sediului social se va prezenta la sediul oficiului registrului comerţului documentul care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului cu destinaţie de sediu social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a cărui circumscripţie se situează imobilul cu destinaţie de sediu social." 3. La articolul 17, alineatul (4) se abrogă. 4. La articolul 17, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu următorul cuprins: "(6) Avizul privind schimbarea destinaţiei imobilelor colective cu regim de locuinţă, prevăzut de Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, cu modificările ulterioare, nu este necesar atunci când administratorul sau, după caz, administratorii declară pe propria răspundere faptul că la sediul social nu se desfăşoară activitate."" 40. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 45 - Libertatea economică, ale art. 135 - Economia şi ale art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană. 41. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 42. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Guvernul României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 43. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 44. În cauză, propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat la data de 4 septembrie 2017, fiind respinsă la data de 31 octombrie 2017, după care a fost transmisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Camera decizională, la data de 18 decembrie 2019, cu 220 de voturi „pentru“, niciun vot „contra“ şi 81 de abţineri. La data de 23 decembrie 2019, a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, la data de 30 decembrie 2019 a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare, iar la data de 16 ianuarie 2020 acesta a solicitat reexaminarea legii. La data de 8 aprilie 2020, Senatul a adoptat legea, ca urmare a cererii de reexaminare, fiind trimisă spre dezbatere Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, ca urmare a cererii de reexaminare, la data de 23 aprilie 2020, cu 199 de voturi „pentru“, 80 de voturi „contra“ şi 7 abţineri. La data de 23 aprilie 2020 a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar la data de 28 aprilie 2020 a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare. La data de 30 aprilie 2020 Guvernul a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. 45. Astfel, de principiu, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termen (a se vedea Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70 ipoteza a doua), însă se impun anumite precizări în privinţa obiectului controlului de constituţionalitate prin prisma termenelor în care diversele dispoziţii ale legii pot fi contestate, în condiţiile în care în procesul său de adoptare s-a interpus o cerere de reexaminare formulată de Preşedintele României. 46. Curtea constată că legea, în redactarea anterioară cererii de reexaminare, adoptată la 18 decembrie 2019, în esenţă, abroga art. 14 din Legea nr. 31/1990 şi realiza anumite corelări necesare în structura internă a actului normativ, în acord cu abrogarea realizată. Art. 14 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, prevede că: "(1) O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.(2) O societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.(3) În caz de încălcare a prevederilor alin. (1) şi (2), statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi orice persoană interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi astfel constituită.(4) Pe baza hotărârii de dizolvare, lichidarea se va face în condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru societăţile cu răspundere limitată." 47. Prin cererea de reexaminare formulată la data de 16 ianuarie 2020, Preşedintele României a solicitat reexaminarea legii menţionate, prin regândirea întregii soluţii legislative adoptate şi, în acelaşi timp, a indicat existenţa anumitor necorelări legislative apărute ca urmare a abrogării operate. 48. La 23 aprilie 2020, Parlamentul a admis parţial cererea de reexaminare; astfel, acesta nu a dat curs solicitării de regândire a întregii soluţii legislative, realizând, în schimb, una dintre operaţiunile de corelare necesare, respectiv modificarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în sensul ca, la autentificarea actului constitutiv al societăţii, să nu se mai prezinte declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată, din moment ce, ca urmare a abrogării art. 14 din Legea nr. 31/1990, a fost eliminată condiţionarea ca o persoană să deţină calitatea de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată. 49. Obiecţia de neconstituţionalitate se referă la neconstituţionalitatea art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)], prevedere care nu exista în corpul legii anterior cererii de reexaminare formulate, ea fiind adoptată ca urmare a observaţiilor din/cuprinse în cererea de reexaminare. Este de observat că forma în vigoare a acestui text prevede că „La autentificarea actului constitutiv în cazurile prevăzute la art. 5 sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea şi rezervarea firmei şi declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată“, fiind aşadar eliminată teza sa finală, ca operaţiune de corelare cu art. I pct. 1 din lege. 50. Critica de neconstituţionalitate priveşte art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, de a cărui neconstituţionalitate este legată o critică de fond care priveşte, în realitate, art. I pct. 1 din lege. Cu alte cuvinte, prin intermediul constatării neconstituţionalităţii unui text de corelare de natură tehnică {art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)]} se urmăreşte justificarea exercitării controlului de constituţionalitate asupra textului de lege ce priveşte fondul nemulţumirii autorului obiecţiei (art. I pct. 1). Această construcţie juridică a fost realizată pentru că cele două norme au fost adoptate în etape procedurale diferite, respectiv înainte şi după cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României, iar formularea obiecţiei de neconstituţionalitate în cazul dat poate privi numai etapa procedurală ulterioară cererii de reexaminare formulate, nu şi cea anterioară. Or, în principal, autorul obiecţiei este interesat de constatarea neconstituţionalităţii textului adoptat în procedura anterioară cererii de reexaminare formulate, mai exact de cauza care a determinat adoptarea dispoziţiei de corelare. Însă, astfel cum s-a arătat, după adoptarea legii ca urmare a formulării unei cereri de reexaminare, obiecţia de neconstituţionalitate nu poate privi dispoziţiile legale adoptate anterior formulării acestei cereri. 51. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cererea de reexaminare formulată conform art. 77 alin. (2) din Constituţie are drept efect redeschiderea procedurii legislative, însă numai în limitele cererii de reexaminare (Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 6 martie 2018, paragraful 47). Parlamentul trebuie să reexamineze toate textele de lege la care face referire cererea Preşedintelui României, precum şi pe cele care au legătură cu acestea, asigurându-se succesiunea logică a ideilor şi coerenţa reglementării. În acest context se impune modificarea chiar şi a unor dispoziţii ale legii care nu au fost în mod expres cuprinse în cererea de reexaminare, dar care sunt în mod indisolubil legate de acestea (Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, paragraful 46). Prin urmare, şi în privinţa legii adoptate ca urmare a admiterii cererii de reexaminare, în măsura în care un text legal nu a format obiectul reexaminării, el nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate a legii reexaminate. De asemenea, întrucât cererea de reexaminare nu este obligatorie pentru Parlament, spre deosebire de decizia de neconstituţionalitate, în cazul în care Parlamentul o respinge sau o admite în parte, nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile legale nereexaminate, şi anume cele care nu au suferit niciun eveniment legislativ în procedura de reexaminare. Prin urmare, indiferent că o cerere de reexaminare a fost admisă/admisă în parte/respinsă, pot forma obiectul controlului de constituţionalitate a priori numai dispoziţiile legale supuse unor intervenţii legislative în procedura de reexaminare, precum şi procedura de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare, cu titlu exemplificativ, reţinându-se cvorumul de şedinţă, majoritatea de vot sau ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului. În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de neconstituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32, Decizia nr. 386 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 17 iulie 2018, paragrafele 46 şi 47, precum şi Decizia nr. 389 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 27 iunie 2018). 52. Art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege reprezintă o măsură tehnică, de implementare a art. I pct. 1 din lege, şi nu o măsură de fond. Acest text reprezintă efectul adoptării art. I pct. 1 din lege. Din punct de vedere procedural Curtea nu are competenţa de a controla constituţionalitatea art. I pct. 1 din lege, text cu privire la care putea fi formulată o obiecţie de neconstituţionalitate în perioada 23 decembrie 2019-18 ianuarie 2020. Neformulându-se nicio obiecţie de constituţionalitate în perioada antereferită, subiectele de drept titulare ale dreptului de a sesiza Curtea Constituţională potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie nu pot pune în discuţie constituţionalitatea acestui text în perioada consecutivă adoptării legii ca urmare a cererii de reexaminare formulate. Ele pot contesta doar constituţionalitatea diferenţei specifice dintre redactarea iniţială a legii şi a cea ulterioară cererii de reexaminare. Existenţa unui raport de complementaritate între art. I pct. 1 şi art. I pct. 2 din lege nu poate justifica exercitarea unui control de constituţionalitate asupra celui dintâi. 53. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai statuat că „cererea de reexaminare a fost respinsă de Parlament, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate, formulată în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie, nu mai putea viza decât critici de neconstituţionalitate extrinsecă cu privire la procedura de adoptare a legii. În această etapă a promulgării, în condiţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, critici de neconstituţionalitate intrinsecă puteau fi formulate numai în privinţa dispoziţiilor legale reexaminate; or, în cazul de faţă, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare, nicio dispoziţie legală nu a fost reexaminată, astfel încât nu puteau fi aduse critici de neconstituţionalitate intrinsecă înseşi dispoziţiilor legale cuprinse în forma iniţială a legii, anterioare cererii de reexaminare formulate. Astfel de critici puteau fi formulate în perioada 21 decembrie 2017-9 ianuarie 2018, interval temporar care cuprinde dies a quo data trimiterii legii spre promulgare şi dies a quem data expirării termenului ipotetic de promulgare“ (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, paragraful 33). 54. Prin urmare, obiect al controlului de constituţionalitate poate fi numai diferenţa specifică dintre redactarea legii adoptate la 18 decembrie 2019 şi cea adoptată la 23 aprilie 2020. Astfel, Curtea este chemată să verifice dacă redactarea art. I pct. 2 - şi anume eliminarea declaraţiei pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată la autentificarea actului constitutiv al societăţii - din legea criticată este constituţională, şi nu să realizeze un control de constituţionalitate asupra art. I pct. 1 din lege cu privire la eliminarea interdicţiei ca o persoană fizică sau o persoană juridică să nu poată fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. 55. În aceste condiţii, devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, care privesc o condiţie de admisibilitate referitoare la sfera sa de competenţă, şi anume că, în ipoteza în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării, obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. 56. Obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 şi pct. 4 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 a fost formulată în termenul stabilit prin ipoteza a doua din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, cu referire la termenul de 10 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie, însă criticile de neconstituţionalitate invocate nu vizează dispoziţii legale care să fi fost supuse reexaminării. Prin urmare, în considerarea acestui aspect, care vizează sfera sa de competenţă, Curtea constată că nu a fost legal sesizată să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate formulată în privinţa acestor dispoziţii (Decizia nr. 452 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 iulie 2018, paragraful 25, Decizia nr. 390 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 18 iulie 2018, paragraful 29, şi Decizia nr. 391 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 26 iulie 2018, paragraful 25). 57. Astfel, obiecţia de neconstituţionalitate care vizează critici de neconstituţionalitate ce nu privesc nici adoptarea legii în procedura de reexaminare şi nici dispoziţiile legale introduse după reexaminare este inadmisibilă (Decizia nr. 532 din 18 iulie 2018, paragraful 26). În consecinţă, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 şi pct. 4 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 58. Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, Curtea constată că Parlamentul s-a plasat în interiorul limitelor cererii de reexaminare, întrucât art. I pct. 2 din lege este o măsură de tehnică legislativă privind corelarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cu soluţia de principiu cuprinsă în art. I pct. 1 al legii criticate - între acestea existând o relaţie ca de la cauză la efect -, iar criticile ce puteau fi formulate cu privire la acest din urmă text nu pot fi opuse în mod valid art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, având în vedere jurisprudenţa antereferită a Curţii Constituţionale. Textul criticat are un conţinut tehnico-administrativ, întrucât se referă la actele necesar a fi depuse la autentificarea actului constitutiv al societăţii, şi nu pune în discuţie art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 45 - Libertatea economică, art. 135 - Economia şi art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană, astfel că criticile formulate în privinţa acestuia sunt neîntemeiate. 59. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 şi pct. 4 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată pentru următoarele motive: • Din punct de vedere procedural, obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 era admisibilă pentru că a fost formulată înainte de promulgarea legii. • Din punct de vedere procedural, obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 era admisibilă pentru că ea viza texte care „au suferit un eveniment legislativ în procedura de reexaminare“ în sensul dat acestei expresii de jurisprudenţa Curţii Constituţionale. • Pe fond, obiecţia trebuia admisă întrucât abrogarea art. 14, a tezei finale a alin. (1) din art. 17, a alin. (4) al art. 17, precum şi adăugarea alin. (6) la art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravin obligaţiilor ce revin statului român pentru realizarea unei economii de piaţă în baza art. 135 din Constituţie, precum şi obligaţiilor pe care statul şi le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituţie. 1.1. Termenele de promulgare a legii stabilite de art. 77 din Constituţie (20 sau 10 zile de la primirea legii) vizează raporturile dintre Preşedintele României şi Parlament referitoare la promulgarea legilor şi sunt termene incerte, cu efect extinctiv, nesusceptibile de întrerupere ori suspendare. Termenele de promulgare a legii, care vizează raporturile dintre Preşedintele României şi Parlament, nu pot fi transformate pretorian în termene de natură procesuală relevante pentru sesizarea Curţii Constituţionale şi nu pot căpăta natură juridică diferită după cum sunt aplicate, respectiv: în raporturile interinstituţionale dintre şeful statului şi legiuitor să fie termene de promulgare a legii, iar în faţa Curţii Constituţionale să devină termene „ipotetice“ de decădere ce determină inadmisibilitatea sesizărilor de neconstituţionalitate. Pentru argumentarea pe larg a acestei analize facem trimitere la opiniile separate la deciziile Curţii Constituţionale nr. 67/2018 şi nr. 334/2018. 1.2. Articolul 146 lit. a) din Constituţie stabileşte că jurisdicţia constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor, indiferent când va avea loc această promulgare. Raţiunea acestei prevederi constituţionale nu a fost aceea de a stabili termene procedurale pentru activitatea Curţii Constituţionale, ci de a preciza competenţa jurisdicţiei constituţionale ratione materiae. „Declanşarea unor proceduri constituţionale de verificare a constituţionalităţii legii înainte de promulgare nu poate fi supusă unor termene de decădere alese arbitrar ci, aşa cum a statuat Curtea Constituţională anterior, într-o jurisprudenţă constantă, unica limitare este aceea ca legea să nu fi fost promulgată de Preşedintele statului la data înregistrării sesizării la instanţa de contencios constituţional“ (a se vedea pct. 9 din opinia separată la Decizia nr. 67/2018). Pentru argumentarea pe larg a acestei analize facem trimitere la opiniile separate la deciziile Curţii Constituţionale nr. 67/2018 şi nr. 334/2018. 1.3. În plus, termenele de 5, respectiv 2 zile stabilite la art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi preluate în regulamentele de funcţionare ale celor două Camere parlamentare nu sunt incluse în termenele constituţionale de promulgare a legii, ci constituie termene de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, care nu au natură juridică de termen de decădere şi nu au vreo altă sancţiune juridică. În mod constant Curtea Constituţională a afirmat că „în exercitarea controlului de constituţionalitate esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării la Curtea Constituţională“ (a se vedea deciziile nr. 20/2000 şi nr. 767/2016), şi nu respectarea strictă a termenelor de 5, respectiv 2 zile. 1.4. Prin urmare, nici Constituţia, nici legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale nu au stabilit alte termene de decădere din dreptul de a sesiza jurisdicţia constituţională decât cel incert evocat prin referirea la promulgarea legii de către Preşedintele României [din art. 146 lit. a) din legea fundamentală]. Termenul de promulgare a legii nu este susceptibil nici de întrerupere şi nici de suspendare, iar sesizările adresate Curţii Constituţionale în interiorul acestui termen incert, de promulgare a legii, sunt admisibile. Aceasta era situaţia şi în cauza de faţă. În urma reexaminării realizate de Parlament la solicitarea Preşedintelui României cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 s-a menţinut abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 şi s-au realizat unele corelări de tehnică legislativă cu privire la conţinutul normativ al art. 17 din aceeaşi lege. La data de 23 aprilie 2020 Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii ei, iar la data de 30 aprilie 2020 Guvernul a formulat obiecţia de neconstituţionalitate. A considera că abrogarea art. 14 din lege a operat anterior cererii de reexaminare şi nu ar mai putea face obiectul unei sesizări de neconstituţionalitate ulterior finalizării cererii de reexaminare neagă realitatea obiectivă conform căreia chiar abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 a constituit obiectul cererii de reexaminare, motiv pentru care, începând cu data de 23 aprilie 2020, art. 14 din Legea nr. 31/1990 şi evenimentul legislativ care constă în reexaminarea de către Parlament a abrogării acestui articol pot face obiectul unei sesizări de neconstituţionalitate atâta vreme cât legea nu a fost promulgată. Pentru aceste motive obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 era admisibilă în ansamblul său, adică inclusiv cu privire la art. 14 din Legea nr. 31/1990, atâta vreme cât ea a fost formulată înainte de promulgarea legii. 2.1. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate în prezenta cauză l-a constituit Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990, mai precis o lege prin care a fost suprimată una dintre garanţiile de integritate referitoare la constituirea societăţilor cu răspundere limitată. În concret, Legea pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990 a eliminat art. 14 din Legea nr. 31/1990, anume condiţionarea ca o persoană să deţină calitatea de asociat unic numai într-o singură societate cu răspundere limitată. Art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost eliminat ab initio şi a făcut obiectul unei cereri de reexaminare din partea Preşedintelui României. În urma reexaminării legii, Parlamentul a menţinut eliminarea garanţiei de integritate, respectiv a validat din nou abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 şi a procedat şi la alte modificări ale legii pentru a realiza ceea ce Curtea Constituţională a considerat a fi corelări de tehnică legislativă cu art. 17 din Legea nr. 31/1990, respectiv: a eliminat obligaţia depunerii unei declaraţii pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată la înfiinţarea acesteia [art. 17 alin. (1)], a eliminat interdicţia ca numărul societăţilor care funcţionează în acelaşi imobil să nu depăşească numărul de încăperi/spaţii distincte obţinute prin partajare [art. 17 alin.(4)], a eliminat mecanismul de verificare a sediului unei societăţi cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăţi sau la schimbarea sediului său social [art. 17 alin. (3)], iar prin adăugarea alin. (6) la art. 17 a modificat Legea nr. 196/2018 prin eliminarea în mod explicit a obligaţiei existenţei unui aviz din partea asociaţiilor de proprietari atunci când se ajunge la schimbarea destinaţiei imobilelor colective cu regim de locuinţă. Noul proces legislativ realizat de Parlament în urma cererii de reexaminare a legii, limitat doar la prevederile care au făcut obiectul cererii de reexaminare (art. 14 din Legea nr. 31/1990) şi extins de Parlament numai cu privire la prevederi care impun corelări de tehnică legislativă (art. 17 din Legea nr. 31/1990), a dat naştere unui nou drept de sesizare a Curţii Constituţionale, ce a fost valorificat în termen în prezenta cauză de Guvernul României. Cu toate acestea, Curtea Constituţională a respins sesizarea Guvernului pentru o cauză de inadmisibilitate care nu a vizat propriu-zis termenul în care a fost făcută sesizarea, ci obiectul controlului de constituţionalitate prin prisma termenului, anume faptul că obiecţia nu s-a referit exclusiv la „diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi varianta redacţională iniţială a legii“ (a se vedea deciziile nr. 334/2018, nr. 386/2018, nr. 389/2018), adică sesizarea nu s-a referit exclusiv la art. 17 din Legea nr. 31/1990. Altfel spus, obiectul sesizării Guvernului nu s-a limitat doar la art. 17 din Legea nr. 31/1990, respectiv „diferenţa specifică“ rezultată în urma reexaminării legii, ci a vizat şi necesara corelare cu art. 14 din Legea nr. 31/1990, prin raportare la care Parlamentul a realizat corelările de tehnică legislativă. Or, corelările de tehnică legislativă nu ar fi fost posibile dacă art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu ar fi fost avut în vedere de procedura de reexaminare. 2.2. Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a stabilit că ulterior reexaminării unei legi de către Parlament nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţii legale care „nu au suferit niciun eveniment legislativ în procedura de reexaminare“ (a se vedea deciziile nr. 975/2010, nr. 334/2018, nr. 386/2018, nr. 389/2018). În prezenta cauză s-a argumentat în sensul că art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogat încă înainte de reexaminarea legii, iar teza finală din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a fost abrogată în urma corelărilor de natură tehnică realizate în cadrul reexaminării. De aceea s-a susţinut că art. 14 nu poate face obiectul unei sesizări de neconstituţionalitate în această etapă a procedurii legislative, în vreme ce art. 17 alin. (1) a fost invocat în sesizare doar pentru a permite atacarea art. 14, lucru care ar fi fost nepermis. În mod explicit a fost invocat precedentul creat prin Decizia nr. 975/2010 pentru a se justifica respingerea ca inadmisibilă a sesizării Guvernului, cu motivarea că nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate decât acele dispoziţii legale care reprezintă „diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi varianta redacţională iniţială a legii“ (a se vedea deciziile nr. nr. 334/2018, nr. 386/2018, nr. 389/2018). 2.3. Or, abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost obiectul principal al cererii de reexaminare şi, prin urmare, a constituit obiectul procedurii de reexaminare, astfel încât este greu de înţeles de ce abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu putea fi considerată „un eveniment legislativ în procedura de reexaminare“ pentru a putea face obiectul unei sesizări de neconstituţionalitate. De altfel, aşa cum se arată şi în opinia majoritară, tocmai pentru corelarea cu această abrogare a fost abrogată şi teza finală din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în cadrul procedurii de reexaminare şi au fost operate toate celelalte modificări ale art. 17 din Legea nr. 31/1990. Acest fapt justifică pe deplin sesizarea Curţii Constituţionale cu „evenimentul legislativ din procedura de reexaminare“ care priveşte ambele prevederi din Legea nr. 31/1990, adică atât art. 14, cât şi art. 17 din lege. În plus, „diferenţa specifică“ dintre varianta redacţională iniţială a legii şi varianta redacţională a legii reexaminate constă tocmai în faptul că art. 14 şi unele teze ori alineate ale art. 17 din Legea nr. 31/1990 lipsesc. Deci şi acesta era un argument tot în favoarea admisibilităţii obiecţiei de neconstituţionalitate. 2.4. În Decizia nr. 975/2010 Curtea Constituţională a stabilit că nu pot face obiect al unei sesizări de neconstituţionalitate prevederi ale legii care nu au fost niciodată abordate („nu au suferit niciun eveniment legislativ“) în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie, adică nu au fost contestate anterior deloc în cadrul unei sesizări de neconstituţionalitate referitoare la aceeaşi lege. Considerentul II.2. paragrafele 5 şi 6 din acea decizie arată expressis verbis că: "Or, în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituţionale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale; desigur, aşa cum s-a arătat mai sus, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale. Prin urmare, „alte îmbunătăţiri“ ce ar viza legea criticată se pot face numai prin alte legi sau ordonanţe de modificare şi completare. Astfel, în condiţiile în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării (s.n.) în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare." 2.5. Prin urmare, sesizarea de neconstituţionalitate din acea cauză (Decizia nr. 975/2010) viza prevederi ale legii care nu numai că nu fuseseră modificate în urma reexaminării, dar nu făcuseră nici măcar obiectul reexaminării, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă. În cazul art. 14 din Legea nr. 31/1990 chiar acest articol fusese obiectul reexaminării şi, pe cale de consecinţă, sesizarea era admisibilă cu privire la acest capăt de cerere. În cazul art. 17 din Legea nr. 31/1990 suntem de acord cu opinia majoritară în sensul că sesizarea era admisibilă şi trebuia să fie examinată pe fond. 3.1. Pe fond, apreciem că abrogarea art. 14 şi a unor alineate ori teze din art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravine obligaţiilor ce revin statului pentru realizarea unei economii de piaţă în baza art. 135 din Constituţie, precum şi obligaţiilor pe care statul şi le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituţie. Guvernul a invocat neconstituţionalitatea abrogării tezei finale din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, inclusiv prin raportare la art. 14 din aceeaşi lege, întrucât se creează un cadru normativ eliptic, ce nu mai asigură efectele scontate prin interdicţia de înfiinţare a unui număr nelimitat de societăţi cu asociat unic, anume disciplina economică, transparentizarea mediului de afaceri şi combaterea evaziunii fiscale, toate obiective urmărite şi de reglementări relevante din cadrul Uniunii Europene (a se vedea Directiva 2018/843 a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, precum şi de modificare a Directivelor 2009/138/CE şi nr. 2013/36/UE) fapt ce conduce la nerespectarea art. 45, art. 135 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie. Acelaşi tip de argumente au fost aduse şi în sprijinul susţinerii că este neconstituţională şi intervenţia legislativă realizată asupra art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care viza abrogarea interdicţiei ca numărul societăţilor care funcţionează în acelaşi imobil să nu depăşească numărul de încăperi/spaţii distincte obţinute prin partajare, corelat cu modificarea art. 17 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în sensul eliminării mecanismului de verificare a sediului unei societăţi cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăţi sau la schimbarea sediului său social. De asemenea, intervenţia asupra Legii nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor utilizează o tehnică legislativă mai puţin inspirată şi slăbeşte suplimentar garanţiile de integritate pentru mediul de afaceri din România, riscând să afecteze şi dreptul de proprietate al persoanelor asociate în cadrul condominiilor. Guvernul a precizat şi că toate aceste garanţii de integritate existau în Legea nr. 31/1990 încă de la adoptarea sa în varianta iniţială, iar conţinutul normativ al actualelor art. 14 şi 17 din această lege a fost validat anterior de jurisdicţia constituţională, în Decizia nr. 232/2004, întrucât a fost considerat o expresie a prevederilor art. 135 din Constituţie. 3.2. Considerăm că prin abrogarea interdicţiei de a înfiinţa un număr nelimitat de societăţi cu asociat unic de către aceeaşi persoană legiuitorul a nesocotit obligaţiile care revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene şi pe care constituantul român - spre deosebire de alte puteri constituante din Uniunea Europeană - a înţeles să le consacre şi în Legea fundamentală în cadrul art. 148. În plus, prin această abrogare statul abdică de la obligaţia sa de a asigura un cadru juridic stabil şi predictibil pentru desfăşurarea activităţilor economice (art. 45 din Constituţie), în condiţii de liberă concurenţă şi protecţie a drepturilor şi libertăţilor tuturor operatorilor economici, lipsindu-i pe aceştia din urmă de protecţia împotriva riscurilor provocate de diluarea răspunderii personale a asociatului unic şi expunându-se pe sine, în calitate de creditor bugetar, la riscuri de fraudă şi spălare a banilor (art. 135 din Constituţie). În concluzie, pentru toate aceste motive, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României era admisibilă, iar pe fond se impunea a fi admisă, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
